UNIVERSITATEA

„CONSTANTIN BRÂNCOVEANU” - PITEŞTI –

Facultatea de Management Marketing în Afaceri Economice Brăila
Studii de Masterat

NOTE DE CURS LA DISCIPLINA

„ETICĂ ŞI INTEGRITATE ACADEMICĂ”
MASTERAT, ANUL I, SEMESTRUL II

CONF. UNIV. DR. VECHIU CAMELIA

1
 CUPRINS

CAPITOLUL 1. ETICA ŞI STANDARDELE DE ETICĂ...............................................3

1. Conceptul de etică........................................................................................................... 3
2. Standardele de etică (moralitate).....................................................................................5

CAPITOLUL 2. CODUL DE ETICĂ ŞI DEONTOLOGIE ACADEMICĂ...................7

1. Valori ale conduitei etice universitare.............................................................................8
1.1. Libertatea academică.............................................................................................................8
1.2. Autonomia personală.............................................................................................................8
1.3. Dreptatea şi echitatea.............................................................................................................8
1.4. Meritul...................................................................................................................................9
1.5. Onestitatea academică şi corectitudinea intelectuală............................................................9
1.6. Transparenţa........................................................................................................................10
1.7. Responsabilitatea personală şi profesională........................................................................10
1.8. Respectul şi toleranţa...........................................................................................................10
1.9. Colegialitatea.......................................................................................................................10
1.10. Confidenţialitatea..............................................................................................................11
2. Comisia de etică............................................................................................................ 11
3. Sancţiuni aplicate la încălcarea eticii universitare şi a bunei conduite în cercetare...........12

CAPITOLUL 3. CUM SE ÎNTOCMEŞTE O LUCRARE DE LICENŢĂ / DIZERTAŢIE. 14

1. Consideraţii generale....................................................................................................14
2. Alegerea temei pentru lucrarea de licenţă/dizertaţie.....................................................14
3. Prezentarea lucrării.......................................................................................................14
4. Semnificaţii multiple ale lucrării de licenţă şi a celei de masterat................................18

BIBLIOGRAFIE............................................................................................................................18

2
 CAPITOLUL 1. ETICA ŞI STANDARDELE DE ETICĂ
1. CONCEPTUL DE ETICĂ
Termenul de etică provine din greaca veche (ethos= obişnuinţă, moravuri, caracter) şi
are un dublu sens: a) o disciplină ştiinţifică având ca obiect de studiu normele de
comportament care reglementează relaţiile dintre oameni; altfel spus, ştiinţa despre morală,
despre bine şi rău; b) ansamblul normelor care reglementează comportamentul oamenilor în
societate - regulile ce trebuie aplicate în viaţă pentru a practica binele în opoziţie cu răul -
norme a căror respectare este impusă prin forţa obiceiurilor şi deprinderilor (a moravurilor)
consacrate în societate.
În limbajul curent, termenul de etică se foloseşte mai ales pentru a indica disciplina
ştiinţifică (ştiinţa despre morală), iar termenul de morală, pentru a indica normele de
comportament în relaţiile sociale dintre oameni, precum şi în raportul dintre om şi natură. Uneori
se face deosebire între „moralitate”, adică standardele de comportament după care sunt judecaţi
oamenii, şi „etică”, respectiv sistemul conceptual care se află la baza unei anumite viziuni asupra
moralităţii. Este de precizat faptul că „moralitate” înseamnă, în sens propriu, comportament corect
din punct de vedere moral, spre deosebire de „moravuri”, care pot fi bune sau rele.
În literatura de management termenul de etică se foloseşte în ambele sensuri de mai sus,
distincţia făcându-se în funcţie de context. Astfel, etica este înţeleasă fie ca „studiu al moralităţii
şi a normelor de conduită”, fie ca „reguli şi principii care definesc conduita bună sau rea'”.
Prin etică aplicată se înţelege analiza din punct de vedere moral a unor situaţii
concrete din practica socială sau profesională în vederea luării unor decizii. În această
categorie intră etica profesională, etica afacerilor, etica managementului şi etica mediului
înconjurător (eco - etica).
Etica profesională impune stabilirea unor reguli interne în fiecare profesiune, care pot
lua forma bunelor „practici”, „codurilor etice” sau „codurilor deontologice”. Prin aceasta se
au în vedere două categorii de probleme:
- chestiunile practice de ordin socio-profesional cu care se confruntă membrii unei
anumite profesiuni (răspunderea corporaţională, loialitatea angajaţilor, confidenţialitatea,
egalitatea de tratament, integritatea profesională etc.);
- rolul social al profesiei, răspunderile sale, funcţia, scopurile, atitudinea faţă de mediul
înconjurător etc.
Etica afacerilor este o formă particulară a eticii aplicate, care se referă la
comportamentul agenţilor economici (firme, instituţii publice etc.), al angajaţilor, patronilor
şi managerilor. În literatură se vorbeşte şi de „etica economiei”, care determină scopurile şi
normele cărora le sunt supuse finalităţile activităţilor economice private sau publice.
După un alt autor, „etica afacerilor reprezintă un sistem de norme de conduită a
oamenilor, care permite aprecierea din punct de vedere al criteriilor morale şi sociale a ceea ce
este bine şi rău în relaţiile dintre oameni, dintre indivizi şi firme, dintre firme şi societate”.
Etica afacerilor defineşte un sistem de principii, valori, norme şi coduri de percepţie şi
conduită, în baza unei filosofii a firmei, care se impun ca imperative morale inducând

