I.

HIDROCARBURI SATURATE
I.1. ALCANI

I.1.1. Generalităţi.
 Alcanii sunt hidrocarburi saturate aciclice corespunzând formulei generale CnH2n+2.
 Seria omologă a alcanilor:
n=1 CH4 metan n=6 C6H14 hexan
n=2 C2H6 etan n=7 C7H16 heptan
n=3 C3H8 propan n=8 C8H18 octan
n=4 C4H10 butan n=9 C9H20 nonan
n=5 C5H12 pentan n = 10 C10H22 decan
 Primii 4 termeni au denumiri specifice.
 Începând cu al cincilea termen, denumirea se formează adăugând sufixul an la numele grecesc ce indică nr.
de atomi de C din moleculă.
 Alcanii cu catene normale mai sunt denumiţi normal alcani (n-alcani), iar termenii ramificaţi izo-alcani (i-
alcani).
CH3 CH2 CH2 CH3 CH3 CH CH3
CH3
n-butan i-butan
(1) (2)
 I.1.2. Radicali.
 Dacă se îndepărtează 1 atom de H se formează o specie chimică numită radical, având 1 e- neîmperecheat
(1 orbital monoelectronic), care dă o mare reactivitare radicalului.
 Radicalii au o viaţă foarte scurtă sau nu sunt deloc capabili de existenţă.
 Au tendinţa de a se uni cu atomi sau grupe de atomi şi să formeze o nouă legătură covalentă stabilă.
 Radicalii monovalenţi proveniţi de la alcani se numesc alchili şi corespund formulei generale CnH2n+1.
 În denumirea lor, se înlocuieşte terminaţia an a alcanului cu il.

CH3 CH3 CH2 CH3 CH2 CH2 CH3 CH CH3

metil etil n-propil izo-propil
(3) (4) (5) (6)

CH3 CH2 CH2 CH2 CH3 CH CH2 CH3

n-butil sec-butil
(7) (8)
CH3 CH CH2 CH3 C CH3

CH3 CH3
izo-butil terţ -butil
(9) (10)
 Radicalii pot fi şi divalenţi (cu 2 e+ neîmperecheaţi).
 Numele radicalilor primesc sufixul ilen(ă) dacă electronii neîmperecheaţi apar la atomi de carbon diferiţi, şi
respectiv iliden(ă) când electronii neîmperecheaţi aparţin aceluiaşi atom de carbon.

CH2 CH2 CH3 CH CH2

etilen etiliden metilen
(11) (12) (13)

 Radicalii trivalenţi (cu 3 electroni neîmperecheaţi) primesc sufixul in.

CH
metin
(14)

I.1.3. Izomerie. Nomenclatură.

 Începând cu butanul există posibilitatea ramificării catenei, ceea ce corespunde izomerilor de catenă ai n-
alcanilor.
 Pentru formula C5H12 se pot scrie trei izomeri de catenă (15, 16 şi 17).
CH3

CH3 CH2 CH2 CH2 CH3 CH3 CH CH2 CH3 CH3 C CH3
n-pentan CH3
CH3
(15) neo-pentan
izo-pentan
(2-metil butan) (2,2-dimetil propan)
(16) (17)
 Primele reguli de denumire sunt evidente.
 Cea de-a doua denumire s-a obţinut parcurgând următoarele etape:
 se identifică lanţul cel mai lung de atomi de carbon;
 se indică prin cel mai mic număr posibil atomul de carbon la care apare ramificaţia;
 se denumeşte aceasta cu numele radicalului corespunzător, iar apoi numele hidrocarburii
de bază;
 doi, trei, etc. radicali identici primesc prefixul di-, tri-, etc.
 Când la o hidrocarbură ramificată apar mai multe feluri de radicali, ordinea în care aceştia vor fi trecuţi
depinde de ordinea lor alfabetică, fără a se ţine seama de prefixele di-, tri-, etc. (de exemplu, etilul va avea
prioritate asupra dimetilului).
 Aceeaşi regulă a ordinii alfabetice se păstrează şi în cazul altor substituenţi grefaţi pe hidrocarburi, cum ar
fi halogenii sau oricare alte funcţiuni organice.
 Pentru hidrocarburile care au mai multe ramificaţii, alegerea şi numerotarea catenei de bază trebuie astfel
făcută încât să se aleagă ca şi catenă de bază cea mai lungă porţiune, iar numerotarea să se efectueze de la
capătul care are cel mai apropiat substituent.
11 10 9 8 7 6 5 4 3 2 1
CH3 CH2 CH2 CH2 CH2 CH CH2 CH CH2 CH2 CH3
CH3 C2H5
4-etil-6-metil undecan
(27)
6 5 4 3 2 1
CH3 CH CH2 CH CH CH3

