266699

DR. S. FÉNYES

UNGARIA
REVIZIONISTĂ
Tradusă de:
I. T. MUREȘAN
 DR. S. FÈNYES

UNGARIA REVIZIONISTĂ
Tipografia „FINANȚE ȘI INDUSTRIE,, S. A. R. Călea Dorobanților Nr. 15
DR. S. FÉNYES

UNQARIA
REVIZIONISTĂ
Tradusă de:
I. T. MUREȘAN

EDITURA „MUREȘ“
 266699

Copyright by Dr. Samu Fényes București

I. INTRODUCERE

Guvernul maghiar menține la suprafață fără întrerupere

problema revizuirei, care stârnește și’n anul acesta o stare de
enervare în statele succesorale, neliniștind totodată Europa
întreagă, ca și’n anul trecut. Contele Bethlen a tras o fugă
nu de mult în Anglia, făcând o călătorie de propagandă.
Această sbuciumare ungurească, ce«i drept, a fost reprimată
pentru moment, însă eșecul de acum nu este o garantie, că ac»
tiunea de agitații a încetat cu totul.
Este indiscutabil că regimul actual din Ungaria e pe
fată aliatul Italiei, deasemenea nu încape îndoială că între
Italia și Germania s’a făcut un perfect acord în privința
Ungariei, deși în ultimul timp s au ivit între ele divirgente
reale sau aparente cu privire la Austria. Și deși guvernul
actual maghiar își face reclamă cu un constitutionalism ilu­
zoriu și o falșe democrație, totuși a colaborat intens ca frontul
fascist de la Marea de Nord și până în litoralul african, să
se transforme într un puternic zid, nu numai defensiv, ci foarte
primejdios și atunci când ar porni la ofensivă. Cu toate
că, în timpul din urmă se părea că și Anglia ar fi favorabilă
aspiratiunilor ungurești, totuși, până în prezent începutul de
însuflețire a scăzut din zi în zi. Un însemnat număr de par­
lamentari englezi sau și obligat fată de Ungaria, acest fapt
trebuie însă atribuit agitațiunilor provocate de presa care stă
sub influenta Lordului Rothermere (căruia cercuri necompe­
tente, i-au oferit Coroana Sfântului Ștefan, păcat c'ar fi
greu de stabilit, că oare care sunt acele cercuri competente azi
-în regatul fără rege al Ungariei I).
Această chestiune deci, n’o privește numai pe Ungaria
sau numai pe Mica înțelegere, ci mai bine trebue privită ca o

5‘
problemă europeană primordială. In orice caz, problema Un­
gariei ascunde în adâncul ei pericolul războiului. Dacă ana­
lizăm puțin istoria ultimului deceniu, putem constata că
Italia, cea dintâi putere fascistă, în primii săi zece ani de
existenfă nu a încercat să turbure scopurile urmărite de
Franfa, nu a încercat să lucreze pentru creearea unui
front fascist, cum nu a încercat nici să semene dezbinare
între Franța și puternica sa pavăză Mica înțelegere, cum
nu s’a încumetat nici să submineze prestigiul Ligei Na'
tiunilor. Este drept că nici nu i«ar fi reușit aceste încer­
cări, fiindcă era izolată, ceeace a determinat-o să evite între­
buințarea fascismului pentru tulburarea ordinei europene.
Insă, îndată ce a reușit să găsească în Germania un aliat —
sau eventual aliat — fascist, a și început împreună cu ea să
activeze fățiș pentru crearea unui front fascist european,
cum și să dărâme prestigiul Ligei Națiunilor. Toate acestea
însă fără Ungaria nu s ar fi putut duce la un bun sfârșit,
deoarece în urma politicei sale geopolitice, ea este fortăreața
avansată a șanțului fascist propice să paralizeze Mica înțelegere.
Numai situația geopolitică și ajutorul Ungariei au pus Italia
în posibilitatea să distrugă democrația din Austria, — demo­
crație cbemată să apere pacea, — folosind apoi această Austrie
de legătură pentru frontul fascist dintre Marea de Nord și
până în coastele africane. Numai pe aceste baze pare reali­
zabil fascismul mondial, astfel ca fascismul să nu rămână formă
de stat izolată ci să avanseze la treapta de factor international.
Acest plan a și fost etalat de către Regentul Ungariei în in-
terviewul dat ziarului „L’intransigeant*". Locul Ligei Națiu­
nilor l’ar ocupa cele patru mari puteri, care ar împărți între
ele apoi Europa în grupuri vasale. Și Italia ar obține un fel
de a doua Mică Antantă în care până în prezent s ar socoti
în afară de Albania, Ungaria, Austria și sigur cu timpul în­
treaga cunună a Balcanului.
Acest plan deci, nu cochetează numai cu ideea de a ex­
termina democrația în întreaga Europă, fără precum în sânul
statului a sugrumat în miniatură individul, libertatea conștiinței,
libertatea gândirei, uniformizând pe fiecare cetățean, pe care
apoi la înjugat la carul dictaturei, așa în mare, voește să uni­

6
formizeze micile state subjugândude dictaturei a alor £rei»patru
mari pu£eri. Aces£ plan, poar£ă în sine pericolul „bellum om=
nium contra omnes*«ului.
Poate că acestea nu se vor realiza de pe o zi pe alta,
însă fascismul prin ac£ivi£a£ea sa de subminare și otrăvire,
cum și cu perseverenta să, în scurtă vreme poate să macine
forța vitală a micilor națiuni. întrucât atacul pornește de pe
frontul care trece delà Marea de Nord, prin Austria până în
Italia, evident, Mica înțelegere va fi în prima linie atacată, în care
atac Ungariei îi revine un rol decisiv. Nu trebuie uitat, că,
înjghebarea întregului plan, la început, sa făcut cu lozinca
revizuirii.
Au cerut, au pretins revizuirea „pentru nobila națiune
maghiară, milenară, iubitoare de libertate, care a apărat timp
de trei sute de ani cultura europeană contra turcilor; care
e nevinovată de război, căci această biată iară și poporul ei
glorios nu poate fi făcută responsabilă pentru păcatele Habsbur»
gilor“. Astfel au câștigat simpatia engleză, ba ceva mai mult,
astfel au falșificat și otrăvit opinia publică europeană, întâi
în Anglia, apoi și în alte păr£i.
Le=a fost aceasta atât de ușor, pentrucă Occidentul nu
este orientat asupra structurei și istoriei ungurești, nici atât,
cât este de exemplu în curent cu istoria vechilor Faraoni,
sau cu a Babilonului.
Mica înțelegere după oarecare ezitare și«a dat seama că;
chiar singură ea, dacă va fi constant omogenă, este destul de
puternică ca să înlăture orice primejdie. România, Cehoslo=
vacia și Jugoslavia, tocmai acuma au consolidat și mai mult
raporturile dintre ele, dânduași perfect seama că prin puterile
lor proprii sunt în stare să pareze, să nimicească orice mași*
nafiuni, să*și apere libertatea popoarelor lor și democrația
Europei — dacă nu vor fi paralizate pe la spate.
Poporul maghiar e nevinovat de toate acestea. Popoa»
rele nu urăsc și nu tind la cuceriri. Sunt multi aceia cari
lucrează la bucătăria maghiară, însă, cei pentru care se gătesc
bucatele, sunt doar o mână de oameni. Poporul e lipsit de
drepturi, cetățenii sunt supraveghiafi, dacă nu pe fată, dar
în mod discret, și cu atât mai efectiv. In Ungaria; nu numai

7
 că nimeni nu îndrăznește să caște gura contra revizuirii, dar
se expune dacă nu face declarații zilnice în favoarea ei.
Combaterea revizionismului deci, nu pornește din rea»
voință sau ură contra Ungariei, ci din convingerea că această
politică înseamnă nu numai o primejdie generală europeană,
dar și pieirea Ungariei și distrugerea poporului maghiar.
Problema maghiară azi este nebuloasă deci trebuie pusă
la punct. Trebuie să se facă lumină până în cele mai mici
amănunte în această problemă. Ungaria, mai bine zis clica
■dominantă de acolo, așa se vede, din adins tine să ia rolul pe
care soarta i»o distribuise Sârbiei la isbucnirea răsboiului mon»
dial. Ce a fost Șârbia pentru Europa ? Hekuba 1 Chiar așa
cum hekubă este și azi Ungaria pentru Europa. O plăpândă
flacără de chibrit dacă e suflată de o adiere de vânt se stinge,
dar dacă va fi aruncat într un depozit cu praf de pușcă, înseamnă
o catastrofă. Bomba lui Princip a fost flacăra plăpândă care
a aprins răsboiul mondial. Și problema maghiară poate să aibă
atâta putere expansivă cât a avut grenada tânărului student.
Nu este de»ajuns însă să înșirăm numai argumentele
pentru și contra revizionismului, ci trebue să aruncăm o lu=
mină și în scorburile structurel Ungariei istorice, cât și a
Ungariei actuale. Agitația maghiară a reușit să imprime în
■opinia publică europeană ideia unui tablou despre Ungaria,
care dă posibilitatea unor concluzii falșe și aprecieri greșite.
Ministerul de Externe al Angliei de exemplu, a încercat să
motiveze pretenfiunile revizionismului unguresc, între altele și
cu afirmafia, că această tară milenară a fost timp de 300 de
ani digul de apărare a culturei europene contra turcilor. Ori
și acel milineu mult vânturat are nev<?e de rectificare, și în
ce privește stăvilirea invaziei turcești, adevărul este tocmai
contrariul. Dragostea de libertate a nafiunei maghiare a fost
deasemenea preamărită în discuțiile parlamentului englez.
Totuși, prima, singura și adevărata revoluție pentru liber­
tate în Ungaria, a isbucnit numai în 1848, a cărei strălucire
însă, este întunecată de multe pete negre și urâte, căci pe
când poporul lupta pentru libertate, conducătorii lui făureau
lanțurile de robie pentru celealalte nafionalităti de sub stăpânirea
lor. E drept că în istoria milenară a Ungariei au fost mai

8
bine de 30 răscoale țărănești, așa că revine câte una pentru
fiecare generație, însă răscoalele nobilimei numite „nationale“
au fost mai devreme contrarevoluții, deoarece „națiunea“, adică
nobilimea care a monopolizat acest titlu, a luptat totdeauna
numai și numai pentru privilegiile ei.
Istoria Ungariei până la 1867, poate fi cunoscută numai
prin prisma unei istorii nefalșificate și numai astfel privind
lucrurile se poate cunoaște structura Ungariei și se poate
lumina adevăratul înțeles a problemei maghiare.
După datele oficiale în 1896 s au împlinit 1000 de ani de
când ungurii au cucerit teritoriile' dintre Carpafi și Marea
Adriatică, și se împlinesc 934 de ani, de când Ungaria a devenit
regat creștin.
începând cu această dată, o oligarhie, în mare parte de
limbă străină, a pus stăpânire pe o influentă fatală pentru
desvoltarea și soarta tării.

II. Oligarhia Maghiară

a) înainte de era turcească.

In evul mediu, în Europa, pe vremea germano»franco=ro»

mană, domnia iobăgia, esențe căreia era că puterea armată a
tării de sub șefia regelui se compune din trupele procurate
de nobilii vasali. Regele deci nu putea niciodată să desfășoare
o mai mare forță decât aceea pe care i»o procura vasalii lui.
Asfel nobilii puteau șantaja tara și regele tocmai atunci când
era mai mare nevoie de ei.
In primele trei secole delà înjghiebarea regatului maghiar,
sub Arpazi, delà anul 1000 până la 1301, exista un alt regim.
Puterea regelui era absolută și se întemeia pe armata sa;
proprie și puternică. In principiu, întreaga tară este a regelui
el tine singura putere militară, altcineva nici nu poate tine
soldați decât cu voia și la dispoziția regelui.
Cronicarul cel mai demn de crezare și cel mai profund
cunoscător al acelor vremuri, Otto Freisinger, îl descrie pe regele
Ungariei ca pe un despot, ca pe un tiran cu puteri absolute 0-
întreținerea unei armate, cu gospdăria din evul mediu

9
nici nu putea avea altă bază decât latifundul. Regele — pe
acele vremuri sinonim cu țara — era în posesiunea unor imense
teritorii cărora încă de pe atunci le ziceau „domenii ale cetăte«
nilor“. Aceste domenii au fost colonizate după cerințele și
necesitățile strategice cu familii de luptători, cari drept răs=
plată pentru serviciul militar primeau pământul ca proprietate
liberă.
Ungaria în secolul al XI«lea era mărginită numai de două
mari puteri care ar fi putut periclita independenta ei și ar fi
putut spera să o supună vasalității lor : dinspre apus Ger«
mania, iar dinspre răsărit. Imperiul Bizantin. Aceasta din urmă
însă, pe vremea emigrării popoarelor a fost strânsă într’un cerc
atât de puternic de către triburile slave care s’au așezat în
Balcani, încât nu se putea aventura la încercări de cuceriri în
părfile dunărene. Germania însă, nu=și ascundea aspiratiunile
pe care le și susținea cu argumentul, că poporul magbiar a
fost încreștinat de către episcopi germani. Sfântul Ștefan
primul rege creștin, ce«i drept, nu a recunoscut acest titlu, a
purtat răsboi cu împăratul Konradt; pe care l’a și învins; dar
din cauza încreștinării a intrat în conflict cu aristocrația au»
tobtonă, ceea ce a provocat o răsvrătire sângeroasă în părțile
de dincolo de Dunăre. A fost nevoit să adune în jurul și aju«
torul său cavaleri îmbrăcati în zale, cărora le»a dăruit mari
latifundii, deoarece cu ajutorul lor a isbutit să extermine aris«
trocratia autohtonă. Acești cavaleri sunt ^strămoșii aristrocra«
fiei de azi, care ulterior s’a maghiarizat. Ei s’au străduit să
aducă tara regelui Germaniei. L’au convins pe Regele Ungă«
riei să persecute membrii familiei domnitoare și în locul
fiului și a rudelor sale să desemneze ca succesor al său pe
fiul unei cumnate a sale germane. Pe moștenitorul tronu«
lui l’au suprimat 2), unei rude foarte apropiate a regelui i-au
scos ochii, alteia i«au turnat plumb în urechi, iar pe ceilalți
i»au făcut să se refugieze în străinătate, când în fine regele
l’a desemnat ca succesor pe copilul italian. Noua aristocratie
nu mai avea nevoie de rege, au pus deci la cale un atentat
și contra lui, și nu mult după aceasta regele a decedat.
Succesorul său de origină italian s a grăbit să treacă tara sub
vasalitatea regelui german. Poporul însă s a răsculat și l’a adus

