Cultura româ nească .

Cultura europeană

ELEV: Zară Mălina-Georgiana

CLASA: a XI-a A
PROFESOR: Jeni Boicu
 CUPRINS

I. Etape și caracteristici ale culturii române în secolul al XX-lea

I.1. Începuturile culturii române

I.2. Prima jumătate a secolului al XX-lea

I.3. După Al Doilea Război Mondial-în timpul regimului comunist

I.4. După 1990

II. Domenii de manifestare, reprezentanți, opere/lucrări remarcabile

III. Bibliografie
 Etape și caracteristici ale culturii române

Cultura României este ansamblul de valori materiale și spirituale produse pe teritoriul

României. România are o cultură unică, care este produsul geografiei și evoluției sale istorice
distincte.

I.1. Începuturile culturii române

În Evul Mediu cultura în limba română şi-a început existenţa într-o perioadă cu mult ulterioară
culturii în limbile vorbite de popor în Europa occidentală. Cel mai vechi document scris în limba
română care ni s-a păstrat, Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung, datează din 1521, perioadă în
care în Europa occidentală marii oameni de litere ai Renaşterii îşi scriseseră operele sau şi le
desăvârşeau. Cultura română a recuperat treptat acest decalaj uriaş existent între ea şi cea
occidentală.

Scrisoarea lui Neacșu de la Câmpulung

Se consideră că în perioada secolelor XVI-XIX au existat patru momente în care s-a produs
sincronizarea culturii române cu cea occidentală: apariţia tiparului, scrierile cronicarilor Grigore
Ureche şi Miron Costin (umaniști întârziați) şi ale cărturarului Dimitrie Cantemir (primul om de
cultură român de valoare internațională), opera literară şi istorică a reprezentanţilor Şcolii
Ardelene din Transilvania (iluminişti care se afirmă în aceeaşi perioadă cu iluminiştii europeni) şi
activitatea tinerilor studenţi de la Paris din perioada premergătoare revoluţiei de la 1848
(generaţia paşoptistă)
 Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce

I.2. Prima jumătate a secolului al XX-lea

Cultura românească a secolului al XX-lea a fost dominată până la cel de Al Doilea Război
Mondial de o continuă confruntare între tradiționalism și modernism, între opțiunea pentru
închiderea în sine și tentația modernității. Astfel, în buna tradiție pașoptistă și junimistă,
începutul veacului XX a continuat să propună valorile naționalismului și ale vieții rurale, fie în
varianta semănătoristă, fie în cea poporanistă.

Angoasa și deziluzia induse de Primul Război Mondial au generat însă o puternică tendință de
negare, uneori în bloc, a valorilor ce fundamentaseră cultura românească de până atunci.
Căutând noi valori și modalități de exprimare, artiștii români au dat culturii autohtone acea
dimensiune europeană de care avea disperată nevoie.

În perioada interbelică au existat două orientări în cultura română, una care îi grupa pe
intelectualii numiţi europenişti şi alta pe cei tradiţionalişti.

Europeniştii considerau că România trebuie să se dezvolte din punct de vedere economic,

social şi cultural urmând modelul Europei occidentale. Liderul europeniştilor era criticul literar
Eugen Lovinescu, care, în lucrarea Istoria civilizaţiei române moderne, a expus teoria
sincronismului. Lovinescu i-a criticat pe cei care idealizau lumea rurală românească şi a
considerat că civilizaţia română modernă s-a născut odată cu începuturile contactelor culturale
cu Europa occidentală, din prima jumătate a secolului XIX. Principalele reviste ale europeniştilor
au fost Sburătorul şi Contimporanul. Aici au publicat Ion Barbu, Camil Petrescu, George Bacovia,
Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Tudor Vianu, George Călinescu.
 Revista „Sburătorul”

Tradiţionaliştii căutau modele pentru dezvoltarea României în trecutul autohton. Ei