3
obligativitatea exprimării lor. Într-o bună măsură, codurile cognitive şi de comportament îşi
integrează valorile morale ca atare, deşi, acestea devin funcţionale şi credibile numai în
măsura în care sunt asociate obiectivelor socialmente valide ale afacerii. Specificul şi
particularităţile exprimării valorilor morale în afaceri derivă tocmai din asumarea, ca
principiu şi practică, a responsabilităţii faţă de succesul firmei.
Etica în afaceri a devenit un subiect de interes din ce în ce mai important, deoarece
realizarea de afaceri, prin practicarea unor abateri sistematice ale managementului firmei de la
principiile de etică, poate fi extrem de costisitoare pentru firmă şi pentru societate ca întreg.
Etica managementului este, de asemenea, o formă a eticii aplicate, care se referă la
conduita şi acţiunile persoanelor cu funcţii de conducere în organizaţii private sau publice.
Într-o lucrare consacrată acestei problematici, se arată că etica managementului are ca
obiect „determinarea a ceea ce este bun, corect sau just în deciziile şi acţiunile care
afectează alte persoane”.
Managerii şi angajaţii trebuie să fie conştienţi şi bine informaţi în legătură cu
problemele potenţiale de natură etică care pot apărea în timpul schimbărilor organizatorice.
Problemele etice pot fi generate în procesul de adaptare a organizaţiei la schimbările
produse în mediul său de afaceri, în cazul asumării responsabilităţii manageriale pentru
obiectivele selectate, cât şi în situaţia gestionării eficiente a personalului din organizaţie.
Dinamica eticii manageriale în procesul de adoptare a deciziilor este un fenomen
complex. În anumite situaţii, este uşor să se stabilească ce este etic şi ce nu este etic, în
altele însă, acest lucru este foarte greu de realizat.
Etica adoptării deciziilor este adesea o problemă complexă, iar managerii, de multe ori,
nu se pun de acord asupra a ceea ce trebuie să conţină o decizie etică. Se impune astfel o
analiză a problemei, luând în considerare două aspecte relevante: (1) baza pe care un
manager o poate utiliza pentru a determina ce alternativă decizională trebuie selectată şi (2)
ce pot face organizaţiile pentru a se asigura că managerii respectă standardele de etică în
adoptarea deciziilor.
Etica mediului înconjurător
Problemele de ordin ecologic (ecologie = ştiinţa relaţiilor dintre lumea vie şi mediul
care o înconjoară) care nu prezentau aproape niciun interes în perioada „titanică” a
industrializării, au devenit în prezent un subiect major pe agenda internaţională. Ţinând
seama de dreptul omului la o viaţă echilibrată şi prin urmare la un mediu înconjurător
sănătos, ca şi de obligaţia de conservare a mediului care se impune individului şi speciei
umane, se afirmă că, în circumstanţele actuale, protecţia mediului nu este numai o problemă
tehnică, ci şi o sarcină morală majoră.
De la concepţia că omul este stăpânul discreţionar al naturii, s-a trecut la o viziune a
„parteneriatului” dintre om şi natură în dezvoltarea economico-socială durabilă. Aşa s-a
născut „eco-etica”. Mai mulţi factori, de natură diferită, au contribuit la „conştientizarea
ecologică” a firmelor şi cetăţenilor.
Una din tendinţele majore în economia mondială este trecerea de la aşa-numita „eră
economică” (19501990) la „era ecologică” (1990-2030). Aceasta înseamnă că, dacă în cele
patru decenii postbelice evoluţia economiei globale a fost dominată de politicile economice, în
4
următoarele patru decenii o influenţă mult mai mare vor avea limitele impuse de mediu, în
interacţiune cu creşterea populaţiei. În aceste condiţii, politicile economice stau sub semnul
cerinţelor dezvoltării economice sustenabile (durabile), a căror esenţă, definită de Comisia
Mondială pentru Mediu şi Dezvoltare, este echilibrul între asigurarea cerinţelor actualei
generaţii fără a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a face faţă propriilor necesităţi.
Consacrarea acestei conştientizări a omenirii în legătură cu dimensiunea ecologică a
dezvoltării economice a avut loc prin organizarea, în 1992, a Conferinţei Mediului, de la Rio
de Janeiro. Una din concluziile acestei reuniuni a fost că omenirea are nevoie de o creştere
durabilă (engl. sustainable development) care să prezerveze „capitalul natural” al omenirii.
2. STANDARDELE DE ETICĂ (MORALITATE)
Managerii adoptă decizii care, prin aplicarea lor, pot genera consecinţe asupra lor
însăşi, asupra membrilor organizaţiei şi asupra societăţii din care ei şi organizaţia lor fac
parte. De exemplu, managerii pot lua decizii care sunt bune pentru ei, dar proaste pentru
organizaţie şi societate. Prin urmare, normele morale pot conduce la beneficii diferite pentru
manageri, în funcţie de atitudine a acestora faţă de ele. Este cunoscut faptul că afacerile care
sunt realizate în economia subterană sunt mai profitabile decât cele din economia normală.
În literatura de specialitate există multe studii care au vizat problemele de etică. Un
model simplificat de comportament etic poate fi un ghid valoros pentru manageri în
procesul de adoptare a deciziilor. Acest model pune în evidenţă trei tipuri de
comportamente etice de referinţă, şi anume:
1. Be
neficii personale maxime (egoism). Un manager cu un comportament egoist ar evalua
variantele decizionale în termeni de câştiguri personale sub formă de salarii, prestigiu,
putere sau orice altceva care are valoare pentru el. Dacă organizaţia sau societatea obţine
anumite beneficii, acestea sunt întâmplătoare. Prin urmare, maximizarea averii personale
este prioritatea principală a managerului;
2. Be
neficii sociale maxime (altruism). O persoană altruistă va selecta varianta decizională care
va oferi un beneficiu social maxim. În practică, adoptarea deciziilor pe o bază altruistă este
dificil de realizat, deoarece este greu de stabilit beneficiile personale pe care
comportamentul altruist le generează;
3. O
bligaţia adoptării unui principiu formal se plasează între cele două extreme, anterior
prezentate. Egoismul este un act valabil numai dacă beneficiile individuale contează.
Altruismul este bun numai dacă beneficiile societăţii contează. În realitate, criteriul pe baza
căruia se va putea stabili un standard etic pentru manageri îl reprezintă consecinţele. În
schimb, etica aderării la un principiu formal se bazează pe ideea de verticalitate a
managerului, deoarece corectitudinea sau incorectitudinea unui act depinde de principii şi
nu de consecinţe.
Aparent, trebuie să existe o relaţie între standardele etice ale unui manager şi
responsabilitatea socială. Etica serveşte ca bază pentru evaluarea „corectitudinii”
5
potenţialului său de acţiune. În acest sens, standardele etice reprezintă filtre active, care au
rolul de a monitoriza şi selecta acele acţiuni care sunt conforme cu o anumită verticalitate a
managerului firmei. Stabilirea unui „decalog managerial”, inspirat de o filosofie a firmei ce
reface unitatea dintre morală şi afaceri, pare a fi un demers oportun.
Iniţial, codurile au fost dezvoltate de grupuri profesionale sub forma unor reguli
deontologice, şi abia apoi s-a înregistrat o explozie a acestora în cadrul organizaţiilor.
Specialiştii argumentează că acest lucru a fost, practic, posibil deoarece, fără un program şi
o activitate cu caracter formal, nu pot fi încurajate practicile etice. În consecinţă, prin
codurile etice se încearcă rezolvarea unor conflicte de interese în mediul intern şi în relaţiile
externe ale organizaţiei, respectiv, statuarea unor principii şi cerinţe care să-i facă pe
manageri sensibili la problemele etice. Ele nu conţin precepte pur teoretice, ci stabilesc
semnificaţii practice, utile pentru toţi membrii organizaţiei. Aceasta nu înseamnă că un cod
de etică asigură automat un comportament moral sau că poate acoperi toate situaţiile
întâlnite în viaţa organizaţională. Limita de acţiune a codurilor etice constă în formularea lor
în termeni generali tocmai pentru că, la început, managerii şi subordonaţii lor se află în
incapacitatea de a identifica toate problemele etice care pot apărea. Modul în care codul etic
este transpus în practică rămâne, până la urmă, la latitudinea managerilor şi a
subordonaţilor. Codul etic rămâne valabil dacă toţi membrii organizaţiei îl respectă; când
managerul nu acordă importanţă acestuia, cu siguranţă nici angajaţii nu vor urma
prevederile sale.