10
acasă pe prinsul din casa arpadiană refugiat în străinătate, care-
a trebuit să lupfe încă vre o 40 de ani contra încercărilor
germane de a subjuga țara. Cu concursul aristocrației ma=
gbiarofobe, care devenea din ce în ce mai puternică. Ungaria
și-ar fi pierdut neapărat independenta, dacă spre sfârșitul se­
colului al XI-lea, conflictul iscat cu Papa Grigorie nu ar fi
paralizat pentru secole capacitatea de cuceriri a Germaniei.
Este adevărat că această aristrocrație magbiarofobă, de
origină străină, s a maghiarizat mai târziu, dar lăcomia ei
nu a scăzut și a reușit să sugă în așa măsură vlaga tării
încât aceasta a devenit incapabilă de apărare. Au isbutit prin
acea că în cursul secolului al Xll-lea au acaparat cea mai
mare parte a domeniilor cetăților, care erau temeiul puterii
regale, fiindcă ele susțineau armata cate apăra țara. Prin aca­
pararea acestor domenii, aristocrații agresivi au slăbit atât de
mult puterea regală și puterea de apărare a țării, încât au
reușit să smulgă regelui »bula de aur*" (în 1922), prin care li
se recunoștea privilegiul de a nu suporta nici o sarcină pu­
blică. Țara nici n’a mai fost în stare să se apăre, astfel
că la invazia tătarilor, după o luptă de o oră, a căzut învinsă.
Anarbia magnaților a subminat atât de mult puterea regală
că abia prin al doilea deceniu al secolului al XIV=lea i s’a putut
pune capăt acestei anarbii. Regii din casa Anjou,' în locul
sistemului de apărare dispărut, au introdus iobăgia, în timp
ce acest sistem era în descompunere în restul Europei.
Pe vremea celui de al doilea rege din casa Anjou, Ladis=
Iau, a apărut în Balcani primejdia turcească, însă fără a atinge
încă hotarele Ungariei. Dupe regii din casa Anjou, a venit la
tron Sigismund, care a domnit cincizeci de ani și care mai
târziu a devenit și împărat al Germaniei. In epoca tunurilor
și a prafului de pușcă sistemul de apărare bazat pe iobăgie
nu mai putea corespunde în totul cerințelor, astfel puterea
centrală maghiară iarăși a slăbit și conducerea treburilor țării
a ajuns iarăși pe mâna magnaților turbulenți și hrăpăreți cari
n au disperat la vederea înaintării turcilor, deși aceștia începeau să
amenințe hotarele țărei. Magnații-chiar se desintereSau de țară,
totuși împăratul Sigismund a reușit să înjghebeze coaliția eu­
ropeană contra turcilor. Această întreprindere însă nu prea

11
poate fi considerată Ungurească,- căci în armata de vre=o 80.000
oameni abia dacă erau mai multi de câteva mii maghiari. Un»
garia a venit ca aport, afară de banderiul regäl de 1000 luptă»
tori, cu banderille și mai mici ale celor 2—3 prelati. Această
armată de altfel, a fost bătută și s’a descompus la Nicopole-
cu care ocazie Bulgaria a fost subjugată de turci (anul 1396). 3.)
Turcii s au apropiat din cè în ce mai mult de hotarele
de la sud, apoi s au aruncat asupra principatului român al
Munteniei.

b) Câte secole au apărat ungurii cultura

occidentului contra Turcilor?

Ip anul 1428 au atins turcii pentru prima oară teritoriul

unguresc, la Galamboc (actualul Kolumbacs din Sârbia). Doar
de Ia această dată poate fi socotită epoca în care Ungaria a
apărat Occidentul contra turcilor, adică total timp cam de
două generații, deci nu ,timp de 300 ani, ci numai vre-o 60—70.
Această epocă se rezumă doar la timpul cât autrăit cei
doi mari bărbați de origine română, Ioan de Huniade și fiul
său Matei Corvinul. Victorioasa rezistentă contra turcilor a
fost organizată de Ioan de Huniade, — fost general al lui
Sigismund — din a .cărui energie a măcinat mult mai mult
lăcomia hrăpăreată, invidia și micimea de suflet a oligarhiei
maghiare, decât puterea turcească,
Ioan de Huniade însă, a rămas victorios și fată de duș»
manii dinlăuntru. A făcut, să fie ales rege Albert de Habsburg
• sperând că va obține prin marile legături ale acestuia sprijin
european. .
După acea s’a apucat de pregătirea ofensivei contra Tur»
cilor ; dar magnații au găsit cu cale să»i pună piedici văzând
că puterea sa crescuse considerabil. In acest scop au adus o
hotărâre, în sensul că pe viitor singur regele este dator să
apere tara, cu forțele sale armăte proprii, nobilimea va fi obli­
gată să participe la război numai în cazul dacă tara este ata»
•cată și dacă ei găsesc că primejdia este extrem de mare.
Acestei hotărâri rușinoase i se datorește că Ia 1439 a
căzut cetatea Szedrö, (Semendria)—pe care cu doi ani înainte.

42
Huniade o apărase çu succes, — făcând astfel ca întreaga Sârbie
să fie subjugată de turci. Regele a plecat în grabă de la
Szendrö Ia Viena să-și procure ajutoare. In timpul călătoriei însă
a murit. Huniade a xeușit să facă ça noul rege să fie ales,
în persoana Iui Ulaszlo (Ladislav) regele Poloniei, care a adus
în (ară, contra turcilor- o armată însemnată. Turcii între timp
au înaintat pâpă la Sibiu și Porțile de Fier. Huniade însă a
distrus ambele armate turcești și cu ofensiva din anul 1443 a
eliberat întreaga Sârbie și o mare parte din Bulgaria.
Prin pacea încheiată, turcii se obligau să evacueze și
Bosnia și Valachia. Delegatul Papei însă, cu concursul mag­
naților maghiariza izbutit, călcând pacea încheiată, să pornea­
scă din nou războiul Aliatii nu și-au îndeplinit obligațiunile
și nobilimea maghiară a găsit și ea nimerit, să-l läse pe Hu­
niade și pe rege în primejdie, astfel că armafa maghiară, a
fost distrusă de turci Ia Varna. Regele a căzut pe câmpul
de luptă. Poarta era deschisă în fata turcilor și magnații ma­
ghiari au încercat totul ca că-1 suprime pe Huniade care scă­
pase teafăr din luptă. Aceasta însă nu le-a, reușit, deși Ia
vestea morfii regelui au acaparat întreaga putere de stat.
Au impartit tara în șapte bucăți; șapte căpitănii, una
din acestea , au dat-o lui Huniade, ca să fie cineva care să
apere hotarele. Șase căpitănii însă le-au rezervat pentru ei,,
ca Huniade să nu aibă de unde-și recruta armata. Huniade
atunci și-a organizat armata mercenară, cu mijloace și bani
proprii.
In aceste vremuri periculoase magnații unguri l-au ales
de rege pe Ladislau, fiul încă copil al lui Adalbert și pentruca
să scape de orice grije, 1 au ales pe Huniade de regent, ca apoi
să anihileze orice dispozitiuni ale lui. Huniade a cerut și par­
lamentul a votat o mare contribuție pentru scopuri militare,
aceasta însă nu s’a putut încasa de pe teritoriile de sub stă­
pânirea magnaților și drept consecință armata magiară a fost
învinsă în lupta de la Rigo-mezö. Când regele a împlinit vârsta
de 14 ani, l’au adus acasă și au pretins abdicarea lui Huniade.
Drept recompensă regele l’a numit Căpitan suprem al tării.
Căpitanul! suprem însă doar armată nu avea. La un an de zile
după aceasta, la 1453, turci au ocupat Constantinopolul. Țara

13
 și întreaga Europă eraU în primejdie. înaintarea puterei oto=
mane părea de neînlăturată.
In calea turcilor spre apus nù mai stătea decât Ungaria;
adică mai bine zis Huniăde și pe când sultanul cu oști nenu»
mărate se arunca asupra porții Ungariei, Nadorfehervar, (Bel»
■grad) marii magnați maghiari conspirați cti rudele din partea
mamei micului rege, Cillei=ești, pentru înlăturarea lui Huniade.
Cetatea trebuea întărită; împrejmuită din nou cu șanțuri, Du»
nărei îi trebuia săpată o nouă albie. Huniade le=a făcut pe
toate, oastea organizată cu banii săi proprii, ajutată de mili»
tiile lui Kapisztràn, a rezistat eroic, a respins atacurile și prin»
tr’o năvală putefnică a distrus întreaga oaste'turcească. Aceasta
a fost cea mai strălucită victorie a creștinătății asupra piuterei
otomane. La câteva zile după această victorie Ioan de Hu»
niade a decedat. Oligarhia maghiară a ajuns la putere. C-u
numele domnea tânărul rege; în realitate însă atotputernici
erau familiile Gara, Ujlaky și Cillei. Prima lor grije a
fost să extermine familia Huniade. In acest scop l’au convins
pe tânărul rege ■ să ordone executarea lui Ladislau, fiul mai
mare al lui Ioan de Huniade-, care a fost decapitat-, iar pe fiul
mai mic, Matei, încă copil, l’au aruncat în temniță, apoi fără
mari dificultăți au provocat războiul civil; din fată căruia re»
gele copil s’a refugiat în Bohemia, luând cu sine pe Matei,
copilul mai mic al lui Huniade. Regrupând vechile oști ale
soțului său; văduva lui Ioan de Huniade a isbutit să înăbușe
războiul civil. Regele Ladislau a murit și adunarea națională
s’a întrunit la Buda, pentru alegerea noului rege. Sub influenta
oștilor lui Huniade, care staționau pe Dunărea înghețată; a fost
proclamat rege Matei, fiul mai mic al lui Ioan de Huniade,
pe atunci în vârstă de 18 ani, care însă trebuia răscumpărat
din Praga.
Domnia de 32 de ani a lui Matei Corvinul este cea mai
glorioasă pagină în istoria Ungariei. Armata sa, cu un efectiv
permanent de vre»o 60.000 de ostași; i»a dat prestigiu și greu»
täte în întreaga Europă și din punct de vedere international.
Ungaria n a avut în Europa nici odată așa mare preș»
tigiu și greutate. Acasă însă regele a trebuit- să lupte mereu
-cu proprii săi aristrocrati. Au fost momente când pierduse

14
întreaga tară nerămânându*i decât calul și câțiva devotați-
L’au ales contra lui pe regele Poloniei, un neputincios ma“
niac religios. întreaga iară era în mâna conspiratorilor, împre*
ună cu Buda, capitala ei.
Matei însă a apărut pe neașteptate în adunarea națio*
nală, cu dibăcie a recucerit Buda, parte din răsvrătiti i=a rea*
dus Ia fidelitate, iar pe alfii i-a arestat, astfel că în câteva
zile era din nou stăpân pe tară. 4.) Turcilor, care grafie răsvră*
firilor aristocrației maghiare îndrăzniseră să înainteze, le-a tras
o aspră lecție, alungându-i din Bosnia și Macsva; după ce apoi
i-a constrâns să semneze o pace care îi îndepărta foarte mult
de hotarele Ungariei.
A ocupat Austria de jos, de sub stăpânirea împăratului
Frederic, care afâfa mereu magnații maghiari, iar reședința
și-a transferat-o la Viena, dar intrigile și comploturile aristo*
crafilor și aici 1 au urmărit. In ultimii săi ani a fost ' bolnăvi*
cios. Magnafii, în unire cu regina Beatrice, urzeau complotu*
rile pentru suprimarea regelui și alegerea unui alt rege slab
de înger.
Alegerea lor s a oprii asupra lui Vladislav, regele Bohe-
miei, care deși relativ om capabil totuși era ușuratic și lipsit
de putere de voinfă. Magnații pentru a=și asigura împlinirea
planurilor lor, încă pe când trăia Matei, au realizat un con­
tract între Beatrice și Vladislav în sensul, că acesta’ se obligă ca
după moartea lui Ladislav să se căsătorească cu viitoarea vă*
duvă, care Ia rându=i în schimb, se obliga să*i îlesnească pose­
siunea capitalei Buda și a Coroanei, sprijinindu-I cu bani și
oști la alegerea de rege. 5.)
Acest contract, afară de părfi, a mai fost semnai de
șapte episcopi și mai bine de 30 magnați. Matei Corvinul ar
fi vrut să lase ca moștenitor pe fiul său nelegitim loan Cor»
vin. Prin legiferare, prin mari donafiuni și avansări, a și ob­
ținut pentru aceasta adeziunea magnaților, care însă dându=și
seama că și acesta este tot un Huniade, la câteva zile după
ce i=au prestat jurământul de fidelitate, l’au călcat semnând
mârșava înțelegere dintre Beatrice și Vladislav al Bohemiei.
Toate acestea odată puse la punct nu le rămânea altceva de
făcut decât să sfărue pentru trecerea cât mai grabnică a lui
Matei în lumea drepților.

