1
CAIETUL VI, Ilustraţii pentru pastori
Traducere: Moţ Laurenţiu, Sisu Dorin, Cristina Zăbavă
1. Capacitatea de a lua decizii
Un fermier a angajat un om care să lucreze pentru
el. I-a spus acestuia că prima lui sarcină va fi de a
vopsi hambarul, activitate care ar trebui să-i
consume trei zile până la terminare. Dar angajatul a
terminat treaba într-o zi. Fermierul i-a cerut apoi să
taie lemne, spunându-i că nu i-ar lua mai mult de
patru zile. Proaspătul angajat a terminat într-o zi şi
jumătate, spre uimirea stăpânului. Următoarea
cerinţă a fost de a sorta un mare morman de cartofi.
Trebuia sa formeze trei grămezi: cartofi de sămânţă,
resturi pentru porci, şi cartofi suficient de buni
pentru a fi vânduţi. Fermierul a spus că ceea ce are
de făcut este o treabă uşoară care nu va dura cu
mult, cu siguranţă. La sfârşitul zilei, omul s-a întors
şi l-a găsit pe angajatul său care abia atunci începea.
„Ce se întâmplă aici?”, a întrebat fermierul. „Pot să
lucrez din greu dar nu pot să iau decizii!”, a fost
replica angajatului.
Sursă necunoscută
2. Dilemă falsă
În aprilie 1986 Larry Burkett – într-una din
emisiunile sale radio - vorbea despre un cuplu tânăr
care dorea să cumpere o casă, fiind imposibil din
cauza preţului care depăşea posibilităţile lor. Ei I-au
spus lui Dumnezeu, “Dacă Tu vrei s-o cumpărăm,
fă ca antreprenorul să accepte doar jumătate din
suma pe care o cere, şi fă ca banca să ne aprobe
împrumutul. Ambele evenimente s-au întâmplat şi
ei au cumpărat casa. Curând au început să intre în
datorii. Problema: ce să facă acum, de vreme ce
Dumnezeu i-a ”călăuzit” să facă asta?”
Larry Burkett
3. Timp nepotrivit pentru decizii
Îmi amintesc că, într-o iarnă, tatăl meu avea nevoie
de lemne de foc, şi a gasit un copac uscat pe care l-
a tăiat. In primăvară, spre disperarea lui, noi lăstari
au înmugurit în jurul trunchiului. El a zis: ”Eram
sigur că este mort. Toate frunzele îi căzuseră în
timpul iernii. Era atât de frig că rămurelele trosneau
de parcă n-ar mai fi rămas nici un pic de viaţă în
bătrânul copac. Dar acum văd că încă era viaţă la
rădăcină.” S-a uitat la mine şi a zis: “Bob, nu uita
această lecţie importantă. Niciodată să nu tai un
copac în timpul iernii. Niciodată să nu iei o decizie
negativă într-un timp nefavorabil. Niciodată să nu-ţi
iei cele mai importante decizii când eşti în cea mai
proastă stare (sufletească). Ai răbdare. Furtuna va
trece. Primăvara va veni.
Robert H. Schuller, Tough Times Never Last, But
Tough People Do!, Thomas Nelson.
4. Cursul gândirii de grup
Irving Janis oferă câteva dintre simptomele
„gândirii de grup” în studiul său despre cei care iau
decizii guvernamentale de înalt nivel:
1.Împărtăşirea unei iluzii de invulnerabilitate care
conduce la un supra optimism şi îi determină pe cei
care fac planuri să nu răspundă la semnale de
pericol clare şi să-şi asume riscuri prea mari;
2.Participanţii la ‚gândirea de grup’ ignoră
avertizările şi construiesc raţionamente care să
diminueze importanţa şi urgenţa acestor;
3.Victimele ‚gândirii de grup’ au o credinţă de
necontestat în moralitatea inerentă a acţiunilor lor
în grup, conducându-i pe membrii să ignore
consecinţele etice sau morale ale deciziilor lor;
4.Victimele ‚gândirii de grup’ păstrează vederi
stereotipe despre liderii grupurilor adverse. Ei sunt
văzuţi aşa de rău încât nu există nici o garanţie
pentru arbitrare sau negociere, sau aşa de slabi ori
prea reduşi ca să iniţieze o apărare eficientă;
5.Victimele ‚gândirii de grup’, spune Janis, aplică o
presiune directă asupra oricărui individ care
momentan exprimă îndoieli despre careva din
iluziile împărtăşite de grup, sau pune la îndoială
validitatea argumentelor;
6.Unanimitatea devine un idol. Victimele ‚gândirii
de grup’ evită orice ar semăna a depărtare de la
ceea ce ar fi consensul grupului; ei păstrează
tăcerea cu privire la îndoielile lor şi chiar
minimalizează importanţa dubiilor lor.
Victimele ‚gândirii de grup’ îşi arogă uneori poziţia
de ‚santinele ale minţii’ cu scopul de a proteja pe
lider sau pe membrii grupului de informaţii adverse.
Janis îl citează pe Robert Kenedy luându-l deoparte
pe unul din membrii grupului şi i-a spus: „S-ar
putea să ai dreptate, s-ar putea să nu, dar
preşedintele s-a decis. Nu forţa nota prea departe.
Acum e vremea ca toţi să-l ajute cu tot ceea ce pot.”
Janis, de asemenea, oferă o listă a simptomelor
rezultatului inadecvat al rezolvării unor probleme.
Printre acestea este limitarea discuţiei doar la puţine
alternative ale acţiunii, eşecul de a reexamina unele
dintre acţiuni, iniţial preferate, dar ulterior
discreditate, şi eşecul de a căuta informaţii de la
experţii din aceeaşi organizaţie care ar putea oferi
estimări mai precise ale unor posibile pierderi şi
câştiguri din acţiuni alternative.
5. Nu filozofie ci alegeri
Cuvintele lui Eleanor Roosvelt sună adevărat.
Filozofia cuiva nu este bine exprimată in cuvinte.
Este exprimată în alegerile pe care le face. In cursa
lungă, ne formăm vieţile şi pe noi înşine. Procesul
nu se încheie decât odată cu moartea. Iar deciziile
pe care le luăm sunt în ultimă instanţă
responsabilitatea noastră.

6. Chestionar personal pentru decizii bune
Cu câţva ani în urmă, un profesor de la Stanford a
pregătit un chestionar de nu mai puţin de nouă
întrebări care se pot aplica la orice problemă.
Folosit ca test personal, întrebările stimulează
imaginaţia. Iată-le:
1. Există o cale nouă de a face asta?
2. Poţi împrumuta sau adapta?
3. Poţi să-i dai o nouă întorsătură?
4. Ai nevoie numai de mai mult din ceea ce ai
deja?
5. Mai puţin din ceea ce ai deja?
6. Există vreun înlocuitor?
7. Se poate ca părţile componente să fie
rearanjate?
8. Dar dacă facem exact invers?
9. Pot să fie ideile combinate?
7. Teama de a lua decizii
O minte deschisă este de nepreţuit? Este de
nepreţuit doar atunci când posesorul ei are curajul
să ia o decizie finală, care interzice omului să
acţioneze altefel după ce procesul ei de deliberare
s-a încheiat. Eşecul de a lua decizii după o analizare
completă a tuturor faptelor va stigmatiza repede un
om ca fiind nepotrivit pentru o poziţie de
responsabilitate. Nu toate deciziile noastre vor fi
corecte. Nici unul dintre noi nu este perfect. Dar,
dacă te deprinzi cu luarea hotărârilor, experienţa va
dezvolta judecata spre punctul unde este mai bine
să ai dreptate în 50% din cazuri dar să ai nişte
realizări, decât să nu faci nimic, deoarece îţi e
teamă să iei decizii.
H.W. Andrews
8. Decizii bune
De fapt, un manager trebuie nu doar să capete
abilitatea de a lua decizii bune pentru sine, ci, de
asemenea, să-i conducă pe alţii să ia asemenea
hotărâri.
1. Deciziile bune iau o grămadă de timp.
2. Deciziile bune unesc eforturile unui anumit
număr de persoane.
3. Deciziile bune dau indivizilor libertatea de a fi în
dezacord.
4. Deciziile bune se obţin fără vreo presiune din
vârf de a atinge un consens artificial.
5. Deciziile bune sunt bazate pe participarea tuturor
celor care sunt responsabili pentru implementarea
lor.
Charles W.L. Foreman, "Managing a Decision Into
Being," from the Management Course for
Presidents, pp.3-4.
9. Persoana cu putere de decizie
Care este tipul de persoană capabilă de a-i implica
pe alţii şi pe sine în luarea unor decizii bune?
2
J. Keith Louden ne sugerează şapte calităţi:
1. Capacitatea de a privi dincolo şi de a vedea ce va
veni – previziune ;
2. Fermitate, răbdare, stăruinţă şi curaj ;
3. Un spirit optimist care emană incredere;
4. Ingeniozitate, capacitatea de a rezolva în mod
creativ probleme profunde;
5. Capacitatea de a-i ajuta pe alţii;
6. Dorinţa continuă de a acţiona drept şi a spune
adevărul;
7. Moralitate personală observabilă în calitatea de
a-i respecta pe ceilalţi. **
J. Keith Louden, "Leadership," from the
Management Course for Presidents, pp 10-11
10. Consacrare
Bertoldo de Giovanni este un nume pe care chiar şi
cel mai entuziast iubitor de artă este puţin probabil
că-l va recunoaşte. A fost elevul lui Donatello, cel
mai mare sculptor al vremii sale, şi profesorul lui
Michelangelo, cel mai mare sculptor al tuturor
timpurilor. Michelangelo avea doar 14 ani când a
venit la Bertoldo, vârstă la care era deja evident că
talentul său artistic. Bertoldo era suficient de
înţelept ca să ştie că cei asemenea lui sunt tentaţi
mai degrabă să stagneze decât să crească, şi de
aceea a continuat să-şi determine tânărul talent să
muncească cu seriozitate la arta sa. Într-o zi, el a
intrat în atelier şi l-a găsit pe Michelangelo lucrând
la o sculptură mult sub capacităţle sale. Bertoldo a
apucat un ciocan, a traversat camera, şi a spulberat
lucrarea în mici bucăţele, declamând acest cuvânt
de neuitat : « Michelangelo, talentul este ieftin;
dăruirea este scumpă! ».
Gary Inrig, A Call to Excellence
11. Perseverenţă
Platon a scris prima propoziţie a faimoasei lui
Republici în nouă feluri diferite înainte de a fi
satisfăcut. Cicero a practicat vorbirea înaintea
prietenilor săi în fiecare zi timp de 30 de ani
înainate de a atinge pragul oratoriei perfecte. Noah
Webster a lucrat 36 de ani, scriindu-şi dicţionarul,
traversând Atlanticul dE două ori pentru a-şi aduna
material. Milton s-a trezit în fiecare dimineaţă la
ora 4 ca să poată dedica suficiente ore pentru opera
sa „Paradisul pierdut”. Gibbon a petrecut 26 de ani
lucrând la „Declinul şi căderea Imperiului Roman”.
Bryant a rescris una dintre capodoperele sale de 99
de ori înainte de publicare, devenind o lucrare
clasică.
Sursă necunoscută
12. Încurajarea conduce la viziune
Edward Steichen, care a devenit ulterior unul
dintre cei mai renumiţi fotografi din lume, aproape
că era gata să renunţe în ziua când şi-a expus
primele fotografii. La 16 ani, tânărul Steichen a luat
aparatul de fotografiat şi a făcut 50 de fotografii.