considerau că civilizaţia românească este predominant rurală, astfel că importurile culturale din
Occidentul urbanizat nu se potrivesc specificului nostru naţional. Cei mai muţi tradiţionalişti s-
au grupat în jurul revistei Gândirea, condusă de Nichifor Crainic. Nichifor Crainic a fost
iniţiatorul curentului numit ortodoxism, care pornea de la ideea că cea mai înaltă dezvoltare a
spiritului uman o reprezintă cultura creştină. Dintre colaboratorii revistei „Gândirea” îi amintim
pe Lucian Blaga, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, Ionel Teodoreanu, Camil Petrescu, George Bacovia
etc. De fapt, cei mai mulţi dintre tradiţionalişti au avut ca surse de inspiraţie cultura
tradiţională, dar din punct de vedere al expresiei artistice s-au integrat în curente moderniste
ale vremii lor. De altfel, mulţi dintre ei au colaborat şi la revistele europeniste şi la cele
tradiţionaliste. Filosoful Lucian Blaga, unul dintre aceştia, a căutat izvoarele specificului naţional
românesc, ajungând să pună în evidenţă filonul tracic. El a considerat că obiceiurile şi credinţele
precreştine şi-au pus o amprentă importantă asupra culturii române.
 Revista „Gândirea”

Plină de semnificații este și contribuția scriitorilor români la întemeierea avangardismului

european, mișcare culturală care promova ruptura completă cu estetica de până atunci. Dintre
acestea, cel mai mare impact au avut expresionismul, cubismul, abstracţionismul,
suprarealismul. Aceste curente au influenţat arta pe parcursul întregului secol.

Tristan Tzara împreună cu mai mulţi tineri de diverse naţionalităţi, a creat, în Elveţia, în
perioada Primului Război Mondial, un curent cultural numit dadaism. Dadaismul era o mişcare
culturală apărută ca protest faţă de civilizaţia modernă. Membrii mişcării contestau esenţa
modernităţii, şi anume, gândirea raţională şi valorile estetice bazate pe căutarea frumuseţii
eterne. De aceea dadaismul s-a manifestat ca promotor al libertăţii neînfrânate a individului, al
iraţionalului, al imperfecţiunii şi ca un contestatar al ordinii şi al purităţii formelor artistice.
Dadaismul este urmat în strânsă legătura de mișcarea suprarealistă. Reviste reprezentante:
CONTIPORANUL, PUNCT,INTEGRAL, UNU. Avangardismul n-a jucat un rol deosebit în cultura
românească a secolului XX.
 De menționat este „Tânăra Generație”, un exponent produs de cultura românească
interbelică. Această mișcare de idei s-a născut in 1927, odată cu lansarea publicistă a lui Mircea
Eliade, cel care avea să devină liderul necontestat al generației sale. Tânără Generație cuprinde
nonconformiști precum Emil Cioran, Eugen Ionescu, Mircea Vulcănescu s.a. Alternativa propusă
de aceștia a fost însă întoarcerea către autohtonism, ortodoxism și iraționalism. Angajați în
zona politică, aceștia s-au apropiat rapid de mișcarea de extremă dreaptă, ca, de altfel, marea
majoritate a intelectualității românești interbelice. România se ralia din nou mișcării de idei
europene, de astă dată naționaliste, dar cu tendințe fasciste și fascizante.

Mircea Eliade și Emil Cioran

I.2. După Al Doilea Război Mondial-în timpul regimului

comunist

După 1947, când, odată cu instaurarea regimului comunist, a intervenit „spiritul nou”, după
modelul sovietic.

În anii 1948-1953 s-a dezvoltat Proletcultismul, curent care respingea valorile trecutului și
susținea crearea unei culturi proletare. O parte a operelor interbelice sau antebelice au fost
interzise, iar o serie de mari personalități culturale și artistice (Lucian Blaga, Gh. Brătianu…) au
fost excluse din Academia Română.

În primii ani ai construcției comuniste regimul a făcut eforturi în sensul generalizării

alfabetizării populației și al introducerii învățământului gratuit de toate gradele. De la
obligativitatea învățământului elementar de patru clase, apoi de șapte clase, opt clase, s-a
trecut la învățământul obligatoriu de zece clase.

În ciuda condițiilor vitrege determinate de represiune, de cenzură și de lungile perioade de

izolare de centrele de cultură din lume, și în timpul regimului comunist s-a ridicat o
intelectualitate deosebită care a sprijinit prin mijloace variate, de multe ori voalate, lupta
pentru schimbări democratice. Exemple elocvente au fost Ana Blandiana, Nicolae Manolescu,
Octavian Paler și mulți alții, mai mult sau mai puțin cunoscuți.