6
 CAPITOLUL 2. CODUL DE ETICĂ ŞI DEONTOLOGIE ACADEMICĂ

Codul de etică şi deontologie academică reglementează conduita membrilor unei

comunităţi academice. Normele de etică şi deontologie universitară reprezintă un ansamblu de
standarde morale, responsabilităţi şi reguli ale practicii obligatorii pentru toţi membrii
comunităţii academice. Normele şi principiile de etică şi deontologie universitară, promovate
prin Codul de etică, sunt circumscrise sistemului de valori universal - acceptate de
comunităţile academice în condiţiile internaţionalizării informaţiei, ale globalizării şi
fundamentării societăţii cunoaşterii. Sistemul de valori astfel definite se regăseşte în normele
de conduită, având o triplă funcţionalitate: promovarea personalităţii şi consolidarea statusului
individual, promovarea culturii organizaţionale şi consolidarea statusului profesional,
asumarea răspunderii individuale şi instituţionale în baza interesului public.
Valorile promovate prin Cod sunt: dreptatea, echitatea, egalitatea de şanse,
demnitatea, libertatea individuală şi academică, proprietatea intelectuală, integritatea
profesională şi morală, cinstea, onestitatea, corectitudinea, datoria, responsabilitatea publică
etc., valori corelate principiului universal al nevătămării.
Principiile eticii şi deontologiei universitare sunt:
1. principiul asigurării libertăţii academice în condiţiile respectării de către fiecare
membru al comunităţii academice a adevărului ştiinţific, a adevărului etic, a demnităţii
individuale şi de grup şi a neprejudicierii imaginii instituţiei;
2. principiul empatiei şi al promovării pedagogiei de sprijin;
3. principiul autonomiei individuale şi organizaţionale în promovarea cercetării
ştiinţifice, a inovaţiei pedagogice, a aplicării rezultatelor cercetării ştiinţifice;
4. principiul asigurării dreptului de proprietate intelectuală, atât la nivelul fiecărui
individ, cât şi la nivelul instituţiei, corelat cu răspunderea publică pentru prejudiciile create
terţilor prin exploatarea ilegală şi imorală a acestui drept;
5. principiul evitării situaţiilor de incompatibilitate şi conflicte de interese, aşa cum
sunt ele reglementate prin Legea nr. 1/2011 şi alte legi cu incidenţă în domeniu;
6. principiul transparenţei decizionale şi asumării răspunderii publice pentru deciziile strategice;
7. principiul independenţei instituţionale faţă de orice politică partinică;
8. principiul răspunderii individuale a autorilor de studii, articole, monografii, tratate,
ghiduri, lucrări cu conţinut didactic etc. pentru calitatea ştiinţifică, exactitatea datelor şi
originalitatea conţinuturilor, în condiţiile legii.
9. principiul încurajării tinerilor în promovarea contribuţiilor personale la dezvoltarea
cercetării ştiinţifice şi psihopedagogice;
10. principiul asigurării condiţiilor egale de şanse pentru toţi membrii comunităţii academice;
11. principiul stimulării creativităţii şi remunerării corespunzătoare a activităţilor performante;