Una singură i-a fost recunoscută – un portret al
surorii sale la pian. Tatăl lui Edward gândea că era
doar o biată expoziţie. Dar mama lui a insistat că
fotografia surorii sale era aşa de frumoasă încât era
mult mai valoroasă decât celelalte 49. Încurajarea ei
l-a convins pe tânăr să persevereze în noua lui
pasiune. El a rămas cu acest hobby pentru tot restul
vieţii sale, iar aceasta a fost o chemare intimă. Ce
anume l-a îndemnat să persevereze ? Viziunea de a
identifica excelenţa în mijlocul unei mulţimi de
eşecuri.
Bits & Pieces, 4 februarie 1993, pg.4-5
13. Angajament
Mă gândesc la David Livingstone, pionier misionar
în Africa, care a călătorit peste 29 000 de mile.
Soţia lui a murit de timpuriu în misiunea lor iar el a
întâmpinat o puternică opoziţie din partea fraţilor
săi scoţieni. A slujit pe jumătate orb. Felul său de
perseverenţă mă impulsionează. În timp ce alerg,
îmi amintesc cuvintele din jurnalul său: „Ttrimite-
mă oriunde, numai să mergi cu mine. Pune peste
mine orice povară, numai să mă susţii Tu.
Dezleagă-mă de orice legătură afară de aceea care
mă ţine prins în slujirea Ta şi de inima Ta.”
Joseph Stowell, Through The Fire, Victor Books,
1988, p. 150
14. Stăruinţă
Stăruinţa l-a răsplătit pe astronomul american Clyde
Tombaugh, care a descoperit planeta Pluto. După ce
astronomii au calculat o orbită probabilă pentru
acest “suspect” corp cersc, Tombaugh s-a ocupat de
cercetare începând din martie 1929. Revista Time a
oferit urnătoriul studiu: “El a examinat însemnele
fotografiilor telescopice, fiecare dintre ele arătând
zeci de mii de imagini de stea în perechi sub
microscopul dublu. Adesea dura trei zile să scanezi
o singură pereche. Era munca extenuantă a unui
ochi fin – în propriile sale cuvinte ‘brutală,
monotonă’. Şi aşa au trecut luni. Astru după astru,
el a examinat 20 milioane de imagini. Apoi pe 18
februarie 1930, în timp stăruia asupra unei perechi
de fotografii din constelaţia Gemenii, ‘deodată am
dat peste imaginea lui Pluto!’ a declarat el. A fost
cea mai dramatică descoperire astronomică din
ultimii 100 de ani”.
Today in the Word, November 26, 1991
15. Fritz Kreisler
Nici un lucru de valoare nu se obţine fără efort.
Fritz Kreisler, faimosul violonist, a confirmat acest
lucru atunci când a zis: „Îngust este drumul care
duce la viaţa de violonist. Oră după oră, zi după zi
şi săptămână după săptămână, timp de ani de zile,
am trăit alături de vioara mea. Erau atât de multe
lucruri pe care aş fi vrut să le fac şi rămâneau
nefăcute; erau atât de multe locuri unde aş fi dorit
să ajung şi pe care a trebuit să le ratez, dacă am vrut
3
să excelez la vioară. Drumul pe care am mers a fost
îngust şi calea dificilă.”
Fritz Kreisler
16. Preţul succesului
O femeie s-a repezit la faimosul violonist Fritz
Kreisler după un concert şi a exclamat: „Mi-aş da
toată viaţa ca să pot cânta aşa de frumos cum
cântaţi dvs.” Kreisler a replicat, „Eu am făcut-o”.
Bits & Pieces, Vol. F, No. 41
17. Consacrare
„Nu oamenii mari sunt cei care fac lucruri mari; ci
oamenii consacraţi”.
Philipps Brooks
18. Perseverenţă
Nu de mult revista Newsweek a relatat ceva despre
ceea ce se numeşte „noul val” al oamenilor de
munte. Se estima că există aproximativ 60 000 de
alpinişti serioşi în Statele Unite. Dar în eşalonul de
frunte al alpiniştilor serioşi se află un grup de elită
cunoscuţi ca „hard men”. Pentru aceştia,
escaladarea munţilor şi căţărarea pe suprafeţe
stâncoase perpendiculare este un fel de a fi. În
multe cazuri, alpinismul este o parte a întregului lor
angajament pentru viaţă. Şi experienţa lor
fundamentală este numită ‚alpinism liber’: -
escaladarea fără nici un echipament sau frânghii de
siguranţă. John Baker este considerat de mulţi ca
fiind cel mai bun din elita alpiniştilor. El a escaladat
fără echipament una dintre cele mai dificile
suprafeţe muntoase din Statele Unite – fără frânghie
de siguranţă şi nici un alt accesoriu din
echipamentul de căţărat. Îndemânarea lui nu s-a
dezvoltat deodată. A căpătat-o prin angajament,
dedicare şi antrenament. Când John nu escaladează
este adesea de găsit în casa lui din California agăţat
cu vârfurile degetelor pentru întărirea braţelor şi
palmelor sale.
19. Consacrare totală
In revista Life din decembrie 1987, Brad Darrach
scria: „Meryl Streep este întunecată şi rece. În
Ironweed, noul său film, joacă rolul unei persoane a
nimănui şi cu aspect zdrenţăros, care moare într-o
cameră ieftină de hotel. Cu mai mult de jumătate
de oră înainte de această scenă a îmbrăţişat o sacoşă
uriaşă de cuburi de gheaţă într-un efort agonizant de
a experimenta cum este să fi un cadavru. Acum,
obiectivul începe să se mute. Jack Nicholson,
iubitul ei la fel de zdrenţăros, oftează, plânge şi îi
scutură trupul. Dar după mai multe încercări,
Meryl se întinde pur şi simplu ca o scrumbie rece.
Înspăimântat, un membru al echipajului şopteşte
directorului, Hector Babenco: ‚Ce se întâmplă? Nu
mai respiră!’

„Babenco se sperie la început. În trupul lui Meryl
nu există nici un fel de viaţă! El ezită, apoi lasă
scena să-şi continue cursul. Chiar şi după ce
secvenţa este încheiată şi prelucrată, Meryl
continuă să stea întinsă acolo, întunecată şi fără
viaţă. Abia după ce au trecut 10 minute, încet, încet
ea îşi revine din starea ca de comă în care ea s-a
cufundat deliberat. Babenco este uimit. „Ei
aceasta”, murmură el în uimire, „înseamnă să joci
un rol! Aceasta înseamnă să fi actriţă!” Consacrarea
totală uimeşte oamenii. Cât de minunat trebuie să
fie să te angajezi astfel lui Hristos încât oamenii să
spună, „Ei aceasta înseamnă să fi creştin!”
Sursă necunoscută
20. Angajament
C.T. Studd, faimosul jucător englez de cricket şi
membru al celei de-a 11-a echipă engleză de
cricket, şi-a ignorat marea bogăţie pe care o avea şi
a devenit misionar acum un secol. Sloganul lui era:
“Dacă Isus Hristos este Dumnezeu, şi a murit
pentru mine, atunci nici un sacrificiu nu este prea
mare pentru mine pe care l-aş putea face petru El.”
C.T, Studd
21. Angajament
În 1912 William Borden, un absolvent al
Universităţii Yale, a renunţat la bogăţiile uneia
dintre cele mai avute familii din America, pentru a
fi misionar în China. A ajuns până departe în Egipt
şi a murit de meningită. A murit – şi nu era decât în
al douăzecilea an al său – dar nu a existat „nici o
rezervă, nici o retragere, nici un regret” în
consacrarea lui faţă de Dumnezeu.
Sursă necunoscută
22. Consacrare
Când D.L. Moody vizita Anglia l-a auzit pe Henry
Varley spunând, “lumea trebuie încă să vadă ce va
face Dumnezeu cu un om care este în întregime şi
pe deplin consacrat Duhului Sfânt.” Moody va
comenta mai târziu, “El a zis ‘un om’. Nu a zis ‘un
mare om’, nici ‘un om învăţat’, sau ‘un om bogat’,
ci simplu ‘un om’. Eu sunt un om şi nu depinde
decât de omul însuşi dacă va realiza acea
consacrare în sens deplin. Voi face tot posobilul să
fiu acel om.”
Sursă necunoscută
23. Loialitate permanentă
O soţie care este credincioasă numai 85% soţului ei
nu este credincioasă deloc. Nu există nici de cum
ceva de genul loialitate part-time faţă de Isus
Hristos.
Vance Havner
4
24. Un raport de muribund
“Locotenentul Col. Terence Otway, comandantul
batalionului ‚a noua paraşută’ al diviziei britanice a
şasea Airborn avea sarcina de a distruge cele patru
arme puternice ale bateriei de coastă din Merville
supraveghind Sword Beach. Dacă batalionul nu-şi
va îndeplini misiunea la timp vor încerca cu focuri
navale de armă. Bombardamentul trebuia să
înceapă la 5:30 a.m.
Otway avea o strategie elaborată de a ateriza
dincolo de arme, dar planul a eşuat. Un atac aerian
iniţial era un fiasco, şi-apoi batalionul său era întins
de-a lungul a 50 de mile de zonă rurală. Din
batalionul său de 700 de oameni, Otway nu putea
găsi decât 150 de soldaţi. Cu toate acestea, oamenii
au improvizat în mod surprinzător. Ei au croit
tranşee prin baricada din faţa bateriei de foc cu
cutere de sârmă. Un grup şi-a făcut drum prin
câmpul minat, târându-se pe mâini şi pe genunchi
în timp ce căutau cu baionetele pentru a nu călca
greşit şi fatal pe unde nu trebuia. Acum ei aşteptau
ordinul de atac. Otway ştia că pierderile vor fi mari,
dar armele trebuiau să rămână în tăcere. „Toată
lumea înăuntru”, a strigat el. „Vom cuceri această
bătălie sângeroasă.” Şi au intrat.
Flăcări roşii ardeau deasupra capetelor lor, şi focuri
de armă alergau să-i întâlnească. Prin barajul mortal
paraşutiştii s-au târât, au alergat, au căzut şi iar au
alergat. Au explodat mine. Au fost ţipete şi urlete şi
lumini de grenade odată cu îngrămădirea
paraşutiştilor în tranşee şi luptă corp la corp cu
inamicul.”
25. Proba, vă rog!
Faimosul artist Paul Gustave Dore (1821-1883) şi-a
pierdut paşaportul în timpul unei călătorii prin
Europa. Când a ajuns la graniţă, a explicat situaţia
încurcată în care se afla unuia dintre grăniceri. A
spus numele său grănicerului - Paul Gustave Dore -
sperând ca acesta îl va recunoaşte şi să îl va lăsa să
treacă mai departe. Grănicerul i-a spus că foarte
mulţi oameni au încercat să treacă graniţa
pretinzând o altă identitate. Dore a insistat spunând
că el este omul care pretinde a fi. „În regulă”, spuse
oficialul „îţi vom da un test, şi dacă îl treci te vom
lăsa să mergi mai departe”. I-a dat un creion şi o
bucată de hârtie, şi i-a spus artistului să schiţeze
portretul a câtorva ţărani care erau prin apropiere.
Dore a făcut-o atât de repede şi de îndemânatic
încât grănicerul a fost convins că el este cel care
pretinde a fi. Lucrarea lui a confirmat cuvintele lui!
Our Daily Bread, January 6, 1993
26. Slujirea conservă
Unamuno, filosoful spaniol, ne-a spus despre
apeductul Roman din Segovia, în spaniola lui
nativă. A fost construit în anul 109 AD. Timp de
1800 de ani, el a adus apă rece din munte pentru
oamenii însetaţi din oraş.

