Ingineria Biomaterialelor

Lp ~ 2 ~
Hidroxiapatita
 Este cea mai utilizată ceramică bioactivă în domeniul biomedical.
 Poate fi folosit sub formă densă sau poroasă, în funcție de părțile osoase
pe care trebuie să le înlocuiască.
 Hidroxiapatita (HA) este o sare dublă formată din fosfat tricalcic și
hidroxid de calciu: [Ca10(PO4)6](OH)2
 Sunt o familie de compuși a căror formulă chimică o urmează pe cea a
fluoroapatitei (FA): [Ca10(PO4)6]F2
 Acestea sunt săruri duble, unde Ca poate fi înlocuit cu alte metale
bivalente, cum ar fi Ba, Sr, Pb etc., P poate fi înlocuit cu alte elemente
precum As, V, Cr și F cu alți halogeni sau ionI monovalenți, precum Cl,
OH, Br, I etc.
Doar apatitele fosfocalcice sunt cele de interes biomedical.
Apatitele pot prezenta așadar o serie lungă de substituții de tip cationic
sau anionic, conducând la diferite săruri izomorfe în soluțiile lor solide.
Structura hidroxiapatitei
 Atât HA biologică cât și cea sintetică cristalizează în sistemul
hexagonal.
 În structura cristalină se pot identifica tetraedre de fosfat de calciu
dispuse în jurul coloanelor hidroxil (care sunt adăpostite în cavități
interne).
 În aceleași cavități se pot depune alți ioni, cum ar fi fluorurile în
FA.
  Celula unitară poate fi interpretată ca suprapunerea a două structuri, cu
un plan de simetrie care trece prin mijlocul celulei. În fiecare celulă
putem identifica:

Tehnicile de preparare utilizate în mod normal pentru obținerea pulberilor de

hidroxiapatită sunt împărțite în 3 tipuri:
1. pe cale umedă
2. cu reacții în stare solidă
3. prin tratamente hidrotermale
Calea umedă: precipitare din soluții apoase
Hidroxiapatită obținută pe cale sol-gel
Pulberea de HA preparată prin sol-gel
prezintă particule primare nanostructurate care
au tendința de a se aglomera în granule de
dimensiuni micrometrice

Reacții în stare solidă

Amestecurile intime de pulberi sunt încălzite la o temperatură adecvată,
pentru a da naștere compușilor și structurilor dorite, prin reacții reglate prin
difuzie în stare solidă:

Tratamente hidrotermale
Prevăd aplicarea unor temperaturi ridicate la soluțiile apoase pentru a
facilita precipitarea cristalelor de puritate mai mare decât cele obținute prin
metode umede tradiționale.
Cristalele HA pot fi obținute ca prisme hexagonale de 0,1 mm lungime.
Se aplică presiuni ridicate pentru a mări temperatura peste temperature
de fierbere. Se lucrează apoi într-o autoclavă, unde temperatura ridicată într-
un mediu închis favorizează formarea vaporilor de solvent care ridică
presiunea.
Hidroxiapatită densă
Se obtine prin sinterizarea pulberilor obținute prin una din cele trei
metode descrise anterior.

Sinterizarea în absența presiunii: pulberile sunt compactate folosind o

presiune de 60-80 MPa, cu adăugarea unor lianți lichizi, apoi sinterizate în aer
la 950-1300 ° C timp de câteva ore.
 Prin presare la cald uniaxială (HP) este posibil să se obțină produse de
înaltă densitate fără a fi nevoie să se atingă presiuni prea mari.
 În acest fel, se evită formarea altor fosfați, precum fosfatul tricalcic, care
se formează peste 950°C, obținându-se un produs mai pur.
 Prin presare izostatică la cald, pulberile deja compactate la rece sunt
presate la cald prin acțiunea izostatică a unui gaz.
 Se obtin materiale foarte dense, cu proprietăti mecanice excelente.
 Cu aceasta tehnica se pot obtine produse in forma dorită sau blocuri
pentru a fi prelucrate ulterior.
Hidroxiapatită poroasă

Se poate
obține prin sinterizare, pornind de la pulberi de fosfat de calciu amestecate cu
particule dintr-o fază organică.
Acestea din urmă se volatilizează în timpul sinterizării, dând loc porozității.
Hidroxiapatită poroasă