CH3 CH3 CH3

2,3,5-trimetil hexan
(28)
 În aceste cazuri se aplică regula care menţionează că suma indicilor de poziţie a substituenţilor trebuie să
fie minimă (2+3+5=10).
 Când catenele laterale ale unei hidrocarburi sunt mai lungi şi la rândul lor sunt ramificate, este necesară şi o
numerotare a acestora (exemplu, hidrocarbura reprezentată de formula 29).
CH3
1 2 3 4 5
CH3 C CH2 CH2 CH2 CH3
12 11 10 9 8 7 6 5 4 3 2 1
CH3 CH2 CH2 CH2 CH2 CH CH2 CH CH2 CH2 CH2 CH3
CH3 CH CH3
7 ( 1 ,1-dimetil-pentil) -5 -izop ro pil-dod eca n
(29)

 În cazul în care pe scheletul unei hidrocarburi se leagă mai mulţi radicali, multiplicitatea lor este desemnată
prin prefixele di, tri, tetra, penta, etc.
 Dacă este vorba de catene laterale, care la rândul lor sunt ramificate şi identice, se utilizează prefixele bis,
tris, tetrakis, pentakis, etc.
CH3
4 3 2 1
CH3 CH2 CH2 C CH3
9 8 7 6 5 4 3 2 1
CH3 CH2 CH2 CH2 C CH2 CH CH CH3
CH3 CH2 CH2 C CH3 CH3 CH3
CH3
5,5-bis(1,1-dimetil-butil)-2,3-dimetil-nonan
(30)
 I.1.4. Structură.
 Metanul, are o structură tetraedrică, cu atomul de C în centrul, iar cei 4 atomi de H în vârfurile unui
tetraedru regulat.
 Unghiul dintre legături este de 109,5 (respectiv 10928’), iar distanţa C-H este 1,09Å.
 Explicaţia acestei structuri rezidă în hibridizarea sp3 a atomului de C, regăsită şi în termenii superiori.
Legăturile din alcani sunt de tip  (sp3-sp3) pentru cele C-C şi  (sp3-s) pentru cele C-H.

109,5o

C
H H

H
structura tetraedrică a metanului (31)