Aproximativ 60 de generaţii de oameni au băut din
această apă.
A venit o altă generaţie, una recentă care a spus:
„Acest apeduct este atât de minunat încât ar fi bine
să fie păstrat şi pentru copiii noştri ca o piesă de
muzeu. Nu va mai fi nevoie să reziste presiunii apei
aşa cum a făcut-o timp îndelungat”. Ei au spus: „îl
vom spijini cu nişte ţevi moderne de fier.” Aşa au şi
făcut. Au dat astfel vechilor cărămizi şi mortarului
o binemeritată odihnă. A fost pus în acest fel la
adăpos. Şi apeductul a început să se încline într-o
parte. Soarele bătea pe tencuială, cărămizile şi
pietrele au cedat şi acesta s-a prăbuşit. Ceea ce anii
de slujire a conservat, a fost distrus în anii de
inactivitate.
Resourse, Sept./Oct., 1992, p. 4
27. Puterea care nimiceşte
În „The Wounded Healer”, Henri Nouwen
repovesteşte un basm din veche Indie:
Patru fraţi din familia regală s-au hătărât să se
pregătească, într-un domeniu anume. Timpul a
trecut şi fraţii s-au întâlnit pentru a arăta ceea ce au
învăţat.
„Eu m-am pregătit în ştiinţă”, a spus primul „acum
pot să iau un os al unei creaturi şi să modelez
carnea pe el”.
„Eu”, a spus al doilea, „ştiu cum să fac să crească
pielea şi părul acelei creaturi dacă pe oase există
carne”.
Al treilea a spus: „Eu pot să creez mâinile şi
picioarele dacă am carne, piele şi păr”.
„Şi eu” a concluzionat al patrulea, „ştiu cum să dau
viaţă acestei creaturi dacă ea are forma completă”.
Fraţii au plecat în junglă pentru a găsi un os aşa
încât să demonstreze ceea ce au pretins că au
învăţat. Soarta a făcut ca osul pe care l-au găsit să
fie al unui leu. Primul a adăugat carne pe oase, al
doilea a făcut să crească piele şi păr, al treilea l-a
completat făcând mâinile şi picioarele şi al patrulea
a dat leului viaţă.
Scuturându-şi coama, bestia feroce a sărit asupra
propriilor ei creatori, i-a omorât pe toţi şi a dispărut
satisfăcută în junglă.
Noi avem capacitatea de a crea numai ceea ce ne
devoră. Ţintele şi visele ne pot distruge. Posesiunile
şi proprietăţile se pot întoarce împotriva noastră şi
ne pot distruge dacă mai întâi nu căutăm Împărăţia
şi Neprihănirea lui Dumnezeu lăsând ca El să sufle
viaţă în ceea ce noi facem.
Nathan Castens
28. „Sfinte Treimi” altenative
Ce alţi dumnezei am putea avea în afară de
Domnul? O mulţime. Pentru Israel au fost baalii
canaaniţi, cu natura ameţitoare a dumnezeilor care
cereau o închinare scandaloasă cu mare tărăboi şi
lăcomie, în întunecime, şi cu ritualuri de prostituţie.
Pentru noi există dumnezei ai sexului, banilor şi
stomacului (o nesfântă trinitate constituită într-un
singur dumnezeu: eul), şi alte lucruri care ne
5
înrobesc: trio - Plăcerea, Posesiunile, Poziţia,
închinare care ne descrie ca „pofta firii pământeşti,
pofta ochilor şi lăudăroşenia vieţii” (1Ioan 2, 16);
Fotbalul, Firma şi Familia sunt de asemenea
dumnezei pentru unii.
Într-adevăr lista pentru alţi dumnezei este fără
sfârşit, pentru orice lucru pe care cineva îl face
centrul vieţii lui, devine dumnezeul lui, pretendent
pentru această legiune.
James Packer, Your Father Loves You, Harold
Shaw Publishers
29. Ceasul răspunderii
În timpul Războiului de Independenţă, un devotat
spion britanic a apărut la sediul lui Hessian care era
sub comanda Colonelului Johann Rall, cu un mesaj
urgent. „Generalul George Washington şi armata
lui continentală au trecut în secret Râul Delaware
chiar de dimineaţă şi au înaintat spre Trenton, New
Jersey unde Hessian este campat”. Spionului i s-a
respins audienţa la comandant şi a fost pus să scrie
mesajul pe o bucată de hârtie. Un portar a luat
notiţa, dar pentru că Rall era implicat într-un joc de
poker a pus bileţelul necitit în geanta sa. Când
oamenii din tabăra lui Hessian au început să arunce
focuri de flintă încercând în zadar să oprească
armata Washingtonului, Rall încă juca cărţi. Fără
timpul atât de necesar pentru a se organiza, armata
lui Hessian a fost capturată. Victoria a survenit la o
zi după Crăciun, 1776, oferindu-le coloniştilor
prima lor mare victorie din război.
Today in the World, October, 1991, p. 21
30. Frica
„Când te temi că s-ar putea întâmpla cel mai mare
rău cu putinţă, propriile tale gânduri te pot ajuta.
„Teama”, spunea odată un scriitor, „este folosirea
imaginaţiei în mod greşit. Este anticiparea a tot
ceea ce poate fi mai rău, nu a celui mai bun lucru
care ni se poate întâmpla”
Bits & Pieces, May, 1991, p. 23
31. Nevoia maximă
Dacă cea mai mare nevoie a noastră ar fi fost
informaţia, Dumnezeu ne-ar fi trimis un instructor;
Dacă cea mai mare nevoie a noastră ar fi fost
tehnologia, Dumnezeu ne-ar fi trimis un om de
ştiinţă;
Dacă cea mai mare nevoie a noastră ar fi fost banii,
Dumnezeu ne-ar fi trimis un economist;
Dacă cea mai mare nevoie a noastră ar fi fost
distracţia, Dumnezeu ne-ar fi trimis un comic;
Dar, cea mai mare nevoie a noastră a fost iertarea,
de aceea Dumnezeu ne-a trimis un Mântuitor.
Sursă necunoscută

32. Motivaţia
Într-un studiu recent în Universitatea din Statul
Michigan, 97% dintre membrii facultăţii şi ai
stafului care au pariat pe 40$ că pot să stea într-un
program de 6 luni de exerciţii fizice, au avut succes.
Numai 19% dintre cei care nu au pariat au reuşit să
se ţină de acest program.
Sfat: Acordă un stimulet atunci când vrei să
schimbi comportamentul!
MSC Health Action News, April, 1993
33. Nehotărâre
Pe vremuri, fostul preşedinte Ronald Reagan avea
un unchi care l-a luat şi l-a dus la un cizmar pentru
a-i face o pereche de pantofi. Cizmarul l-a întrebat
pe tânărul Reagan, „Vrei pantofii cu vârfurile
patrate sau cu ele rotunde?” Fiind incapabil să
decidă, Reagan nu a răspuns, aşa că cizmarul i-a dat
câteva zile pentru a se decide.
Câteva zile mai târziu, cizmarul l-a văzut pe
Reagan în stradă şi l-a întrebat din nou ce fel de
vârfuri preferă pentru pantofii lui. Reagan încă nu
putea să se decidă, aşa că cizmarul i-a spus: „Bine,
vino peste câteva zile. Pantofii tăi vor fi gata.”
Când viitorul preşedinte a mers la cizmar peste
câteva zile pentru a-şi lua pantofii, el a gâsit un
pantof cu botul pătrat şi altul cu el rotund. „Aceasta
te va învăţa să nu laşi niciodată pe alţii să ia decizii
pentru tine”, spuse cizmarul clientului său indecis.
„Am învăţat chiar atunci şi acolo”, a spus Reagan
mai târziu, „dacă tu nu vei lua propriile decizii,
altcineva o va face pentru tine.”
Today in the Word, August, 1991, p. 16
34. Infailibilitate Biblică
„O comunicare este nereuşită doar atunci când nu
reuşeşte să se desfăşoare după intenţia autorului ei.
Dacă această intenţie se împlineşte comunicarea
este reuşită.
„Scopul scriitorilor biblici a fost să redea
întâmplările şi semnificaţiile faptelor mântuitoare
ale lui Dumnezeu în istorie astfel încât oamenii să
dobândească înţelepciunea mântuirii”.
Daniel Fuller, „The Nature of Biblical Inerrancy”,
Journal of the American Scientific Affiliation, XXIV
(June, 1972), p. 47
35. Credinţa şi ştiinţa
D.L. Moody spunea adesea această ilustraţie:
”Domnule Moody, ce faci cu lucrul acesta?”; „nu
fac nimic cu el!”; „Cum îl înţelegi?”; Nu îl
înţeleg!”; „Cum îl explici?”; „Nu îl explic!”; Ce
faci cu el?”; NU fac nimic cu el!”; Ei bine, tu nu
accepţi nici un lucru pe care nu-l îneţelegi? Tu nu
crezi în el, aşa este?”; „Ba da, cu siguranţă, cred!
Există o mulţime de lucruri pe care nu le înţeleg şi
în care cred. Nu ştiu nimic despre matematica
avansată, dar cred în ea, nu înţeleg astronomia dar
6
cred în astronomie.
Un om mi-a spus într-o ocazie că el nu crede în
lucrurile pe care nu le-a văzut niciodată, şi l-am
întrebat dacă şi-a văzut vreodată propriul creier.
Ai observat vreodată că lucrurile pe care oamenii le
resping cel mai mult sunt exact lucrurile pe care
Hristos şi-a pus sigiliul Său?
Când un predicator liberal a declarat că povestea cu
Iona şi peştele este un mit, reporterii l-au întrebat şi
pe Moody care este opinia lui. Replica sa a fost:
„Eu rămân cu Iona”
H. Lindsell, The Bible in the Balance, p. 26
36. Grupul inhibă iniţiativa
Kitty Genovese era o tânără femeie care a fost ucisă
într-unul din cartierele rezidenţiale din New York,
în timp ce aproximativ 38 de vecini se uitau pe
fereastra ei. În timpul atacului (aproximativ 30 de
minute), nici măcar unul dintre ei nu a telefonat la
poliţie. Studiile au descoperit un fapt surprinzător
despre aceşti oameni. La interviuri s-a relevat faptul
că ei nu erau în totalitate indiferenţi aşa cum cei
mai mulţi au crezut. Motivul principal pentru care
nimeni nu a făcut nimic a fost acela că fiecare
persoană a crezut că cineva, altcineva decât ea va
lua iniţiativa şi o va ajuta.
Sursă necunoscută
37. Încurajare
În timpul studenţiei în Georgia, un jurnalist din
Atlanta a întâlnit un bătrân fermier ce mergea la
vânătoare cu bătrânul său prepelicar. De două ori
câinele a luat-o înainte reumatic şi a adulmecat. De
două ori stăpânul său a tras în aer. Când jurnalistul
a văzut că nu se ridică în zbor nici o pasăre, i-a
cerut fermierului o explicaţie. „Ptiu!” rânji bătrânul.
„Ştiam că nu e nici o pasăre în iarbă. Nasul lui Spot
nu este ca să fie folosit, dar el şi cu mine petrecem
un timp minunat împreună. El încă face cel mai bun
lucru cu putinţă – şi ar fi tare urât din partea mea
să-l numesc mincinos pe acest teren de joacă!”
Bits & Pieces, 20 august1992, pg.15-16
38. Identitate
Rabinul Zusiya spunea cu ani în urmă: „În lumea în
care voi merge nu voi fi întrebat, „de ce nu ai fost
Moise?”. Ci voi fi întrebat „de ce nu ai fost
Zusya?”. Problema se pune cum să fi persoana care
trebuie să fi.
B. Larsen, Luke, p. 42
39. Eficienţă
Doctorul John Geddie a venit în Aneityon în anul
1848 şi a lucrat acolo timp de 24 de ani pentru
Dumnezeu. Pe un monument ridicat în memoria sa
sunt înscrise aceste cuvinte:
„Când a debarcat aici, în 1848, nu era nici un
creştin.

Când a plecat, în anul 1872, nu mai exista nici un
păgân”.
J.O. Sanders, Spiritual Leadership, p. 24
40. Influenţă
Cu câţiva ani în urmă, guvernul comunist din China
a delegat pe un autor să scrie o biografie pentru
Hudson Taylor, cu propunerea ca acesta să
distorsioneze faptele şi să-l prezinte pe acesta într-o
lumină proastă. Ei au vrut să discrediteze numele
acestui misionar consacrat al evangheliei. În timp
ce autorul făcea cercetările pentru a scrie cartea, era
din ce în ce mai impresionat de caracterul sfânt al
lui Taylor cât şi de viaţa sa pioasă, şi i s-a părut
extrem de greu să facă ceea ce i s-a cerut şi în
acelaşi timp să rămână cu conştiinţa curată.
Cu riscul de a-şi pierde viaţa, şi-a pus deoparte
stiloul său, a renunţat la ateism , şi l-a primit pe Isus
ca Salvator personal.
Indiferent dacă noi conştientizăm sau nu, exemplul
nostru lasă o impresie asupra altora.
Jack Williams, Phoenix Gazette
41. Puterea exemplului
Copiii care văd violenţă psihică între părinţii lor
sunt de 6 ori mai mult predispuşi să-şi abuzeze soţii
după ce se căsătoresc. De asemenea, dacă aceşti
copii au fost loviţi de către părinţii lor în
adolescenţă, ei vor fi de 12 ori mai predispuşi să
abuzeze în acelaşi fel de soţii lor.
Homemade, November, 1985
42. Ingratitudine
- Cu mulţi ani în urmă, aşa cum spune povestirea,
un rege a fost deranjat de nemulţumirea celor de la
curtea împărătească. S-a hotărât să dea un mare
ospăţ în cinstea lor. Când regele şi invitaţii lui de la
curte s-au aşezat, un cerşetor a intrat în local
târându-şi picioarele, a stat jos la masa împăratului
şi s-a îndopat cu mâncare. Fără să spună vreun
cuvânt, el a părăsit sala de mese. Invitaţii erau
furioşi şi au cerut permisiunea să-l prindă pe
vagabond şi să-l sfâşie bucată cu bucată pentru
nerecunoştinţa sa. Regele a replicat: „Cerşetorul a
făcut asta o singură dată unui împărat pământesc în
timp ce fiecare dintre voi face asta de trei ori pe zi
Împăratului Împăraţilor. Voi staţi acolo la masă şi
mâncaţi până vă săturaţi. După aceea plecaţi mai
departe fără să îi fiţi recunoscători lui Dumnezeu,
fără să vă expeimaţi un singur cuvânt de mulţumire
la adresa lui Dumnezeu.”
Homemade, December, 1984
43. Insuficienţă
Polul Sud poate fi numit cel mai sănătos loc de pe
pământ deoarece acolo nu este poluare, nu este praf,
şi sunt doar câţiva oameni. Aerul este proaspăt şi
curat aşa cum trebuie că a fost peste tot înainte ca
7
omul să-nceapă să polueze aerul cu deşeurile
industriale în atmosferă. Pe deasupra, este unul
dintre locurile unde omul nu este bombardat cu
microbi. Nu doar pentru că este prea frig pentru a fi
activi, dar acolo nu este nimic pentru ei din care să
trăiască. Pentru că vânturile pornesc de la Polul Sud
şi se îndreaptă către Nord, această regiune este
păzită de orice fel de contaminare: Veţi crede că
oamenii doresc cu ardoare să trăiască în astfel de
mediu fără germeni dar nu este aşa. Pentru că
temperaturile scad sub 100 grade este pur şi simplu
prea frig.
Sursă necunoscută
44. Dedicare
John Wesley a călătorit 400 000 km călare, în
medie 35 km/zi timp de 40 de ani; a ţinut 4 000 de
predici, a scris 400 de cărţi şi cunoştea 10 limbi. La
83 de ani era supărat că nu putea să scrie mai mult
de 15 ore/zi fără să îl doară ochii, şi la 86 de ani era
ruşinat că nu poate să ţină mai mult de 2 predici /zi.
Se plângea în jurnalul său că avea o tendinţă în
creştere de a sta întins în patul său până la 5,30
dimineaţa.
Sursă necunoscută
45. Nonşalanţă
Cu mulţi ani în urmă, un astronaut american de pe
vremuri a preluat sub conducerea sa o principală
companie aeriană, şi era hotărât să facă serviciul
aerian cel mai bun din industrie. Într-o zi, noul
preşedinte trecea printr-unul dintre departamentele
particulare, a văzut pe unul dintre angajaţi
odihnindu-şi picioarele pe un birou chiar lângă un
telefon care suna fără încetare. „nu răspunzi la
telefon?” îl întrebă preşedintele. „Acesta nu este
departamentul meu”, răspunse angajatul cu
nonşalanţă, necunoscându-l pe noul său şef. „Eu
lucrez în departamentul întreţinere”. „De acum
încolo nu mai lucrezi!” îi răspunse preşeditele.
Today in the world, december, 1989, p.35
46. Motivaţie - pas cu pas
S-a născut în Ohio, Columbia în anul 1890 fiind al
treilea într-o familie cu 8 copii. La 11 ani a renunţat
la şcoală pentru a ajuta la cheltuielile familiei,
având o slujbă full-time unde câştiga
3,5$/săptămână. La 15 ani era interesat de
automobile şi şi-a găsit o slujbă într-un garaj cu
4,5$/săptămână. El ştia că nu va ajunge nicoadată
mai departe fără mai multă şcoală aşa că s-a înscris
la un curs de automobilism prin corespondenţă.
Noapte după noapte, după lungile zile în garaj, el
lucra la masa din bucătărie la lumina unei lămpi cu
Kerosen. Următorul pas era deja planificat în
mintea sa – o slujbă la Compania de Automobile cu
Frayer-Miller.
Într-una din zile, când s-a simţit pregătit a mers şi
se plimba prin marea uzină.