 Acestea depind de microporozitate și de

de preparare a pulberilor.
 De obicei, cu creșterea temperaturii de sinterizare cresc următoarele
proprietăți: densitatea, dimensiunea granulelor, rezistența la compresiune, la
torsiune și la încovoiere, modulul de elasticitate.
 Cu toate acestea, duritatea la rupere poate scădea din cauza prezenței
fosfatului
tricalcic, care se formează în general în timpul sinterizării la temperaturi
ridicate.
Proprietăți mecanice

HA sinterizat demonstrează proprietăți superioare celor ale osului

cortical, smalțului și dentinei, dar rezistența la oboseală este destul de
scăzută.
Din acest motiv, aplicațiile dezvoltate până în prezent sunt cele în care nu
sunt așteptate solicitări mecanice mari:
• Acoperiri pe proteze metalice.
• Înlocuitori mici de oase.
 Utilizarea coralului a fost, de asemenea, propusă pentru a produce structuri
poroase. Este alcătuit din carbonat de calciu și este rezultatul depunerii
treptate
a scheletelor de organisme marine microscopice, care prin moarte dau loc
unor
structuri cu o porozitate asemănătoare cu cea a osului. Făcând acest material
să
reacţioneze cu reactivi corespunzători, compoziţia sa este schimbată în cea a
hidroxiapatitei; fiecare fază organică reziduală este complet distrusă prin
procesul de preparare:
10 CaCO3
+ 6 (NH4
)
2HPO4
+ 2 H2O 
coral
 Ca10(PO4
)
6
(OH)2
+ 6(NH4
)
2CO3
+ 4H2CO3
replica exactă a structurii coralilor
 Depinde foarte mult de pH-ul soluției cu care este în contact.
 De obicei, pH-ul fluidelor biologice este acid.
 Acest mediu favorizează o dizolvare superficială parțială cu formarea unui
strat hidratat.
 În urma proceselor de dizolvare/precipitare, pe suprafața hidroxiapatitei se
formează un strat de hidroxiapatită nou formată.
Chimia suprafeței (Bioactivitate)
1. Dizolvarea fosfatului de calciu datorită mediului acid cauzata de efectul
activitătii celulare: saturația ionilor Ca2+
, HPO4
2-
, PO4
3- crește în soluție.
2. Formarea în soluție a fosfaților amestecați care se hidrolizează ulterior în
prezența ionilor de CO3
2-
(abundenți în fluidele biologice) pentru a da
hidroxicarbonatapatită:
[Ca3
(PO4
)2
]3 Ca[0,4 (OH)2 0,6 (CO3
)]
A doua etapă poate fi interpretată ca o simplă precipitare a HCA prin
recombinare a fosfaților și ionilor de calciu, proveniți din dizolvarea ceramicii,
cu ioni prezenți în fluidele biologice.

