UNIVERSITATEA DE ȘTIIȚE AGRONOMICE ȘI MEDICINĂ

VETERINARĂ BUCUREȘTI
FACULTATEA DE MEDICINĂ VETERINARĂ
MASTER: EXPERTIZA PRODUSELOR AGROALIMENTARE

REFERAT
-ETICĂ-

MASTERAND:
DRAGOMIR GEORIANA-SORINA
 CUPRINS

1. CAP I – Sistem general de valori etice...................................................................3

2. CAP II - Etică și integritate academică..................................................................9

2
CAPITOLUL I

Sistem general de valori etice

1. Etica,definitii si sfera ei de cuprinde:

Etica, conform dictionarului este " stiinta care se ocupa cu studiul principiilor
morale, cu legile lor de dezvoltare si cu rolul in viata sociala".

Antonio Ramirez in lucrarea "Etica in Intreprindere"( La etica en la empresa) considera

etica o stiinta care ne ajuta sa cunoastem omul,comportamentul sau si societatea in
ansamblul ei.Stiinta eticii are un caracter analitic- se preocupa de cauzele actiunilor noastre
si normative-ne spune ceea ce avem de facut; ea nu este insa o stiinta descriptive -nu ne
indica cum sa facem,dar este practica, orientate spre actiune: se invata din practica. De
aceea se foloseste adesea si conceptual de etica aplicata ,prin care intelem analiza din
punct de vedere moral a unor situatii concrete din practica sociala sau profesionala, in
vederea luarii unor decizii.

A vorbi despre etica in domeniul politicii, economie, la nivel de organizatie, este astazi la
moda, chiar reprezinta o noutate. Cu toate acestea se manifesta o lipsa evidenta a eticii in
aceste domenii. Cu toate ca economia este cea mai predispusa la incalcari ale eticii,mai
putem spera in existenta unor sanse reale de insanatosire morala a vietii economice,
bazandu-ne pe exemplele unor mari companii,multe la numar care promoveaza prin

3
actiunile lor principiile eticii, de exemplu: Johnson& Johnson, LL Bean Inc., NCR
Corporation.

Majoritatea oamenilor se conduc in viata dupa ceea ce numim morala convetionala sau de
aparenta. Filosofia etica este aceea disciplina preocupata de ceea ce este bine si rau,correct
sau gresit. Toate societatile au avut si au reguli etice care aproba onestitatea, respectarea
promisiunilor, ajutarea semenilor si respectarea drepturilor celorlalti. Etica este o trasatura
umana universala chiar daca codul de etica nu este acelasi pentru toti, el prezentand
particularitati pentru fiecare societate, organizatie sau pentru fiecare individ in parte.

1.2 Etica sociala si etica profesionala

Etica sociala se ocupa de relatiile omului cu cei din jurul sau, individul fiind in
centrul acestor relatii.Din ratiuni economice organizatiile actioneaza intotdeauna in
serviciul unor persoane; binele comun al organizatiei reprezinta un ansamblu de obiective
pe care membrii sai incearca sa le atinga. De aceea putem afirma ca etica in organizatie se
bazeaza pe doua principii fundamentale:

a)      suprematia omului si a principiilor morale asupra organizatiei

b)      atingerea scopului sau binelui comun, respectand principiile morale

Insasi strategia organizatiei poate oglindi pozitia acesteia din punct de vedere etic;
ambitia unui nivel inalt al eticii profesionale este cel putin inseparabila de ambitia unui
inalt nivel al eficientei economice si al investitiei in progres; uneori exigentele eticii in
intreprindere pot ajunge sa modifice strategia aleasa. Strategia si etica se conjuga astfel la
nivelul organizatiei Astfel se ajunge la concluzia ca etica este rentabila; ea trebuie
perceputa ca o investitie a organizatiei, mai ales pe termen mediu si lung. Ea nu se opune
profitului, ci doar acelui profit injust, illegal sau imoral.