Lee Frayer era aplecat peste capota unei maşini.
Băiatul aştepta. În sfârşit, Frayer l-a observat.
„Bine”, a spus el, „ce vrei tu de la mine?”. „M-am
gândit să îţi spun că voi veni să lucrez aici mâine de
dimineaţă” i-a răspuns băiatul. „O, cine te-a
angajat?”. „Nimeni încă, dar voi fi la muncă aici
mâine dimineaţă. Dacă nu valorez nimic, vei putea
să mă concediezi.” Chiar în dimineaţa următoare
tânărul s-a întors în uzină. Frayer nu era încă acolo.
Observând că podeaua era murdară cu resturi de
metal şi că s-a acumulat grăsime şi mizerie, băiatul
a luat o mătură şi o lopată şi s-a pus pe treabă
pentru a curăţa locul.
Viitorul băiatului era predictibil. A devenit un
conducător auto de curse cu reputaţie naţională şi
expert în automobile. În timpul primului Răyboi
Mondial a fost Campionul Flotilei Aeriene
Americane. Mai târziu a fondat Eastern Airlines.
Numele său – Eddie Rickenbaceker
Bits & Pieces, December, 1989, p. 22
47. Ripostă pentru nedreptate
„Uneori nu avem puterea să prevenim nedreptatea,
dar niciodată nu trebuie să încetăm să protestăm
împotriva nedreptăţii.”
Elie Weisel
48. Providenţa minunată
Eroii vin în forme ciudate şi în locuri neaşteptate.
Era în 1960. Eram la un curs de lege, teologie şi
istorie islamică la Brandeis University. Textul
nostru de bază era în arabă, jurnalul unui doctor
musulman din Damasc din secolul al XI-lea. Araba
mea era mai puţin decât adecvată astfel că fiecare
clasă era traumatizată. Ce a început ca un coşmar s-
a sfârşit ca o amintire nepreţuită. Nu a fost cursul,
ci profesorul.
Era un bibliotecar la Harvard, un refugiat din
Ungaria care studiase construcţia de orgă cu Albert
Schweitzer şi un savant islamic distins. Eu eram
şoferul său care îl conduceam la şi de la gară. Nu-
mi amintesc prea multe despre doctorul musulman.
Nu-l voi uita niciodată pe Joseph de Somogyi.
Joseph de Somogyi era un luteran devotat şi un
teolog. Când nazismul a început să se infiltreze în
Ungaria, el a ţinut Biblia lui ebraică deschisă pe
banca universităţii. Un alt profesor l-a întrebat:
„Joseph, asta nu este evreiască?” „Ba da”, a răspuns
el, „este cea mai evreiască din toate lucrurile
evreieşti”. Ei au pus în discuţie temeritatea lui şi l-
au îndemnat să fie mai atent. Răspunsul lui a fost:
„Eu sunt creştin. Voi nu”? Într-o seară la uşa lui a
apărut un poliţist. El l-a informat pe Joseph că se va
întoarce mai târziu cu doi agenţi Gestapo. Sfatul lui
a fost: „M-aş bucura dacă aţi dispărea”.
Pentru câtva timp, Joseph a trăit în ascuns cu ţăranii
în Ungaria rurală. Lucrul vieţii lui stă înmormântat
în manuscrise teologice pe care le-a scris într-o
livadă, în anticiparea unei zile libere. Nazismul a
trecut şi el s-a întors la postul lui de la universitate.
8
Apoi Uniunea Sovietică a înaintat împotriva
Ungariei. O sută douăzeci şi şapte de femei şi copii
au căutat siguranţă la vila lui Joseph de la Dunăre.
Ţinta bombardierelor sovietice era o fabrică de
muniţie aşezată de-a lungul râului. Curând, numele
lui Joseph a apărut pe lista celor care urmau să fie
arestaţi şi deportaţi în Siberia. La Viena era
programată o conferinţă a savanţilor semitici.
Joseph a cerut o viză pentru a merge. A fost refuzat.
După alte trei refuzuri el s-a hotărât să meargă
personal la biroul responsabilului pentru toate
vizele. Biroul era la etajul al patrulea. Nu voi uita
niciodată faţa prietenului meu care mi-a spus:
„Dennis eram aşa de agitat că nu am luat liftul. Am
mers pe scări pentru a mă răcori”. La etajul al
doilea s-a întâlnit cu un fost student. După o
îmbrăţişare caldă, studentul l-a întrebat: „Doctore,
ce faceţi aici? Pot să vă ajut cu ceva”? Atunci
Joseph a aflat că logodnica fostului său student era
secretara personală a oficialului cu care el trebuia să
se întâlnească. Studentul l-a luat pe Joseph şi l-a
dus la etajul al patrulea, l-a prezentat logodnicei lui
şi a îndemnat-o să obţină viza pentru vechiul său
profesor. Ea a pălit şi a răspuns: „Ştii bine că nu
pot. Numele lui este deja pe lista celor proscrişi”. În
acel moment fostul student a spus cu ceva emoţie:
„Dacă nu-i dai o viză, vom renunţa la planurile
noastre de nuntă”. Logodnica, şocată, s-a ridicat, a
privit pe fereastră şi a stat acolo mult timp. Apoi s-a
întors la biroul ei şi a semnat viza.
Când doctorul de Somogyi a sosit la Viena, el a
găsit un mesaj de la H.H. Rowley, teologul englez
de Vechiului Testament. El spunea: „Nu am o
poziţie demnă de tine, dar avem o bursă care te va
ţine în viaţă până când vei găsi ceva potrivit”. Acea
bursă i-a permis să supravieţuiască până ce porţile
de la Harvard şi Brandeis s-au deschis pentru el. Nu
voi uita niciodată privirea doctorului de Samogyi
atunci când m-a privit şi m-a întrebat: „Dennis, tu
crezi că a fost un accident în acea zi că am urcat
scările în loc să iau liftul?”
Dennis Kinlaw, Christianity Today, January 15,
1990, p. 13
49. Iluminare
O clasă de băieţi zgomotoşi dintr-o şcoală germană
primară, a fost pedepsită de către învăţătorul ei .
Elevilor li s-a dat ca sarcină să adune toate
numerele de la 1 la 100.
Băieţii stăteau liniştiţi pe scaune, mânzgălind
ocupaţi pe tăbliţa lor, toţi în afară de unul. Acest
băiat s-a uitat în spaţiu pentru câteva momente, a
scris ceva pe tăbliţa lui şi s-a întors. El a avut
singurul răspuns corect.
Când profesorul l-a întrebat uimit cum a reuşit,
băiatul i-a răspuns: „m-am gândit că trebuie să
existe o scurtătură, şi am găsit una: 100 plus 1 este
101; 99 plus 2 este 101; 98 plus 3 este 101, şi dacă
as continua toate seriile, calea 51 plus 50, avem 101
de 50 de ori avem ca rezultat 5 050.”

După acest episod, tânărul şcolar a devenit
asistentul special pentru profesorul său. Băiatul a
fost Karl Friedrich Gauss, mare matematician al
sec. XIX
Bits & Pieces, April 30, 1992
50. Providenţa care salvează
Era ajunul Crăciunului, în 1875, şi Ira Sankey
călătorea pe Râul Delware cu vaporul cu aburi când
a fost recunoscut de unii dintre pasageri. Imaginea
lui fusese în ziar deoarece el era conducătorul
muzical în cadrul programelor faimosului
evanghelist D.L. Moody. Ei i-au cerut să cânte unul
din imnurile lui, dar Sankey a ezitat spunând că ar
prefera să cânte imnul lui William B. Bradbury,
„Savior Like a Shepard Lead Us” (Mântuitorul ne
conduce ca un Păstor). În timp ce cânta, una dintre
strofe începea: „Noi suntem ai tăi; ocroteşte-ne Tu.
Fii Ocrotitorul căilor noastre”. Când a terminat,
cineva a păşit în faţă din umbră şi l-a întrebat: „Ai
fost vreodată în Armata Uniunii?” „Da”, a răspuns
Domnul Sankey, „în primăvara lui 1860”. „Poţi să-
ţi aminteşti dacă făceai de gardă într-o noapte
luminoasă, la lumina lunii în 1862”? „Da”, a
răspuns domnul Sankey foarte surprins”. „Şi eu, dar
eu eram în armata Confederaţiei. Când te-am văzut
stând la postul tău, m-am gândit: ‚Camaradul acesta
nu va mai apuca lumina zilei de mâine’. Mi-am
ridicat muscheta la umăr şi am ochit. Stăteam în
umbră, complet ascuns, în timp ce lumina lunii
pline cădea peste tine. În acea clipă, ca şi acum
câteva momente, tu ţi-ai ridicat privirea spre cer şi
ai început să cânţi. ‚Îl voi lăsa să termine de cântat’,
mi-am zis, ‚pot să-l împuşc şi după aceea. Oricum,
el este victima mea şi glonţul meu nu poate greşi
ţinta’. Dar cântecul pe care l-ai cântat atunci era
cântecul pe care l-ai cântat acum. Am auzit
cuvintele perfect: ‚Noi suntem ai tăi; ocroteşte-ne
Tu. Fii Ocrotitorul căilor noastre’. Aceste cuvinte
mi-au răvăşit amintirile. Am început să mă gândesc
la copilăria mea şi la mama mea temătoare de
Dumnezeu. Ea îmi cântase de multe ori acest
cântec. Când ai terminat cântecul, îmi era imposibil
să mai ţintesc. Mi-am spus: ‚Domnul care este
capabil să salveze acel om de la o moarte sigură, cu
siguranţă trebuie să fie mare şi minunat’. Şi arma
mea, a căzut neputincioasă lângă mine”.
K Hughes, Liberating Ministry From The Success
Syndrome, Tyndale, 1988, p. 69
 51. Lucruri mici – secrete mari
Charles Steinmetz s-a retras de la General Electri
după o lungă carieră. Mai târziu, un sistem de la GE
s-a defectat şi i-a pus în încurcătură pe inginerii
Companiei, aşa că ei l-au chemat pe Steinmetz ca şi
consultant. După ce a examinat maşina în amănunt,
el a pus un X pe partea defectă şi a făcut un cec de
plată de 10 000$. Compania a protestat cerându-i
socoteala iar Charles a replicat simplu:
9
„Reparaţia a costat un dolar iar faptul ca am ştiut ce
să repar a costat 9 999 $.
Discipleship Journal, Issue 48, p. 34
52. Iniţiative singulare
În vara lui 1983, o adolescentă pe nume Lisa
Bender din Williamsport, Pensylvania a declanşat o
gravă uriaşă pe tema libertăţii religioase în Statele
Unite ale Americii. Studentă fiind la Williamsport,
Lisa a încercat să fondeze un club de rugăciune.
Când oficialii i-au refuzat cererea, ea a mers la
tribunal. Cu ajutorul lui Sam Ericsson şi a
Chriwtian Legal Society, ea a câştigat. Victoria sa
în instanţă a făcut ca legislatorii să ealboreze şi să
semneze o lege a egalităţii.
Lecţia este simplă. O studentă eminentă,
încrezătoare în convingerile ei, a pus Congresul în
acţiune. Într-o situaţie similară, Bridget Mergens
din Omaha, Nebraska În final a forţat Curtea
Supremă prin discursul său liber să recunoască
drepturile ei religioase. A obţinut hotărâre
judecătorească, astfel ca în şcolile publice toţi să fie
trataţi la fel indiferent din ce grupuri fac parte. Lisa
şi Bridget. Două liceene care au acţionat chiar la
timp.
Robert P. Dugan, Winning the New Civil War, Jr.,
p.44
53. Influenţe neştiute
Când Spurgeon era adolescent, a slujit ca asistent
profesor la o şcoală din Newmarket,
Cambridgeshire, susţinut de John Swindell .
Bucătăreasa casei era Mary King, o creştină
devotată cu un puternic crez Calvinist. Când
Spurgeon a avut o experienţă profundă de
convingere a discutat cu ea, şi ea i-a explicat tot ce
ştia despre Cuvânt. Spurgeon scria: „De la ea am
învîţat toată teologia de care am avut nevoie
vreodată.” Mary King este una dintre eroinele de
neuitat din istoria bisericii care a influenţat un aşa
puternic om al lui Dumnezeu.
W. Wiersbe, Wycliffe Handbook of Preaching &
Preachers, p. 236
54. Ingeniozitate
Charles Eliet avea o problemă. Avea un contract cu
o firmă de construcţii, pentru a construi un pod
suspendat peste Râul Niagara, dar nu găsea nici o
cale de a întinde peste râu primul său cablu. Orice
ambarcaţiune care încerca să traverseze cascada era
spulberată. Apoi, lui Eliet i-a venit o idee. Dacă un
zmeu ar putea duce o funie peste râu, funia ar putea
fi apoi folosită pentru a împinge cabluri mai
rezistente deasupra ei. Aşa că Eliet a făcut un anunţ
pentru un concurs de zmei. Şi un tânăr pe nume
Homan Walsh a răspuns chemării. După prima
încercare coarda purtată de zmeu s-a rupt când a
fost prinsă de gheaţa râului, dar la următoarea
încercare zmeul său a zburat până pe ţărmul celălalt
al râului prtând coarda cu el.