 Măsurători fizice au indicat că în stare cristalizată catenele alcanilor normali au o formă în zig-zag, cu
atomii de C în acelaşi plan, unghiurile dintre legături (10935’) fiind aproximativ egale cu unghiul normal
tetraedric, iar distanţele C-C fiind de 1,54Å (figura 1).
 Fig. 1. Dispunerea în zig-zag a catenei n-alcanilor.
 S-a mai stabilit că diferitele molecule sunt aşezate paralel, la cea mai mică distanţă posibilă între ele.
 Structura tetraedrică a atomilor de C hibridizaţi sp3 face posibilă libera rotaţie în jurul legăturilor C-C.
 O rotaţie perfect liberă, nelimitată, ar duce la concluzia că, în stare topită, lanţul hidrocarbonat poate lua
orice formă, de la cea fixă în zig-zag până la cea de spirală.
 S-a putut stabili cu precizie că şi în stare topită lanţul alcanic păstrează forma descrisă, în zig-zag.
 S-a tras concluzia că libera rotaţie e împiedicată în anumite limite.
 Chiar şi în moleculele mai simple rotaţia liberă întâmpină rezistenţă în anumite poziţii. Cu alte cuvinte,
rotaţia este restrânsă.
 Moleculele pot exista în mai multe forme geometrice, având deci mai mulţi izomeri de rotaţie, izomeri
conformaţionali sau conformeri, deosebiţi prin conţinutul lor energetic.
 Deosebirile energetice dintre diferiţii conformeri nefiind foarte mari, aceştia pot trece uşor unii în alţii.
 Pentru etan există doi conformeri: cel eclipsat 32a, respectiv cel intercalat 32b.
 Cel mai comod se reprezintă conformerii prin formulele de proiecţie Newman, în care cercul semnifică
atomul de C cel mai apropiat de observator.
 H H H

H H

H
H H
H H H
H
forma eclipsată (32a) forma intercalată (32b)

 Forma intercalată este mai săracă din punct de vedere energetic, în cazul celei eclipsate, forţele de
respingere dintre atomii de H apropiaţi în spaţiu măresc conţinutul energetic al moleculei.
 Un alt mod de reprezentare este acela care apelează la formulele “capră” (33a şi 33b sunt, de asemenea,
reprezentări ale conformerilor etanului).
H
H H
H C H C
C H H C
H
H H H H
forma eclipsată (33a) forma intercalată (33b)
 Cum în natură toate sistemele evoluează către energie mai mică (stare de mai mare stabilitate) s-a
constatat că, în cazul etanului, toate moleculele sunt în formă intercalată.
 Dacă se consideră etanul disubstituit simetric (exemplu, n-butan) X-CH2-CH2-X (34), în acest caz există 2
conformaţii intercalate respectiv 2 eclipsate.
 Cele 2 conformaţii intercalate pentru că sunt mai sărace în energie, sunt preferate (34a şi 34b).
H H H

H H

H
H H
H H H
H
forma eclipsată (32a) forma intercalată (32b)

 Evident forma anti intercalată este cea mai stabilă.