7
 1. VALORI ALE CONDUITEI ETICE UNIVERSITARE
1.1. Libertatea academică
O instituţie de învăţământ superior este un spaţiu liber de ingerinţe, presiuni şi
constrângeri politice, religioase şi de putere economică, exceptând constrângerile de natură
ştiinţifică, legală şi etică.
Credinţele religioase, ataşamentele politice, alte categorii de credinţe sau convingeri
sunt, în spaţiul universitar laic, o problemă privată a membrilor comunităţii academice. Ele
nu pot să fie impuse altora, prin abuz de putere şi autoritate. Apartenenţa la comunitatea
universitară nu îngrădeşte în niciun mod activităţile politice ale membrilor ei, ca persoane
particulare, în afara spaţiului academic.
Normele generale de conduită profesională academică vizează: integritatea şi
loialitatea academică, libertatea academică, nediscriminarea şi egalitatea de şanse, evitarea
conflictului de interese, onestitatea intelectuală, respectul, toleranţa şi transparenţa.
Membrii comunităţii academice au libertate în selectarea şi discutarea subiectelor
relevante, în examinarea critică a valorilor, normelor, instituţiilor şi practicilor sociale în spiritul
onestităţii intelectuale şi al responsabilităţii pentru producerea şi răspândirea cunoaşterii.
Membrii comunităţii academice sunt protejaţi faţă de cenzură, manipulări, persecuţii,
în condiţiile respectării standardelor ştiinţifice şi a responsabilităţilor profesionale.
1.2. Autonomia personală
Autonomia personală în spaţiul universitar presupune posibilitatea de a alege
individual, în cunoştinţă de cauză, programele de studiu şi cercetare, traseele de carieră
academică, oportunităţile şi nivelul de excelenţă la care o persoană doreşte să acceadă. În
acest sens, toate informaţiile de importanţă pentru membrii comunităţii academice sunt puse
la dispoziţia tuturor celor interesaţi şi publicate pe paginile web ale universităţilor.
1.3. Dreptatea şi echitatea
Membrii unei comunităţi universitare trebuie să fie trataţi drept, corect şi echitabil.
Realizarea deplină a valorilor morale de dreptate şi echitate în mediul universitar
presupune, în special:
a) nediscriminarea şi egalitatea şanselor;
b) prevenirea şi eliminarea conflictelor de interese;
c) prevenirea şi combaterea corupţiei.
În mediul academic nu sunt admise discriminări pe criterii de vârstă, etnie, sex, origine
socială, orientare politică sau religioasă, orientare sexuală sau alte tipuri de discriminare, cu
excepţia măsurilor afirmative prevăzute de lege.
Membrii comunităţii universitare sunt obligaţi să examineze şi să aplice cu
obiectivitate criteriile de evaluare a competenţei profesionale, excluzând orice formă de
tratament discriminator.
Politica de nediscriminare acoperă toate domeniile activităţii universitare şi, în special,
admiterea şi înmatricularea studenţilor, evaluarea lor academică, angajarea şi evaluarea

8
personalului didactic, didactic-auxiliar sau nedidactic, promovare profesională, promovarea
în organisme sau funcţii de conducere, accesul la drepturile oferite de Carta Universitară.
Orice universitate ia măsurile necesare în scopul de a evita situaţiile care pot conduce
la conflicte de interese.
Persoanele care se află în relaţie de soţi, afini şi rude până la gradul al III-lea inclusiv nu
pot ocupa concomitent funcţii, astfel încât unul sau una să se afle faţă de celălalt sau cealaltă
într-o poziţie de conducere, control, autoritate sau evaluare instituţională la orice nivel în
aceeaşi universitate şi nu pot fi numiţi în comisii de doctorat, comisii de evaluare sau comisii de
concurs ale căror decizii afectează soţii, rudele sau afinii până la gradul al III-lea inclusiv.
Membrilor comunităţii universitare le sunt interzise practici precum favoritismul,
nepotismul, aplicarea unor standarde duble în evaluare.
Universităţile iau măsuri pentru a elimina şi sancţiona orice formă de corupţie, cum ar
fi: luarea sau darea de mită, primirea de foloase necuvenite, traficarea clientelară a
examenelor de admitere, a examenelor din sesiuni şi a examenelor de absolvire sau a
concursurilor pentru ocuparea posturilor ori pentru promovare.
1.4. Meritul
Singura ierarhizare calitativă acceptată în mediul academic este cea a meritului, iar
evaluarea meritului se face în exclusivitate după rezultate.
În cazul cadrelor didactice şi al cercetătorilor, meritul se stabileşte, în principal, în
funcţie de: calitatea cursurilor, a seminarelor, a activităţii de îndrumare a studenţilor, a
publicaţiilor ştiinţifice, câştigarea de granturi de dezvoltare şi cercetare individuală şi
instituţională, rezultatele evaluării colegiale şi cea făcută de către studenţi, implicarea în
dezvoltarea facultăţii, a programului de studiu, a domeniului propriu, în rezolvarea
problemelor studenţilor, atitudinea faţă de progresul personal, prestigiul adus instituţiei.
În cazul studenţilor, meritul se stabileşte în contextul unor criterii de evaluare a
performanţelor la cursuri, seminare şi laboratoare, la concursuri profesionale, la sesiuni de
comunicări ştiinţifice studenţeşti, la licenţe şi disertaţii, în implicarea în viaţa asociativă, acţiuni
civice etc.
1.5. Onestitatea academică şi corectitudinea intelectuală
Universităţile apără dreptul de proprietate intelectuală.
Proprietatea intelectuală include invenţiile, inovaţiile şi drepturile de autor pentru
diferite categorii de lucrări, cu caracter ştiinţific, psihopedagogic sau didactic.
Cadrele didactice şi de cercetare au obligaţia să respecte dreptul la calitatea de autor al
operei pe care o utilizează în realizarea oricărei lucrări de creaţie intelectuală prin citarea
corectă şi/sau indicarea sursei de documentare.
Îndrumătorii lucrărilor de licenţă, de diplomă, de disertaţie şi de doctorat răspund în
solidar cu autorii acestora de asigurarea originalităţii conţinutului acestora.
Membrii comunităţii academice care au participat la diferite stagii de cercetare vor fi
menţionaţi atunci când rezultatele cercetării devin publice, în spiritul onestităţii
profesionale, al recunoaşterii meritelor acestora.