15
 Aceasta le-a și reușii în curând. Medicul italian al reginei
a tratat cu plumb reumatismul lui Matei, care în urma otră-
virei lente a murii înainte de a împlini vârsta de 50 ani.
In fine, au dobândii un rege în locul căruia magnații
vor exercita puterea, un rege care nu impune la coniri-
bufiuni pentru a duce răsboaie contra turciilor, care nu apără
făranii contra stăpânilor lui și pe care-1 pot duce de nas
cum vor.
Cu acestea însă s’a terminai apoi și epoca în care ma-
ghiarii au apărat cultura europeană contra turcilor. Ea a durai
exact, de la Galamboc până la moartea lui Matei Corvinul,
adică delà 1428 până la 1490, cât au trăit cei doi Huniazi de
origină română.
Magnafiî, îndată ce a murit Matei, s’au grăbii să aleagă
dintre concurenfii la tron pe cel mai neputincios, pe Vladislav
și în curând i s’au urcai în cap, anulând contribufiunea im­
pusă de Matei pentru apărarea tării. Când Vladislav le-a făcui
un apel disperat să se îngrijească de apărarea tării, au răspuns
doar, că regele s’a obligai prin angajament formal să echipeze
un grup de cavaleri de o mie de lupiăiori. Să-i echipeze și să
meargă cu ei contra turcilor. Cu o mie de călărefi, contra
celei mai mari puteri din lume! Singur Ioan Corvin și-a sa­
crificai averea pentru apărarea fării, înjghebând câteva uniiăfi
formale din veteranii regescului său părinte, căzând și el pe
câmpul de onoare; după lupte de câfiva ani, duse fără nici o
șansă de izbândă 6).
In acel timp; turcii ar fi putui ocupa chiar și întreaga
Ungarie, care nu avea nici o forfă armată, însă Sultanul era
ocupai eu Asia și spre Ungaria îndrepta doar uniiăfi neîn­
semnate, care înaintau totuși, putem zice, fără a li se opune
vre=o rezistentă. Au căzut Sabacul; Belgradul și turcii în
anul 1520, au ajuns până la râul Drava 7).
Intre timp oligarhia a făcut toi ce a putut pentru a re­
duce tara la neputință nu numai pentru atunci dar și pentru
viitor. Pe f ărani îi exploatau atât de neomenos, încât aceștia
nu mai erau în stare să suporte suferințele. Un prelat stricat
Balcoc, Primatul de la Estergom; cea mai lacomă și caracte­
ristică figură a jăcmănitorilor tării, a adunat imense comori

16
cu scopul de a se alege Papă cu ajutorul lor. Ce-i drept,
aceasta nu i=a reușit, a izbutit însă să smulgă noului Papă
ales o bulă, prin care este împuternicit să organizeze cruciadă
contra turcilor. Bakoc a cheltuit 600.000 galbeni numai cu
parada și drumul la Roma și de câteva ori pe atât, cu mitui=
rea cardinalilor. (La scrutinul pentru alegerea papei, a obfinut
opt voturi). Ori, la o ședință a ligii din Cambray, s’a precizat
că, cu o cheltuială de 600.000 galbeni, Ungaria ar fi putut să
echipeze și să înarmeze foarte bine o unitate de cel pufin
200 mii de luptători pedeștri, cu tunurile necesare ®).
Bakoc deci a pornit o cruciadă contra turcilor. Tofi cei
ce se înregimentau obțineau iertarea păcatelor. Au venit cu
zecile de mii vagabonzi și țărani reduși la cea mai neagră mi=
zerie, cari ar fi mers și în iad numai ca să scape de domnii
lor schingiuitori.
Pentru a caracteriza stările de lucruri, relevăm numai
două chestiuni ; jumătate din tară era proprietatea a 25 fa=
milii, și a opta parte a tării era proprietatea unei singure
persoane, Ioan de Szapolyai. Iobagii erau reduși la cea mai
neagră mizerie și își potoleau foamea doar atunci când reu=
șeau să=și facă rost de câte un vânat. Emigrau cu miile în te=
ritoriile subjugate de turci- Atunci s au produs marile pete
albe pe harta demografică a câmpiei maghiare. Nu turcii au
depopulat acele regiuni, ci foamea și lăcomia latifundiarilor.
Comandantul suprem al cruciafilor unguri a fost secuiul
Gheorghe Dozsa. Cum însă lui Bakoc i=a trecut pofta de
războiu cu turcii, a dizolvat oastea. Țăranii însă n’au voit
să plece și atunci regele a fost nevoit să=i împrăștie cu forfa.
Din această cauză s a produs o răscoală și ca urmare Dozsa a
fost executat fiind așezat pe un tron de fier înroșit în foc,
iar țărănimea a rămas în permanentă robie.
Șaptezeci de mii de țărani au fost uciși, iar un milion
și jumătate au rămas în sclavie. Nu există în istoria lumei
încă o astfel de legiuire, care să reducă la perpetuă sclavie în=
treaga pătură muncitoare a unui popor.
Aceasta a fost lovitura de grafie dată capacității de apă=
rare a tării. Abia s’a putut înjgheba o oaste de 15—20 de
mii de oameni compuși din fugari și alte elemente dubioase.

17
Timp de 300 de ani Ungaria nu a mai £ost în stare să des=
fășoare o forță armată mai mare 9).
Răscoala a fost reprimată de Ioan de Szapolyai, după ce
mai întâi se gândise că, cu ajutorul tărănimei să acapareze
tronul. Despre acest om reprezentantul Papei a scris : „Nu
se pricepe nici la arta războiului, nici la aceia a guvernării,
când e norocos, e încrezut, iar când dă de necazuri, pierde
încrederea de sine“. Reprezentatul Veneției scrie despre el
astfel: „Om de concepții strâmte, vanitos, fricos, nehotărât;
îngâmfat, viclean, josnic, răsbunător, avar, lacom, vrând să câș=
tige bani cu orice preț“. Prelatul mitropolit de Lurd îl carac=
terizează : „Omul acesta e lipsit de credință și constantă și de
sentimentul dreptății și a rușinei“ 10).
Acest om a vrut să devină rege. După ce pusese la cale
câteva atentate contra lui Vladislav, a răsculat nobilimea mă=
runtă luândusi în solda sa și a împrăștiat cu ajutorul ei adu=
nările legislative, deoarece știa că marii magnați, mofturoși,
nu=l vor recunoaște de regele lor U). Mercenarul său Ștefan de
Verboczy — cel mai mare acaparator al acelor vremuri — a
întocmit după dorința sa un cod, prin care a falșificat întregul
drept maghiar, arătând că delà întemeerea tării numai nobi=
limea a fost adevărata stăpână a tării și că nobilimea și marii
magnați „națiunea* au fost întotdeauna egali în drepturi și
au fost întotdeauna scutiți de sarcini 12). Privește nepăsător cu
oastea sa aleasă, de 40.000 de oameni, cu arma la picior, cum
distruge Sultanul la Mohacs, minuscula armată maghiară de
mercenari angajați cu bani dati de Papa. Dacă intra și el în
luptă; oastea turcească ar fi fost distrusă. Pentru el nu era
important ca tara să fie salvată, ci ca regele să piară, ca apoi
el să poată pune mâna pe coroană. Pe fratele său, Gheorghe
de Zapolya, la trimis pe câmpul de luptă să=l pândească pe rege.
Regele nu s’a înecat în râulețul Csele, cum se spune în
istoria ungară, ci cu un servitor al său, călări; au fugit de pe
câmpul de luptă, spre Tolna, cu direcția spre Buda. Gheorghe
de Zapolya l a urmărit și ajungându=l din urmă, într o colibă
la ucis. Servitorul la Viena a declarat astfel împăratului și
cercetările întreprinse de Viena au constatat veracitatea ace=
stei declaratiuni, ceace se constată din archiva secretă impe=
rială deschisă nu de mult 13).

18
 Oligarhia maghiară a dus tara deadreptul la prăpădul delà
Mohacs. Țara deschisă vraiște, nicăeri putere armată, afară de
a lui Zapolyaî. Deocamdată Sultanul s’a retras, nici el nu
credea că tara este distrusă; nu se simțea destul de tare pentru
ocuparea Ungariei. Zapolya a dat fuga la Buda unde s’a ales
ca rege cu o majoritate de 19/20 din magnații alegători ; iar
l/20=a parte la ales pe Ferdinand, ducele Austriei, ajuns în
urmă împărat. Țara astfel s a împărțit în două. Lui Ferdi=
nand, i=au rămas doar districtele vecine cu Austria ; iar partea
covârșitor mai mare lui Zapolya. Zapolya s a dovedit cu totul
incapabil, astfel că după trei ani a chemat în ajutor pe Soliman,
învingătorul de la Mohacs, care a și venit și căruia tocmai pe
fostul câmp de luptă de la Mohacs i-a prestat jurământul de
vasal sărutându-i mâna.
Deci, Soliman nu a cucerit Ungaria, ci regele și oligarhia
maghiară l’au chemat în țară, trecând în stăpânirea lui după
câțiva ani și capitala Buda.
Ungaria, după prăpădul de la Mohacs s a rupt în trei
părți : Ungaria lui Ferdinand de Austria, care la început era
foarte mică, însă pe la jumătatea secolului al XVLlea ajun=
sese aproape până la Ardeal, cealaltă, Ungaria lui Zapolya, pe
care după moartea acestuia Martinuzzi a salvat=o pentru fiul
lui Zapolya, Ioan Sigismund și care afară de Ardeal se în=
tindea până la Oradea, cuprinzând și câteva comitate de Nord.
Numele ei oficial era „Ardealul și părțile“. Intre aceste două
părfi de tară era teritoriul ocupat de turci, care sporea me=
reu, ajungând aproape până la Carpafi : întreaga Croatie, tinu=
turile de sud, câmpia dintre Dunăre și Tisza, până sus la
Losoncz și Eger, și Banatul Timișului, până Ia râul Mureș.
Ardealul și=a păstrat neatârnarea, ca vasal al Turciei,
până la 1690. Această parte de la răsărit a maghiarimei, mai
trainică nu a luptat deci contra turcilor. Dar nici partea
de vest de subt dominația Habsburgilor nu a luptat contra
lor, doar împăratul, mai jnult sau mai puțin, cu foarte rari
excepții, cu oști de mercenari streini mai ducea lupte contra lor.
Până la sfârșitul secolului al XVLlea pe ici pe colea mai
figura și câte un nume unguresc în luptele contra turcilor.
Unele latifundii, pentruca să se apere contra incursiunilor tur=

19
 cești au zidii cetăti, pe care Ia începui le apărau. Dacă însă
cetatea avea importantă strategică, era apărată pe cheltuiala
statului sub suveranitatea împăratului. Pe Ia sfârșitul secolu»
lui al XVIJea astfel de ceiăfi erau ridicate și apărate de îm=
părat. Câteodată și unele comitate erau nevoite să alunge
bande prădalnice turcești — deci nu oști regulate. In ce pri»
vește însă acțiunea de apărare generală a tării, nu se între=
prindea nimic, afară de ceeace făcea împăratul fără să»i întrebe
pe maghiari și în majoritatea cazurilor; fără participarea lor.
Insă fiindcă pe împărați îi interesa mai mult chestia reforma»
fiei decât alungarea turcilor, abia după războiul de 30 de ani
s au ocupat în mod mai serios de aceasta. Țara pierea, se depo»
puia, grija de căpetenie a magnafilor maghiari era însă ca
chiar și iobagii lor de sub jug turcesc să le robotească și să
le dea dijmă, deși turcii luau întreg birul delà iobagi. Âcest
procedeu, ca făranul maghiar deși supus turc să plătească în
două părți dări; și anume de o parte Sultanului, de alta mag»
nafilor, a fost și este fără precedent în istoria universală. Tur»
cilor pufin le păsa ce se întâmpla cu populația creștină atâta
timp cât plăteau birul turcesc perceptorului turc. Ei apărau
țăranii contra foștilor stăpâni latifundiari numai dacă treceau
la islamism. S au întâmplat cazuri când magnații unguri mi»
tuiau beii turci pentruca aceștia să treacă cu vederea că stor»
ceau de la țărani dări ilegale. Țăranul ungur, chiar și sub stă»
pânirea turcească nu îndrăznea să se opună fostului Iui stă»
pân; căci nu numai turcii făceau incursiuni pentru a jefui, ci
și magnații călcau comunele care refuzau să plătească dijmă și
să se achite de robot I4).
Este foarte natural deci, că în ultimul sfert al secolului
al XVI=lea și în tot timpul secolului al XVH=lea, răscoalele
țărănești s’au tinut aproape fără întrerupere. Ele însă în cele mai
multe cazuri au fost înecate de către magnații unguri cu oș=
tile străine ale împăratului 15).
Ajunge să ne referim la un singur document pentru a
ilustra starea grozavă de lucruri din acele timpuri. Pașa delà
Buda în 1631 scrie într’o scrisoare a sa adresată palatinului
Contele Nicolae Esterhazy următoarele : „Aceste sărmane
raiale trebuie să dea laptele în două părți, ca o turmă de oi

20
trebue să întrețină două oștiri, (ungară și turcă) voi îi asupriți
atât de mult, încât nu numai aceste două oștiri, dar nici pe
ei înșiși nu se pot susține.“
La această scrisoare omenoasă a Pașei, palatinul numai
atât poate să răspundă că: „soarta iobăgimei este legea lui
Dumnezeu, care a dispus starea lor inferioară“ !6).
Cu ocazia diferitelor păci încheiate cu turcii, magnații
unguri, care se eschivau delà toate chestiunile de interes ge=
neral pentru tară, erau stăruitori și=l plictiseau mereu pe îm=
părat să le apere interesele obligându=i pe turci ca și aceștia
să le apere dreptul de a supune la robotă și de a încasa
dări. împăratul după putințele sale, se și străduia să=i satis=
facă, fiindcă își închipuia că prin aceasta turcii îi recunosc
drepturi de suveranitate și asupra teritoriilor supuse. La în=
cheierea păcii de la Zsitvatorok; tratativele în jurul acestui
punct au durat 15. zile.
De altfel în secolul al XVILlea, ungurii n’au participat
de loc la luptele contra turcilor, nicăieri nu se găsea un co=
mandant sau șef maghiar. La eliberarea Ungariei de sub=jugul
turcesc participă aproape toate națiunile Europei cu generali
și căpetenii de oști numai ungurimea nu. Și la recucerirea ce=
tății Buda în anul 1687, adică după 145 ani după ce a fost
trecută în mâna turcilor de către Verboczv, numai mulțumită
unor împrejurări neprevăzute s a întâmplat că a participat și
o oaste maghiară.
In acest timp un anume Emerik Tököly, — un foarte va=
loros și cinstit fiu al Ungariei — a ajuns Principele Ardealu*
Iui. Brigadierul de cavalerie Petnehazy, era unul din parii*
zanii lui. Pașa delà Oradea, probabil plătit de împărat, 1 a a*
restât pe Tököly în timp ce era oaspele lui la masă. Peine*
hazy află de aceasta la Kassa (Cosice), unde tocmai eliberase
orașul de sub asediul generalului Caprara, omul împăratului.
Când a auzit de arestarea principelui, n a văzut altă scăpare,
decât să treacă de partea fidelilor împăratului, oferindu=se ca
delà Kassa să meargă deadreptrul cu toată armata sa și să se
atașeze trupelor care se angajase să elibereze cetatea Buda.
Așa s’a întâmplat că din motive cu totul neprevăzut și cu
totul la voia întâmplării, între trupele internationale delà Buda