Legătura vitală a fost stabilită aşa că podul a fost
construit.
Today in the World, MBI, August, 1991, p. 6
55. Cei ce aplaudă îi fac pe eroi
Nu putem fi toţi eroi, deoarece unul dintre noi ar
trebui să stea pe margine şi să aplaude, în timp ce
trec ceilalţi.
Will Rogers
56. Destine similare
„Imediat ce jocul se termină regele şi pionul ajung
înapoi în aceeaşi cutie.”
Proverb italian
57. Două destine
Un anume tribunal din Ohio este plasat într-o
poziţie unică. Picăturile de ploaie care cad pe partea
de nord a clădirii ajung în lacul Ontario şi Golful
St. Lawrence, în timp ce acelea care cad pe partea
de sud a clădirii ajung în Fluviul Mississippi şi
Golful Mexico. În definitiv la vârful acoperişului,
numai o simplă adiere de vânt poate hotărî destinul
multor picături de ploaie. Aceasta va conduce la o
diferenţă de mai bine de 2000 de mile în ce priveşte
destinaţia lor finală. Aplicaţia spirituală este clară.
Prin fapta cea mai mică şi alegerea cuvintelor
noastre putem sa determinăm influenţe care pot
schimba cursul vieţii celorlalţi aici şi acum dar de
asemenea care pot afecta destinul lor veşnic.
OurDaily Bread, June 12, 1994
58. Salvat în ultimul moment
Tatăl lui John Wesley, Samuel era un pastor
hirotonit, dar mulţi din parohia lui nu-l simpatizau.
Pe data de 9 feb. 1709 casa parohială din Epworth a
luat foc - foc ce a fost provocat, probabil, de unul
din duşmanii preotului. Tânărul John, care nu avea
încă 6 ani împliniţi, a fost abandonat la etajul
clădirii. Doi vecini l-au salvat pe tânăr cu doar
câteva secunde înainte ca acoperişul să se
prăbuşească. Unul din vecini a stat pe umerii
celuilalt şi l-a tras pe John pe fereastră. Samuel
Wesley a spus apoi, „Veniţi, vecini, să
îngenunchem. Să-I aducem laude lui Dumnezeu. El
mi-a dat toţi cei opt copii. Să mergem la casele
noastre. Sunt destul de bogat.” John Wesley adesea
se referea la el ca un „tăciune scos din foc” (Zaharia
3:2; Amos 4:11). În anii de mai târziu el adesea
nota 9 Februarie în jurnalul său şi aducea mulţumiri
lui Dumnezeu pentru îndurarea sa. Bătrânul Samuel
Wesley a lucrat 40 de ani la Epworth şi a văzut
roade destul de mici în munca sa; dar luaţi în
consideraţie ceea ce a putut realiza familia sa!
W. Wiersbe, Wycliffe handbook of
Preaching and Preachers, Moody Press, 1984,
p.251
10
59. Hotărâre
Cineva i-a cerut lui Paul Harvey, jurnalistul şi
comentatorul de radio, să prezinte secretul
succesului său. „Atunci când cad mă ridic”, spuse
Harvey.
Bits & Pieces, March 3, 1994, p. 16
60. Hotărâre
Jocurile Olimpice de vară din 1992, s-au
caracterizat prin două momente extraordinar de
mişcătoare. Sprintera Gail Devers, lider clar în
cursa de 100 de metri garduri, s-a împiedicat la
ultimul obstacol. În chinuri mari trăgându-şi
genunchii, aproape că s-a târât ultimii cinci metri,
terminând a cincia - dar terminând.
Chiar mai sfâşietoare a fost semifinala de 400 de
metrii în care alergătorul britanic Derek Redmond a
suferit o ruptură de tendon şi s-a prăbuşit pe pistă.
S-a luptat să se ridice pe picioare şi a încercat să
continue şchiopătând, hotărât să termine cursa.
Tatăl lui a alergat de la standuri spre el încercând să
îl ajute să iasă din cursă, dar atletul a refuzat să
iasă. El s-a sprijinit pe tatăl său, şi cei doi
şchiopătând au păşit împreună peste linia de sosire,
în aplauze asurzitoare.
John E. Anderson,
"What Makes Olympic Champions?", Reader's
Digest, February 1994,  p. 120
61. Hotărârea lui Beethoven
Oricine recunoaşte că Beethoven a fost un geniu
muzical. Dar puţini ştiu nenorocirea pe care trebuit
să o învingă pentru a atinge această măreţie. La 20
de ani Beethoven a început să-şi piardă auzul.
Deoarece el nu putea simţi muzica aşa cum o făcea
până atunci, într-o ocazie, el spunea că degetele sale
au devenit „groase”. Problemele sale cu auzul l-au
confruntat serios şi în perioada de mijloc a vieţii,
dar a ţinut secret acest lucru. Cu timpul, ajuns la
vârsta de 50 de ani, Beethoven a asurzit complet.
Dar el a refuzat să renunţe. Odată s-a surprins
strigând cu însăşi propria voce: „Voi lua viaţa de
gât!”. Mulţi dintre biografii săi cred că singura
raţiune pentru care Beethoven a rămas prolific atât
de mult timp este hotărârea sa.
Today in the Word, September 5, 1993
62. Hotărârea
Ca tânăr, directorul de film Robert Flaherty şi-a
petrecut multe luni în nordul îndepărtat căutând
minereu de fier şi cod (o specie de peşte). El n-a
găsit nici una, nici alta, dar a tras 21 336 de metri
de film în călătoria sa. Cineva l-a încurajat să
prelucreze filmul şi să facă un documentar, pentru
care Flaherty şi-a petrecut săptămâni de zile. Dar
numai ce terminase şi un pic din scrumul ţigării sale
a căzut printre benzile de celuloid, distrugând
întregul film şi arzându-l rău pe Flaherty.

Reacţia sa la acest dezastru fost să se reîntoarcă din
nou în nordul îndepărtat şi să facă un documentar
despre viaţa eschimoşilor, Nanook of the North..
Today in the Word, July 19, 1993
63. Semnătura curajoasă
În timp ce Abraham Lincoln se pregătea să semneze
Proclamaţia de Emancipare, el a luat pana sa, a
îndreptat-o spre locul de semnatură, s-a oprit pentru
moment, şi apoi a lăsat-o jos. Când a fost întrebat
de ce, preşedintele a răspuns, ”Dacă numele meu va
intra în istorie va fi pentru acest act şi dacă mâna
mea va tremura când voi semna, vor fi unii care vor
spune, ’a ezitat’”. Lincoln apoi s-a întors la masă, a
luat pana, şi a semnat proclamaţia fără teamă.
Today in the Word, July, 1990, p. 8
64. Nehotărârea
Era 1804, Napoleon Bonaparte privea cu frustrare
peste canalul englezesc spre duşmanii săi. În spatele
său se afla Marea Armată, cu aproape 200 000 de
veterani experimentaţi, toţi străduindu-se să-şi
stăpânească dorinţa de a distruge pe englezii pe
care-i urau atât de mult. Fiecare era gata pentru
invazie: vasele de transport, flota de escortă,
muniţia, cavaleria, artileria, trăsurile de ambulanţă,
chiar bucătăriile de hrănire a soldaţilor. Fiecare
ultim detaliu a fost plănuit cu multă meticulozitate.
Era doar o problemă de a trece cele 8 de mile de
apă într-o călătorie de o noapte. Însă lună după
lună, Napoleon a mărşăluit plaja de la Boulogne,
ezitând să acţioneze. În final, după un an de
aşteptare, brusc şi-a întors Marea Armată şi a pornit
în marş in inima Europei. Planul de a invada Anglia
a fost abandonat pentru totdeauna. Ceea ce l-a oprit
pe marele cuceritor, în momentul de vârf al carierei
sale, a fost Marina Regală, „zidul de lemn” al
Britaniei. Fără să fie văzută, dincolo de linia
orizontului, ea a fost totuşi întotdeauna una din
principalele îndoieli ale lui Napoleon. Şi totuşi flota
viitorului Împărat depăşea numeric pe cea
Britanică, el n-a îndrăznit s-o testeze. Iată puterea
nehotărârii, eficienţa unui plan strategic este în
mintea inamicului.
Sursă necunoscută
65. Întoarcere
Era anul 1920. Cadrul era selecţia unor misionari de
către un comitet de examinare. În faţa comitetului
s-a aflat un tânăr numit Oswald Smith. Un vis îi
stăpânea inima. Dorea să fie un misionar. Mereu şi
mereu, el se ruga, „Doamne, vreau să plec ca
misionar pentru tine. Deschide-mi o uşă a slujirii
pentru tine.” Acum, în definitiv, rugăciunea sa ar
trebui să fie ascultată. Când examinarea s-a
încheiat, comitetul l-a respins pe Oswald Smith. El
nu avea aptitudinile pe care ei le aşteptau. A pierdut
testul. Oswald Smith îşi fixase o direcţie, dar acum
aceasta era deviată. Ce putea să facă? În timp ce
11
Oswald Smith se ruga, Dumnezeu a sădit o altă idee
în inima lui. Dacă nu putea merge ca misionar, el
putea construi o biserică care să trimită misionari.
Şi aşa a şi făcut. Oswald Smith a păstorit Biserica
Neamurilor în Toronto, Canada, care a trimis mai
mulţi misionari decât orice altă biserică din acel
timp. Oswald Smith prin dorinţa sa l-a adus pe
Dumnezeu în situaţia de a transforma devierea
direcţiei vieţii sale într-un important canal de
slujire.
Brian L. Harbour, Rising Above the Crowd
66. Diplomaţia
„Diplomaţia este arta de a permite altuia să urmeze
propria ta cale”.
67. Certitudini nesigure
„Mulţi se îndoiesc de existenţa diavolului, dar ei
înşişi se află sub influenţa lui.”
Cotton Mather
68. Nici o teamă de diavol
Scriind în Moody Monthly, Carl Armerding îşi
relatează experienţa pe care a avut-o observând o
pisică sălbatică la o grădină zoologică. „În timp ce
stăteam acolo,” spunea el, ”un îngrijitor intră în
cuşcă printr-o uşă aflată în partea opusă. N-avea
nimic în mână decât o mătură. Cu grijă închide uşa,
şi apoi continuă să cureţe podeaua cuştii.” El a
observat că lucrătorul n-avea nici o armă cu care să
facă faţă vreunui posibil atac din partea animalului.
Când el s-a dus în colţul cuştii unde pisica era
întinsă, el a împins pisica cu mătura. Pisica a mârâit
la îngrijitor şi s-a dus să se aşeze în alt colţ al cuştii.
Armerding s-a adresat către îngrijitor, „Desigur că
eşti un om curajos.” „Nu, nu sunt curajos”, replică
el şi continuă să măture mai departe. „Atunci pisica
este îmblânzită.” „Nu, nu este îmblânzită.” „Dacă tu
nu eşti curajos şi pisica nu este îmblânzită, atunci
eu nu înţeleg de ce nu te atacă.” Armerding spunea
că omul a chicotit, apoi i-a răspuns cu un aer de
confidenţă, „Domnule, este bătrână, şi nu are dinţi.”
Carl Armerding, Moody Monthly
69. O problemă de timp
Teologii spun că o istorisire spre a ilustra triumful
lui Hristos aduce beneficii prezente asupra vieţilor
noastre: „Imaginaţi-vă un oraş sub asediu. Inamicii
care înconjoară cetatea nu permit nimănui să intre
sau să iasă. Rezervele sunt pe terminate, şi cetăţenii
se tem. Dar în întunericul nopţii, un prieten
străpunge liniile inamice şi pătrunde în cetate. Aici
le spune oamenilor că în alt loc forţa principalului
lor inamic a fost înfrântă; conducătorii lor deja au
capitulat. Oamenilor nu are de ce să le mai fie
teamă. Este numai o problemă de timp până ce
trupele de asediu vor primi veştile şi-şi vor depune
armele. La fel, noi părem a fi înconjuraţi de forţele
răului - boală, nedreptate, opresiune, moarte.