9
 Constituie plagiat însuşirea ideilor, a metodelor, a procedurilor, a rezultatelor ştiinţifice
tehnologice, a rezultatelor cercetării ştiinţifice realizate de un alt autor, indiferent de calea prin
care acestea au fost obţinute, precum şi preluarea integrală sau parţială a unui material realizat
de un alt autor fără a se indica sursa şi prezentarea acestuia drept creaţie personală.
O acuzaţie de plagiat, pentru a fi validă, trebuie însoţită de dovada clară a plagierii,
prin indicarea textului sau a textelor din care se presupune că s-a plagiat, şi a depunerii
întregii documentaţii asupra lucrării ce urmează a fi analizată.
1.6. Transparenţa
Transparenţa este asigurată în toate activităţile care privesc admiterea, evaluarea,
angajarea, promovarea şi utilizarea resurselor universităţii. Toate aceste informaţii sunt
publicate pe pagina web a instituţiei academice.
Sunt exceptate de la publicitate:
a) informaţiile clasificate;
b) datele personale;
c) datele care prin lege sunt definite ca fiind confidenţiale.
1.7. Responsabilitatea personală şi profesională
Universităţile încurajează aplicarea principiului responsabilităţii personale şi
profesionale care impune evitarea comportamentelor de natură a provoca rău unei alte
persoane şi, totodată, adoptarea unui comportament respectuos în scopul menţinerii unui
climat adecvat mediului academic.
Membrii comunităţii universitare trebuie să se distingă prin implicare activă în
problemele profesionale şi publice, prin colegialitate şi atitudine civică, precum şi printr-un
comportament respectuos în scopul creşterii prestigiului instituţiei.
1.8. Respectul şi toleranţa
O instituţie de învăţământ superior promovează existenţa unei comunităţi universitare
unde este respectată demnitatea fiecăruia într-un climat de cooperare, în care sunt excluse
orice manifestări şi forme de hărţuire, umilire, dispreţ sau intimidare.
Respectul faţă de ceilalţi se demonstrează prin aceea că disputele se rezolvă prin
argumente raţionale şi nu prin utilizarea unor forme de limbaj trivial sau acţiuni care
reprezintă atacuri la persoană.
1.9. Colegialitatea
Activitatea în comunitatea academică presupune colaborarea membrilor acesteia, în
spirit de colegialitate şi respect reciproc.
Colegialitatea implică, în special:
a) respect datorat fiecărui membru al comunităţii academice;
b) obligaţia de asistenţă între membrii comunităţii academice, materializată în suplinirea
colegială la nevoie, acordarea de sprijin în activitatea didactică şi administrativă, cooperarea cu
bună credinţă în cadrul proiectelor ce implică participarea mai multor persoane;
c) înţelegere, respect şi sprijin pentru persoanele cu nevoi speciale;

10
 1.10. Confidenţialitatea
Personalul didactic şi administrativ are obligaţia să respecte confidenţialitatea în
problemele care ţin de viaţa privată a cadrelor didactice, să nu dea informaţii decât cu
consultarea persoanelor împuternicite şi numai când există motive îndreptăţite.
Această regulă este valabilă, de asemenea, în privinţa cererilor personale referitoare la
păstrarea confidenţialităţii în privinţa statusului marital, a orientării sexuale sau a
dizabilităţilor ascunse, a domiciliului, a apartenenţei politice, religioase etc.
Membrii personalului care au acces la documente şi informaţii trebuie să menţină
caracterul confidenţial şi privat al unor astfel de informaţii şi să protejeze persoanele care nu
doresc ca aceste informaţii să devină publice.
2. COMISIA DE ETICĂ
Etica universitară se bazează pe un ansamblu de principii morale şi de proceduri
destinate respectării acestora.
Principiile morale şi procedurile destinate respectării acestora sunt cele reunite în
Codul de etică şi deontologie universitară.
La nivelul fiecărei instituţii academice funcţionează comisia de etică universitară.
Structura şi componenţa comisiei de etică universitară este propusă de consiliul de
administraţie, avizată de senatul universitar şi aprobată de rector. Membrii comisiei sunt
persoane cu prestigiu profesional şi autoritate morală. Nu pot fi membri ai comisiei de etică
universitară persoanele care ocupă vreuna dintre funcţiile: rector, prorector, decan,
prodecan, director general administrativ, director de departament sau de unitate de
cercetare-dezvoltare, proiectare, microproducţie.
Comisia de etică universitară are următoarele atribuţii:
a) analizează şi soluţionează abaterile de la etica universitară, pe baza sesizărilor sau
prin autosesizare, conform Codului de etică şi deontologie universitară;
b) realizează un raport anual referitor la situaţia respectării eticii universitare şi a eticii
activităţilor de cercetare, care se prezintă rectorului, senatului universitar şi constituie un
document public;
c) contribuie la elaborarea Codului de etică şi deontologie universitară, care se
propune senatului universitar pentru adoptare şi includere în Carta universitară;
d) aduce la cunoştinţa conducerii universităţii, de îndată, cazurile care fac obiectul
legii penale şi pune la dispoziţia acesteia toate informaţiile cu privire la cazul respectiv;
e) exercită alte atribuţii prevăzute de lege sau stabilite în Carta universitară.
În vederea aplicării normelor Codului de Etică şi Deontologie Universitară, Comisia
de etică şi deontologie universitară se autosesizează şi primeşte sesizări privind încălcarea
prevederilor Codului de etică şi deontologie universitară.
Orice persoană, din universitate sau din afara universităţii, poate sesiza Comisiei de
etică universitară abateri săvârşite de membri ai comunităţii universitare.
Comisia trebuie sesizată în termen de 30 de zile de la săvârşirea faptei considerate că
reprezintă abatere de la prevederile Codului de etică.