În același timp politica represivă a dus la aruncarea în închisori și la eliminarea fizică a sute și
mii de intelectuali din perioada interbelică. Un exemplu elocvent a fost istoricul Gheorghe I.
Brătianu, autorul lucrării „Marea Neagră” care a suferit, între altele, și pentru a se fi trăgând din
familia Brătienilor. Istorici ce deveniseră clasici ca Alexandru Xenopol au fost interziși în
contextul „rescrierii istoriei românilor” de intelectuali în slujba noului regim și a orientării
prosovietice. După retragerea trupelor sovietice și în ultimii ani ai guvernării lui Gheorghiu Dej
orientarea oficială a devenit treptat mai naționalistă, însă predarea istoriei contemporană
abunda de descrierea „faptelor mărețe ale luptei poporului în frunte cu Partidul Comunist din
România împotriva societății burghezo-moșierești”. În anii 1970-1980, era reliefată mai cu
seamă activitatea „revoluționară a tovarășului Nicolae Ceaușescu și a tovarășei Elena
Ceaușescu”.

În această perioadă, mișcarea teatrală a cunoscut un mare avânt. Au apărut multe trupe de
„teatre populare”, formate din iubitori de teatru, de amatori. Această mișcare este încurajată
de organizarea unui festival care a purtat numele marelui dramaturg român Ion Luca Caragiale,
ulterior încadrându-se în festivalul „Cântarea României”. Calitatea interpretării la unele
colective a fost răsplătită cu premii republicane. Era chiar o mândrie a unui orășel de provincie
ca trupa casei de cultura să fie recompensată în asemenea mod. În unele orașe dezvoltate
odată cu industrializarea lor , statul a construit teatre În București a fost construit cel mai
importantă clădire a Thaliei, Teatrul Național. Din cauza lipsei unor locuri de divertisment,
teatru, în special cel de estradă și comedie, a fost extrem de popular. Toate teatrele au fost de
stat, finanțate de bugetul de stat.

Poză de la „Cântarea României”

 Nu trebuie neglijat faptul că în afară de teatre dramatice, au funcționat și teatre de operă,
operetă și balet de balet. Nu numai în capitală ci și în orașe ca Iași, Cluj-Napoca, Timișoara,
Oradea, Târgu Mureș. Cinematografia a evoluat în același scop ca și teatrele: de propagandă. În
acest scop a fost creat Centrul de producție cinematografică Buftea. Filmele realizate trebuiau
să răspundă cerințelor ideologiei comuniste. Dar acest lucru nu a împiedicat ca unii realizatori
să ocolească acele deziderate și să creeze opere de artă cinematografică. Amintim printre altele
Pădurea spânzuraților în regia reputatului Liviu Ciulei, Moara cu noroc în regia lui Victor Iliu.

De regulă, regimul comunist din România, i-a înfierat și boicotat multă vreme pe intelectualii
stabiliți în străinătate ca "transfugi" sau uneori chiar ca trădători de țară. Nici Mircea Eliade, nici
Eugen Ionescu, nici Emil Cioran, ale căror lucrări vor începe totuși a fi publicate sporadic în
România după 1960, nu au fost dispuși să colaboreze cu regimul comunist și să-l onoreze cu
prezența lor în țara natală.

I.3. După 1990

Cultura postbelică europeană este marcată de lupta politică dintre cele două blocuri,
răspândirea modelului cultural american, riposta culturii europene.

Anul 1989 deschide, în mod evident, o nouă etapă a literaturii române. În primul rând, ea
scapă de sub controlul ideologic al partidului unic. Câmpul literar se modifică total. Dacă în
societatea comunistă, scriitorul era o figură centrală, care beneficia de o notorietate
extraordinară, treptat el îşi pierde audienţa şi devine un personaj marginal. Viaţa literară se
divide în grupuri de interese, majoritatea alcătuite pe criterii politice. Principala temă de
dezbatere a primilor ani de după căderea regimului comunist, în funcţie de care se desenează
structura vieţii literare de după 1989, este cea a necesităţii implicării scriitorului în politică. Cele
două tabere aparţin intelectualilor implicaţi şi apoliticilor.