Dar inamicul a fost învins de fapt la Calvar.
Lucrurile nu sunt ceea ce par să fie. Este numai o
problemă de timp până ce va deveni clar tuturor că
bătălia este într-adevăr pierdută .
Richard J. Mouw, Uncommon Decency,
pp. 149-150
70. A face diferenţa
În cartea sa, The Americanization of Edward Bok,
Edward Bok, fost editor al Ladies' Home Journal,
povesteşte următoarea poveste a bunicului său, care
a trăit în Danemarca. Se pare că bunicul său fost
însărcinat de Regele Danemarcei să conducă o
trupă de soldaţi împotriva piraţilor care răspândeau
groaza de-a lungul unei anumite zone a ţărmului
ţării. Bătrânul Bok şi-a aşezat cartierul general pe o
insulă izolată, stâncoasă, şi pustie chiar lângă
coastă, şi după câţiva ani a reuşit să cureţe zona de
piraţi.
Reîntorcându-se pe continent a raportat regelui.
Acesta a fost foarte mulţumit şi a fost gata să-i
ofere orice şi-ar dori. Acesta a spus regelui că tot ce
şi-ar dori era o porţiune de teren pe insula unde
tocmai locuise şi luptase mai multe luni bune. Ei i-
au spus că insula este stearpă. De ce ar fi vrut el să
locuiască acolo? „Vreau să sădesc pomi,” a răspuns
Bok. „Eu vreau să fac insula frumoasă.” Consilierii
regelui gândeau că a înnebunit. Insula era în mod
repetat măturată de furtuni şi vânturi puternice. N-
ar fi fost capabil nimeni să facă posibil ca să
crească vreun copac acolo.
Bok cu toate acestea, a insistat, şi regele i-a
îndeplinit dorinţa. El a mers să locuiască pe insulă,
a construit o casă, şi în final şi-a dus şi soţia acolo.
Pentru mai mulţi ani, ei au lucrat cu seriozitate şi
perseverenţă sădind copaci, arbuşti, şi iarbă. Treptat
vegetaţia a pus stăpânire, şi insula a început să
înflorească. Într-o dimineaţă au auzit păsările
ciripind. Niciodată mai înainte nu a mai fost auzită
vreo pasăre cântând pe această insulă.
În cele din urmă insula a devenit o atracţie turistică
şi acum este vizitată de mii de turişti în fiecare an.
Când a murit bunicul a cerut să fie inscripţionate
următoarele cuvinte pe mormântul său: „Fă lumea
un pic mai frumoasă şi mai bună deoarece tu ai
locuit pe ea.”
Dar istoria nu se termină aici. Edward Bok, nepotul,
care a devenit cetăţean american, a crezut că oricine
care era capabil să facă aşa trebuia să se pensioneze
la 50 de ani şi să-şi petreacă restul vieţii făcând
lumea un loc mai frumos şi mai bun pentru a trăi. Şi
aşa a şi făcut. La 50 de ani s-a pensionat ca editor al
Ladies' Home Journal.
Într-o zi, în timp ce călătorea de-a lungul Floridei
centrale, el a ajuns pe Iron Mountain, cu înălţimea
de 324 ft., adică 99 m deasupra nivelului mării, cel
mai înalt punct din Florida. Imediat un gând l-a
străfulgerat, de ce n-ar repeta în America ceea ce
bunicul său a făcut într-o ţară din lumea veche? El a
cumpărat locul şi s-a aşezat pe treabă. În cele din
urmă a fost mai mult decât o reuşită. Locul este
numit Mountain Lake Sanctuary, Lake Wales,
12
Florida. După moartea sa, Edward Bok a lăsat-o ca
moştenire Statului Florida, şi acum este o principală
atracţie turistică. Pe catafalcul mai tânărului Bok
erau cuvintele: „Fă tu lumea un pic mai frumoasă şi
mai bună deoarece tu ai locuit în ea.”
Bits & Pieces, March 31,
1994, pp. 17-20
71. Tradiţia politică
Boutros Boutros-Ghali, primul Secretar General al
Naţiunilor Unite, a avut mai mult decât un interes
trecător în politică. Bunicul său, Boutros Ghali,
singurul prim ministru creştin din Egipt, a fost
împuşcat de un asasin în 1910. Publicul din Cairo
au ovaţionat pe ucigaşul musulman, dar familia a
dorit ca nimeni să nu-l uite pe bunicul. Ei au
adoptat numele său, Boutros (Peter), şi i-au pus
noului nepot acelaşi nume. Familia a construit o
biserică în Cairo în onoarea patriarhilor martirizaţi.
„Pe mormântul său erau cuvintele ‚Dumnezeu este
martor că mi-am servit ţara cu cele mai bune
capacităţi ale mele,” a spus Boutros Ghali. „ Pentru
un băiat care creşte ca atare astfel de lucruri creează
un impact. Eu am simţit că aş putea trăda tradiţia
familiei dacă nu aş juca un rol politic.”
Stanley Meisler in Los Angeles Times
Magazine, in Reader's Digest
72. Scăparea …
În Noiembrie 1975, 75 deţinuţi au fost convinşi să
înceapă săparea unui tunel care să-i ducă dincolo de
zidul închisorii Saltillo din Nordul Mexicului. Pe 18
Aprilie, 1976, călăuziţi de un geniu distinct, ei au
săpat tunelul până în apropierea curţii tribunalului
unde cei mai mulţi dintre ei au fost condamnaţi.
Judecătorii surprinşi i-au retrimis pe toţi cei 75 de
deţinuţi la închisoare.
Campus Life, September, 1980 
73. Dezacord unanim
Cu mai mulţi ani în urmă am întâlnit un domn care
a lucrat într-unul din comitetele de consultanţă de
început ale Walt Disneys-ului. Ce istorisiri
extraordinare mi-a mai spus! Acele timpuri erau
destul de aspre; dar vizionarii creativi refuzau să
renunţe. În special am apreciat ceea ce mi-a
împărtăşit acest om despre modul cum răspundea
Disney la diferenţele de opinii. El spunea
că ,ocazional, Walt se prezenta cu unele vise
incredibile şi vaste de care era încântat. Aproape
fără excepţie, membrii comitetului cădeau într-o
stare de necredinţă şi rezistau chiar şi ideii unui
astfel de lucru. Dar dacă nici unul din membrii
comitetului nu opuneau rezistenţă ideii, Disney de
obicei n-o mai continua. Da, ai citit corect.
Provocarea nu era destul de mare să merite timpul
şi energia creativă dacă nu erau în dezacord!
Charles Swindoll, Living Above the Level
of Mediocrity, p.107

74. Inamicii creştini
Deşi George Whitefield nu era de acord cu John
Wesley asupra unor chestiuni teologice, el fost
atent să nu creeze o problemă în public care ar fi
putut fi folosită să împiedice propovăduirea
evangheliei. Când cineva l-a întrebat pe Whitefield
dacă el crede că-l va vedea pe Wesley în cer,
Whitefield a răspuns: ”Mi-e teamă că nu, pentru că
el s-ar putea să fie aşa de aproape de tronul veşnic
şi noi atât de departe, că ne va fi foarte greu să-l
vedem.”
W. Wiersbe, Wycliffe Handbook of Preaching and
Preachers,  Moody Press, 1984, p. 255
75. Stânca veacurilor
Charles Wesley a scris unele din imnurile sale spre
a promova doctrina fratelui său John asupra sfinţirii
totale. Al doilea vers din cântarea "Love Divine, All
Loves Excelling" cere lui Dumnezeu să
„îndepărteze tendinţa noastră spre păcătuire.”
Acesta a fost prea mult pentru calvinistul Augustus
Toplady. Într-o revistă la care era editor, Toplady a
scris un articol ca dezaprobare, descriind tabloul
capacităţii unui om de a păcătui. El a ajuns la o
concluzie matematică că un om de 80 de ani este
vinovat de mai multe milioane de păcate, o datorie
ce nu poate spera niciodată s-o plătească dar pentru
care el nu trebuie să dispere datorită suficienţei lui
Hristos. El a încheiat articolul cu un poem original.
„O rugăciune vie şi muribundă pentru cel mai sfânt
credincios din lume.” Acest poem, acum unul din
cele mai iubite imnuri din toate timpurile, îl
cunoaştem sub titlul, „Stânca Veacurilor.”
Frederick John Gilman, The Evolution of
the English Hymn, Macmillan, 1927, pp. 223-225
76. Dezamăgire
Alexandru cel Mare a cucerit Perşi, dar a fost
zdrobit şi a plâns când trupele sale erau prea
extenuate să mai continue cuceririle în India.
Hogo Grotius, părintele dreptului internaţional
modern, a spus în cele din ură, ”N-am realizat
nimic folositor în viaţa mea.”
John Quincy Adams, al şaselea preşedinte al
Statelor Unite – nu un Lincoln, poate, dar un bun
lider – a scris în jurnalul său zilnic: „Viaţa mea a
fost petrecută în aspiraţii sterile şi nefolositoare, în
rugăciuni respinse fără încetare că rezultatul
existenţei mele ar putea aduce vreun folos speciei
mele.”
Robert Louis Stevenson a scris cuvinte care
continuă să ne încânte şi să ne îmbogăţească vieţile
noastre, dar însă ce a scris pentru epitaful său?
„Aici se odihneşte unul care a avut intenţii bune,
care a încercat puţin, şi a greşit mult.”
Cecil Rhodes a descoperit Africa şi a fondat un
imperiu, dar care sunt cuvintele spuse pe moarte?
„Aşa de puţin făcut, aşa de mult de făcut.”
13
Donald McCullough, "The Pitfalls of
Positive Thinking", Christian Times, September 6,
1985
77. Dezamăgire
Sir Alexander Mackenzie este un erou canadian.
Fiind un negustor de blănuri şi explorator, el a
realizat un lucru extraordinar când a condus o
expediţie de-a lungul Canadei din fort
Chippenwyan pe Lacul Athabsca spre Oceanul
Pacific. Călătoria sa incredibilă s-a încheiat în
1793, 11 ani înainte ca Lewis şi Clark să înceapă
renumita lor expediţie spre vest. Încercarea mai
timpurie a lui Mackenzie în 1789, totuşi, a fost o
dezamăgire majoră. Exploratorii săi s-au angajat
într-un efort de a găsi o rută pe cursul unei ape spre
Pacific. Grupul curajos a urmat cursul unui râu
puternic (acum numit Mackenzie) cu mari speranţe,
parcurgând apele furioase şi primejdioase. Din
nefericire, acest râu nu s-a vărsat în Pacific, ci în
Oceanul Artic. În jurnalul său, Mackenzie îl numea
„Râul dezamăgirii.”
Daily Bread, July 1, 1990
78. Lipsă de recunoştinţă
Samuel Leibawitz, un mare judecător criminalist, a
salvat 78 de oameni de la scaunul electric. Nici unul
dintre ei nu a venit înapoi să îi mulţumească.
79. Logica raţionalistă
C”eea ce ştiinţa nu ne poate spune, omenirea nu
poate şti.”
Bertrand Russell
80. Generozitatea necredinţei
G.K. Chesterton spunea că deseori se presupune că
atunci când oamenii încetează să creadă în
Dumnezeu, ei ajung să nu mai creadă în nimic. Dar
vai, este mai rău decât atât. Când ei încetează să
creadă în Dumnezeu, ajung să creadă în orice.
Malcolm Muggeridge, Christian Medical Society
Journal, Winter 78
81. Unde-i Dumnezeu?
În urmă cu aprox. 50 de ani Ellie Wiesel era un
prizonier în vârstă de 15 ani în lagărul de
exterminare nazist de la Buna. O ascunzătoare de
arme aparţinând unui olandez fusese descoperită în
lagăr. Prompt, omul a fost trimis la Auschwitz. Dar
el avea un servitor tânăr, un copil cu o faţă rafinată
şi frumoasă, nemaiîntâlnită în lagăr. El avea faţa
unui înger trist. Micuţul slujitor, ca şi stăpânul său
olandez a fost torturat crud, dar nu a dat nici o
informaţie. Astfel SS-iştii au condamnat copilul la
moarte împreună cu alţi doi prizonieri care fuseseră
descoperiţi cu arme.