21
s’au găsit și cei 6.000 de unguri a lui Pethnazy. Cum însă îm=
păratul nu se prea încredea în fidelitatea noilor partizani, trupa
călăreafă a fost trimisă în prima linie fiind obligafi să desca=
lece și să escaladeze zidurile cetăfi. Au și luptat în mod eroic,
Petnebazy și oastea lui au fost aceia care au pătruns pri=
mii în cetate, dar cea mai mare parte a oștirei a căzut în
luptă. însuși Petnehazi sângera din mai multe răni, cu toate
acestea mai târziu a fost tradus în fafa curfii martiale și a
avut un sfârșit jalnic.
Natural, în slujba împăratului se găsea și armata ungu=
rească, dar aceasta venea în Ungaria numai rar și atunci nu=
mai pentru cantonament de iarnă, încolo sângele ei stropea
câmpurile de luptă străine din diferitele coifuri ale Europei.
Iată pe scurt istoria acelei lupte de 300 de ani prin care
se pretinde că Ungaria ar fi apărat cultura apuseană.
Ca recapitulare putem spune: „în epoca Hunyazilor de
origină valabă a apărat Ungaria cultura europeană contra tur=
cilor, aceasta însă a durat numai timp de două'generații, adică
62—70 de ani. La 36 de ani după moartea Iui Matia fara s’a
prăbușit Ia Mohacs. Cu un an mai târziu oligarhia maghiară
și regele i=au invitat pe turci în fără, ajutându'i să înfiin=
teze dominafiunea musulmană de 150 de ani.

ill. Simbioza
Toate cele dé mai sus ar fi imperceptibile pentru o minte
sănătoasă dacă nu s ar putea lumina culisele în care s’au des=
fășurat aceste evenimente.
Nafiunea maghiară, (făcând abstracție de Ardeal); na
existat. Cu numele a fost și nafiune maghiară, dar n’a existat
ca un stat organic și organizat. Oligarhia și înainte uzurpase
titlul de nafiune, dar avea cel puțin o organizație proprie, avea
o populație pe care nu numai că o exploata dar o și ad=
ministra mai mult sau mai pufin. După Mohacs însă statul
maghiar a încetat, a degenerat pur și simplu în parazit, atro=
fiinduse toate acele organe care dau putere pentru o luptă
de existentă neatârnată ; i=a rămas doar furtunul stomacului
care s a plantat în trupul Austriei ajunsă în simbioză cu Un=

22
garia, parcă ar fi fosf o parte integrantă, un simplu organ al
Austriei.
Oligarhia a tras învățăminte din istorie. După Mohacs
și=a dat seama că dacă=și păstrează privilegiile nu mai este în
stare să apere țara contra invaziilor străine și odată cu aceasta
își pierde și privilegiile, deoarece cuceritorul nu le va
respecta. Pentru a=și păstra privilegiile și pentru ca să fie
și cine să apere țara, au găsit singura modalitate ca să lase în
întregime în grija altuia interesele tării, punându=le în sarcina
unui astfel de rege care are și o altă tară, și armată, fiind în
stare să apere tara și fără concursul nobilimii.
Spunânnd lucrurile clar, aceasta vrea să zică, că oligarhia
a vândut tara Habsburgilor pentru ca să=și păstreze privile=
giile. Mai mult chiar, și=au mărit încă privilegiile, deoarece bula
de aur a prevăzut numai scutirea de impozite, menținând obli=
gafia de a apăra tara. După 1526 însă, cum vom vedea
în realitate a scăpat nobilimea și de această obligație 11).
Acest raționament parazitar 1 au îmbrăcat într’o formulă
foarte șireată, care menține principiul că Oligarhia este na=
tiunea ; 2, menține privilegiile și anume: a) că nu plătește
dări și nu suportă nici un fel de sarcini publice ; b) că în co=
mitate, ea dirijează chestiunile ce o interesează, adică tine
iobagii în frâu. 3. pe baza privilegiilor, țăranul este animalul
ei domestic, sau mai frumos zis, vaca ei pe care afară de ea
nimeni nu mai are dreptul să o mulgă, decât dacă admite și
atunci chiar, numai în măsura în care o fixează ea. 4. In acest
scop, din trei în trei ani, trebue convocată adunarea națională,
ca acolo să=și poată desvălui doleanțele și să fixeze cât per=
mite să se mulgă de la țărani.
Aceasta este constituția și pe aceasta prestează jurământ
regele la încoronare ; că țara aceasta nu o va cârmui ca pe
alte țări, ci după legile ei proprii — ceeace înseamnă nici mai
mult, nici mai puțin, decât că privilegiile sunt intangibile.
In ce privește chestiunile guvernării tării, acestea sunt
atributiunile și dreptul suveran al regelui, în care națiunea
nu are nici un amestec, afară doar dacă este vorba de slujbe
care se cuvin nobililor și demnități mai înalte, care se cuvin
magnaților — afaceri externe pentru ei nu are tara; dacă are

23
ele se dirijează bineînțeles de rege, ca stăpân al Austriei, sau
ca împărat roman. Pe tratatele de pace sau pe convențiile in=
ternationale figurează toate titlurile lui, bineînțeles și acela
de rege al Ungariei, la fel ca și acela de rege al Ierusalimului;
cu toate acestea războiul îl declară și pacea o închee suveranul
Austriei, fără a întreabă adunarea națională. Țara nici nu prea
dorește aceastea. Odată de două ori cere ca la încbeerea păcii
cu turcii să consulte și un consilier maghiar, aceasta însă mai
mult în interesul latifundiilor. Uneori se plânge că nu i sa
îndeplinit dorința, fără însă a face caz din aceasta. In această
privință nici vorbă nu’i de legi, ci doar de prea umila im=
plorare a sacro=sanctului suveran să satisfacă o rugăminte
sau alta a membrilor adunării.
Țara nu are nici resortul războiului, nici un fel de institu=
țiune sau organizare pentru apărarea țării. Există numai mobi=
lizarea (răscularea) nobilimei ; dacă regele pleacă la tabără, la
chemare, fiecare nobil îl urmează. Habsburgii niciodată nu au
mers în tabără, deci nu s’a întâmplat niciodată ca să se facă
uz de mobilizarea nobilimei. Dar de s’ar fi făcut uz chiar, în
secolul al XVI-lea nu se mai putea a întrebuința astfel de
trupe voluntare de paradă. In secolul al XVI=lea tot se mai
găsea pe ici, pe colo, câte un nobil (mai mult croați) care
luptă și apără cetatea de pe proprietatea sa. Dacă această cetate
este importantă din punct de vedere strategic, contribuiau
eventual și cu cheltuiala de stat la apărarea ei, aceasta este
însă numai o chestiune locală, este numai apărarea unui punct
izolat din frontul de luptă. Astfel mai auzim de Nicolae
Zrinyi c a apărat în mod eroic Szigetvar=ul (cetatea Sighet)
proprietatea sa, despre Iurisich, — deasemenea croat — care
a apărat Köszeg=ul, despre Dobo, Szondi, Losonczi. Aceste însă,
toate sunț niște chestiuni locale fără importanță, realitatea
este că întreaga luptă, războiul în contra turcilor l’a dus
împăratul sub egida sa, cu oștile sale de mercenari streini,
căci mobilizarea (răscularea) nobilimei ieșise cu totul din modă.
Poetul Nicolae Zrinyi îi acuză deadreptul de lașitate pe aris=
tocrații maghiari și îi descrie ca molatici și desobișnuiți de
lupte. Adunarea națională votează o anumită sumă pentru
angajarea luptătorilor; căci ea fixează cât se poate mulge de

24
la vaca sa, în schimb nu se interesează de loc, că pe ce chel»
tuește împăratul acești bani, de asemenea nu=i pasă că unde
sunt întrebuințați soldatii maghiari, în Flandra, Spania sau
contra Francezilor.
Magnații maghiari nu îndrăznesc să=i înarmeze pe țărani
și nici nu vor să=i lase să se angajeze mercenari, vor complecta
ele comitetele numărul necesar de oameni, cu vagabonzi, iobagi
fugari, bandiți sau haiduci rătăcitori, prinși cu arcanul. In fine,
în 1715 se votează armata permanentă. Se votează fără câr=
tire, pun însă singura condifiune ca obligațiunea nobilimei de
mobilizare voluntară să ,se mentie. E drept că aceasta era ina=
plicabilă și nici nu era necesară. De o sută de ani nobilimea
nu a fost chemată la lupte, ea însă a pretins menținerea acelei
obligații, deoarece în pergamentele (foile) de danie era prevăzută
drept contraserviciu acea obligație. Oligarhia s’a temut deci,
că dacă consimte să se anuleze obligația de mobilizare a nobi=
Iimei îi vor fi periclitate privilegiile, latifundiile.
împăratul la 1715, nu a cerut oaste germană, sau una
subordonată lui, ce numai armată permanentă. Țara ar fi putut
să condiționeze că acea oaste să fie ungurească, sau națională
pusă sub controlul adunărei nationale. Adunarea națională s a
desinteresat de așa ceva, nici nu a vrut oaste națională și
votează doar, pur și simplu; o contribuție de vre=o două
milioane patruzeci de mii de fiorini — natural din buzunarul
iobagilor, — pe care, ca și pe celelalte dări, o poate încasa
împăratul prin vistieria sa. Poate să facă cu banii ce vrea, nici
nu e dator să întrețină oaste cu ei, poate să=și angajeze mer=
cenari de unde vrea și din Germania și din Honolulu; iobagi
însă nu are voe să ia. Aceștia sunt ai magnaților.
Acesta este articolul VIII a legii din 1715, singura lege
care privește apărarea tării, adusă de adunarea națională până
la 1867. Au însă grije să stipuleze că această dare este o da=
torie personală a țăranului care nu împovărează vatra de casă
a iobagului, căci magnații o consideră și pe aceasta ca proprie»
täte a lor „Onus non inhaeret fundo“. Timp de o sută de
ani mai stăruesc în menținerea sistemului de mobilizare vo=
luntară a nobilimei.
In răsboiul dintre Napoleon și împăratul Francise, acesta

25
a și făcut uz de insurecție, nobilimea a apărut pe câmpul de
luptă, colaborarea ei însă a dat rezultate deplorabile 18).
Țara n a avui nici un fel de organizație financiară. Con=
tribufia votată era încasată și transportată la Viena de oamenii
visteriei austriace. Asupra modului întrebuințării acestui fond,
decidea ministerul imperial din Viena și adunarea națională
maghiară are mai multe hotărâri, prin care în astfel de ches=
tiuni se declară competente guvernul imperial din Viena.
Toate încasările statului, inclusiv contribuția de război;
la începutul secolului al XIX=lea, se cifrau la cc. 40 milioane
fiorini anual, despre care însă membrii adunărei nationale nu
se interesau.
Țara neavând probleme financiare, statul nu avea nici
trezorie. Când Leopold al ILlea a declarat că primește darul
de încoronare a nobilimei, numai dacă nu se va aduna delà
țărani, (până atunci acest dar era strâns de comitate de la
țăranii de pe teritoriul lor ca și birul pe case, adică spesele ad=
ministrației comitatense) nobilimea, și tara au ajuns în încurcă=
tură, neștiind unde să verse donațiile nobilimei — care nu
puteau fi adunate de la țărani — căci țara nu avea trésorerie
și nici un fel de instituție financiară de stat 19).
N a avut nici organizație economică. Adunarea națională
timp de 320 ani; de la 1547—1867, (cu excepția adunării națio=
nale revoluționare de la 1848) doar o singură problemă eco=
nomică i=a propus regelui: să se îngrijească de reducerea cu
6 fiorini a prețului pietrelor de moară. In jurul acestei ches=
tiuni au avut loc mari discuții în Camera inferioară, care nu se
simțea competentă în chestiuni vamale, de import, export, de
desvoltarea producției și reglementarea valutei.
Acestea, după părerea lor, nu erau în legătură cu pri=
vilegiile. împărații văzând că nobilimea nu poate fi convinsă
să=și asume sarcini, au găsit cum să o supună cel puțin indi=
rect la contribufiune. Au supus la taxe vamale lâna — bine
înțeles că aceste taxe intrau în trezoreria de la Viena — iar
țesăturile de lână ce intrau în Ungaria le=au supus la taxe
de import. Au interzis exportul de vite — afară de Austria,
așa că piața austriacă obținea vitele subt prețul zilei — deci
tara plătea dări întreite către Austria, indirect și nobilimea
era pusă de=a binelea la contribuție.

26
 Școala, biserica, toate chestiunile culturale, comerțul, agri=
cultura, au devenit; bine înțeles, de resortul guvernului din
Viena. O administrație de stat nu exista. Comitatele se admi=
nistrau ele singure. Mai târziu s’a înființat la Buda cancelaria
cur(:ii și consiliul de locotenentă; acestea însă erau doar organe
de execuție pentru guvernul din Viena. Adunările nationale
nu au protestat niciodată contra faptului că aceste două or=
gane superioare primeau dispozitiuni delà miniștrii din Viena,
cel mult au stăruit ca slujbele mai gras plătite să nu se dea
unor streini.
Această simbioză parazitară se prezintă astfel : națiunea
maghiară este clasa privilegiată. Constituția maghiară era tota=
litatea privilegiilor. Adunarea națională — organul de control
al privilegiafilor. Din punct de vedere extern și din punct de
vedere al dreptului international, în raport cu lumea sau cu
Austria, Ungaria este doar o parte din posesiunile casei de
Austria. Această Ungarie se îngrijește de administrația locală
în 52 parcele; aranjază chestiunea pedepsei cu bătaia și iobă=
gia etc., dar administrație de stat propriu zisă nu există. Dacă
e necesară construirea unei șosele, sau trebue luată vre=o altă
măsură referitoare la întreaga tară, acestea le rezolvă organele
împăratului, fără știrea și avizul tării.
Această Ungarie deci, nu este un stat, ci doar o astfel
de comunitate, care nu are resort al războiului, al finanțelor,
al afacerilor externe, ba nu are nici un fel de afacere de stat,
îi lipsește suveranitatea economică, și inițiativa, nu are inșii=
tutiuni, organe, deci nu poate fi considerată ca stat, astfel
dar, nici vorbă nu poate fi că Ungaria de la 1526 încoace ar
fi fost, sau ar fi putut să fie zidul de apărare al culturei
europene contra turcilor, ci din contră, ea a adus și a stator=
nicit turcii pe acele meleaguri. Nici la alungarea turcilor din
tară nu a luat parte „națiunea“.
Până la 1690 Ardealul a fost independent cu o admi=
nistrafie când bună; când exemplară chiar, făcând mult pentru
cultură nu numai sub raportul national dar și cel interna=
fional. Contra turcilor însă nu a luptat, că doar; era sub
suveranitatea turcească. Delà 1690 până la 1848, mai bine zis
până la 1867 este provincie ereditară a împăratului.