 Concret în cazul n-butanului la temperaturi joase, moleculele iau numai forma anti intercalată, iar cu
creşterea temperaturii, plusul de energie din exterior permite trecerea barierei energetice şi deci creşte
progresiv numărul moleculelor ce adoptă conformaţia sin intercalată (gauche).
 Forma în zig-zag a moleculelor alcanilor superiori este explicată prin faptul că fiecare pereche de 2 atomi
legaţi adoptă reciproc conformaţii intercalate, pe cât posibil anti.
 n-Alcanii adoptă deci aceste forme în zig-zag din motive de ordin energetic.
 I.1.5. Obţinerea alcanilor.
 Principala sursă de obţinere a alcanilor sunt rezervele de gaze naturale, petrol şi cărbuni.
 Datorită diminuării treptate a acestor rezerve, s-a impus găsirea unor metode sintetice de obţinere a
alcanilor.
1. Sinteza directă din elemente. Se realizează un arc electric între 2 electrozi de cărbune, în atmosferă de H2, la
temperatură de aproximativ 1200C (reacţia 1). Metoda se numeşte Berthelot.
o
C + 2 H2
1200 C
CH4 (1)
 Reacţia decurge cu randament mic, pentru că în condiţiile descrise rezultă şi alte hidrocarburi (de exemplu,
C2H2).
 Reacţia poate avea loc şi la temperaturi mai scăzute în prezenţa catalizatorilor (de exemplu, Fe sau Ni scad
temperatura necesară reacţiei chiar la 300C).
 Metoda stă la baza procedeului Bergius de obţinere a benzinelor sintetice.
2. Sinteza din CO şi H2 (gaz de sinteză). Se pleacă de la aşa-numitul gaz de sinteză format la trecerea
vaporilor de apă peste cărbuni incandescenţi (reacţia 2).
C + H2O(vap.) CO + H2 (2)
 Gazul este îmbogăţit în H2, iar amestecul este încălzit în prezenţa unor catalizatori (Ni fin divizat, Co, Fe).
Temperatura optimă este 250C (reacţia 3 exemplifică obţinerea metanului).
o
250 C
CO + 3 H2 Ni, Co, Fe
CH4 + H2O (3)
 Sabatier şi Senderens au fost cei care au introdus catalizatorii fin divizaţi.
 Metoda stă la baza unui alt procedeu de obţinere a benzinelor sintetice, şi anume Fischer - Tropsch.
 Pentru obţinerea CH4 se poate înlocui CO cu CO2, dar reacţia necesită temperatură ceva mai ridicată
(reacţia 4).
o
400 C
CO2 + 4 H2 CH4 + 2 H2O (4)
3. Hidrogenarea unei combinaţii organice.
a) Hidrogenarea se poate face cu ajutorul HI 80%, la temperatura de 180-200C. În unele cazuri se adaugă
şi P roşu.
 Această metodă reductivă necesită vase închise şi datorită temperaturii ridicate se produce presiune
mare.
 Sub acţiunea HI într-un stadiu intermediar se formează derivaţi ioduraţi, care la temperatura de
lucru, sunt reduşi (reacţiile 5 şi 6).
R OH + HI R I + H2O (5)
R I + HI R H + I2 (6)
b) O altă metodă de hidrogenare pleacă de la alchene cu hidrogen molecular, în prezenţă de catalizatori
metalici fin divizaţi, la temperaturi şi presiuni ridicate (reacţia 7).
o
Ni, Pt, Pd, 180-200 C, 200 atm
CH2 CH2 + H2 CH3 CH3 (7)

4. Hidroliza carburilor metalice. Carburile de aluminiu şi de beriliu reacţionează energic cu apa sau cu
acizii diluaţi şi formează CH4 (reacţia 8).
Al4C3 + 12 H2O 3 CH4 + 4 Al(OH)3 (8)
 Al4C3 este o carbură ionică ce conţine ionul C4-.
5. Descompunerea derivaţilor organo-metalici sub acţiunea apei. Derivaţii organo-metalici ai metalelor
uşoare se descompun sub acţiunea apei dând naştere la hidrocarburi (reacţia 9).
Zn(C2 H5 )2 + 2 H2 O Zn(OH)2 + 2 C2 H6 (9)
 Derivaţii organo-magnezieni (la rândul lor uşor accesibili din compuşi halogenaţi) hidrolizează
foarte uşor (reacţiile 10 şi 11).
CH3 I + Mg eter anhidru
CH3 MgI
(10)
CH3MgI + H2 O CH4 + MgI(OH)
(11)
6. Metoda Würtz. Compuşii halogenaţi supuşi acţiunii sodiului metalic conduc la alcani (reacţia 12).
C2 H5 I + 2 Na + I C2H5 C2 H5 C2 H5 + 2 NaI (12)
 Mecanismul ar fi următorul (schema 13):
C2 H5 I + 2 Na C2 H5 Na + NaI (13)
C2 H5 Na + C2 H5 I C2 H5 C2 H5 + NaI

 Metoda serveşte mai ales la sinteza hidrocarburilor simetrice superioare, dar se poate porni şi de la
amestecuri de derivaţi halogenaţi (reacţia 14).