Wiesell spune povestea: „Într-o zi, când ne
întorceam de la muncă am văzut trei spânzurători
ridicându-se în locul de întâlnire. SS-iştii erau peste
tot în jurul nostru; mitralierele se antrenau:
ceremonia tradiţională. Trei victime încătuşate - şi
una din ele, micuţul slujitor, îngerul cu ochii trişti.
SS-iştii păreau mai preocupaţi, mai tulburaţi decât
de obicei. Să spânzuri un tânăr în faţa a mii de
spectatori nu era un lucru uşor. Comandantul
lagărului a citit verdictul. Toţi ochii erau îndreptaţi
spre copil. Acesta era livid, pal, aproape calm,
muşcându-şi buzele. Spânzurătorile îşi aruncau
umbrele peste el. În acest moment, călăul a refuzat
să acţioneze ca executor. Trei SS-işti i-au luat locul.
Cele trei victime au urcat împreună pe scaune. Cele
trei gâturi au fost puse în acelaşi timp în nodurile
pregătite. „Trăiască libertatea!” au strigat cei doi
adulţi. Copilul a tăcut.
Unde este Dumnezeu? Unde este? a întrebat cineva
în spatele meu. O linişte totală s-a aşternut asupra
lagărului. La orizont soarele apunea. „Descoperiţi-
vă capetele” a urlat comandantul. Vocea lui era
răguşită. Noi plângeam. „Acoperiţi-vă capetele”.
Apoi marşul trecut a început. Cei doi adulţi nu mai
erau în viaţă. Limbile lor atârnau umflate, cu o
nuanţă de albastru, dar a treia funie se mişca încă;
fiinţa aşa de luminoasă, copilul, încă se mişca.
Pentru mai mult de o jumătate de oră, el a stat
acolo, luptându-se între viaţă şi moarte murind în
agonie lentă sub ochii noştri. Şi noi trebuia să-l
privim în faţă. Trăia încă atunci când am trecut prin
faţa lui. Limba lui era încă roşie, ochii lui nu erau
încă închişi. În spatele meu, am auzit acelaşi om
întrebând: „Unde este Dumnezeu acum?” Şi am
auzit o voce în mine răspunzându-i: „Unde este?
Iată-L aici - El atârnă aici, pe aceste spânzurători.
În acea noapte supa a avut gust de cadavre.
Elie Wiesel, Night, Bantam, 1982, p. 75-6, quoted
in W. Aldrich, Multnomah, When God Was Taken
Captive,  1989, p. 39-41
 82. Credincioşia lui Dumnezeu
Roger Simms, călătorind cu autostopul către casă,
nu avea să uite niciodată data de 7 Mai.
Geamantanul greu îl obosise pe Roger. Îi era teamă
să renunţe la uniforma lui de armată o dată pentru
totdeauna. Făcând semn cu mâna la maşina care
venea, el şi-a pierdut speranţa când a văzut că era
un Cadillac nou, negru, lucios. Spre surpriza lui
maşina a oprit. Uşa s-a deschis. El a alergat spre
maşină, şi-a aruncat geamantanul în spate şi a
mulţumit domnului prezentabil, bine îmbrăcat în
timp ce el s-a aşezat pe locul din faţă. „Mergi
acasă?” „Desigur”, a răspuns Roger. „Ei, bine, eşti
destul de norocos dacă mergi la Chicago”. „Nu
merg chiar aşa de departe”. Locuiţi în Chicago?”
„Am o afacere acolo. Mă numesc Hanover”. După
ce au vorbit despre multe lucruri, Roger, care era
creştin, a simţit un impuls de a-i vorbi acestui om
care părea să fie un om de succes, având în jur de
cincizeci de ani, despre Hristos. Dar el nu a
îndrăznit până când a văzut că mai erau doar
treizeci de minute până ajungea acasă. Acum ori
14
niciodată. Astfel, Roger şi-a limpezit gâtlejul:
„Domnule Hanover, aş dori să vă vorbesc despre
ceva foarte important”. Apoi el a început să explice
calea mântuirii, iar în final l-a întrebat pe domnul
Hanover dacă i-ar plăcea să-L primească pe Hristos
ca Mântuitor personal. Spre mirarea lui Roger,
Cadillacul a tras pe dreapta. Roger credea că o să
fie dat afară din maşină. Dar omul de afaceri şi-a
plecat capul, a primit pe Hristos şi apoi i-a mulţumit
lui Roger. „Acesta este cel mai mare lucru care mi
s-a întâmplat”
Au trecut cinci ani de atunci, Roger s-a căsătorit,
avea un băieţel de doi ani şi o afacere proprie.
Împachetându-şi lucrurile în geamantan pentru o
călătorie de afaceri la Chicago, el a găsit o carte de
vizită a lui Hanover pe care acesta i-o dăduse în
urmă cu cinci ani. În Chicago el a căutat Hanover
Enterprisese. Recepţionerul i-a spus că era
imposibil să vadă pe domnul Hanover, dar el putea
să o vadă pe doamna Hanover. Puţin încurcat,
fiindu-i teamă de ceea ce urma să se întâmple, el a
fost invitat într-un birou cochet şi a găsit o femeie
cu privire pătrunzătoare în vârstă de aproximativ
cincizeci de ani. Ea i-a întins mâna: „L-aţi cunoscut
pe soţul meu”? Roger i-a povestit cum soţul ei îl
luase cu maşina atunci când el călătorea cu
autostopul spre casă, după război. „Poţi să-mi spui
când a fost asta”? „Pe 7 mai, acum 5 ani, ziua în
care eu am fost eliberat din armată”. „S-a întâmplat
ceva special în acea zi”? Roger a ezitat. Să
menţioneze faptul că el L-a mărturisit pe Hristos?
Întrucât el venise aşa de departe, putea să se-avânte
mai departe în discuţie. „Doamnă Hanover, i-am
explicat Evanghelia. El a tras maşina pe marginea
drumului şi a plâns în ciuda faptului că era la volan.
Şi-a predat viaţa lui Hristos în acea zi”. Un hohot
de plâns a clătinat corpul ei. Înţelegând ce se
întâmplase, ea a rostit printre suspine: „Ani de zile
m-am rugat pentru mântuirea soţului meu. Am
crezut că Dumnezeu îl va salva”. „Şi unde este soţul
dumneavoastră acum, doamnă Hanover”? „Este
mort”, a spus ea plângând şi luptându-se cu
cuvintele. „A avut un accident de maşină după ce tu
ai coborât. Nu a mai ajuns niciodată acasă. Vezi -
eu m-am gândit că Dumnezeu nu Şi-a îndeplinit
făgăduinţa. Clătinându-se, fără să se controleze, ea
a adăugat: „Am încetat să mai trăiesc pentru
Dumnezeu acum cinci ani, pentru că am crezut că
El nu Şi-a îndeplinit făgăduinţa Sa”!
J.Kirk Johnston, Why Christians Sin, Discovery
House, 1992, p. 39-41
83. Ingratitudinea
Ingratitudinea denotă imaturitate spirituală. Copiii
nu apreciază întotdeauna ceea ce părinţii lor fac
pentru ei. Ei au o memorie scurtă. Grija lor „nu este
ceea ce ai făcut pentru ei ieri, ci ceea ce faci pentru
ei astăzi”. Trecutul pentru ei este lipsit de sens aşa
cum este şi viitorul. Ei trăiesc pentru prezent. Aceia
care sunt maturi au o adâncă recunoştinţă pentru
aceia care au trudit în trecut. Ei recunosc şi pe aceia
care trudesc în prezent şi prevăd că aceştia vor
sacrifica pentru ei şi în viitor.

84. Credincioşia lui Dumnezeu
Într-o zi, în timp ce fiul meu, Zack şi cu mine
ieşisem în ţară, urcând în jurul unor stânci, am auzit
o voce deasupra mea urlând: „Hei, tată! Prinde-
mă!” M-am întors să-l văd pe Zack plin de bucurie
sărind de pe o stâncă direct pe mine. El sărise şi
apoi ţipase „Hei, tată!” Pe negândite am devenit un
actor de circ prinzându-l. Am căzut amândoi la
pământ. Pentru moment, după ce l-am prins, cu
greu am putut să vorbesc. Când mi-am regăsit
vocea, am gâfâit în exasperare şi am spus: „Zack!
Poţi să-mi dai un motiv pentru care ai făcut asta?”
El a răspuns cu un calm remarcabil: „Sigur…
pentru că eşti tatăl meu”. Întreaga lui siguranţă era
bazată pe faptul că tatăl său era vrednic de
încredere. El putea să-şi trăiască viaţa până la limită
- era încrezător. Nu este aceasta mult mai adevărat
pentru un creştin?
În Hanse, Hol Sweat, Word Books Publisher, 1987,
pp. 46-47
85.Concepţia noastră despre Dumnezeu
Una din cauzele pentru care oamenii au concepţii
false despre Dumnezeu este tendinţa noastră de a
proiecta spre Dumnezeu caracteristicile lipsite de
iubire ale oamenilor la care privim. Noi tindem să
credem că Dumnezeu are de gând să ne trateze aşa
cum o fac alţii! Ne place să credem că noi
dezvoltăm chipul lui Dumnezeu din Biblie şi
învăţăturile bisericii, nu din relaţiile noastre - unele
care au fost foarte dureroase. Un psiholog a
constatat că această dezvoltare spirituală a chipului
lui Dumnezeu este mai mult un proces emoţional
decât unul intelectual. Ea a arătat importanţa
familiei şi a altor relaţii pentru a dezvolta ceea ce ea
numea „Dumnezeul personal”. Ea spune că „Nici
un copil nu vine la ‚casa lui Dumnezeu’ fără
Dumnezeul lui favorit sub braţ. Şi pentru unii dintre
noi Dumnezeul nostru favorit pe care l-am legat de
inimile noastre nu este foarte drăguţ şi nici nu este
curat biblic. Aceasta se întâmplă deoarece imaginile
noastre negative despre Dumnezeu deseori au
rădăcina în loviturile emoţionale şi modelele
destructive de relaţii cu oamenii pe care noi le
purtăm cu noi din trecut. Imaginaţi-vă o fetiţă de
şapte ani care a cunoscut numai respingerea şi
abuzul din partea tatălui ei, pe care îl iubeşte. La
Şcoala Duminicală ea învaţă că Dumnezeu este
Tatăl ceresc. Care va fi percepţia ei despre
Dumnezeu? Pe baza experienţei personale cu tatăl
natural, ea va vedea în Dumnezeu o persoană
instabilă, respingătoare, care abuzează, o persoană
în care ea nu poate să aibă încredere. Gândeşte-te
doar la câteva căi pe care chipul tatălui tău poate să
fi afectat înţelegerea ta despre Dumnezeu, şi de
asemenea poate afecta imaginea ta de sine.
Dacă tatăl tău a fost distant, impersonal, şi
nepăsător şi el nu a intervenit pentru tine, poţi să-L
15
vezi pe Dumnezeu ca având aceleaşi caracteristici.
Ca rezultat, vei simţi că eşti nedemn de intervenţia
lui Dumnezeu în viaţa ta. Va fi dificil să te apropii
de Dumnezeu deoarece Îl vei vedea ca fiind
dezinteresat de nevoile şi dorinţele tale.
Dacă tatăl tău este ca un sergent dur cerând mai
mult şi tot mai mult de la tine fără nici o expresie de
satisfacţie, sau arzând de mânie, fără nici o tolerare
a greşelilor, tu poţi să-L înţelegi pe Dumnezeu ca
fiind ca el. Tu simţi că Dumnezeu nu te va accepta
fără să realizezi cerinţele Lui, care par irealizabile.
Această înţelegere poate să te conducă să devii un
perfecţionist.
…Dacă tatăl tău te-a acceptat, tu vei tinde să Îl vezi
pe Dumnezeu acceptând nepăsător ceea ce faci.
Dumnezeu nu se descarcă pe tine şi nici nu te
respinge când tu te lupţi, ci El te înţelege şi te
încurajează. Tu eşti capabil să te accepţi chiar
atunci când greşeşti sau când nu te ridici la
potenţialul maxim Dacă tatăl tău te-a protejat,
probabil că Îl vei percepe pe Dumnezeu ca
Protector al vieţii. Vei simţi că eşti vrednic să fii
sub protecţia Lui şi să te odihneşti în siguranţa Lui.
H. Norman Wright, Always Daddy's Girl, Regal
Books, 1989, pp. 193-195
 86. Ultima mărturie a martirului
Unul din misionarii credincioşi ai lui Dumnezeu,
Allen Gardiner, a experimentat multe dificultăţi
fizice şi nenorociri în timp ce a slujit Mântuitorului
său. În ciuda necazurilor, el a spus: „În timp ce
Dumnezeu îmi dă tărie, eşecul nu mă va intimida”.
În 1851, la vârsta de 57 de ani, el a murit de boală
şi foame în timp ce slujea pe Picton Island în sudul
Americii de Sud. Când trupul său a fost găsit,
jurnalul său zăcea lângă el. În el erau descrise
foamea, setea, rănile şi singurătatea. Ultimul pasaj
din jurnal arăta lupta cu care încercase să scrie citeţ,
având mâna tremurândă. Se putea citi: „Sunt
copleşit de bunătatea lui Dumnezeu”.
Allen Gardiner
87. Credinţa din întuneric
Deseori am auzit oamenii spunând: „Cât de bun
este Dumnezeu! Ne-am rugat ca El să nu trimită
ploaie în timpul agapei de la biserică şi este o
vreme aşa de minunată”. Da, Dumnezeu este bun
când El trimite vreme bună. Dar Dumnezeu a fost,
de asemenea bun, când a permis surorii mele,
Betsie, să fie înfometată până la moarte înaintea
ochilor mei într-un lagăr de concentrare german.
Îmi aduc aminte o ocazie când eu eram foarte
descurajată acolo. Totul în jurul nostru era întunecat
şi întunericul pătrunsese şi în inima mea. Îmi
amintesc când îi spuneam lui Betsie că mă gândeam
că Dumnezeu ne-a uitat. „Nu, Corrie”, a spus
Betsie, „El nu ne-a uitat. Adu-ţi aminte cuvântul
Său: „Ci cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, aşa
de mare este dragostea Lui pentru cei care se tem de
El”. Corrie a concluzionat: „Este un ocean al