27
 Cât a existat Ardealul au fost unii, cari cu ajutorul
Ardealului au vrut să trezească Ungaria din această letargie
seculară parazitară, — însă magnații maghiari imediat se svâr*
coleau, treceau dincolo să tune și să fulgere contra împăratului,
ca apoi să se lase plătiți pentru reîntoarcerea la fidelitate.
Așa a făcut Bocskay, pe vremea lui Gheorghe Rakoczi. Aces=
tui fapt își datoresc renumele de karakan=kurucii (luptători
pentru libertate). Nu era tocmai greu acest eroism. Dacă îm=
păratul îi urmărea pentru trădare, se refugiau în Ardeal,
unde de asemenea aveau domenii și puteau să aștepte nesu=
părati până ce își încasau plata pentru revenirea la fidelitate.
Pe dată ce însă Ardealul a ajuns pe mâna împăratului,
în 1690 le=a trecut pofta de a se mai răsvrăti și doar o sin=
gură dată s’au mai răsculat cu Francise Rakoczi al IFlea. Și
la aceasta s’au pretat doar siliți de forfa împrejurărilor. Ță=
rănimea se agita în întreaga (ară și împăratul nu putea să
apere nobilimea, deoarce toate oștile sale erau angajate în
străinătate în răsboiul de succesiune spaniol, deci în fond,
răsvrătirea contra împăcatului nu a fost decât o diversiune
pentru a scăpa de răscoala țărănească. Țărănimea a trimis o
delegație la Francise Rakoczi, care emigrase în Polonia, ru=
gându=l să vină în fruntea lor. Nobilii nu au avut încotro,
răscoala tărănescă în frunte cu un Rakoczi însemna un mare
pericol pentru ei ; s’au atașat dar și ei lui Rakoczi, care a
ocupat foarte repede întreaga tară, chiar și o mare parte a
Ardealului a intrat în mâna sa și încheie alianța și cu regele
Franței. Sosise momentul când tara ar fi putut scăpa de
Habsburgi. Când însă Rakoczi a făcut propunerea ca țăranii
să fie scutiți de prestafiuni pe timpul cât sunt sub arme,
nobilii au dat să înțeleagă foarte lămurit, că ei au pus mâna
pe arme pentru privilegiile lor și nu în interesul fărănimei.
De atunci a început șirul nesfârșit al trădărilor, până când
Rakoczi și cauza națională au suferit înfrângerea prăbușin=
du=se în anul 1711 întreaga mișcare. Rakoczi a emigrat din
nou, iar un general al său, contele Alexandru Karolyi, s’a
grăbit să depună armele. Magnații au revenit la fidelitate,
împărtindu=se apoi pe domeniile de cc. două milioane jugăre
ale lui Rakoczi, iar pentru a putea stăpâni în mai multă sigu=

28
raftiă bunurile dobândire prin trădare, ei, aceia cari ani de
zile au luptai alături de el, printr’un articol de lege l’aupro*
clamat trădător 22),
De atunci apoi au stat liniștiți și singura lor manifes*
tare a tost slugărnicia. Despuiau și mai departe țăranii și când
Maria Tereza ar fi vrut să îmbunătățească soarta țăranilor,
toate încercările ei au eșuat din cauza rezistentei nobilimei.
Prin ordin formal a vrut să=i ajute cel puțin într’atât pe tăra=
nii ca să nu se perceapă de Ia ei mai mult decât se cuvenea.
A dispus deci în acest scop comitatelor să facă la fata locului
recensământul tuturor prestatiunilor, sarcinilor. Magnații, în
parte au împiedecat întocmirea tabelelor de recensământ și
unde nu le=au putut împiedeca, au întocmit tabele falșe.
Acest joc simpatic de=a constituționalismul, nobilii bine dis=
puși l’au caracterizat prin cuvintele „Lusimus Teresiam**, (am
păcălit pe Tereza) pe aceiași Tereză căreia cu 20 ani mai îna=
inte i’au zis „vitam et sanguinem...“ Viata și sângele..., dar
când a cerut cbeltuelile necesare pentru întreținerea armatei
Votate, ău răspuns : „Vitam et sanguinem, sed avenam non 1“
Viata și sângele da, căci era vorba de viata și sângele iobagi=
lor, grăunte însă nu, căci acestea trebuiau date din grâna=
rele lor.
Și Iosif al II=lea a vrut să=i ajute pe țărani, pentru acea
n’a voit să se încoroneze, pentruca să nu depună jurământ
pentru apărarea privilegiilor noblimei. Dar și acest suveran cu
mintea luminată și intentiuni curate a fost înfrânt prin in=
trigăriile noblimei, ca odinioară Matei Corvinul. Istoricilor
maghiari le place să prezinte lucrurile așa, că noblimea se
răsvrătea contra împăratului din cauza tendințelor sale de
germanizare. Nu. împăratul a recunoscut că e drept, ca un
popor să se folosească și în viata publică de limba sa. Dis=
poziția sa cu tendințe germanizatoare a motivat=o zicând că,
națiunea în loc de limba sa proprie menține și se folosește
de o limbă străină, moartă, deci e cu mult mai nimerit să
se folosească de o limbă, deși străină, dar vie, decât de
Una moartă. După moartea sa în adunarea națională din
1790—91, o parte din membrii adunării nationale pretind
legiferarea folosinței limbei maghiare, regele următor a fost

29
de acord, dar majoritatea, membrilor adunării s’a ridicat
coptra limbei maghiare și pentru menținerea limbei latine.
Tot atunci însă, când erau în fierbere din cauza ordinului
de folosire a limbei germane și când s’a svonit că Iosif
va vinde pe preț foarte redus bunurile bisericești secularizate,
întreaga noblime se îndesa în anticamera sa, implorând cu
umilință să li se dea posibilitatea să înghită cât mai mult din
prada ieftină 23), După câțiva, ani, când împărăteasa a sărutat=o
odată pe contesa Teleky, toate aristrocatele au dat fuga să
atingă cu buzele locul sfânt de pe epiderma contesei, unde
s’a lipit sărutul suveranei...
Este carasteristic cum magnații maghiari au putut să
ducă acest joc de=a statul, timp de 300 de ani, fără ca lumea
să bănuiască că de fapt statul maghiar nici nu există, ci suge
doar seva de viată a poporului ca un parazit, vierme intesti=
nai. Un francez are meritul deosebit de a fi. descoperit și re=
levât aceasta, pentru prima oară.
Acșet francez a fost Lezay=Marnesia Adrien, trimis în
Ungaria pe vremea când Napoleon er?i prim=consul, cu misiu=
nea . secretă să cerceteze dacă națiunea maghiară ar putea fi
răsculată și câștigată pentru o revoluție contră Habsburgilor.
Raportul acestuia se găsește printre documentele secretaria=
tului de stat la „Archives Nationales**. Pe la sfârșitul seco=
lului precedent, acest raport a fost examinat și de doi isto=
rici maghiari, cari însă s'au ferit să=l amintească undeva.
Cităm din acest raport doar părțile aforistice de mai jos, men=
tionând că niciodată, nici înainte nici în urma lui, ochiul ome=
nesc nu a știut să privească atât de adânc în scorburile isto=
riei falșificate, iar formulele sale inteligente și spirituale sunt
de maestru.
„Dintre toate țările de sub stăpânirea casei de Austria,
Ungaria este cea mai însemnată și — cea mai neglijată**.
„Pământul e bogat, tara e săracă .
„Noblimea, odinioară corporație militară, mai pe urmă
politică, era cea mai mare putere în stat, atâta vreme cât
Ungaria se putea considera tară independentă, astăzi însă când
tara este simplă vasală a Austriei, nu măi prezintă nici o im=
portantă nici în timp de pace și nici în timp de război**.

30
 „Pe un teritoriu atât de măre, opt milioane de proprie“
tari ar fi putini, opt milioane de slugi însă, sunt multi”.
„Țărănimea aparține unor națiuni, vorbind cinci limbi
diferite. Nu au idei, abia au exigente. Din cauza tratamen“
tului extrem de rău, pot fi împinși la răsvrătire, dar și de
s’ar mișca, ar face=o mai mult în folosul casei de Austria,
căci aceasta îi apără contra opresorilor lor”.
„Noblimea s’ar ridica contra ori=cărei revoluții, care ar
tinde la desființarea privilegiilor ei”;
„Unirea Ardealului cu Ungaria, a făcut foarte pericu=
loase răsvrătirile pentru răsvrătiti. Principele Ardealului a fost
mai totdeauna inamicul regelui Ungariei, mai fiecare magnat
mai mare avea domenii în Ardeal, astfel că în timpul tulbu“
rărilor puteau conta pe ajutor de acolo; iar dacă lucrurile
eșeau pe dos, acolo găseau refugiu. Cât timp Turcia a fost
un adversar de temut al Austriei, Ungaria situată între cele
două puteri și=a putut permite luxul răsvrătirilor, putând
conta în mod sigur pe ajutor de la spate. Această situație
a jucat mai mare rol în conservarea drepturilor ei; decât în=
treaga „constituție”.
„Țăranii sunt mai puțin nenorociți — deși cei mai loviți—
decât ar trebui să fie după constituție, căci secolul a fost mai
milos decât legea. Maria Tereza; cu urbarium=ul a mai ame=
liorat soarta vitregă a țăranilor. întrucât erau condamnați la
o perpetuă servitute, regina nu le=a putut da deodată liber“
täte complectă căci i=ar fi făcut și mai nenorociți”.
„La auzul numelui de maghiar, ne apare imaginea unei
țări în continuă fierbere, furtunile dietei ar da impresia că
imediat isbucnește focul. Acestea, ca să zic așa, sunt doar
furtuni artificiale” i
„Cetățenii nu sunt destul de săraci pentru ca să se răs=
vrătească, dar nici destul de bogati pentru a avea ambițiuni”.
„La acest popor compus dintr’o mulțime de naționalități,
clase și confesiuni, nu găsesc suficiente interese comune pentru
a se putea întoarce contra împăratului, nici suficiente con=
traste care să=l facă să meargă unii contra altora. Nu numai
că nu există comunitate de interese, dar sunt inerti și străini

31
unii de alții, de sute de ani sunt împreună și totuși nu se
contopesc“.
„In ziua în care va fi distrusă noblimea din Ungaria,
cetățenii vor fi bogati și vor răsări zorii libertății“ 24).

IV. Formarea Ungariei de azi

a) Latifundiul

La 1867 a intrat în vigoare noua constituție democra“

tică, bazată în mare parte pe legile din 1848. Această consti=
tutie în forma ei exterioară diferă cu totul de cea veche, în
esență însă rămâne tot aceiași.
Cum se poate aceasta?
Latifundiul a rămas în mâinile celor trei sute familii din
trecut. Nu prea schimbă situația faptul, că după 1867 vre-o
duzină de evrei și țărani înstăriți, și“ au câștigat latifundiu, sau
că din cele 40 milioane jugăre, 18 milioane jugăre au ajuns în
posesiunea câtorva mii de oameni. Puterea ce o procură la“
tifundiile câtorva mii de familii, într’o tară slab capitalistă,
nici o astfel de putere nu o poate contrabalansa. Bineînțeles
că și burghezia e slabă și nedesvoltată acolo, unde capitalis=
mul e nedesvoltat și singura cale de promovare și“o caută în
slugărirea aristocrației. Țăranul mai înstărit e lacom și joacă
cum cântă popa, miop și incult, nu îndăznește să intre în
luptă cu magnații și chiar de ar vrea, nu știe cum să o facă.
La 1867 și încă vre=o câțiva ani, dreptul de vot al ve=
chei nobilimi s’a menținut, până la epuizare prin decese. In
1867 mai reprezentau o treime din votanti. Evreimea care a
dobândit și ea pe atunci drepturi, nu avea poftă de opo=
zitie și ca pe timpuri patricienii romani pe „clientii“ lor, așa
putea să conteze guvernul pe voturile evreești. Totuși a fost
și opoziție, însă exact de același fel și calitate ca și partidul
de la putere. Ambele grupe aveau acelaș crez intim ; că clasa
istorică, — denumirea mai pudică a clasei privilegiate — are
chemarea să guverneze. Ea este națiunea, ceilalți sùnt doar
o cantitate în plus. Drept de vot, au intelectuali, oamenii cu
diplome, corpul funcționăresc, țăranii proprietari a cel puțin

32
 5 jugăre, proprietarii urbani, cu un anumit cens, meseriașii
lucrând cu cel puțin o calfă, sau cari plăteau un bir de
cel puțin 10 fiorini și jumătate, comerciantii tot cu acest
cens, etc.
In schimb dreptul de vot nud puteau exercita cei în res=
tantă cu impozitele.
Astfel, au fost la început vre'o două sute cincizeci de
mii de îndreptățiți la vot, apoi vre“o trei sute de mii și când
s’a abrogat paragraful restrictiv pentru cei cu impozitele în
restantă, numărul a atins cifra de patrusute de mii. In tot
cazul însă, în Ungaria ante“trianonică numărul celor îndrep“
tătiti la vot nici când nu s’a urcat la un milion. In preajma
războiului chiar abia dacă erau mai multi cetățeni alegători
de un jumătate de milion, adică cel mult 5% din populația tării.
Că în această massă d« alegători, domnii magnați pose“
sori a celor 18 milioane jugăre erau o forță atât de zdrobi“
toare ca și în secolele cele mai întunecate din evul mediu,
credem că va înțelege ori și cine, chiar și fără dovezi mai
amănunțite. In acest parlament nu a putut să pătrundă nici
un om cu vederi mai progresive, socialiști cu atât mai puțin.
Este de menționat faptul că în aceste camere n’a putut
intra nici un reprezentant al poporului ci numai conții, prin“
cipii bisericilor și capii de județe (prefecți nobili).
Latifundiul era atât de mult posesorul puterii publice,
că adeseori câte un grup de magnați la vre“o masă de joc în
»casinoul national*, decidea în chestiuni de cea mai mare im*
portantă. In ultimii douăzeci de ani al acestei epoci de regim
constitutional, care a durat 46 de ani (până la război), s’au
dat lupte înverșunate cu opoziția, când pentru a câștiga po“
pularitate, încercau să amăgească lumea și prin lozinci cu
adevărat radical democratice. In genere putem spune însă, că
în fond între opoziție și partidul de la putere nu era nici o
deosebire, cu toate că muncitorimea și țărănimea care se or“
ganizaseră au început să bată cu putere în porțile medievale
ruginite, însă fără cel mai slab rezultat.
Astfel se explică cum s’a putut menține oligarhia me=
dievală în posesiunea întregei sale puteri, sub masca paria“
mentarismului și a unui simulacru de democrație.