R' X + R'' X + 2 Na R' R'' + 2 NaX (14)

 În amestecul final există însă şi hidrocarburile R' R' , R'' R'' , valoarea preparativă a metodei
fiind diminuată.
 Reacţia Würtz decurge cel mai uşor cu ioduri, mai greu reacţionează bromurile, iar cel mai greu
clorurile de alchil.
7. Sinteza anodică (Kolbe). Metoda constă în electroliza sărurilor de sodiu ale acizilor organici în soluţie
apoasă concentrată (schema 15).
CH3COO-Na+ CH3COO- + Na+

catod (-) H3O+ + 1e- H2O + H;

2H H2 (15)
anod (+) CH3COO- - 1e- CH3COO;
CH3COO CO2 + CH3; 2 CH3 CH3 CH3
Na+ + HO- NaOH

 Desigur că alcanul format depinde de natura acidului utilizat.

8. Decarboxilarea unui acid. Metoda este de fapt o metodă generală de obţinere a oricărei clase de
hidrocarburi (reacţia 16).
R COOH R H + CO2 (16)
 Acizii monocarboxilici saturaţi se decarboxilează greu. Din acest motiv se calcinează sărurile de
sodiu ale acestora cu un exces de NaOH (reacţia 17).

CH3 COOH + NaOH - H O CH3COONa

+ NaOH
CH4 (17)
2
- Na2 CO3
 I.1.6. Proprietăţi fizice.
 Primii 4 termeni sunt gaze inodore. Începând cu al V-lea termen sunt substanţe lichide, incolore, cu miros
specific de benzină.
 Punctele de fierbere pentru primii termeni cresc cu 30 pentru 1 CH2. La termenii superiori diferenţa nu
mai este atât de marcată. Izoalcanii au p.f. mai joase decât n-alcanii (cu acelaşi număr de atomi de C). O
catenă laterală provoacă o scădere a p.f. cu atât mai mare cu cât e situată mai aproape de unul din capetele
catenei principale.
 Termenii cu peste 15 atomi de C sunt substanţe solide inodore, incolore.
 Punctele de topire ale alcanilor cu număr par de atomi de C sunt mai ridicate decât ale termenilor cu număr
impar (există o alternanţă a punctelor de topire).
 Sunt insolubili în apă, dar solubili în solvenţi organici nepolari. Termenii superiori sunt ceva mai greu
solubili decât cei inferiori.
 Densitatea creşte cu masa moleculară, însă este mereu inferioară celei a apei.
 Toate aceste proprietăţi sunt perfect explicabile ştiind că alcanii au molecule nepolare, între care există
legături slabe de tip Van der Waals.
 I.1.7. Proprietăţi chimice.
 Alcanii, numiţi şi parafine, sunt inerţi faţă de unii reactivi ionici (baze, acizi minerali nu prea concentraţi,
agenţi oxidanţi în soluţie apoasă), în schimb reacţionează uşor cu atomi sau radicali liberi şi se transformă
sub acţiunea diferiţilor catalizatori.
 Reacţiile la care participă pot fi grupate în două mari categorii:
- cele în care se scindează legătura C-C;
- cele în care se rup legături C-H.
1. Descompunerea termică. Descompunerea termică include dehidrogenarea (reacţia 18) şi cracarea
(reacţia 19).
C nH2n+2 CnH2n + H2 reacţie de dehidrogenare (18)

Cn+mH 2(n+m)+2 CnH2n+2+ Cm H 2m reacţie de cracare (19)

 CH4 este stabil termic până la 800C.
 Hidrocarburile cu mai mulţi atomi de carbon (mai ales cele superioare) suferă prin încălzire la 400-
600C descompuneri în care au loc ruperi de legături C-C (cracare) şi C-H (dehidrogenare).
 În aceste procese dintr-un alcan superior se obţin alcani inferiori şi alchene cu număr mai mic de atomi
de C, CH4 fiind hidrocarbura cea mai stabilă se formează de obicei în proporţia cea mai mare.
 De exemplu, la descompunerea termică a butanului la 600C au loc reacţiile 20a, 20b şi 20c.
CH3 CH2 CH2 CH3 CH4 + CH2 CH CH3 demetanare (20a)
CH3 CH2 CH2 CH3 CH3 CH3 + CH2 CH2 disproporţionare (20b)