dragostei lui Dumnezeu disponibil - este belşug
pentru oricine. Fie ca Dumnezeu să nu permită
niciodată ca tu să te îndoieşti de acea dragoste
victorioasă - în orice împrejurare”
Corrie Ten Boom
88. Răbdare
Grecii aveau o competiţie în jocurile lor olimpice
care era unică. Câştigătorul nu era alergătorul care
termina primul. Era alergătorul care termina cu
torţa încă aprinsă. Doresc să alerg tot drumul meu
cu flacăra torţei mele încă aprinsă pentru El.
J. Stowell, Fan The Flame, Moody,
1986, pg.32
89. Sfaturi
„Acordă atenţie duşmanilor tăi, pentru că ei sunt
primii care îţi descoperă greşelile.”
Antistene
90. Vino acasă
Plină de dorinţa de a părăsi vecinătatea braziliană
săracă, Christina dorea să vadă lumea. Nemulţumită
cu o casă având doar o saltea de paie pe podea, un
bazin de spălat şi o sobă care ardea cu lemne, ea
visa la o viaţă mai bună la oraş. Într-o dimineaţă, ea
a plecat pe ascuns, frângând inima mamei ei. Ştiind
ce fel de viaţă urma să aibă tânăra şi atrăgătoarea ei
fată pe străzile oraşului, mama şi-a pregătit lucrurile
în grabă pentru a merge după ea. Pe drumul ei către
staţia de autobuz, s-a oprit şi a intrat într-un
magazin pentru a face un ultim lucru. Fotografii. Ea
s-a aşezat în cabina fotografului, a tras perdelele şi
a cheltuit tot ce avea pe fotografii cu ea însăşi.
Cu punga plină de mici fotografii alb-negru, a luat
primul autobuz spre Rio de Janeiro. Maria ştia că,
fiica ei, Christina, nu avea nici o cale de a câştiga
bani. Ea mai ştia că fiica ei era prea încăpăţânată
pentru a renunţa. Când mândria întâlneşte foamea,
fiinţa umană va face lucruri care înainte erau de
neconceput. Ştiind aceasta, Maria a început
căutarea ei. Baruri, hoteluri, cluburi de noapte,
orice loc cu reputaţie datorată prezenţei femeilor de
stradă şi a prostituatelor. Ea a mers în toate aceste
locuri. Şi în fiecare loc, ea a lăsat fotografia ei -
lipită pe oglinda de la baie, prinsă într-un
comunicat al conducerii hotelului, lipită într-un colţ
al cabinei telefonice. Şi pe spatele fiecărei fotografii
ea a scris un mesaj. Nu a durat prea mult până când
atât banii cât şi fotografiile s-au epuizat şi Maria
trebuia să meargă acasă. Femeia obosită plângea în
timp ce autobuzul începea lunga călătorie către
sătucul ei.
Câteva săptămâni mai târziu, Christina păşea pe
scările hotelului. Faţa ei tânără era obosită. Ochii ei
căprui nu mai arătau tinereţea, ci vorbeau despre
durere şi teamă. Râsetul ei a fost înfrânt. Visul ei
devenise un coşmar. De peste o mie de ori ea se
gândise să schimbe paturile acelea fără măsură cu
16
salteaua ei de paie sigură. Şi totuşi sătucul era aşa
de departe… Când a ajuns la capătul scărilor, ochii
ei au observat o faţă familiară. A privit iarăşi şi
acolo, pe oglinda din hol era o fotografie mică a
mamei ei. Ochii Christinei ardeau şi gâtul ei s-a
încordat în timp ce a străbătut holul şi a luat mica
fotografie. Pe spate, era scrisă această invitaţie:
„Orice ai fi făcut, orice ai fi devenit, nu contează.
Te rog, vino acasă”. Şi ea s-a dus.
Max Lucado, No Wonder They Call Him the Savior,
Multnomah Press, 1986, pp. 158-9
 91. Doar Dumnezeu este mare!
În 1715 regele Ludovic XIV al Franţei a murit după
o domnie de 72 de ani. El s-a autointitulat „Cel
mare” şi a fost monarhul care a făcut declaraţia
faimoasă: „Eu sunt statul”. Curtea lui era cea mai
somptuoasă din Europa şi funeraliile lui au fost
impresionante. În timp ce trupul lui era întins într-
un sicriu de aur, au fost date ordine astfel încât
catedrala să fie în semiîntuneric, cu o singură
lumânare aşezată deasupra sicriului, pentru a
dramatiza măreţia lui. La slujbă, mii de oameni
aşteptau în linişte. Atunci episcopul Masilon a
început să vorbească; … el a stins lumânarea şi a
spus: „Numai Dumnezeu este mare”.
Today in the Word, April, 1989, p. 24
 92. Schimbarea e la tine
Dacă ai mers cu bicicleta împotriva vântului, apoi
te-ai oprit şi te-ai întors, poate că te gândeşti că
vântul s-a schimbat pentru că a trecut de la a sufla
împotrivă la a te ajuta. De fapt el nu s-a schimbat,
tu te-ai schimbat.
Sursă necunoscută
93. Parabola ştiinţei care explică tot
Există o poveste despre o educatoare care a întrebat
pe un copil ce desenează. Fără a se opri pentru a-şi
ridica privirea, el a spus: „O imagine a lui
Dumnezeu”. Educatoarea a zâmbit şi a răspuns:
„Dar nimeni nu ştie cum arată Dumnezeu”. Băiatul
a pus creionul jos cu multă atenţie, a privit drept în
ochii ei şi a spus: „După ce termin aici vor şti”.
Em Griffin, The Mindchangers, Tyndale House,
1976, p. 16
94. Viaţă
„Prima jumătate a vieţii constă în capacitatea de a
te bucura fără motiv; a doua jumătate constă în
motiv fără capacitate.”
Mark Twain
95. Angajament iezuit
Voi crede că obiectul alb pe care îl văd este negru,
dacă aceasta va fi decizia bisericii ierarhice.
Fondator iezuit Ignaţius de Loyola,
citat în National Geographic, oct.1983, p.460
 17

trecut într-o fracţiune de secundă”. Apoi a

96. Limita ne aparţine
Liderul bisericii timpurii Augustin a fost acostat o
dată de un păgân care i-a arătat idolul său şi a spus:
„Iată dumnezeul meu; unde este al tău”? Augustin a
răspuns: „Nu pot să-ţi arăt Dumnezeul meu; nu
pentru că nu este un Dumnezeu care să poată fi
arătat, ci pentru că tu nu ai ochi să-L vezi.
Sursă necunoscută
97. Taina pepenelui
Am observat puterea seminţei de pepene. Ea are
puterea de a creşte din pământ şi de a ajunge de 200
000 de ori mai grea. Când tu îmi poţi spune cum
poate această plantă să aibă o culoare şi o suprafaţă
mai presus de orice imitare a artei, şi apoi să
formeze în interior o coajă albă, pentru ca iarăşi să
aibă o inimă roşie, încrustată des cu seminţe negre,
care, la rândul lor, fiecare este capabilă să crească
de 200 000 de ori mai mare decât greutatea ei- când
tu îmi vei explica secretul pepenelui, atunci vei
putea să-mi ceri să explic secretul lui Dumnezeu.
William Jennings Bryan
98. Măreţia atotputerniciei
„Cea mai distinsă trăsătură a omnipotenţei lui
Dumnezeu este că imaginaţia noastră se pierde când
ne gândim la ea.”
Blaise Pascal, Pensees
continuat: „Vezi tu, nu m-am gândit prea mult dacă
aş putea să fac ceea ce aş dori să fac. Aş vrea să
studiez legea. Nu m-am gândit prea mult dacă aş
putea să vând tot ceea ce avem şi să plătesc toate
poliţele noastre şi să am suficienţi bani pentru a
cumpăra o carte - Blackstone’s Commentary on
English Law, dar cred că nu pot”. O căruţă care
arăta ciudat venea pe stradă. Omul care era cu
căruţa s-a oprit în faţa porţii magazinului, a privit la
Lincoln şi a zis: „Aş dori să plec cu familia mea din
vest, şi nu am bani. Am un butoi bun aici pe care-l
pot vinde doar pe cincizeci de cenţi”. Ochii lui
Abraham Lincoln au măsurat căruţa de la un capăt
la altul şi au ajuns la soţia care privea la el rugător,
cu faţa uscăţivă şi epuizată. Lincoln a dus mâna în
buzunar şi a luat, după spusele lui „ultimii cincizeci
de cenţi pe care-i mai aveam” şi a spus: „Cred că
am nevoie de un butoi bun”. Butoiul a stat toată
ziua în faţa magazinului. Barry l-a certat pe Lincoln
pentru noua achiziţie. Mai târziu, spre seară,
Lincoln a păşit şi a privit în butoi. El a văzut ceva
pe fundul lui, hârtii pe care el nu le observase
înainte. Braţele lui lungi au fost introduse în butoi,
şi, în timp ce scotocea acolo, a dat de ceva solid. A
scos o carte şi a rămas înmărmurit: era Blackstone’s
Commentary on English Law. Lincoln a scris mai
târziu: „M-am aşezat cu cartea în mâini şi cu
privirea spre ceruri. Acolo am avut un sentiment
puternic că Dumnezeu avea un plan cu mine şi El
mi-a arătat că acum era timpul să fiu gata pentru
acest plan. Altfel, de ce această minune?”
Sursă necunoscută

99. Credinţa şi cunoştinţa

Când aveam douăzeci de ani, un grup de prieteni

împreună cu mine ne-am hotărât să navigăm în
jurul lumii. Trebuie să admit că la acel timp eram
puţin necăjit. Nu mai navigasem până atunci. Eram
neliniştit şi îngrijorat. Aşa că am petrecut mult timp
citind Biblia şi rugându-mă pentru acest lucru, până
am simţit că Dumnezeu îmi şoptea: „Timm, Eu îţi
voi da pace dacă tu vei citi câteva cărţi despre
navigaţie. Motivul pentru care tu eşti îngrijorat nu
este neglijarea rugăciunii, ci faptul că tu nu cunoşti
nimic despre navigaţie.” Cauza nu era lipsa
rugăciunii, ci faptul că eu eram neinstruit.
Astfel am făcut primul pas de care aveam nevoie
pentru a-L „lăsa” pe Dumnezeu să aducă pacea Lui
în inima mea. Am început să citesc despre
navigaţie.
Tim Hansel, Holy Sweat, 1987, Word Books
Publisher, p. 63

100. Providenţa divină cu Lincoln

În faţa unei mici verande a micuţului său magazin

din Illinois, stăteau Abraham Lincoln şi Berry,
partenerul său. Afacerile trecuseră şi Berry întreba:
„Cât vom mai putea merge în ritmul acesta”?
Lincoln a răspuns: „Pare că afacerile noastre au