Stilurile literare şi temele care mai atrag cititori sunt fundamental influenţate de acest nou tip
de lectură. În prima parte a deceniului al zecelea, cititorul caută în cărţi adevărul până atunci
interzis. Cum înainte de 1989 vâna acest adevăr, fie şi doar insinuat, în ficţiune, acum îşi cere
satisfăcută pornirea anticomunistă: el vrea să afle adevărul, cât mai hidos, despre perioada din
care abia a ieşit. Lectura este revendicativă sau caută să acopere spaţiile albe ale cunoaşterii
trecutului recent. Au succes parabole antitotalitare precum Adio, Europa!, romanul de sertar al
lui I. D. Sîrbu, Biserica neagră, antiutopia lui A. E. Baconsky, Ultimul mesager, al lui Bujor
Nedelcovici, care abia acum pot fi publicate. Un prozator, Alexandru Ecovoiu, se specializează în
astfel de romane: Saludos, Staţiunea, Ordinea sunt distopii; după ce genul cade în desuetudine,
şi autorul îşi diminuează ritmul apariţiilor. Mare interes stârnesc operele şi autorii până nu
demult interzişi: acum are loc recuperarea entuziastă a literaturii exilului (E.M. Cioran, Mircea
Eliade, Paul Goma, Vintilă Horia, Constantin Virgil Gheorghiu etc.). Se discută despre
„întoarcerea proscrişilor”, se pune problema existenţei unui „afară” al literaturii române, se
citesc operele „disidente”. Încep să circule şi cărţilor scriitorilor din Basarabia şi treptat are loc o
sincronizare a literaturii de dincolo de Prut cu cea din România. Toate aceste fenomene
reprezintă tot atâtea atentate la canonul estetic al literaturii din timpul comunismului, aşa cum
fusese el constituit de critica literară.

III. Domenii de manifestare, reprezentanți, opere/lucrări

remarcabile

1) Literatură

Mircea Eliade este cunoscut ca prozator, filosof şi istoric al religiilor; în toate aceste domenii a
creat opere care au avut un mare succes internaţional. Un rol important în cariera sa a avut-o
experienţa trăită în India în perioada interbelică, unde a studiat civilizaţia indiană şi a
experimentat practicile yoga. Reîntors la Bucureşti, a obţinut titlul de doctor cu o teză despre
yoga, pe care a publicat-o apoi în limba franceză în 1936. Tot în urma experienţei indiene, a
scris un roman de dragoste, Maitreyi, ajuns apoi celebru în întreaga Europă, fiind tradus în
numeroase limbi europene. Tartaul său de istoria religiilor, publicat în limba franceză în 1949, a
avut rapid succes, cunoscând traduceri nu doar în limbile europene ci şi în limbi asiatice
(japoneză, coreeană). Eliade a ţinut cursuri de istoria religiilor la Universitatea din Bucureşti, la
Sorbona şi École de Hautes Études în Franţa iar din 1957 a fost profesor de istoria religiilor la
Universitatea din Chicago. Din 1961 şi până la decesul său, în 1986, a lucrat la monumentala
operă „Istoria religiilor” (titlul exact este Istoria credinţelor şi ideilor religioase), care l-a făcut
cel mai celebru dintre istoricii religiilor din secolul XX. Prima ediţie a lucrării a apărut în 1976.
Eliade a elaborat o viziune comparată a religiilor pornind de la analiza credinţelor religioase
neolitic până în prezent.
 Coperta celebrei lucrări a lui Mircea Eliade, „Istoria credințelor și a ideilor religioase”

Eugen Ionescu este unul dintre cei mai importanţi autori dramatici ai secolului XX şi iniţiator al
teatrului absurdului, alături de dramaturgul irlandez Samuel Beckett. Ionescu a debutat în
perioada interbelică în România în ipostaza de critic literar. Cariera sa internaţională începe în
1950, când se joacă pe scena unui teatru din Paris, unde locuia autorul, piesa Cântăreaţa
cheală. În anii următori a continuat să publice o serie de piese care făceau parte din aceeaşi
categorie, a teatrului absurdului: Scaunele, Lecţia, Rinocerii, Regele moare etc. În piesele sale,
Ionescu evidenţiază barierele de comunicare pe care le pun între oameni convenţiile sociale şi
lipsa de sens pe care o capătă viaţa oamenilor în societatea modernă excesiv tehnicizată. Opera
lui Eugen Ionescu a cunoscut succesul internaţional, constituit obiectul a zeci de cărţi şi sute de
studii, teze de doctorat, colocvii internaţionale, simpozioane şi festivaluri. În 1970, Ionescu a
fost ales membru al Academiei Franceze. În 1990, prestigioasa editură franceză Gallimard a
publicat, în colecţia Biblioteca Pleiadei, opera de teatru completă a lui Ionescu, fiind pentru
priam oară când o ediţie din Biblioteca Pleiadei era consacrată unui artist încă în viaţă.
 Eugen Ionescu