4
 Etica managementului este o forma a eticii aplicate si reprezinta un ansamblu de
norme carora trebuie sa li se subordoneze actiunile si deciziile cadrelor de conducere din
organizatii, norme care pot sa fie sau nu sanctionate din punct de vedere juridic si care sunt
impuse prin forta constiintei colective, a opiniei publice.

Ca principii generale de conduita sau coduri etice, etica este aplicata in

managementul resurselor umane, in managementul situatiilor de criza, in comunicarea de
marketing in toate formele ei: branding,relatii publice, publicitate.

Etica profesionala impune stabilirea unor reguli interne in fiecare profesiune, care pot
lua forma "bunelor practice", "codurilor etice" sau "codurilor deontologice".

Unii manageri considera legatura dintre etica si afaceri o simpla gluma. Altii privesc
alaturarea celor doua notiuni ca fiind imposibila sau cel putin improbabila; o alta categorie
considera discutiile despre etica irelevante. Sunt si manageri care evita sa aduca in discutie
etica datorita temerii ca o asemenea conversatie ar putea fi interpretata ca o recunoastere a
vinovatiei sau incorectitudinii. Catusi de putin adevarat. Etica presupune motivatie,
motivatia determina o anumita maniera de actiune, iar variantele de comportament conduc
la consecinte mai mult sau mai putin grave pentru persoanele aflate in interactiune.Firmele
care pot fi numite etice prezinta anumite caracteristici:

1.Echilibru intre profit si etica

2.Valorile etice stau la baza comportamentului zilnic al actiunilor individuale

3.Sistem de sanctiuni care prevede penalizarea si corectarea actiunilor cu caracter neetic.

4.Prezinta un set de valori care presupune:

-tratarea celorlalti cu respect si cinste asa cum doresti si tu sa fii tratat

5
-fabricarea si comercializarea produselor astfel incat sa fii multumit daca le folosesti tu

-tratarea mediului inconjurator ca si cum ar fi proprietatea ta

Etica trebuie sa insoteasca intregul proces de luare a deciziei in toate etapele sale.Relatia
fundamentala asupra careia se concentreaza cea mai mare parte a problematicii eticii in
afaceri este de fapt conflictul intre performantele economice ale organizatiei masurate in
venituri,costuri,profituri sau datorii si performantele sale sociale, mult mai dificil de
apreciat, reprezentate de obligatiile fata de angajati, clienti, creditori, furnizori, distribuitori
sau publicul larg. Accentul pus in ultimii ani pe etica in organizatii se datoreaza
schimbariilor rapide in domeniul fortei de munca, ca rezultat al aparitiei noilor tehnologii,
internationalizarii afacerilor, impactului diferitilor factori economico-sociali si politici atat
asupra sectorului privat cat si a celui public.

2. Sistemul de valori etice

Sistemul de valori etice universitare (denumite în continuare valorile etice)

constituie cadrul de formalizare a regulilor consensuale morale și de integritate în
domeniul academic, expresie a poziţiilor definitorii față ceea ce este permis sau nu în
mediul universitar. Valorile etice orientează activitatea în domeniul învățământului
superior, în general, precum și în interiorul mediului academic și al comunității
universitare. Acestea definesc relațiile moral - profesionale dintre membrii comunităţii
universitare, între aceștia şi colaboratorii externi, inclusiv cu membrii echipelor de evaluare
instituțională pentru clasificarea universităților.