CH3 CH2 CH2 CH3 CH3 CH CH CH3 + H2 dehidrogenare (20c)

  Reacţiile de descompunere termică a hidrocarburilor au fost deosebit de bine studiate; ele stau la
baza prelucrării industriale a hidrocarburilor superioare din petrol.
 Termenii cu 2-4 atomi de C se supun dehidrogenării în cataliză heterogenă în vederea obţinerii
alchenelor (exemplu, reacţia 21).
CH3 CH3 -H CH2 CH2 (21)
2

 Termenii mijlocii (6-8 atomi de carbon) suferă, tot în cataliză heterogenă, la temperaturi şi presiuni
mari, o dehidrociclizare când rezultă hidrocarburi aromatice (reacţia 22).
CH3
H2C CH3 (22)
- 4 H2
H2C CH2
CH2

2. Reacţii de substituţie. Reacţiile de substituţie constau în înlocuirea unuia sau a mai multor atomi de
hidrogen din molecula unui alcan cu atomi sau grupări de atomi provenite din moleculele reactantului.
a) Reacţiile de substituţie cu halogenii (Cl2, Br2) au loc la lumină sau la temperaturi de 300-600C.
 Hidrocarburile saturate nu reacţionează cu Cl2 sau Br2 la întuneric sau la temperatura camerei.
 În prezenţa luminii (UV, solare sau chiar cea furnizată de un bec puternic) după o scurtă perioadă,
care depinde de puritatea substanţei, începe o reacţie energică, vizibilă prin degajarea intensă de
hidracid, în cursul căreia, se produce substituţia.
 Halogenarea alcanilor poate avea loc şi la întuneric, la cald, eventual în prezenţă de mici cantităţi
de substanţe numite iniţiatori sau promotori.
 În general, halogenarea decurge conform reacţiei 23.
R H + X2 R X + HX (23)
 În reacţia dintre CH4 şi Cl2, funcţie de raportul molar dintre substrat şi reactant se pot forma
următorii derivaţi cloruraţi (schema 24):
CH4 + Cl2 CH3Cl + HCl
monoclorometan
( c lorur a de me til)

CH3 Cl + Cl2 CH2Cl2 + HCl

diclorometan (24)
(c lor ur a de me tile n)

CH2 Cl2 + Cl2 CH Cl3+ HCl

triclorometan
( c lor ur a de me tin sa u c lor of or m)

CH Cl3+ Cl2 CCl4 + HCl

tetraclorometan
( te tra c lor ur a de c a r bon)

 Mecanism de reacţie (SR). Reacţia începe cu scindarea homolitică a legăturii covalente din
molecula de Cl2 (reacţia 25).
Cl Cl hv
Cl + Cl reacţie de iniţiere (25)
 Dintr-o moleculă de Cl2 se formează 2 atomi cu câte 7e- pe ultimul strat. Atomii de Cl, foarte
reactivi din cauza e- neîmperecheat, extrag 1 atom de H din CH4 (reacţia 26).
CH4 + Cl CH3 + HCl reacţie de propagare (26)
  În acest mod se formează monoclorometanul sau clorura de metil. În această reacţie s-a format 1
nou atom de Cl care va reacţiona cu o altă moleculă de CH4 şi totul se repetă.
 Astfel, 1 atom de Cl produs prin absorbţie de energie luminoasă poate da naştere unui număr uriaş
de molecule de CH3Cl şi HCl. Acesta e un exemplu de reacţie înlănţuită.
 Reacţiile în lanţ debutează cu o reacţie de iniţiere (reacţia 25) şi lanţul se continuă datorită
reacţiilor de propagare (reacţiile 26 şi 27).
 În afara acestora au loc şi reacţii ce presupun consumarea radicalilor liberi, numite reacţii de
întrerupere (reacţiile 28a, 28b, 28c).

