Când bunul simţ nu este aşa de bun….

Care este ora potrivitã sã suni pe cineva pentru a-l deranja cu o problema? (dacã
persoana nu e rudã cu tine) Cât sã stai ȋn vizitã la cineva? Cum sã vii ȋn vizitã?
Sã cotrobãi sau nu ȋn lucrurile colegilor de birou? Sã stai la coadã sau sã te bagi
ȋn faţã, pretinzând cã ai prioritate, fie cã ai sau nu un copil cu tine de parcã cei
de la rând ar fi de vinã pentru greutatea ta…
Toate acestea ţin de bunul simţ al fiecãruia… Cred cã ȋntr-adevãr de multe ori
bunul simţ poate fi o povarã pentru cine ȋl are. Sã se lase de prea multe ori cãlcat
pe bãtãturã, de ce? Cum ar trebui sã reacţionãm ȋn aceste situaţii?
Atragerea atenţiei celor care ȋncalcã normele bunui simţ ar fi o opţiune, chiar cu
riscul de a pãrea deplasaţi. Nu vãd de ce bunul simţ ar trebui sã vinã doar dintr-o
direcţie.

Tristeţea duhului

De ce trebuie sã ne ȋntristãm unii pe alţii cu vorbe de ocarã? Când suntem trişti ,

pierdem energie şi nu avem chef de nimic, nu putem realiza ce activitãţi ne
propunem, şi mai mult, ȋi ȋngrijorãm şi pe cei din jur cu starea noastrã. Tristeţea
nu vine de la Dumnezeu, cel puţin aşa am concluzionat eu... „Bucuraţi-vã
ȋntotdeauna.“ scrie ȋn 1 Tesaloniceni 5:16. Sã te bucuri chiar şi ȋn necaz? Aici e
o mare tainã, cred. Nu ȋnseamnã sã râzi la o ȋnmormântare, evident, ai ajunge la
ospiciu. Dar sã te bucuri pentru acel suflet care a plecat la Dumnezeu şi s-a
scãpat de povara lumeascã, cel puţin aşa aş vedea eu ȋn acel caz... Sã te bucuri
şi atunci când cineva te jigneşte sau strigã la tine? Mai greu, nu..? Eu sincer nu
pot, nu am ajuns la acel nivel de sfinţenie dar ȋmi doresc sã nu ȋmi mai pese de
ce zice lumea. Ȋn final, conteazã ce zice Dumnezeu, nu?
Aprecierea, neaprecierea şi subaprecierea...celorlalţi
Cât din acestea conteazã pientru tine? Poate spui deloc, nu ţiii cont de pãrerea
celorlalţi etc... eşti un/o dur/ã. Ei bine, cred cã te minţi singur/ã. La urma urmei,
toţi suntem oameni şi fie cãne place sau nu, avem sentimente care ne sunt rãnite
mai mult sau mai puţin uşor de ceilalţi... Asta depinde ȋn mare mãsurã de noi şi
de cum trasãm limitele relaţionale.
Probabil cã adeseori suntem rãniţi de cei apropiaţi de noi precum rude, prieteni,
colegi de lucru şi ne vine greu sã reacţionãm atunci când suntem minţiţi, ȋnşelaţi,
comparaţi cu alţii şi mai rãu, când ne simţim subapreciaţi. Am citit pe reţelele de
socializare cã pentru a nu fi dezamãgit este bine sã nu ai aşteptãri prea mari (de
la ceilalti, evident). Nu sunt de accord cu acest mod de a gândi. Limitarea
propriilor aşteptãri duce la limitarea motivaţiei şi a speranţelor. Pe de altã parte
ȋnsã, chiar Biblia ne ȋnvaţã cã este o “deşertãciune” sã “te ȋncrezi” ȋn om,
deoarece numai Dumnezeu este de nãdejde. Proorocul Ieremia spune ȋn vechiul
Testament “Așa vorbește Domnul: „Blestemat să fie omul care se încrede în
om, care se sprijină pe un muritor și își abate inima de la Domnul! Căci este ca
un nenorocit în pustie și nu vede venind fericirea; locuiește în locurile arse ale
pustiei, într-un pământ sărat și fără locuitori. Binecuvântat să fie omul care se
încrede în Domnul și a cărui nădejde este Domnul!” (17:5-7)
Deci, sã mai cãutãm fericirea şȋ aprecierea celorlalţi? Ne “ȋncãlzeşte “un like de
la x şi y pe Facebook ? Ȋnseamnã cã suntem mici şi nu ȋnţelegem nimic, ce
trecãtor este totul şi ce conteazã cu adevãrat.