11
 Sesizările se formulează în scris şi conţin cât mai multe date relevante privind
identitatea celei sau celui care reclamă (inclusiv datele de contact), identitatea părţii acuzate
de abatere, faptele imputate, locul şi data săvârşirii acestora, eventualii martori, orice alte
informaţii considerate relevante.
Comisia răspunde autorului sesizării în termen de 30 de zile de la primirea sesizării şi
îi comunică acesteia rezultatul procedurilor, după încheierea acestora.
Comisia va întocmi un raport de caz, pe baza datelor colectate şi a
audierilor/confruntării părţilor, în decursul unei perioade de maximum 30 de zile de la data
înregistrării sesizării, cu excepţia situaţiilor de urgenţă când termenul se reduce la jumătate.
Raportul de caz va conţine o constatare cu privire la natura şi veridicitatea faptelor
imputate şi a altor fapte relevante. Constatarea va fi motivată pe baza probelor obţinute de
Comisie în urma investigaţiilor şi audierilor. Pe baza acesteia, Comisia va lua o decizie cu
privire la măsura în care faptele imputate constituie sau nu o încălcare a Codului de etică.
În cazul în care Comisia stabileşte că există o încălcare a Codului de etică şi
deontologie universitară, în baza raportului final de caz va stabili sancţiunea prin adoptarea
prin vot a unei hotărâri.
Hotărârile Comisiei de etică cu privire la soluţionarea sesizărilor se vor adopta cu
majoritatea simplă a voturilor membrilor acesteia şi sunt avizate de consilierul juridic al
universităţii. Răspunderea juridică pentru hotărârile şi activitatea comisiei de etică
universitară revine universităţii.
Hotărârea Comisiei de etică se comunică persoanelor implicate în termen de 5 zile de
la adoptarea acesteia. Părţile pot contesta hotărârea Comisiei, în termen de maximum 15 zile
de la comunicarea acesteia la Senatul instituţiei de învăţământ superior, iar Comisia va pune
la dispoziţia Senatului raportul şi documentele în baza cărora acesta a fost întocmit şi a
oricăror alte documente relevante.
Sancţiunile stabilite de Comisia de etică şi deontologie universitară sunt puse în
aplicare de către decanul sau de către rectorul universităţii, după caz, în termen de 30 de zile
de la stabilirea sancţiunilor.
3. SANCŢIUNI APLICATE LA ÎNCĂLCAREA ETICII UNIVERSITARE
ŞI A BUNEI CONDUITE ÎN CERCETARE
Sancţiunile care se pot aplica personalului didactic şi de cercetare şi personalului
didactic şi de cercetare auxiliar de către Comisia de etică universitară pentru încălcarea eticii
universitare sau pentru abateri de la buna conduită în cercetarea ştiinţifică sunt următoarele:
a) avertisment scris;
b) diminuarea salariului de bază, cumulat, când este cazul, cu indemnizaţia de
conducere, de îndrumare şi de control;
c) suspendarea, pe o perioadă determinată de timp, a dreptului de înscriere la un
concurs pentru ocuparea unei funcţii didactice superioare ori a unei funcţii de conducere, de
îndrumare şi de control, ca membru în comisii de doctorat, de master sau de licenţă;
d) destituirea din funcţia de conducere deţinută în instituţia academică;
e) desfacerea disciplinară a contractului de muncă.
12
 Sunt de natură să atragă excluderea din universitate a oricărui membru al comunităţii
academice fiind considerate abateri grave de la buna conduită în cercetarea ştiinţifică şi
activitatea universitară:
a) condamnarea prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă şi irevocabilă pentru o
infracţiune de corupţie în legătură cu activitatea desfăşurată într-o universitate;
b) plagierea rezultatelor sau publicaţiilor altor autori;
c) confecţionarea de rezultate sau înlocuirea rezultatelor cu date fictive;
d) introducerea de informaţii false în solicitările de granturi sau de finanţare;
e) comercializarea de lucrări ştiinţifice în vederea facilitării falsificării de către cumpărător a
calităţii de autor al unei lucrări de licenţă, de diplomă, de disertaţie sau de doctorat.
Codul de etică şi deontologie universitară poate fi modificat şi completat ulterior cu
eventualele modificări intervenite în legislaţia specifică domeniului de activitate al unei
universităţi, precum şi necesităţile interne ale acesteia.

13
 CAPITOLUL 3. CUM SE ÎNTOCMEŞTE O LUCRARE DE
LICENŢĂ / DIZERTAŢIE
1. CONSIDERAŢII GENERALE
Lucrarea de licenţă sau dizertaţia reprezintă încununări ale studiilor universitare de licenţă
sau masterat, prin care studentul dovedeşte că poate analiza şi interpreta într-o manieră
profesionistă un fenomen economic sau o latură a activităţii la nivel micro- sau macroeconomic
şi formula o serie de soluţii pentru perfecţionarea activităţii într-un anumit domeniu.
Prin conţinutul lor, ca şi prin modul concret de tratare a temei abordate, lucrarea
trebuie să ateste faptul că autorul stăpâneşte problemele teoretice şi practice ale domeniului
abordat, că are capacitate de analiză şi sinteză şi dovedeşte personalitate, originalitate în
privinţa aspectelor abordate.
Lucrarea trebuie să fie ancorată în realitatea contemporană pe plan naţional sau
internaţional, să includă un instrumentar ştiinţific modern care să pună în evidenţă nivelul şi
pregătirea economică de ansamblu a absolventului.
2. ALEGEREA TEMEI PENTRU LUCRAREA DE LICENŢĂ/DIZERTAŢIE
Studenţii de nivel licenţă şi masterat au posibilităţi sporite de alegere a unor teme care
să-i reprezinte cu succes ca absolvenţi de studii universitare. De aceea, se recomandă alegerea
unor teme care să contribuie la soluţionarea unor situaţii economico-financiare la nivel micro- şi
macroeconomic şi la creşterea competitivităţii în contextul social-economic actual.
Fiind rodul unei cercetări ştiinţifice în care fiecare student trebuie să aibă propria
viziune asupra fenomenului / procesului abordat, lucrarea va fi elaborată printr-o îmbinare
învăţământ - cercetare - practică, aceasta fiind soluţia care poate da în final rezultate
superioare. Alegerea temei este recomandat să se facă fie pe baza aprofundării unor aspecte
care se studiază la o anumită disciplină, fie prin abordarea unor teme cu caracter
interdisciplinar şi pluridisciplinar.
În alegerea temei, un rol semnificativ îl deţine atracţia şi înclinaţia studentului către un anumit
domeniu, în consens cu aspiraţiile sale viitoare.
3. PREZENTAREA LUCRĂRII
În forma finală, lucrarea va fi legată fie în sistem clasic, cu coperţi cartonate, fie în
sistemul coperţilor din material plastic transparent (cu spirală).
Indiferent de modelul ales, coperta va cuprinde:
 Antetul universităţii şi al facultăţii absolvite.
 La mijlocul coperţii, cu litere mari titlul temei şi menţiunea LUCRARE DE
LICENŢĂ/ LUCRARE DE DIZERTAŢIE.
 În partea stângă coordonatorul lucrării (grad didactic, prenume, nume), iar în
dreapta, cu doi-trei cm mai jos, numele absolventului (prenume, nume).
 În partea de jos a coperţii anul în care se susţine lucrarea.
Coperta interioară va cuprinde aceleaşi elemente.