CH3 + CH3 CH3 CH3 (28a)

Cl + Cl Cl2 reacţii de întrerupere (28b)

CH3 + Cl CH3 Cl (28c)

 Din alcanii superiori se obţin compuşi mono- sau polihalogenaţi.

b) Nitrarea constă în reacţia alcanilor cu HNO3 în fază gazoasă, la 400C.

 De la hidrocarburile cu 5 sau mai mulţi atomi de C, pe lângă nitroderivaţii parafinei respective, se
formează şi nitroderivaţi ai omologilor inferiori.
 De exemplu, de la pentan în condiţiile date se formează amestec de nitropentan, nitrobutan,
nitropropan, nitroetan şi nitrometan.
 Concomitent cu nitrarea are loc şi o degradare a catenei de carbon.
c) Sulfonarea. Acidul sulfuric, ca reactant, dă randamente slabe. Mai frecvent se utilizează sulfoclorurarea
(reacţiile 29a şi 29b) şi sulfoxidarea (reacţia 30).
R H + SO2 + Cl2 R SO2 Cl + HCl (29a)
clorura acidului alchil-sulfonic

R SO2 Cl + H2 O R SO3 H + HCl (29b)

acid alchil-sulfonic
R H + SO2 + 12 O2 R SO3 H (30)
acid alchil-sulfonic

3. Reacţii de oxidare. Alcanii sunt extrem de stabili faţă de acţiunea agenţilor oxidanţi puternici, se
oxidează însă cu O2 sau cu aer.
a) Arderea (combustia) se petrece după reacţia generală 31:
CnH2n+2 + 3n+1
O2 n CO2 + (n+1) H2 O + Q (31)
2
 În prezenţă de aer sau O2, la temperatură înaltă, toate hidrocarburile sunt oxidate total, la CO2 şi
H2O.
 Această oxidare destructivă stă la baza analizei elementale cantitative.
 Pe de altă parte, fiindcă rezultă o mare cantitate de energie, alcanii gazoşi şi cei lichizi sunt utilizaţi
drept combustibili.

b) Autooxidarea decurge conform reacţiei generale 32:

promotori, t>100oC
R H + O2 R O OH (32)
 La cald, în prezenţă de promotori are loc o reacţie în cursul căreia se consumă O2.
 Ca produşi primari ai acestei reacţii se formează hidroperoxizii R-O-OH. Cei primari şi secundari
nefiind stabili se descompun chiar în cursul reacţiei trecând în compuşi oxigenaţi (alcooli, compuşi
carbonilici, compuşi carboxilici).
  De exemplu, pornind de la metan se poate obţine CH3OH sau CH2O, iar de la etan CH3CH2OH,
CH3CHO sau CH3COOH.
 Parafinele superioare sunt convertite la acizi monocarboxilici. Toate aceste reacţii sunt exploatate
pe cale industrială.
 Hidroperoxizii terţiari sunt mai stabili şi pot fi izolaţi.
 De exemplu, de la izo-butan (folosind HBr ca promotor) se formează hidroperoxidul de terţ-butil
(reacţia 33).
CH3 CH3
CH3 C H + O2 CH3 C O OH (33)
CH3 CH3

4. Reacţii de izomerizare.
AlCl3 sau AlBr 3 la 50-100oC (34)
n-alcan i-alcan
sau aluminosilicati la 250-300oC

 Sub influenţa catalitică a halogenurilor de aluminiu hidrocarburile saturate suferă transformări

profunde, rezultând un amestec de hidrocarburi izomere cu catene normale şi ramificate.
 Se exemplifică prin echilibrul dintre n-butan şi i-butan (reacţia 34a).
CH3
CH3 CH2 CH2 CH3 CH3 CH CH3
n-butan i-butan (34a)
 Compoziţia la echilibru depinde de stabilitatea termodinamică a componenţilor.
 Astfel, în exemplul de mai sus, amestecul de echilibru conţine 80% i-butan.