2.1. Valorile etice universitare sunt următoarele:

6
 a) Libertatea academică proclamă faptul că universitatea este un spaţiu liber de
ingerinţe, presiuni şi constrângeri, altele decât cele de natură ştiinţifică, legalăşi etică.

b) Autonomia personală asigură exercitarea consimţământului propriu și

posibilitatea opțiunii asupra programelor, concursurilor şi oportunităţilor de studiu şi
cercetare.

c) Transparența se referă la asigurarea accesului public, în mod oportun, latoate

categoriile de acțiuni, date și informaţii care interesează membrii comunităţii universitare
şi societatea din care aceasta face parte.

d) Etica relațiilor între membrii comunității academice solicită evitarea legăturilor

și pozițiilor care duc la conflicte de interese și incompatibilități de natură să afecteze
judecăţile, evaluările obiective şi acţiunile membrilor comunităţii și să permită:
favoritismul; nepotismul; aplicarea de standarde duble în apreciere / evaluare; acte de
persecuţie sau de răzbunare.

e) Respectul, grija și toleranța impunprețuirea demnităţii fiecărui membru al

comunității academice într-un climat liber de orice discriminare,
hărţuire,umilire,dispreţ,ameninţare,intimidare;rezolvarea disputelor prin argumente
raţionale şi nu prin utilizarea unui limbaj (cuvinte, etichetări, stil şi ton) sau unor atitudini /
acţiuni inadmisibile în mediul academic; încurajeazăpoliteţea, curajul, respectul,
solicitudinea, aprecierea, mândria, altruismul, empatia, înţelegerea, solidaritatea,
promptitudinea, optimismul.

f) Dreptatea și echitatea determină atitudini corecte şi de respingere a discriminării,

inegalității de șanse şi exploatării; promovarea culturii organizaţionale bazate pe
performanţăşi probitate; stimularea metodelor şi tehnicilor de lucru consultative şi
flexibile; descurajarea şi eliminarea oricăror forme de corupţie.

7
 g) Profesionalismul înseamnă competenţă în exercitarea profesiei; încredere în
validitatea deciziilor profesionale şi față de profesie; protejarea faţă de amatorism,
diletantism şi impostură; identificarea cu specialitatea şi cu cei din acelaşi domeniu;
atașamentul faţă de cariera academică; obligaţia morală de a lucra în serviciul studenţilor,
evitând arbitrariul şi tratamentul preferenţial nejustificat; menţinerea standardelor
profesionale; solidaritatea colegialăşi competiţia loială.

h) Primatul meritocrației constă înrecunoașterea, cultivarea, recompensarea

realizărilor, valorii și calității personale / colective și în încurajarea: eficacității, eficienţei
şi performanţei; dedicării faţăde profesie şi faţă de studiu; talentului şi creativității;
loialității faţă de instituţie şi membrii comunităţii academice.

i) Responsabilitatea profesionalăși social reclamă implicare în problemele

profesionale şi publice, colegialitate şi spirit cetățenesc responsabil; garantarea dreptului de
a critica public – întemeiat şi argumentat – încălcările standardelor profesionale şi de
calitate; interzicerea dezinformării, calomnierii, denigrării publice a persoanelor din
instituţie şi a programelor de studii; responsabilitatea manifestată faţă de studenţi, faţă de
subordonaţi, faţă de angajaţi.

8
 CAPITOLUL II

ETICĂ ȘI INTEGRITATE ACADEMICĂ

Etica, disciplină filozofică al cărei obiect de studiu îl constituie morala Pentru

oamenii ce nu se îndeletnicesc cu filozofia, cuvântul „etică“ sugerează un ansamblu de
standarde în raport cu care un grup sau o comunitate umană decid să-şi regleze
comportamentul - spre a deosebi ce este legitim sau acceptabil în urmărirea scopurilor lor
de ceea ce nu este aşa. Se vorbeşte în acest sens de o „etică a afacerilor“ sau de o „etică
medicală“. Nu toate utilizările termenului se cer asociate neapărat cu o activitate specifică.
Dacă are sens să vorbim de respectarea anumitor principii într-o sferă de activitate
determinată ca medicina sau comerţul, atunci pot foarte bine să existe standarde de
moralitate aplicabile oamenilor nu doar în virtutea rolurilor lor particulare, ci, în mod
general, în raport cu faptul că sunt oameni care trăiesc printre alţi oameni. În ţările
occidentale, cel mai clar exemplu al unui asemenea sistem ar fi doctrina morală creştină.
Sensul filozofic al termenului „etică“ are evidente legături cu această accepţiune cotidiană,
dar nu este identic cu ea.