33

3
 Ori, împăratul Ia începutul acestui secol a introdus în
Austria votul universal. De ce a tolerat în Ungaria ceeace
nu a tolerat în posesiunile sale de veci ?
împăcarea de la 1867 a avut o condiție secretă, că con’
ducerea și comanda armatei aparține exclusiv împăratului,
ceeace înseamnă că în chestiuni ce privesc armata și paria’
mentul nu are nici un alt drept sau obligație, decât să plătea’
scă contribuția de sânge și bani ceruti, încolo nu are nici
un amestec în chestiunile militare. In schimb, a rămas nea’
tinsă supremația latifundiilor, adică nu se introduce votul
universal. Pe timpul ministeriatului său, Géza Fehérvâri, a
desvăluit acest pact secret a păcii din 1867.
Este în concordantă cu aceasta și faptul, că pe când
opoziția maghiară care făcea obstrucție de ani de zile, a în*
ceput să se amestece în chestiuni care priveau armata, (era
vorba de dragonul tricolor unguresc, propus de Adalbert
Apponyi) regele nu a vrut să lase opoziția să încalece guver’
nul și împăratul printr’un colonel, i’a alungat pe deputati
din parlament, apoi a demis guvernul și a numit un alt gu=.
vern extra=parlamentar, cu un singur punct de program : in’
troducerea votului universal. împăratul a tras consecințele
pactului secrat. Dacă voi scormoniți treburile armatei, eu vă
răspund cu votul universal și declar război supremației lati=
fundiilor.
Lucrurile nu au ajuns până acolo, căci pe deoparte, o=
poziția pe când se rătoia cât o tinea gura pe la prefecturi,
pe scara din dos s’a apropiat de împărat și l’au asigurat că
ei vor vota mai mult și decât Tisza cu ai săi. împăratul i=a
speriat grozav, vorbindude despre votul universal.
împăratul a cedat.
De ce ?
Fiindcă pe el îl strângea pantoful celalat, nu numai ar=
mata dar și problema naționalităților.

b) Problema naționalităților.

Până la sfârșitul secolului al XVIIIJea, sau și mai exact

până la scoaterea Habsburgilor din imperiul german, pentru

34
 împărat nu exista problema naționalităților. Ca împărat ger*
man și aliat al statelor germane de Ia sud, avea Ia spate o
astfel de massă germană, încât românii și slavii din posesiu=
nile perpetue și din Ungaria nu reprezentau o primejdie pen=
tru el. In acele vremuri, mai coloniza bucuros slavi în teri*
toriile recucerite de la turci, ca prin ei să=i tină evetual în
frâu pe magnații maghiari, gata de răsvrătiri. E adevărat că
de la răscoala cu Rakoczi, latifundiile erau supuse și respec*
tuoase și magnații maghiari erau prea fericiți dacă curtea îi
înfrupta în ceva gratii, totuși bănuiala Habsburgilor nu a
fost înlăturată. Ei se mai temeau, că în caz de răsvrătire
magnații vor atrage mai ușor de partea lor populația maghiară,
decât pe slavi sau români. Habsburgii nu au putut să pri*
ceapă nici odată sufletul popoarelor lor. Când au văzut că
popoarele slave se trezesc la conștiință, s’au folosit bucuros
de ocazie, ca să tină în frâu magnații maghiari, ațâțând na=*
tionalitătile contra lor. Tot această retetă a întrebuintat=o
Metternich și contra șleahtei polone cam pela 1840, ațâțând
țăranii poloni contra ei. Kossuth a fost cel dintâi care din
aceste exemple a întrezărit primejdia că împăratul odată și
cu ei va putea face la fel de va voi. A început deci lupta
pentru eliberarea iobăgimei, zicând : țăranul trebue adus în
tranșeele constituției ca să apere și el constituția**, adică su=
premafia nobilimei. Tot atunci însă nici nu a vrut să audă
de receptionarea evreilor, (le=a cerut să=și revizuiască legile
lor religioase) căci pe evrei, numericește și ca forță îi găsea
o cantitate neglijabilă 26). Când însă speriafi de revoluția din
Viena, au cerut împăratului guvern responsabil și departament
al războiului, Ferdinand al V=lea de nevoe a cedat, însă ime=
diat a și mobilizat naționalitățile contra magnaților maghiari.
Dacă ar fi fost oameni înțelegători magnații maghiari și
dacă ar fi respectat dreptul popoarelor, cu ușurință puteau
zădărnici planurile împăratului, împăcându=se cu naționalită’
tile. în prima linie cu românii. Pe croati i=au și bătut doar,
pe agresorul Iellasich l’au și alungat din tară, iar românii, a=
lunci deja în luptă, erau gata să facă pace, precum se vede
din scrisorile lăsate de poetul politician emigrant român Ni=
colae Bălcescu.

35
 Acest inimos filo“maghiar, a discutat cu Kossuth și cu
ministrul său, contele Casimir Bathânyi. Când treburile Un“
gurilor mergeau rău, Kossuth era dispus la orice concesiune,
până într atâta că Avram Iancu a încheiat pace cu el și a venit
cu fruntașii români la Abrud să depună jurământul pe întele“
gerea încheiată. Dar în timpul când în biserică se depunea
jurămâtul, maibrul Hatvani cu soldatii Iui i*au atacat pe ro*
mâni. Iancu și încă câțiva fruntași au reușii să încalece și să
fugă, însă Buteanu și Dobra au rămas, crezându«se la adăpost
întrucât ei deja au depus jurământul, au fost însă și ei mă“
celăriti dimpreună cu ceilalți români aflati acolo 27).
Acestea s’au întâmplat în ziua de 6 Niai, iar peste trei
zile Iancu era din nou la Abrud cu o oaste de români. Tru=
pele lui Hatvani au fost măcelărite, n a fost cruțată nici po“
pulatia maghiară. Guvernul și opinia publică maghiară au con»
damnai fapta lui Hatvani. Istoricul maghiar Mihail Horvath
însă vrând să atenueze lucrurile, afirmă că fapta Iui Hatvani
s’a petrecut înainte de încheerea armistițiului. Aceasta însă
nu corespunde adevărului, fiindcă românii veniseră la bise“
rică să se înfrățească și să depună jurământ de credință.
Peste o săptămână Iancu avea sub comanda sa iarăși o oaste
de 40.000 de oameni.
Tratative de pace s’au mai făcut și după aceasta. Tre*
burile în Ardeal din nou mergeau prost și Bălcescu scria că,
Kossuth acceptă în totul ideea unei confederații și ar primi Cu
bucurie chiar organizarea unei legiuni române. Tot CC doresc
ungurii, este, ca limba diplomatică să fie cea maghiară^ în co­
mitate însă și la cultul religios, fiecare națiune să-și folosească
limba sa proprie. Românii nici nu s’au opus la folosirea limbei
maghiare în diplomatie.
Din toate acestea însă nu s’a ales nimic, deoarece între
timp oștjle maghiare au înaintat victorioase până la Orșova.
Komaromul l’au eliberat și cu excepția cetății Buda întreaga
tară era în mâinile lor. Acum Bathanyi nu voia să acorde
nimic mai mult decât a fost și înainte, adecă libera folosință
a limbei în biserică, școală și comună. Când Bălcescu îi amin“
tește promisiunea din trecut că vor permite libera folosință
a limbei și la comitat, primește răspunsul : „Quils préfèrent

36
périr plutôt, que de se suicider“. Preferă să piară mai bine,
decât să se sinucidă.
îndată ce treburile mergeau bine, libera folosință a limbei
era socotită sinucidere ! La acest răspuns, bietul Bălcescu a
exclamat: „Supremația și democrația nu se pot asocia. Dacă
Ungaria vrea să-și mențină supremația trebue să rămână aris­
tocrată și oprimatoare, adică în alianță cu împăratul, dacă vrea
însă să fie democrată, trebue să întindă mâna celor nouă mi­
lioane de români, cari toți sunt democrați“.
Kossuth abia în mizeriile emigrației și=a dat seama cât
de multă dreptate avea Bălcescu, atunci însă era prea târziu.
A tras însă învățăminte și împăratul. N a mai voit nici
el să audă de popoare libere, de aceea a trebuit să suporte
apoi odiul după o mie opt sute patruzeci și opt, când înfrân=
gerea de la Kônigraetz la silit să se împace cu magnații ma=
ghiari, a lăsat în sarcina acestora să fie temnicierii nafiona’
litătilor. Nici vorbă, aveau mai multă experiență în această
materie și suportau mai ușor odiul faptei. De aceea în 1906
a cedat coaliției, a renunțat la intenfiunea de a introduce
votul universal, căci altfel oligarhia maghiară n ar mai fi putut
subjuga naționalitățile. Ori, exemplul Austriei a dovedit că
votul universal înseamnă desrobireâ naționalităților.
Nici nu a avut clasa dominantă maghiară un argument
mai puternic contra votului universal, decât „că acesta în’
seamnă eliberarea naționalităților, și de aceea era calificat
trădător fiecare ungur care cerea votul universal.
Astfel au colaborat latifundiul și naționalismul la acea;
că în ciuda formelor exterioare democratice a tării, suprema’
tia exclusivă a magnaților să se mențină și până astăzi în
Ungaria.
Revoluția din Octombrie (1918) poate ar fi avut posibi’
litatea să desființeze latifundiile și atunci ar fi decurs mai
glorioasă, ar fi rămas victorioasă și poate astăzi poporul ma=
ghiar ar fi liber. A omis însă și ea acest mare act, deci
drept urmare puterea și până în ziua de azi este în mâna
magnaților. Cei drept, marile puteri, cu o miopie de neînte’
Ies, au manifestat o dușmănie nespus de mare fată de țările
revoluționare.

37
 Regimul contrarevoluționar s’a născut în sânge și teroare.
Magnații înșiși nu ar £i crezut că vor reînvia, ceace — fără
sprijinul și ajutorul de tot felul, dat de puterile învingătoare,
— nici odată nu s’ar fi întâmplat. Dar pe acea vreme era mai
simpatică o haită de lupi contrarevoluționară, decât o turmă
pașnică de miei. O mână de oameni capabili de orice — prin
crime, pumnal, spânzurătoare, păduri întregi de spânzurători
și temnițe au acaparat puterea. Magnații la început au
făcut mofturi, în cursul anilor însă — în frunte cu contele
Ștefan Bethlen — s’au instalat frumușel în locul celor cu
moralitate de bandiți. Nici în prezent nu sunt în guvern,
cât că Gômbôs cu tovarășii lui sunt oamenii lor.
Poporul maghiar numai atunci va putea fi eliberat de
această șleahtă și pacea numai atunci se va putea consolida
în acest bazin, dacă se vor desființa latifundiile.

V. Desmintirea lui Bethlen

a) Cambridge și Londra

Felul cum s’a prezentat contele Ștefan Bethlen la Londra,

nu est o simplă excursiune, nu este nici un atac sistematic,
ci mai de vreme înaintarea învingătorului pe teritoriul deja
ocupat. Acțiunea sa acolo, a început=o cu expresii ce fac im=
presia unor amenințări și a terminat'o cu injurii. Nu s’a ru=
șinat ca în fata studentimei din Cabridge, în fata unui dis»
tins public de politicieni din Londra, să se refere la lipsa de
cultură a poporixlui român, la superioritatea culturală și po=
litică a poporului maghiar, accentuând pejorativ, că poporul
român e încă tânăr. Această expresie în jargonul apașilor de
salon pestani exprimă o nuanță de dispreț.
Afară de conferințele sale oficiale, — a compărut în
cercul studentimei din Cambridge, unde a fost sărbătorit
în mod deosebit. Despre această conferință n’au scris nici
semi=oficioasele ungurești afară de bine inițiatul „Pester Lloyd“,
care scria : „Auditoriul a savurat fiecare cuvânt al său. După
conferință i s’au pus întrebări de către unii auditori. Printre
aceștia a fost și un student ceh și unul român, fiecare cu

38
câte un bilețel în mână, pe care le=au primit desigur delà fo=
ruri mai înalte. Au citit din ele jenați, încurcați și gângăvind
câteva întrebări. Președintele „University Uniondui“, la în=
ceput n’a voit să le permită aceste întrebări, care de altfel,
nu aveau nici o legătură cu subiectul conferinței, de ase=
menea și auditoriul, prin zgomot și fluerături s’a exprimat că
desaprobă aroganta celor doi interparlamentari, contele Bethlen
însă—care dispune de o mare rutină în ce privește felul cum
trebuesc tratate astfel de elemente ca și cei doi fii tineri ai
Cebiei și României, l’a rugat însuși pe președinte să=i lase să
vorbească, deoarece vrea să le răspundă. Răspunsul ce le=a
dat a fost atât de sarcasitic și ca esenfă atât de zdrobitor,
încât a provocat o furtună de aplauze și râsete 'sgomo=
toase „Textul ca în „Pester Loyd“, (din 27.XI.933, ediția
de seară).
Escapada lui Bethlen la Cambridge a fost o idee minu=
nată. Numai la auzul cuvântului Cambridge, omul își imagi=
nează o străveche clădire în stil gotic, a cărei geamuri colo*
rate răspândesc o lumină mistică — unde decanii șed în
jeturi cu speteze înalte și lanțuri de aur la gât și chiar oa=
menii de serviciu apar cu peruci bogate, ca Wallenstein pe
scena lui Reinhardt. Câți ochelari și câte pălării de fier îm=
bătrânite în cinste ! Aici nu poți face fată cu idei adunate
din ziare, aici trebue să dai un examen serios și cel care=l
trece cu succes, poate să ia cuvântul la oricare catedră din
lume !...
Că despre ce a vorbit nobilul conte la Cambridge —
despre ce l’au întrebat tinerii fii ai Cehiei și României, prin
ce s’a manifestat aroganta lor și în fine ce le=a răspuns no=
bilul conte, „Pester Lloyd“ nu ne face nici cel puțin să pre=
supunem. Desigur că vor fi fost astfel de adevăruri de care
ar fi roșit poate chiar și cerneala de tipar și de aceea au
găsit mai nimerit să le treacă sub tăcere 28),
Din toate acestea însă reese până Ia evidentă, că acest
magnat, eminent călăreț, se simțea tare în șea și își da perfect
seama că aici poate conta nu numai pe o atmosferă favo=
rabilă ci și pe sprijin hotărît. Cel puțin pe durata conferinței.
Premierul maghiar Gömbös a tras învățăminte din exem=