14
 Dimensiunea lucrării
Pentru tratarea completă şi convingătoare a temei alese se recomandă:
a) 50-60 pagini pentru lucrarea de licenţă;
b) 40-50 pagini pentru lucrarea de dizertaţie;
c)  numărul de pagini se referă la conţinutul propriu-zis, fără anexe.
Structura lucrării
Indiferent de domeniul abordat, lucrările de licenţă sau dizertaţie vor conţine:
 o parte generală sumară, în care se va prezenta importanţa domeniului şi stadiul actual al
cercetării în problema respectivă (abordare teoretică a subiectului);
 o parte care va trata aspectele practice, concrete ale temei alese (abordare practică,
metodologică).
În funcţie de aria şi complexitatea problemelor tratate, lucrarea poate fi structurată în
trei-patru capitole, dar acest barem nu este obligatoriu, ci recomandabil.
Delimitarea pe capitole trebuie să aibă la bază un anumit criteriu, bine ales, potrivit
specificului fiecărei teme. Alcătuirea capitolelor va urmări să asigure, de pildă, delimitarea cât
mai riguroasă, fie între diferite perioade, fie între situaţiile existente şi contribuţia personală a
autorului (pe bază de studii şi cercetări proprii cu privire la perfecţionarea unui anumit fenomen,
situaţie sau concept), fie între componentele de bază ale domeniului cercetat.
Atât în structurarea pe capitole, cât şi în interiorul fiecărui capitol se va urmări o succesiune
logică a expunerii diferitelor aspecte ale subiectului. De obicei, se începe cu partea conceptuală –
metodologică, eventual istorică, apoi se prezintă aspectele analitice ilustrate cu rezultate concrete.
Un capitol se detaliază pe două – trei sau mai multe subcapitole, iar criteriile utilizate
în structurarea lucrării pe capitole şi subcapitole pot fi diferite în funcţie de specificul
lucrării şi de modul de realizare a cercetării ştiinţifice.
Oricare ar fi criteriul folosit, trebuie avută în vedere asigurarea unui anumit echilibru între
capitolele lucrării în ceea ce priveşte conţinutul şi dimensiunea acestora.
O structură posibilă a unei lucrări de licenţă / dizertaţie ar putea fi următoarea:
► CUPRINSUL LUCRĂRII trebuie să fie paginat (pentru uşurarea accesului cititorului
la capitolul dorit)  1 pagină;
► INTRODUCERE sau CUVÂNT ÎNAINTE cu privire la problematica abordată şi
importanţa teoretică şi practică a temei, actualitatea sa pentru domeniul în cauză sau
pentru ansamblul economic  1-2 pagini.
► CAPITOLUL I – Stadiul actual al cunoaşterii în domeniul abordat şi direcţiile de
cercetare ştiinţifică naţională şi internaţională pentru perfecţionarea unor aspecte majore
ale acestuia, realităţi şi puncte de vedere  8 – 10 pagini;
► CAPITOLUL II – Analiza detaliată a unei laturi din problematica temei alese şi
evidenţierea unor aspecte care pot fi soluţionate prin contribuţia cercetării
efectuate de student  10 – 15 pagini;
► CAPITOLUL III – Studiul de caz propriu-zis constituie partea cea mai consistentă a
lucrării, din punct de vedere al volumului, conţinând datele culese şi prelucrate
referitoare la tema aleasă. 25 – 30 pagini;

15
 ► CONCLUZII ŞI PROPUNERI pot relua, în mod succint, idei originale şi observaţii
din capitolele lucrării sau se formulează o serie de noi soluţii fundamentate pe baza
cercetării întreprinse de student.  3 – 5 pagini.
► ANEXE – dacă este cazul.
► BIBLIOGRAFIE.
Această structură este una ipotetică, posibilă, dar nu obligatorie; structura fiecărei
lucrări va ţine seama de specificul temei alese şi trebuie să rezulte din conlucrarea
studentului cu coordonatorul ştiinţific.
Nota originală, personală – cerinţă obligatorie
Originalitatea, nota personală sunt cerinţele pe care atât coordonatorii ştiinţifici, cât şi
studenţii, autorii lucrărilor de licenţă, le consideră a fi cele mai spinoase, cele mai greu de realizat.
Originalitatea are în vedere:
 prelucrarea personală a unui material statistic, prin elaborarea unor tabele, care
reflectă o serie de corelaţii semnificative, evoluţii şi tendinţe importante;
 folosirea unor surse bibliografice ca argument pentru susţinerea unei poziţii personale,
desprinderea unor concluzii personale din analiza unui material faptic;
 graficele construite de student pe baza informaţiilor culese.
Poziţia personală, originală a autorului trebuie reflectată cu deosebire în concluziile şi
propunerile finale, dar şi pe parcursul lucrării.
Forma de prezentare a textului, chiar dacă este vorba de informaţii sau evaluări
preluate din alte surse, trebuie să scoată în evidenţă competenţa autorului şi trecerea prin
filtrul personal a diferitelor informaţii utilizate.
Originalitatea tratării se mai poate realiza şi prin alte metode, dintre care
menţionăm:
 efectuarea unor comparaţii între teoriile (poziţiile) diferiţilor autori;
 evaluarea (caracterizarea) unor teorii, poziţii, realităţi;
 compararea rezultatelor proprii obţinute în perioada efectuării cercetării cu cele
publicate în diferite lucrări de specialitate;
 subscrierea argumentată la diferite teorii sau aprecieri sau critica justificată a acestora;
 delimitarea sau formularea de rezerve, acolo unde este cazul.
Bibliografia şi alte surse de documentare; modalităţi de prezentare şi folosire a acesteia
Cantitatea şi mai ales calitatea bibliografiei folosite, conferă valoare lucrării de licenţă
şi a celei de dizertaţie şi permite autorului acesteia să aprofundeze analiza, să-şi organizeze
o expunere doctă, o susţinere a lucrării, care să-i permită să aspire la nota maximă.
Bibliografia nu se reduce la lista de lucrări indicate la sfârşitul lucrării de licenţă şi
dizertaţie, ea trebuie să fie prezentă şi indicată corect pe tot parcursul lucrării, metoda cel
mai des folosită fiind cea a trimiterilor din „subsolul paginii”.