Ca orice altă îndeletnicire filozofică, cercetarea etică vizează principiile

fundamentale şi conceptele de bază ce se regăsesc sau ar trebui să se regăsească în orice
domeniu particular al gândirii şi activităţii umane.

Fiind o ramură a filozofiei, etica e un studiu teoretic. Prin aceasta ea diferă de

„etica” în sensul profan schiţat mai înainte prin aceea că orice corp real de credinţe etice,
de exemplu etica creştină, este menit a fi nu doar o expunere şi analiză a anumitor doctrine

9
teoretice, ci şi un ghid de viaţă practic. „Etica“ filozofică şi „etica“ în sens nefilozofic au ca
element comun obiectul lor; filozofii moralei studiază tocmai acele sisteme care urmăresc
să călăuzească viaţa oamenilor ca oameni. Este totuşi important să nu fie supralicitată în
acest context distincţia dintre profan şi filozof; în măsura în care omul de rând gândeşte
critic despre propriile-i vederi morale sau despre cele ale altora, sau meditează asupra
justificării lor, sau le compară cu alte atitudini, rivale, el este în felul său un filozof al
moralei. În sens clasic, etica s-a îndeletnicit cu activităţi de acest gen. Speculaţia, însă, a
trecut la răstimpuri şi dincolo de preocuparea directă pentru chestiuni pe care un nefilozofii
le-ar considera ca ţinând de etică.

Vom releva aici trei căi pe care se pot angaja filozofii, căi ce pot fi socotite şosele
magistrale în teritoriul eticii, dar care într-un fel sau într-altul tind să se îndepărteze de
preocupările curente ale vieţii morale.

1) Un etician se poate apleca asupra unui ansamblu de principii, virtuţi şi atitudini

recunoscute de un grup sau de o instituţie existente, ansamblu ce nu este în chip primordial
filozofic (dat fiind că are scopuri practice şi nu teoretice), spre a încerca să explice şi să
analizeze liniamentele lui morale de bază. În această categorie ar intra, bunăoară, orice
critică a eticii creştine. Mai frecventă este situaţia în care un etician investighează o teorie
morală inventată şi modificată de alţi filozofi.

Aceştia ori au crezut că teoria lor explică mai bine decât orice doctrină prefilozofică
ar fi făcut-o „care sunt în realitate lucrurile în care credem cu toţii”, ori au susţinut-o ca pe
un ghid îmbunătăţit al acţiunii practice. Cel mai bun exemplu de acest fel, cel puţin în
tradiţia filozofică anglo-saxonă, este teoria Utilitarismului. Dintre toate concepţiile
privitoare la modul în care un om trebuie să trăiască, aceasta e în prezent cel mai amplu
discutată, analizată, criticată, atacată şi apărată. Totuşi, ea a fost creată în întregime de
filozofi şi nu are vreun grup sau vreo instituţie proprie.

2) Există însă şi întrebări legate de morală care nu vizează conţinutul ei, în ele
nefiind vorba nici despre valabilitatea sau nu a unor principii, nici despre felul în care

10
trebuie să trăim. Sunt întrebări generate de nedumeriri în privinţa formei logice a moralei.
Astfel, de exemplu, problema obiectivităţii sau subiectivităţii judecăţilor morale şi
problema relaţiei logice dintre credinţele morale şi cele factuale (vezi eroarea naturalistă)
nu vizează direct conţinutul vreunei forme particulare de viaţă morală - reală sau imaginară
-, ci regulile logice generale ale oricărei morale sau ale oricărei argumentări morale,
indiferent de ce anume urmăreşte ea să susţină sau să condamne. Acest tip de probleme
diferă de cele din etica normativă şi sunt caracterizate drept probleme metaetice. Evident
că asemenea consideraţii metaetice sunt în sens pur logic anterioare celor ce ţin de etica
normativă. De exemplu, înainte de a fi decis dacă credinţele morale reflectă un adevăr
obiectiv sau sunt dependente de dorinţele personale ale celor ce le împărtăşesc, nu poţi şti
ce formă de argumentare este potrivită pentru susţinerea sau respingerea unei credinţe
morale date.