George Bacovia a fost un scriitor român format la școala simbolismului literar francez. Este
autorul unor volume de versuri și proză scrise în baza unei tehnici unice în literatura română, cu
vădite influențe din marii lirici moderni francezi pe care-i admira, dar și, cum spune versul
bacovian, „din Eminescu, Heine și Lenau.” La început văzut ca poet minor de critica literară, va
cunoaște treptat o receptare favorabilă, mergând până la recunoașterea sa drept cel mai
important poet simbolist român și unul dintre cei mai importanți poeți din poezia română
modernă.
 Camil Petrescu a fost un romancier, dramaturg, doctor în filozofie, nuvelist și poet. El pune
capăt romanului tradițional și rămâne în literatura română, în special, ca inițiator al romanului
modern. Nicolae Manolescu scria că „Întreaga poetică a romanului camil-petrescian exprimă
renunțarea curajoasă la iluzia cunoașterii absolute a omului”. Membru titular al Academiei
Române (din 1948).

„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu

George Călinescu a fost critic, istoric literar, scriitor, publicist, academician român,
personalitate enciclopedică a culturii și literaturii române, de orientare, după unii critici,
clasicizantă, după alții doar italienizantă sau umanistă. Este considerat drept unul dintre cei mai
importanți critici literari români din toate timpurile.

George Călinescu, „Opere Fundamentale”, Vol. I

 Mihail Sadoveanu a fost un scriitor, povestitor, nuvelist, romancier, academician și om politic
român. Este unul dintre cei mai importanți și prolifici prozatori români din prima jumătate a
secolului al XX-lea, având o carieră ce se întinde pe parcursul a cincizeci de ani. Este cunoscut
mai ales pentru romanele sale istorice și de aventuri, deși autorul a creat pagini nemuritoare
despre lumea țărănească din Moldova, despre natura României și a scris, de asemenea,
reportaje și pagini memorialistice. Sadoveanu a fost unul din primii colaboratori ai revistei
tradiționaliste Sămănătorul, înainte de a deveni un scriitor realist și adept al curentului
poporanist reprezentat de revista literară Viața Românească. Opere reprezentative: „Baltagul”,
„Neamul șoimăreștilor”, „Frații Jderi” s.a.

Vintilă Horia este singurul romancier român care a obținut prestigiosul premiu literar francez
Goncourt, în 1960, pentru romanul său Dieu est né en exil (Dumnezeu s-a născut în exil). Până
la sfârşitul anului 1960, în Franţa s-au vândut 150 000 de exemplare din roman; până în 1990 au
fost publicate 14 traduceri si 4 ediţii în limba spaniolă (scriitorul a trăit mult timp în Spania).
Romanul are ca subiect exilul poetului latin Ovidiu la Tomis (unde a scris celebrele poeme
Tristele), în anii 8-17 d. Hr. De fapt, Vintilă Horia îl consideră un roman autobiografic, folosindu-
se de poetul antic pentru a explica trăirile sale de exilat.

2) Filozofie

Mircea Vulcănescu a fost un filolog, filosof, publicist, sociolog și politician român de dreapta
cu puternice idei antisemite,[2][3] condamnat în 1946 de un tribunal din România pentru crime
de război. A făcut parte din Guvernul Ion Antonescu ca subsecretar de stat în Ministerul de
Finanțe.

3) În domeniul istoriei

Nicolae Iorga a fost un istoric, critic literar, documentarist, dramaturg, poet, enciclopedist,
memorialist, ministru, parlamentar, prim-ministru, profesor universitar și academician român.
Este cunoscut în lume ca medievist, bizantinist, romanist, slavist, istoric al artelor și filozof al
istoriei. După cum a afirmat George Călinescu, Iorga a jucat în cultura românească, în primele
decenii ale secolului XX, „rolul lui Voltaire”. În timpul vieții sale a publicat peste 1250 de cărți și
a scris mai mult de 25000 de articole.
 Nicolae Iorga, „Istoria românilor și a civilisației lor”

4) În muzică

George Enescu a fost un compozitor, violonist, pedagog, pianist și dirijor român. Este
considerat cel mai important muzician român. Celebritatea internațională a lui George Enescu -
de care era el însuși intrigat - se datorează în special Rapsodiei Române Nr. 1.

George Enescu
 Mihail Jora a fost un muzician, compozitor și dirijor român, membru titular (1955) al
Academiei Române. Mihail Jora a fost profesor și rector al Academiei Regale de Muzică din
București.

5) În arte plastice

Nicolae Tonitza a fost un pictor și grafician român, interpret al "tristețelor luxuriant colorate" și al
unor sincere simțăminte de revoltă mocnită și îndelung resemnată.