39
piui german. A interzis deci partidul svasticei, reprimă orice
mișcare hitleristă și face pe democratul întruchipat, numai și
numai cu scopul ca Bethlen să nu apară în vre’o cămașă co=
lorată hitleristă sau mussolininiană, ci într’o tinută ireproșabil
democratică.
A îndrumat chiar și partidul său din România să închee
pact electoral cu guvernul, se grăbește să declare, fără să fie
întrebat de cineva, că el dorește revizuirea numai pe cale
pașnică, cu evreii se îmbrățișează, căci își dă seama doar că „T.
E. 5z“=ul știe ce are de făcut 29).
Ori aceasta și dă dovadă că=și cunoaște chemarea, căci
peste universități trece un val de antisemitism, care dă prilej
autorităților universitare și guvernului, să arate cât de mult
iubesc ei evreii.
Gömbös nu trimite la Londra un conte din partidul
său; ci=l expediază pe Bethlen, pe care la nevoe î*l poate și
renega, căci toată lumea știe doar că sunt adversari politici.
Regisarea e minunată. întrucât Mussolini n’a voit să
cedeze Austria lui Hitler, factorul de legătură dintre Italia
și Germania este Ungaria, iar Bethlen, este cel mai bun agent
de legătură între cei doi dictatori și Anglia, căci pe deo*
parte el a avut onoarea să fie primit în audientă particu*
Iară atât de Mussolini cât și de Hitler, iar pe de alta,
cunoaște limba engleză. Opinia engleză nici nu prea se lasă
rugată, primește cu aplauze și însuflețire pe fiul nobilei na’
tiuni maghiare, care e demn de liberalismul englez, fiindcă
opinia publică engleză crede încă și astăzi că toti politicianii
maghiari sunt a la Kossuth, despre care de altfel ca și despre
Bethlen, afară de nume, știe doar că amândoi vorbeau bine
englezește.
In Anglia, opinia publică este încă agitată, ouăle stau la
un loc neasortate, încă nu se știe care e de porumbel și care
e de pasăre răpitoare.
Politica engleză nu vrea să rupă nici cu vechii săi aliati,
iar cu nouii aliati ce se oferă, nu știe ce să facă. Hitler, de
când a început să cânte pacea, a început să devie și om de
de salon, el însă nu numai pacea o cântă, dar accentuează că,
îi trebuesc și teritorii unde să’și plaseze surplusul popu’

40
Miei... Aceasta de fapt es£e o ofertă în formă pudică de a
infra în soldă. Deocamdafă nu se poafe pune bază pe cuvin=
fele și angajamentele sale, dar auto’obligarea sa fată de pace
e suficienfă ca să manifesfăm fată de lume încrederea în el.
Ce’i drepf, sfrângerile de mână polificoase dinfre diplo=
mafi în fond nu prea înseamnă ceva, înseamnă însă cu atât
mai mulf în opinia publică. Anglia, Germania și Ifalia la un
loc, po£ să facă impresia, că Franfa ar fi izolafă. Lasă să se
agife puțin Praga și Balcanul. Din aceasfă cauză ar fi păca£
să se omifă causeria poafe interesantă a unui genflemann,
care vorbește bine englezește și care va avea drept rezultat,
să’i amintească publicului englez că poporul maghiar este un
popor milenar, eroic și cult, care a apărat timp de 300 de ani
cultura europeană contra furcilor ; și că în schimb se poate
înfr’adevăr, că tratatul de pace să fie o operă mizerabilă.
Astfel dar nu e de mirare că trubadurul cu voce plă=
cută este primit cu osanale și aplauze, fără ca auditorii să’și
amintească și de afacerea falșificării de franci.
Și contele Befhlen nu este numai un bun regisor ci și
un bun actor. Nu varsă lacrimi ca odinioară delegații marți’
rilor armeni. Iși dă seama că în vremurile actuale lacrimile au
cam secat. A fost și el nedreptățit, cere însă sprijin numai
pentru ceilalți nedreptățiți, pentru biata Croatie, pentru ne’
norocitul popor rufean cum și pentru săracii slovaci.
Pe Ielicska va fi bine să=l care cu sine, crezu Befhelen,
— așa el nu va trebui să facă pe martirul ci numai pe ghidul
acestuia. Erijat în purtător de cuvânt al slovacilor Hlinka a și
îndrăsnif să pretindă dreptul de autodeterminare pentru Slo’
vacia și Rusia subcarpatică. In cursul procesului Tuka, ce’i
drept, Hlinka a scris că se identifică cu Tuka, de când însă
acesta a fost condamnat, face. Totuși otrava hitleristă și=a
produs și aici efectul.
Incheerea concordatului german l’a trezit la o nouă ac=
fivifafe pe Hlinka, de atunci și’a amintit nunțiul papal din
Praga că există o națiune slovacă, care chiar și suferă. Con’
comitent, s’a referit Hlinka la convenția de la Pitsburg, apoi
a făcut declarația că slovacii de fapt nu au aderat nici când
ta republică—ceeace de Bethlen a fost prezentat la Londra,

41
că Slovacia a fost atașată la Republică fără știrea și contra
voinfei poporului slovac.
Acesta nu este un schimb de vederi inofensiv, nici nu
activează numai în Ungaria, ci și la Zagreb și Bratislava. Nu
de geaba a fost Beibien la Hitler, la Berlin. La Londra nu a
mers numai ca maghiar ci și ca agentul lui Hitler.
Iată însă criza ! Oamenii peste tot o duc greu. Politica
de stat și administrația Cehoslovacă poate a comis chiar și
greșeli, satrapi se găsesc ori și unde și aceștia își încbipue eli'
berarea astfel, că orice om mediocru este indicat pentru con=
ducerea tării, unde mai pui dacă mai sunt și alimentați cu
fonduri din străinătate, îndemnați cu vorba și li se făgăduește
marea cu sarea. E mai ușor să stârnești ură decât să semeni
pacea. Ielicska a procedat la fel odinioară cu stăpânirea maghiară,
cum procedează acum cu cea cehă. Bratislava este foarte
aproape de Viena și guvernul maghiar întreține la Viena o
organizație de propagandă infernală, foarte mult vizitată. Aici
și’a dobândit Tuka composesoratul de la Illava.
La un moment dat, toată lumea află că de fapt Un'
garia nu cere nimic pentru sine de la republica Cehoslovacă ;
ci numai pentru bietul popor slovac, fratele desmoștenit și
persecutat al poporului ceh cere autonomie. Tot astfel s’a
erijat în purtătoare de cuvânt al bietului popor rutean și al
poporului croat privat de națiunea soră, pe capul căruia însă,
pe vremea stăpânirei maghiare, lăsa să se năpustească cel pu“
tin din trei în trei ani grozăveniile stării de asediu și a cur'
tilor martiale.
Aceasta nici nu este politică de revizuire ci mai curând
otrăvirea sufletelor.
Rolul jucat de Bethlen la Londra, atitudinea sa încre'
zută, trebue să fie un avertisment pentru toată lumea, care
să vadă încotro ar gravita și ce scopuri ar urmări : o întele'
gere ânglo'germano'italiană izolarea Franței și consolidarea
fascismului într’un zid invincibil, de la Kiel la Maroc. Ca în
acest lanț măreț Ungaria să nu aibă de ce roși, ar urma res'
tituirea fostelor ei teritorii, ca apoi întreaga Europă să fie în
mod uniform bitlerizată.
Ce'i drept, prin aceasta, ar fi pecetluită și soarta popo"
rului maghiar, dar purtatu's’a vreodată mai bine cu el pro’

42
pria sa clasă stăpânitoare ? Mica înțelegere ar Ii nimicită, ar
avea pradă din belșug coloniștii germani la Gurile Dunării și
Europa întreagă ar geme sub un jug sângeros.
Din fericire, Anglia a prins din timp mișcarea, demo=
crația franceză se tine bine pe poziții și nu vedem împrejura“
rea care ar putea să ne zdruncine credința; că atâta timp cât
democrația franceză există, contagiunea nu va putea cuprinde
Europa.
Și azi încă inima întregei omeniri palpită la Paris. Ce=i
drept, astăzi această omenire este foarte trudită, inima însă
îi este sănătoasă și sperăm că și inima Angliei va pal=
pita în unison cu a omenirei care=i dornică de un viitor
mai bun.
Acum le revine poate popoarelor Micei înțelegeri un
mare rol istoric. Trebue să apere pacea. Trebue să pună sta=
vilă curentului fascist. Trebue să apere libertatea micilor
popoare.

VI. Despre ceace Bethlen a uitat să vorbească

Seria de conferințe „științifice“ tinute la Universitatea
de la Cambridge, în Cadrul Societății științifice din Londra,
de Ștefan Bethlen, reprezentantul celei mai l negre reacțiuni,
ar fi foarte potrivită într o comedie dacă nu ar fi înconju=
rată de atâtea împrejurări triste și pline de pericole. Omul
acesta în timpul guvernării sale de mai bine de zece ani, prin
teroare și stare de asediu, prin faptul cel mai proeminent al
activității sale istorice și de guvernare, — falșificarea bancno=
telor franceze — și=a câștigat un astfel de renume, care după
credința generală părea suficient ca să=i facă imposibilă apa=
riția între zidurile universității din Cambridge. Nu cunoaștem
în deajuns istoria universității din Cambridge, dar știm că
ea a dat pe Darvin, Huxley, Macaulay, Ramsay. Ca cineva
cu un trecut ca și a lui Bethlem să țină acolo conferință și să
provoace însuflețire !... Ca mijloc politic, s’ar admite și falși=
ficarea de franci, dar în nici un caz nu este un fapt, care ar
putea să motiveze sărbătorirea cuiva la prima universitate a
unei așa de vechi culturi.

43
 Dar lumea are memorie scurtă. Publicul cult englez nu
cunoaște din Ungaria decât numele câtorva magnați, cari toti
sunt niște pozeuri simpatici, buni vânători, unii mai și cală"
resc, și se pricep și Ia ogari. Intre magnații aceștia însă e așa
de putină diferență personală că-i confundăm foarte ușor pe
unii cu alții. Englezul distins câre are doisprezece cunos-
cuti magnați unguri, nici cu lupa nu poate găsi deosebire
între ei.
Cui i'se trece cu vederea falșificarea de franci francezi
de ce nu i s’ar trece cu vederèa și falșificarea istoriei? Va*
Iuta istorică este de o importantă cu mult mai mică doar ca
valuta monetară. Și apoi ciné pretinde de la un conte date
istorice dovedite ? E destul de frumos că a învățat să scrie și
să citească și că mai vorbește și limba engleză. De altfel, în
Anglia e obicei să se sărbătorească în numele umanități și al
libertății popoarelor și să se asculte cu compătimire fiii mar*
tiri ai popoarelor oprimate, — dar numai dacă toate acestea
nu stau în calea curentelor politice și nu turbură interesele
politice externe. Astfel au fost sărbătoriți odinioară Grecii
oprimați, Armenii persecutați, etc... Tot așa l’au sărbătorit
odinioară pe Ludovic Kossuth care, martor viu al martiriu*
lui suferit de poporul maghiar a zugrăvit în culori emotio*
nante tirania Habsburgică, care cu ajutorul tarului a înge*
nunchiat poporul maghiar în lupta sa pentru libertate. Și Bet­
hlen a venit cu doleanța poporului maghiar. Dar ce ar fi zis
publicul englez, dacă în locul lui Kossuth ar fi venit Haynau
să expună suferințele poporului maghiar ? Sau ce ar zice dacă
ar veiai Goering să tină o dizertatie, demonstrând cât de ne*
demnă manifestație este persecuția evreilor, și numerus clau*
sus*ul ?
Tratatele de pace au desmembrat Ungaria, dar maghia*
rimea oprimată, lipsită de mijloace de existentă și de drepturi
cetățenești și politice, există doar pe teritoriul Ungariei.
In această privință, înșirăm următoarele fapte indiscu*
tabile :
1) Marea Ungarie, tara mumă are 18 milioane de locui*
tori, până la pacea de Ia Trianon, dintre aceștia nu aveau
nici 700 de mii cetățeni drept de vot, care reprezenta deci

44
 4% alegători din populația tării. Nici astăzi proporția alegă to •
rilor nu este relativ mai mare în Ungaria mică. Dar chiar de ar
fi mai mare, aceste majorități totuși ar rămâne în urma tu=
turor țărilor din Europa, America și Australia.
2) In multe țări poate să funcționeze cenzura, însă, afară
de țările pe fată fasciste, nicăieri în lume libertatea presei și
a gândirei nu sunt atât de încătușate ca și în Ungaria.
3) După datele publicate de Arnold Daniel, bazate pe
datele statistice oficiale maghiare, la 1913 în Ungaria Mare
proprietățile între 100—1000 jugăre reprezentau 14.4% din to=
talul pământului de cultură, proprietățile de la 1000 jugăre în
sus, deci marile latifundii, 40%. Așa dar proprietățile mari și
mijlocii reprezentau 54.4% din întregul pământ cultivabil. In
1921 proprietățile mijlocii (până la 1000 jugăre) reprezentau
16,7C%, proprietățile mari 35,9%, așadar proprietatea mare și
mijlocie în total 52.6%. In aparentă deci în Ungaria mică pro=
porfia s’a ameliorat cu 1.8°/o. Dar aceasta este numai la apa=
rentă, căci în Ungaria Mare mare parte a proprietății rurale
consta din păduri, pășuni, pășuni de munte, deci pământuri
de mai mică valoare, pe când în Ungaria mică luându=se
părfile împrejmuitoare păduroase, latifundiile constau din pă=
mânt arabil, fânete, grădini și vii. In fond, deci, valoarea pro=
portională a latifundiilor cu toată scăderea aparentă de 1.8%
a crescut în mod formidabil.
Groaznică repartizare de proprietate ! Nu există astăzi
una similară în întreaga lume. Mai mult de jumătate din su=
prafata cultivabilă a tării, este în mâna a cc. 6000 familii
(30.000 suflete) iar mai puțin de jumătate, este în stăpânirea
a 443.500 familii de plugari și fără de aceasta mai sunt 431.000
de familii de plugari cari nu au nici o palmă de pământ și
trăesc muncind cu ziua. Intru cât proprietatea sub 10 jugăre
nu asigură minimul de existentă pentru familie și fiindcă
dintre cele 443.500 familii, 292.000 sunt de acest fel, în total
723.000 familii sunt lipsite de minimul de existentă.
Să nu se uite, că dacă considerăm drept latifundii pro=
Prietătile mai mari de 600 jugăre, atunci latifundiile reprezintă
45% din întreaga proprietate. Adică ținând seama de faptul
că întregul pământ cultivabil din tară este de 16 milioane ju=