De fapt, nu poţi şti nici măcar dacă este în genere posibilă argumentarea raţională în
chestiuni de morală. Astfel, mulţi filozofi ai moralei din secolul al XX-lea - de exemplu
Moore, Stevenson şi Hare - au susţinut, uneori implicit iar alteori explicit, teza că sarcina
primordială a eticii este de a se ocupa de probleme metaetice, lăsând deschisă problema
dacă mai târziu vor putea fi abordate şi probleme mai de conţinut ale moralei (cele ale
eticii normative).

Etica sau „filozofia practică“ îşi pune problema justificării modurilor de comportare
şi acţiune care determină practica vieţii umane în domeniul individual şi social. De cele
mai multe ori, aceste situaţii aparţin practicii cotidiene concrete, în care devin vizibile
atitudini morale. Acţiunea umană reprezintă un concept mai restrâns decât cel de
„comportament“, care circumscrie orice activitate a unui organism în raport cu mediul său
înconjurător.

Organismele sunt dotate cu mecanisme de autoreglare. De pildă, spunem că un

animal este legat prin instinct de mediul său înconjurător. Acţiunea umană este un caz
special al comportării. Acest lucru devine limpede de îndată ce ne înfăţişăm mai multe

11
posibilităţi de interpretare ale unei acţiuni. Acţiunile umane sunt de multe ori echivoce,
interpretabile în mai multe feluri.

Pot avea „un sens subiectiv“ diferit, pentru a-l cita pe sociologul german Max
Weber. În activitatea socială, adică în interacţiunea conştientă, depindem de o înţelegere
reciprocă: „La ce se referă partenerul meu de discuţie când îmi face această propunere?“ - a
înţelege înseamnă a reparcurge, din perspectiva partenerului de discuţie, motivele unei
acţiuni, a te „plasa“ în lumea acestuia. Prin aceasta se mai spune un lucru, înţelegerea unei
acţiuni trebuie raportată mereu la un context concret. Contextul social, în cadrul căruia se
interpretează o acţiune, se numeşte situaţie.

Un contract de exemplu, încheiat, evident, în defavoarea uneia din părţi, poate fi

înţeles prin intermediul situaţiei celor doi parteneri: unul dintre ei este constrâns de o
nevoie, celălalt se foloseşte de aceasta. Nu ar fi făcut şi oricare altul la fel dacă s-ar fi aflat
în locul celui ce s-a folosit de situaţie? Sau nu ar fi făcut la fel orice om raţional, dacă ar fi
fost în locul victimei, deoarece în acea situaţie de constrângere nu exista nici o altă
posibilitate decât să accepte oferta neavantajoasă? Etica se află în căutarea răspunsului la
întrebarea cum trebuie să acţioneze individul în raport cu sine însuşi, cu semenii săi şi cu
lumea din jur.

O multitudine de proiecte teoretice tratează problematica unui principiu general

valabil, obligatoriu pentru totalitatea lumii vii. Fericirea ca ţel al acţiunii umane Etica
nicomahică a lui Aristotel poate fi considerată primul sistem ştiinţific al eticii. Pentru
Aristotel, ţelul suprem al oricărui efort uman este atingerea stării de fericire (eudaimonia);
este ceea ce „se caută mereu în sine, şi niciodată de dragul altuia“. Este adevărat însă că
năzuinţa spre fericire există în practică: „Am afirmat, aşadar, că fericirea nu este un simplu
habitus, dacă ar fi aşa, ea ar putea fi accesibilă chiar şi cuiva care şi-ar petrece toată viaţa
dormind, ducând o existenţă vegetativă.

