Rugăciunea de multumire/ RECUNOȘTINȚĂ

Scena biblică aflată la îndemână atunci când ne gândim la recunoștinţă și la lipsa de recunoștinţă este cea a vindecării
celor zece leproși, dintre care numai unul, samaritean, se întoarce să-I mulţumească Mântuitorului, închinându-I-se și
„slăvind pe Dumnezeu cu glas tare” (Luca 17:15,16).

Nu întâmplător, gestul acestuia este o excepţie, iar ingratitudinea celorlalţi nouă leproși vindecaţi este regula.
Recunoaștem o reacţie umană frecventă în „asimetria” dintre ardoarea rugăciunilor de cerere a ajutorului divin
și răceala rugăciunilor de mulţumire pentru ajutorul primit. Asta, dacă nu cumva credinciosul devine chiar uituc
în bucuria lui și nu mai mulţumește deloc binefăcătorului.

Se poate presupune că, dacă uităm să mulţumim, asta arată nu doar ingratitudine, ci și absenţa înţelepţirii în
urma impasului, necazului, crizei prin care am trecut; lecţia lor nu a fost învăţată, chiar dacă acestea au fost
depășite. În plus, în orice lipsă de recunoștinţă se regăsește ascuns un trufaș: „eu meritam, mie mi se cuvenea!”

Rugăciunea de mulţumire

Aparent, „rugăciune de mulţumire” sună oximoronic, pare să cuprindă doi termeni contradictorii: rugându-ne,
implicit cerem ceva, pe când, dacă mulţumim, înseamnă că am primit. Însă acest tip de rugăciune arată cât de
fragili și dependenţi suntem de susţinerea divină, la fiecare pas, în această viaţă și în această lume. Fără ea,
nimic nu am putea și nimic nu am fi. De aceea, chiar și când mulţumim, noi înălţăm rugi, pentru că știm că nu
ne-am putea căpăta vreodată autonomia faţă de Creatorul nostru. Este ca și cum un copil ar face un dar
părintelui lui, folosindu-se tot de darurile primite de la acesta.

Unii teoreticieni asociază recunoștinţa cuiva cu smerenia faţă de binefăcătorul său și susţin că prin ea se
produce „un sentiment îmbunătăţit de coerenţă a sinelui”.
Mai mult, mulţumirea înălţată către Dumnezeu cuprinde sau se transformă și în laudă la vederea lucrărilor
uimitoare ale Lui în viaţa noastră; este o pornire care se naște spontan într-un suflet plin de recunoștinţă. Iar în
privinţa rugăciunii de mulţumire și de laudă, Iisus Hristos este iarăși modelul suprem; deși este Fiul preaiubit,
căruia I se cuvin toate, El înalţă laude Tatălui, uimit de lucrările Lui miraculoase: „Te laud, Tată, Doamne al
cerului și al pământului, pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi și pricepuţi, și le-ai descoperit
pruncilor. Da, Tată, Te laud, pentru că așa ai găsit Tu cu cale!” (Matei 11:25,26)

Recunoștinţa

Ceea ce nu pricepe cel ingrat este că, dacă ar deveni recunoscător, și-ar face un mare bine sieși, în primul rând.
Unii teoreticieni asociază recunoștinţa cuiva cu smerenia faţă de binefăcătorul său și susţin că prin ea se
produce „un sentiment îmbunătăţit de coerenţă a sinelui”[1]. Recunoștinţa, în genere, este benefică pentru
starea sufletească de împăcare, de mulţumire cu sine, cu viaţa, cu cei din jur, pe lângă faptul că reglează
interacţiunea cu binefăcătorul. Cu atât mai mult, recunoștinţa faţă de Creator dă șansa de a deveni un copil iubit
al Său, nu doar un păcătos ajutat; samariteanul vindecat de lepră, recunoscător fiind, primește un dar și mai de
preţ, căci i se spune: „credinţa ta te-a mântuit” (Luca 17:19).
Dar, oare, rugăciunea de mulţumire și de laudă poate fi la fel de fierbinte precum cea în care cerem Divinităţii
ceva arzător, dorit cu durere sau disperare? Da, așa cum mărturisesc cei ce au experimentat astfel de comuniune
specială cu Dumnezeu, rugăciunea de mulţumire și de laudă poate fi la fel de fierbinte precum cea în care I-am
cerut ceva. Mai mult, lecţia lui Iov ne arată că putem fi recunoscători cu ardoare lui Dumnezeu, chiar și când
sau dacă nu înţelegem deciziile Lui în viaţa noastră. Iov se întreabă: „Este Cel Atotputernic desfătarea
lui? Înalţă el în tot timpul rugăciuni lui Dumnezeu?” (Iov 27:10).

Starea specială pe care o trăiește cel ce înalţă Divinităţii mulţumiri și laude este netransmisibilă prin cuvinte,
este de neîmpărtășit; o putem doar aproxima prin descrieri. Însăși denumirea de „Mângâietor”, dată de Iisus
Hristos Duhului Sfânt, arată modul în care Îl percepea înainte de moarte și de înviere. Credincioșii care au trăit
beatitudinea în comuniune cu Dumnezeu, prin această raportare smerită de recunoștinţă profundă și de laudă
înaripată, folosesc diferite cuvinte pentru a o descrie; beatitudinea este și acea „fericire deplină”, extatică, de
origine religioasă, atribuită sfinţilor. Este comparată cu o mângâiere învăluitoare, cu o senzaţie de pace și
împăcare, de înălţare și ușurare, alinare, plutire, calm, serenitate, căldură în zona inimii, blândeţe, topirea
sentimentelor negative etc. Fiecare dintre cei ce au experimentat aceste trăiri pot identifica unele dintre cele
enumerate și pot adăuga altele. Cert este că, odată trăită acea comuniune, ea te hrănește sufletește și spiritual
pentru tot restul vieţii și nu poţi decât să-ţi dorește să o retrăiești, ca pe o „pregustare” a beatitudinii cerești.

Starea specială pe care o trăiește cel ce înalţă Divinităţii mulţumiri și laude este netransmisibilă prin cuvinte,
este de neîmpărtășit; o putem doar aproxima prin descrieri.
Așadar, rugăciunea de mulţumire și de laudă face parte integrantă din viaţa de credinţă autentică și este sursa ei
hrănitoare. Cine simte dorinţa de a-L lăuda pe Dumnezeu cu recunoștinţă îl va cita, la un moment dat, pe
psalmist: „Te laud că sunt o făptură așa de minunată. Minunate sunt lucrările Tale, și ce bine vede sufletul meu
lucrul acesta!” (Psalmii 139:14).

Corina Matei este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Știinţele Comunicării și Relaţii
Internaţionale, Universitatea „Titu Maiorescu”, București.