16
 Preluările directe se reproduc între ghilimele şi cu trimitere la subsol. Exemplu: Dan Anghel
Constantinescu arată că “Managementul reprezintă procesul de planificare, organizare, coordonare,
antrenare şi control al utilizării resurselor în vederea îndeplinirii obiectivelor stabilite” 1).
Fie că sunt reproduse direct, fie că sunt adaptate şi prelucrate, informaţiile se vor
raporta la sursele de provenienţă.
Notele de subsol cuprind: numele autorului, denumirea lucrării, editura, locul şi anul
apariţiei, pagina sau paginile unde se găseşte informaţia preluată.
Când se apelează din nou la surse anterior citate, se vor folosi, după caz, formulări de
genul: autorul, op. cit. sau idem, dacă este pe aceeaşi pagină, sau ibidem, dacă este pe
paginile următoare, indicând din nou pagina din care s-a extras informaţia sau citatul.
Lista bibliografică finală trebuie să cuprindă următoarele elemente obligatorii: numele
autorului (autorilor în cazul lucrărilor cu mai mulţi autori, în ordinea indicată în lucrarea
consultată), denumirea completă a lucrării, editura (revista), locul apariţiei, anul apariţiei.
Ordinea autorilor se stabileşte alfabetic, în funcţie de numele de familie al primului autor.
Stil şi tehnoredactare
Lucrarea de licenţă sau dizertaţie reflectă o cercetare ştiinţifică desfăşurată la nivel
micro- sau macroeconomic, rezultată în urma unei documentări teoretice în bibliotecă şi
faptică, la diferite companii, firme, organizaţii. Ca urmare, lucrarea de licenţă / dizertaţie
va fi redactată într-un stil sobru, elevat, specific lucrărilor de acest fel.
Se va evita stilul specific manualelor, în favoarea unei maniere de expunere care să
reflecte preocuparea personală de analiză şi cercetare ştiinţifică, elementele esenţiale ale
problematicii, specificul unor activităţi, fenomene sau zone şi modul de reflectare a acestei
tematici de către autorul lucrării.
O atenţie deosebită se va acorda tehnoredactării. Culegerea textului trebuie să nu aibă
erori gramaticale, iar lucrarea trebuie să fie scrisă cu diacritice.
Tehnoredactarea se va realiza conform următoarelor indicaţii: marginea din stânga a
paginii de 3 cm, celelalte de câte 2 cm; font Times New Roman de 14 pct., spaţiere la
1,5 rânduri, aliniere stânga-dreapta („justify”);
Se va acorda atenţie sistemului de delimitare a fiecărui capitol, subcapitol şi paragraf,
prin corpul de literă care se diferenţiază pentru titluri de capitole, subcapitole;
După un titlu, spaţiul lăsat liber (care îl separă pe acesta de text) este mai mare decât spaţiul
dintre rânduri, iar figurile, graficele, tabelele trebuie să aibă titluri şi să fie numerotate separat,
utilizându-se cifre arabe.
Reprezentarea prin grafice, tabele, figuri, fotografii, hărţi trebuie să ocupe un loc
însemnat în prezentarea lucrării la sesiunea de licenţă sau dizertaţie.
Tabelele, graficele şi diagramele sau figurile care au legătură directă cu textul se
încadrează în interiorul capitolelor, în paginile în care se fac comentarii cu privire la
conţinutul acestora. Tabelele cu multe date se trec, de regulă, în anexă. Toate tabelele,
graficele, diagramele sau figurile preluate din sursele bibliografice consultate vor avea
menţiuni privitoare la acestea.
1
Dan Anghel Constantinescu, Ana-Maria Ungureanu, Lucica Tarara, Management general, vol. I, Colecţia
Naţionala, Bucureşti, 2000, p. 22
17
 Cerinţe privind finalizarea lucrării
În vederea prezentării în faţa comisiei de licenţă sau de masterat, se recomandă ca
absolventul să elaboreze un rezumat al lucrării care cuprinde 4-5 pagini şi în care se
regăsesc principalele probleme abordate. Pe tot parcursul elaborării lucrării de licenţă /
dizertaţie, studenţii trebuie să păstreze legătura profesională continuă cu îndrumătorii sub a
căror coordonare elaborează atât planul general, cât şi lucrarea ca atare.
4. SEMNIFICAŢII MULTIPLE ALE LUCRĂRII DE LICENŢĂ
ŞI A CELEI DE MASTERAT
Lucrările de licenţă şi de dizertaţie au semnificaţii multiple:
 obţinerea unei note care are o pondere foarte mare în media finală de absolvire;
 deschide porţi spre angajarea directă, în învăţământ, cercetarea ştiinţifică, bănci,
administraţie publică, societăţi comerciale renumite;
 poate constitui o primă treaptă semnificativă pentru noi studii de consacrare,
doctorat, specializări în ţară sau peste hotare;
 oferă şansa încheierii studiilor cu o lucrare ce poate fi publicată, deschizând
direct porţile consacrării.

BIBLIOGRAFIE:
1. Umberto Eco, „Cum se face o teză de licenţă”, Ed. Polirom, Iaşi, 2006;
2. Gheorghe Militaru, „Comportament organizaţional”, Ed. Economică, Bucureşti, 2005;
3. Ioan Popa, Radu Filip, „Management internaţional”, Ed. Economică, Bucureşti, 1999;
4. Alexandru Puiu, „Management – Studii şi analize comparative”, Ed. Independenţa
Economică, Piteşti, 2017

18