Deci, dacă a vedea în ea un habitus ar fi inacceptabil, fericirea trebuie considerată

mai degrabă o activitate... şi dintre activităţi, unele sunt în mod necesar şi alese în vederea

12
unor lucruri, altele sunt demne de dorit în sine, este evident că fericirea trebuie situată
printre activităţile demne de dorit în sine şi nu printre cele alese în vederea altor lucruri;
căci fericirea nu are nevoie de nimic, ea îşi ajunge sieşi. Dar demne de dorit în sine sunt
activităţile prin care nu se urmăreşte nimic altceva în afară de activitatea însăşi“ (Aristotel,
Etica nicomahică). Aristotel defineşte în al doilea rând viaţa fericită drept aceea „care este
în concordanţă cu alte virtuţi (precum dreptatea, generozitatea, vitejia)“. Cultivarea
virtuţilor are ca sarcină să reglementeze, printr-o adevărată educaţie, comportamentul
marcat de pasiuni şi afecte. „Ca un semn distinctiv al deprinderilor trebuie luate în
consideraţie plăcerea şi durerea ce însoţesc actele. Astfel, cel ce se abţine de la plăcerile
senzoriale şi găseşte în asta bucurie este cumpătat, pe când cel ce, abţinându-se, suferă’,
este nestăpânit; iar cel ce înfruntă cu bucurie, sau cel puţin fără suferinţă, pericolele, este
curajos, pe când cel ce suferă înfruntândule este laş. Căci virtutea etică este legată de
plăceri şi de dureri; într-adevăr, comitem rău! de dragul plăcerii, în schimb, de frica durerii
nu săvârşim binele.

De aceea, aşa cum spune Platon, să ne formăm încă din primii ani ai copilăriei de
aşa manieră încât să ne bucurăm şi să ne întristăm numai de ceea ce se cuvine; şi, într-
adevăr, în aceasta constă o educaţie corectă” (Idem). Aceste virtuţi morale sunt definite ca
o medie raţională (mesotes) între „prea puţin“ şi „prea mult“: „...exerciţiile fizice excesive,
ca şi cele insuficiente, distrug vigoarea, la fel cum abuzul sau insuficienţa de băutură şi
hrană periclitează sănătatea, pe când, bine proporţionate, creează, dezvoltă şi conservă. Tot
astfel se întâmplă şi în ce priveşte cumpătarea, curajul şi celelalte virtuţi.

Cel care fuge de toate şi se teme şi nu îndrăzneşte nimic devine laş, cel ce nu se
teme de nimic, ci înfruntă totul, devine îndrăzneţ la fel cum şi cel ce profită de orice
plăcere, neabţinându-se de la nici una, devine neânfrânat, iar cel ce le evită pe toate, ca un
sălbatic, devine insensibil. Aşadar, cumpătarea şi curajul sunt distruse atât de exces, cât şi
de insuficienţă, pe când moderaţia le salvează“ (Ibidem). Conceptul justei măsuri nu poate
fi însă valabil pentru domenii ce se desprind de principiul binelui: „Dar nu orice act sau
afect implică medietatea: unele conţin chiar în numele lor perversitatea pe care o implică,

13
aşa cum sunt bucurie pentru nenorocirea altuia, impudoarea, invidia, sau, în ce priveşte
actele, adulterul, furtul, homicidul.

Toate acestea şi cele asemănătoare lor sunt blamate pentru că sunt rele în sine şi nu
pentru excesul sau insuficienţa pe care ar comporta-o. În ce le priveşte, nu poate exista
niciodată rectitudine, ci numai eroare; şi nu poate fi vorba, în legătură cu asemenea lucruri,
de bine sau de rău, în funcţie de împrejurări, de pildă faţă de cine, în ce moment şi în ce
mod trebuie comis un adulter, ci simplul fapt de a le comite constituie în sine o greşeală.
Acelaşi lucru ar fi să pretinzi că, şi în ce priveşte injustiţia, laşitatea sau desfrâul, ar exista
cale de mijloc, exces şi insuficienţă“ (Ibidem). În practică, se dovedeşte însă extrem de
greu de definit acest mijloc ca măsură a desăvârşirii. „Pentru că este extrem de dificil să
atingi linia de mijloc, trebuie, ca şi în al doilea mod de navigaţie, cum spune proverbul, să
alegem răul cel mai mic; şi vom face aceasta cel mai bine urmând metoda pe care o
expunem aici.