„Fata pădurarului” Nicolae Tonitza

 Lucian Grigorescu a fost un pictor român postimpresionist. Este apreciat ca fiind cel mai latin dintre
pictorii români.

„Peisaj cu biserică roșie” Lucian Grigorescu

6) Sculptură

Constantin Brâncuşi este considerat de majoritatea criticilor de artă cel mai important sculptor al
secolului XX şi unul dintre cei mai mari artişti ai tuturor timpurilor. Cele mai cunoscute opere le sale sunt
Pasărea în văzduh (din care a creat mai multe variante în marmură şi bronz în anii 1920), Cocoşul, Noul
născut şi ansamblul monumental de la Târgu-Jiu (realizat în perioada 1937-1938), care cuprinde Masa
tăcerii, Poarta sărutului şi Coloana infinitului. Sursa fundamentală de inspiraţie a operelor sale rămâne
arta populară din zona Gorjului, acolo unde s-a născut. Brâncuşi a refuzat reprezentarea figurativă a
realităţii şi a căutat, în opera sa, să redea esenţa lucrurilor. De aceea el a redus formele la ceea ce era
mai reprezentativ pentru fiecare dintre ele, eliminând detaliile de prisos. În întreaga sa operă a folosit
câteva motive care alcătuiesc esenţa lumii: sfera, ca simbolul al perfecţiunii, oul, ca simbol al genezei,
inelul, ca simbol al unităţii, zborul ca simbol al căutării idealului. Marele critic de artă Giulio Carlo Argan
spunea despre Brâncuşi că este singurul artist din zilele noastre care a ajuns până la origine, la rădăcina
lucrurilor, la frontiera dintre real şi sacru.
 „Masa tăcerii” Constantin Brâncuși

7) În medicină

Nicolae Paulescu a fost un om de știință român, medic fiziolog, profesor la Facultatea de Medicină din
București, care a contribuit la izolarea hormonului pancreatic antidiabetic, numit mai târziu insulină. Ca
om politic, a fost adept al fascismului și al antisemitismului, devenind co-fondator al Ligii Apărării
Național-Creștine și membru important al Mișcării legionare.

Victor Babeș a fost un bacteriolog și morfopatolog român, membru al Academiei Române din 1893. A
fost fiul lui Vincențiu Babeș. În colaborare cu Victor André Cornil, este autorul primului tratat de
bacteriologie din lume (Bacteriile și rolul lor în anatomia și histologia patologică a bolilor infecțioase)
prin care a pus bazele moderne ale acestei științe. De asemenea, este fondatorul școlii românești de
microbiologie.

8) În matematică

Șerban Țițeica a fost un fizician și profesor universitar român, membru titular al Academiei Române
(1955) și vicepreședinte al acesteia (1963-1985). Este unanim considerat drept fondatorul școlii române
de fizică cuantică. A făcut cercetări în domeniul termodinamicii, a fizicii statistice, mecanicii cuantice,
fizicii atomice și în fizica particulelor elementare.
 9) Arhitectura și Tehnica

În domeniul tehnic se pot nota realizări spectaculoase în domeniul aviației făcute de Traian Vuia, Aurel
Vlaicu, Aurel Persu și Henri Coandă, de asemenea, lucrările de George Constantinescu în domeniile
ingineriei și sonorizare. De asemenea, multe realizări au fost făcute în arhitectură și inginerie, București,
astfel, a devenit cunoscută sub numele de micul Paris, cel mai lung pod din Europa a fost construit de
Anghel Saligny care leagă Dobrogea cu restul României, Castelul Peleș a devenit una dintre cele mai
frumoase și moderne de castele din Europa, etc.

Calea Victoriei, București, începutul sec. al XX-lea

III. Biblografie

 Alexandru Barnea, Vasile Manea, Eugen Palade, Florin Petrescu,

Bogdan Teodorescu, „Istorie: Manual pentru clasa a XI-a”, editura
Corint Educațional, 2014

 Membrii Academiei Române din 1866 până în prezent – G

 Alexandru Tănase, „O istorie umanistă a culturii române: De la
Umanismul renascentist la Iluminism”, Editura Moldova, 1995
 Ce e etern și ce e istoric în cultura românească?, 28 noiembrie
2007, Constantin Noica, CrestinOrtodox.ro
 Virgil Cândea, „Mărturii românești peste hotare - Creații
românești și izvoare despre români în colecții din străinătate”,
Editura Biblioteca Bucureștilor, 2012