 Sunt materiale amorfe obținute prin rigidizarea progresivă a unui lichid care
nu a cristalizat în timpul răcirii.
Sticlă
 Într-un solid cristalin, trecerea de la starea lichidă la starea solidă are loc
discontinuu la o temperatură foarte precisă (temperatura de solidificare).
 Într-un solid amorf (sticlă) trecerea la starea solidă are loc prin creșterea
progresivă și continuă a vâscozității în timpul răcirii, până la rigiditate
completă.
SiO2
cristalin Sticlă de SiO2
 Sticla astfel obținută se caracterizează printr-o organizare spațială cu un grad
ridicat de dezordine, asemănătoare lichidului din care a provenit.
SiO2
-Na2O SiO2
-Al2O3
-Na2O
 Tocmai datorită structurii sale amorfe, sticla, atunci când este încălzită din
nou, nu se va topi la o temperatură precisă, ci își va scădea treptat vâscozitatea
până când curge sub propria greutate și curge ca un lichid ideal.
 Din punct de vedere cinetic, faptul că unele substanțe se pot obține în stare
sticloasă și altele nu, se poate explica prin admiterea ca lichidul se vitrifică
atunci când viteza sa de cristalizare este foarte mică față de viteza de răcire.
 Întrucât starea sticloasă nu este o stare de echilibru, sticla este o substanță
instabilă termodinamic, care tinde să evolueze spre situații mai stabile, adică
să se cristalizeze.
Sticlă ceramică
 Devitrificarea, adică fenomenul de nucleare și creștere a speciilor cristaline,
poate apărea dacă sticla este lăsată să rămână mai scurt sau mai lung într-un
interval de temperatură în care viteza de cristalizare este mare.
Se obţine astfel un material vitro-ceramic
 Trecerea de la starea lichidă la cea cristalină nu poate avea loc simultan în
întreaga masă, deoarece aceasta ar presupune o mișcare simultană și
cooperantă a tuturor atomilor materialului (ceea ce ar necesita o entropie de
activare astronomică), ci prin creșterea de nuclee formate din clustere de
câteva sute de atomi.
.
Nucleii de cristalizare pot
avea morfologii diferite in
funcție de celula cristalina pe
care o genereaza
 Ceramica de sticlă poate fi obținută realizând o sticlă care este formată și
răcită adecvat. Sticla este supusă ulterior unui tratament termic
suplimentar la o temperatură T1
la care este menținută o anumită perioadă
de timp pentru a favoriza formarea de nuclee care acționează ca centre de
cristalizare (nucleare).
 Într-o fază ulterioară aceste nuclee
creasc printr-un tratament termic la o
temperatură T2
(de creștere) mai mare
decât T1
.
 Un alt mecanism este în schimb cel care vede o demixare a fazelor (formarea
de faze de sticlă nemiscibile având compoziții diferite) care declanșează
procesul de nucleare a fazelor cristaline.
 Fazele cristaline care sunt generate în cadrul matricei amorfe pot fi
evidențiate printr-un atac acid care aduce selectiv doar faza amorfă în
soluție, făcând să iasă cristalele conținute în aceasta.
 În general, fenomenul de cristalizare
are loc la temperaturi la care
vâscozitatea sticlei capătă o valoare la
care nu se observă modificări ale
formei geometrice inițiale a
produsului (1010 Poise).
 Cu toate acestea, datorită capacității sticlei de a se înmuia, nuclearea și
creșterea fazelor cristaline pot fi cauzate și la temperaturi la care
vâscozitatea sticlei este astfel încât să favorizeze modificări ale formei
geometrice originale a produsului (<1010 Poise). De exemplu, cristalele
orientate într-o direcţie preferenţială pot fi generate în timpul unui proces
de extrudare.
Vedere paralelă față de
direcția de extrudare
Vedere ortogonală față de
direcția de extrudare
Compoziție tipică SiO2
, CaO, Na2O, P2O5
Conținut de SiO2 < 60% moli
Conținut ridicat de Na2O e CaO
Raport ridicat CaO/P2O5
Bio Sticlă
formare de apatită
non formare de HA
dizolvare parțială
dizolvare mare
Sticlele și vitro-ceramicele aparținând sistemului SiO2
-CaO-Na2O-P2O5
(Hench).
 Dezvoltate în anii 1970.
 Compoziţie tipică (% în greutate): 45% Si02
, 25,5% CaO, 24,5 Na2O, 6%
P2O5
.
 Din această compoziție și sticlă ceramică relativă a fost brevetat un produs
numit Biosticlă.
 Vitroceramica conține apatite care se formează prin nucleare în volum.
 Primele studii asupra acestui sistem au arătat posibilitatea de a adăuga sau
înlocui unii oxizi cu alții.
 De exemplu, înlocuirea parțială a SiO2
cu B2O3
este tolerată, la fel ca și
înlocuirea parțială a CaO cu CaF2
. Pe de altă parte, adăugarea de Al2O3
și
alți oxizi la cationii multivalenți are efecte dăunătoare asupra bioactivității.
În special, prezența Al2O3 nu trebuie să depășească 3%. Studiile ulterioare
au evidențiat faptul că prezența P2O5 nu este necesară pentru a asigura
bioactivitatea.
 Bioactivitatea acestor materiale se
manifestă printr-o modificare
dependentă de timp a suprafeței.
 Această modificare poate apărea în
contact cu soluții fiziologice simulate
(in vitro) sau în contact cu fluide
biologice (in vivo).
 Rezultatul in vivo este integrarea
completă cu țesuturi calcificate
(osteointegrare) sau necalcificate.
Mecanismul bioactivității
Na+
Ca2+
ClK+
Ca Ca2+ 2+
OHHPO4
2-
Na+
Mg2+
HCO3
-
HSiO3
- HSiO3
-
Sticlă
GEL De SiO2
FLUID DIN CORP
HA