Trebuie deci să ne observăm propriile tendinţe naturale, căci pe fiecare dintre noi
natura l-a înzestrat cu alte înclinaţii“ (Ibidem). Egoismul etic Conceptul de egoism etic
include teoriile care pleacă de la ideea că oamenii, prin natura lor, pe baza alcătuirii lor
psihice, acţionează doar în interes propriu: „Egoism poate să însemne că oricine îşi
urmăreşte, cu necesitate psihologică, doar propriul interes,... poate să însemne că propriul
interes este singurul ce trebuie considerat bun“ (B. Russel, 1952). Ca mobile principale ale
acţiunii umane sunt considerate egoismul şi tendinţa de a-i domina pe alţii: „Astfel se află
în natura umană trei cauze principale de conflict: în primul rând, concurenţa, în a! doilea
rând, neîncrederea, în al treilea rând, dorinţa de glorie.

Prima face ca oamenii să fie dominaţi de câştig, a doua le dă siguranţă şi a treia

este reputaţie. Primele se folosesc de forţă pentru a se înstăpâni asupra altor bărbaţi, asupra
femeilor, copiilor şi vitelor acestora, celelalte, pentru a apăra toate acestea, şi ultimele
pentru fleacuri, precum un cuvânt, un surâs, o părere diferită sau orice alt semn de
desconsiderare care se îndreaptă fie direct spre ei, fie constă într-o critică adusă rudelor,
prietenilor, poporului, profesiei sau numelui lor“ (Th. Hobbes, 1965). Astfel, în stadiul

14
natural, adică în stadiul în care nu s-au dezvoltat încă instituţiile statale, omenirea se află
într-o permanentă stare de război, în care „fiecare este duşmanul celuilalt“, în care omul
este lup pentru om (homo homini lupus).

Primatul datoriei Împotriva eudaimonismului, a hedonismului şi a egoismului etic

se îndreaptă cele mai importante scrieri etice ale lui Kant (întemeierea metafizicii
moravurilor, Critica raţiunii practice). Kant distinge între un eu empiric (fiinţa concretă,
dotată cu simţuri şi trup), şi eul inteligibil (călăuzit după principiul raţiunii). În timp ce eul
empiric este supus facticităţii pure, eul inteligibil este definit de instanţa normativă a legii
morale, care exprimă mereu un „imperativ“. Cerinţele care pleacă de la instanţa legii
morale (imperativele) se află, de multe ori, în opoziţie faţă de potenţialul sensibil-trupesc
(afecte, dorinţe, înclinaţii, instincte) al eului empiric: „Omul simte în el însuşi o mare forţă
împotriva tuturor imperativelor datoriei, pe care raţiunea i le prezintă ca fiind atât de
demne de respect“ (I. Kant, 1975).

Omul având, prin activitatea raţiunii sale care îl ridică deasupra animalului (căci
este „acea fiinţă al cărei scop natural este raţiunea“), posibilitatea de a avea un caracter, „pe
care şil creează el însuşi“, este dator „să se autoperfecţioneze în funcţie de un scop preluat
din el însuşi, fapt prin care poate să se transforme pe sine, ca animal dotat cu raţiune
(animal rationabile) într-un animal raţional (animal raţionale)“ (Idem). Această capacitate
de a-şi indica propriile scopuri raţionale ale acţiunii este numită de Kant voinţă; aceasta
este putinţa de „a se determina pe sine însuşi în funcţie de anumite legi“.

Dacă această voinţă este constituită de condiţiile lumii sensibile, Kant vorbeşte de
eteronomie (determinare din afară), care implică o lipsă de libertate; o voinţă în schimb
poate fi liberă doar atunci când se determină pe sine însăşi prin raţiune (autonomie).
Determinarea voinţei prin raţiune necesită acţiune, care urmează, din spirit de datorie,
legea morală. Conceptul de datorie beneficiază la Kant de o admiraţie euforică: „Datorie!
nume sublim şi mare, tu care nu cuprinzi în tine nimic agreabil, nimic care să includă
insinuare, ci reclami supunere, care totuşi nici nu ameninţi cu nimic care ar trezi în suflet o
aversiune naturală şi l-ar înspăimânta pentru a pune în mişcare voinţa, ci numai stabileşti o

15
lege care-şi găseşte prin ea însăşi intrare în suflet şi care totuşi îşi câştigă ea însăşi, în ciuda
voinţei, veneraţie...“ (Idem). Legea morală are un caracter general valabil; exprimă un
imperativ care este independent de înclinaţii subiective.

Doar forma determinată de raţiune a legii morale trebuie să definească acţiunea ca

atare; voinţa bună, morala acţionează din respect faţă de lege. Kant formulează o lege
generală, „legea fundamentală a raţiunii practice“, imperativul categoric după care trebuie
să se orienteze totalitatea acţiunilor: „Nu este deci decât un singur imperativ categoric şi
anume acesta: acţionează numai conform acelei maxime prin care să poţi vrea totodată ca
ea să devină o lege universală. Dacă acum din acest imperativ unic pot fi deduse toate
imperativele datoriei ca din principiul lor, atunci, deşi lăsăm nesoluţionată problema dacă
în general ceea ce numim datorie nu e un concept gol, vom putea cel puţin arăta ce gândim
prin acest concept şi ce vrea el să spună.

Fiindcă universalitatea legii potrivit căreia se produc efecte constituie ceea ce se

numeşte propriu-zis natură în sensul cel mai general al cuvântului (în ceea ce priveşte
forma) adică on Bloyexistenţa lucrurilor, întrucât este determinată de legi universale,
imperativul universal al datoriei ar putea fi exprimat şi astfel: acţionează ca şi când
maxima acţiunii tale ar trebui să devină, prin voinţa ta, lege universală a naturii. Etică și
integritate academică Preceptele etice sunt universal valabile și, chiar dacă nu s-a insistat în
mod manifest asupra teoretizării direcțiilor morale în educație, ele au acționat
dintotdeauna, fiind ca de la sine înțelese.

Relația cadru didactic – elev/student implică fundamentul interdependenței dintre

cei doi poli, fiecare depinzând continuu unul de celălalt. Lucrul acesta este admirabil
sesizat în chintesența reflecției "nu se știe cine dă și cine primește", a lui Léon Bloy.
Autoritatea cadrului didactic se exercită în condițiile de profesionalism și moralitate ale
acestuia. Numai astfel el poate constitui un model, modelul care impune și cheamă totodată
săi fie preluate – într-o primă fază prin imitație – acele trăsături demne de a fi transmise de
la o generație la alta.

16
 Comportamentul etic al celui de la catedră nu trebuie să se reducă niciodată la
teoretizarea normelor, regulilor și principiilor morale asupra cărora acesta dorește să atragă
atenția ascultătorilor. Căci dacă atitudinile, acțiunile și comportamentul său nu vor fi
conforme cu principiile morale invocate, atunci nu va rămâne decât discrepanța rupturii
dintre cuvinte și fapte. De altfel, în astfel de situații, se conturează în mentalul colectiv
absența frumuseții trăirii eticului căreia îi ia locul doar caracterul anost al teoretizării lui.

17
 BIBLIOGRAFIE

https://fsplc.valahia.ro/
https://ro.wikipedia.org/

18