45
gäre, celor cc. 2000 familii de latifundiari le revin șapte mi”
lioane și 200.000 de jugăre.
Iată situația din Ungaria Mare în 1913 :
Proprietari și arendași . ‘ . . . . . . . 1.981.000
Membri de familie ajutoare acestora . . . 1.723.000
Muncitori agricoli cu ziua și alt personal . . 1.840.000
Deci pentru fiecare 100 de proprietari și
arendași erau muncitori cu ziua..................... 98
In 1920 în Ungaria Mică aveau:
Proprietari și arendași.............................................. 556.000
Membri de familie ajutoare ........................... 474.000
Muncitori agricoli cu ziua și alt personal . . 988.000
Deci pentru fiecare 100 de proprietari și
arendași erau muncitori, cu ziua ..... 178
In tot cursul anului, numai servitorii agricoli au lucru,
însă în 1920 s’au recensât numai 229.000 servitori, pe când
754.000 erau muncitori cu ziua. Deci din plugarii lipsiți de
pământ mai multi Ca 3/4 parte au avut posibilitatea de muncă
numai în lunile de vară, ori aceasta nici înainte de criza
economică nu'1 era suficient pentru minimul de existentă. Ex=
perienta dovedește că un latifundiu împărțit în exploatări mici
de câte 10—15 jugăre dă posibilitate de existentă la de 3—5
ori mai multe brate decât latifundiul neîmpărtit.
Este adevărat că de la 1920 ; sub guvernarea lui Ștefan
Betblen, a fost o reformă' agrară. S’a împărțit pământ și în
Ungaria Mică, ceva mai mult, Ștefan Betblen a avut grijă să
se falșifice despre aceasta și o statistică cum îi convenea. Co’
misiunea de reformă agrară a raportat împărțirea a 1.500.000
jugăre pământ a marei proprietăți- Aceasta este însă un a=
devăr à la Betblen. Statistica de exploatare din 1930 arată
459 mii de gospodării în plus fată de 1925, adică 1.600.000 de
exploatări, dar că aceàsta este șarlatanie reese imediat, dacă
ne gândim că numărul plugarilor din Uagaria actuală abia în’
trece cu ceva cifra de 5 milioane, adică cam un milion de fa’
milii. Astfel ar veni de fiecare familie de plugari 1.6 parte
de gospodărie, căci doar statistica indică ca exploatare gospo’
dăria aflată în mâna unei familii, ce trăește împreună. Deci
falșificarea e evidentă. Se poate că, comisiunea agrară â îm’

46
I
' parfit mai bine de un milion de jugăre, cea mai mare parte
: însă a dat=o unor magnați în suferință, membrilor de club
î; strâmtorafi și altor complici ai regimului și membrii a diferi“
tejor ordine de viteji. Au impartit pământ și între cei lipsiți,
’ nici vorbă. Din datele care urmează se poate chiar și stabili su“
prafafa acestui pământ. Se știe anume că în 1925 partea pro“
prietarilor cu mai puțin de 20 jugăre din întreg solul culti“
vabil al Ungariei reprezenta 32,9%. In 1930 această partea re=
prezenta 34,2%. Cum suprafața întregului sol cultivabil un“
gureșe este de 16 milioane jugăre, diferența în plus de 1,3%
dintre 1923 și 1930 face 217.000 jugăre.
. Cu atâta a sporit pământul aflat în mâna micei proprie“
. făti pe urma reformei agrare a lui Bethlen.
De altfel datele statistice din 1920 s’au depășit, căci po=
pulafia agricolă până 1930 a sporit delà 450.000 la 5 milioane.
Această sporire s’a făcut mai ales prin imigrare. Ținând seama
de această sporire, astăzi, în tara Iui Bethlen trăesC 820.000
familii de plugari, adică 4.150.000 de suflete, mai bine de ju=
mătate din populația întreagă a tarei, care nu au minimul de
existentă.
D. conte Bethlen a uitat să vorbească la Cambridge și
la Londra despre aceasta, dar rugăm opinia publică engleză,
să ne arate în întreaga lume încă o tară, unde mai mult de
jumătate din pământul cultivabil este în posesia a 6000 de
familii, deci în mâna a L1366 parte din locuitorii tării ; iar
jumătate din populația tării îndură foamea expusă la peire.
Căci după cel mai recent raport a camerei agricole, un
muncitor agricol în 1932 a putut face în medie abia 130 zile
de lucru ; iar astăzi când d. conte Bethlen pretinde în fata
opiniei publice internationale să i“se restitue câteva milioane
de maghiari situația este și mai rea.
Ii invităm pe auditorii atât de însuflețiți cari l’au ovafio“
Ûat atât de călduros pe contele Ștefan Bethlen, să calculeze
Ce înseamnă pentru susținerea unei familii 130 zile de lucru
intr un an. Să presupunem că ziua de lucru ar putea fi eva=
luată la 4 pengö, astfel câștigul anual pentru o familie ar fi
de 250 de pengö, adică 20,—zi douăzeci,—lire sterline.
Poftim, facefi socoteala: O familie să trăiască timp de

47
 un an din 20 lire sterline, ceeace înseamnă 1 și 2/3 L. st. pe
lună, adică 33 schilingi, cu un cuvânt, o familie de 4—5 mem*
brii trebue să trăiască dintr’un schilling pe zi, să se îmbrace,
să plătească chirie și să'și procure combustibil pentru iarnă.
La judecarea problemei, dacă ar fi nimerit să se mai
mărească populația Ungariei cu încă câteva milioane, această
împrejurare ar putea fi luată în seamă mai devreme decât
raționamentele geopolitice.
Nu există pământ mai fertil pe lume ca cel din Ungaria,
nu prea există țărani mai rezistenti la muncă decât țăranul
maghiar, nici vre'unul care să iubească mai mult glia, din care
sudoarea lui scoate pâinea. Atunci de ce e expusă aici jumă"
täte din populație să piară de foame ? Numai pentrucă jumă"
fate din pământul cultivabil este în posesiunea a câteva sute
de nemșuguri de magnați, pentru“că numai astfel se poate
tine în jug un popor lipsit de drepturile politice, căci numai
astfel poate o societate de club să uzurpeze întreaga putere
de stat și să sugă întreaga putere dinfr’un popor.
Trebuesc invitate popoarele civilizate din Europa să*și
consulte conștiința, că poate oare omul cinstit să insiste, ca
să se constrângă încă o nouă turmă de sacrificiu sub o astfel
de stăpânire ?
Astăzi în întreaga lume nu există decât o singură țară unde
poporul maghiar este cu desăvârșire oprimat și chinuit: Ungaria.
Nu există decât o singură problemă maghiară care tre’
bue soluționată neapărat și fără întârziere ; acea ca să se des*
ființeze domnia a 300 de magnați, pentru ca acest popor să fie
salvat delà perire. ca să i se procure posibilitatea de existentă.
1storia milenară a Ungariei, nu este fapt decât istoria
celor 300 de magnați unguri și istoria oprimării popoarelor
acaparate sub jugul lor.
Istoria maghiară este istoria unei minciuni îngrozitoare.
De o mie de ani expresia „națiunea maghiară“ înseamnă
doar domnia acestor 300 magnați.
In conferințele contelui Bethlen de multe ori a fost în"
lăturat adevărul, dar cel mai mult atunci s’a depărtat de a"
devăr, când a trecut toate acestea sub tăcere.

48
11. Ardealul
Contele disecă în mod curios aceasta problemă. După
d=sa, problema Ardealului a jucat un mare rol în politica ma=
gbiară din ultimii 50 ani, astăzi însă a luat proporțiile unei
astfel de probleme europene, care mai curând sau mai târziu
va exercita o influentă decisivă asupra atitudine! politice a po=
poarelor dintre Alpi și lAarea Neagră. Nu se vede clar din
prima parte a frazei că în ce a constat rolul important
al Ardealului în politica maghiară, dacă nu face poate aluzie
la faptul, că în guvernele maghiare a trebuit să fie întotdeauna
cel pufin doi magnați ardeleni. Ce privește însă aluzia la po=
poarele dintre Alpi și îAarea Neagră, se apropie de „clair
obscur“ și poate fi socotită aproape amenințare. Obscuritatea
constă doar în aceea, că nu este sigur dacă se referă numai la
argumentul italian, sau și la cel german. Cred că d. conte
cam exagerează. Dacă nu a devenit Ardealul problemă eu=
ropeană în cursul secolelor cât a stat sub dominație maghiară,
deși maghiarimea era în minoritate, de ce ar fi astăzi problemă
europeană, astăzi, când Ardealul a trecut sub dominația ma=
joritătii populației sale ?
Sau poate consideră problemă aceea, că minoritatea ma=
gbiară n’are autonomie? Dar sub stăpânirea ungară majori=
tatea română a avut autonomie?
Contele Ștefan Bethlen sprijinește dreptul Ungariei asu=
pra Ardealului pe următoarele :
1. — Ungurimea a locuit Ardealul înaintea românilor.
2. — Românii au pătruns în Ardeal numai în ultimele
secole, iar majoritatea la sfârșitul secolului XVIII=lea și înce=
putui secolului al XIX=lea.
3. — Intr’o parte spune că uniunea ungaro=săcuio=să=
sească nu s’a putut îndrepta pentru oprimarea românilor, pen=
trucă pe vremea aceia erau într un număr neînsemnat, fiindcă
de fapt s’au mutat în Ardeal numai în secolul al 16=lea și
aceasta pentru motivul că, în principatele române oprimarea,
exploatarea, precum și nesiguranța politică era insuportabilă.
(Precum se vede contele Bethlen amestecă secolele, cum ai
amesteca cărțile). Dacă românii au imigrat de fapt abia în

49

4
 •secolul al XVUea, atunci nu poate fi adevărat ceeace a afir«
anat mai înainte, că abia pe la sfârșitul secolului al XVIIPlea
•au pătruns în Ardeal. Dacă însă locuiau în Ardeal — chiar și
în număr restrâns — pe vremea uniunei ungaro-secuio-săsești,
adică în prima jumătate a secolului al XV-lea, atunci totuși
■nu se poate spune că au imigrat în secolul al XVI“lea.
4. — Românul, ca element imigrant nici când n a fost ele=
ment care să înființeze state și din cauza aceasta poporul
român niciodată n a jucat rol politic în viata Ardealului până
:în timpurile cele mai recente.
5. — Poporul român fiind un popor care se ocupa cu
Creșterea de vite și ciobănitul, n’a avut clasele sociale ne­
cesare evoluției vieții unui popor de sine stătător, n a avut
nici clase de meseriași, nici de comercianti, nici de mari pro=
prietari, și chiar înaltii lui prelati multă vreme au fost de
sânge slav.
6. — N’avea orașe, nici pătură cultă și erudită, căci celui
care a călătorit în Ardeal a trebuit să“i bată la ochi, că în satele
cu populatiune mixtă bisericele ungurilor și sașilor sunt în
mijlocul satelor, în jurul lor sunt casele ungurilor și sașilor,
iar populația românească locuește la marginea satelor unde
își are și bisericile. Și aceasta dovedește că a imigrat mult
mai târziu.
7. — Românii pot mulțumi numai sentimentului uman
și generozității poporului maghiar că s’au putut stabili în
Ardeal.
8. — Poporul maghiar poate privi un trecut milenar, pe
•când poporul român e tânăr și de fapt s’a format numai în
•ultimele secole.
9. — Supremația economică și culturală au avut“o ungurii
și germanii. „Deși pierdem acum mult sânge, pentrucă
politica românească întrebuințează fată de minorități procedee
balcanice și le atacă nu numai la rădăcinile lor culturale ci și
economice. Poporul maghiar nu poate fi învins cu forța“.
10. — Strămoșii noștri nici când nu s’au gândit că fugarii
pe care i=au primit numai din umanitate, și ospitalitate, într’o
bună zi vor alunga pe urmașii lor din casele lor proprii. Ori,
aceasta s’a întâmplat. Pentru generozitatea strămoșilor noștri
recunoștința este TrianonuL

50
 Ad. 1. — Pentru examinarea problemei de astăzi este cu
totul indiferent cine a fost mai întâi în Ardeâl. Fiindcă nu
se poate baza pretentiunea de stăpânire pe faptul, că un’
gurii au fost înaintea românilor în Ardeal, chiar dacă aceasta
ar fi adevărat. Chiar dacă ar avea dreptate în ce privește în’
tâietatea fată de români, ceeace ar câștiga în Ardeal, ar pierde
în Slovacia, deoarece nu încape nicio îndoială că slovacii și
slovenii au trăit încă înainte de invazia maghiară între Drava,
Dunăre și Carpafi. Iar dacă nu respectă titlul de drept în ce
privește întâietatea la slovaci, nu au dreptul să revendice
acest drept nici fată de români.
Asupra acestei chestiuni voi mai reveni, deocamdată,
notăm numai, că după Béla, „Anonimus*", notarul anonim al
regelui, Valachii trăiau aici la venirea Lingurilor. Acest Ano=
nimus, după toti istoricii unguri, în afară de Marcali, a fost
notarul Iui Béla al Ill’lea, deci a trăit la sfârșitul secolului
al 12’lea. Chiar admițând că, cronica lui este un roman, admi’
tând că nici una din datele citate în ea nu pot fi acceptate, to=
tuși dovedește în orice caz atât, că și înainte de nașterea lui
Anonimus au locuit acolo români, deci că la începutul secolului
al 12“lea au existat cu certitudine în Ardeal. Altfel nu ar fi
putut scrie că ei locuesc acolo de secole.
Țara este a aceluia, care o stăpânește.
Numai dreptul vasalității a recunoscut pretentiuni ere=
ditare și de întâietate asupra popoarelor, dinastiile, e drept,
încă țin la titlurile aceste de drept, astăzi însă dreptul și con=
cepția generală este că titlurile de drept au valoare nu=
mai cât timp au o forfă de constrângere pentru a fi aplicate.
Ce folosesc astăzi titlurile de drept Hohenzollernilor pruseni
și ale Habsburgilor internaționali ?
Insă nu cumva să creadă cineva că acest principiu este
glorificarea silniciei. Franța a stăpânit aproape 200 de ani.
Alsacia, fiindcă poporul Alsaciei, cu toate că era de altă limbă,
a ținut la Franța și nu la națiunea soră. Și dragostea pentru
francezi n a putut fi stinsă nici după o conviețuire de 48
de ani.
Problema ungurească însă se prezintă altfel. Slovacii
croații, românii, au trăit aproape o mie de ani împreună cu

51
ungurii în Ungaria, însă poporul maghiar a se înțelege oli=
garhia — în curs de o mie de ani n’a fost în stare să ș=i a=
propie, ci i=a umplut pe tofi de ură, așa că cu totii au dorit
despărțirea. Contele Bethlen este atât de versat în istorie
că știe și lucruri neîntâmplate. Să citeze deci un exemplu din
istoria Europei, în care popoare trăind într’un cadru de uni=
täte geopolitică după o conviețuire de o mie de ani, să fi dorit
despărțirea. Contele a mai afirmat undeva că poporul ma=
gbiar are mare rutină politică. Dacă însă această rutină constă
din aservirea, oprimarea fizică și morală a poporului de sub
stăpânirea lui, atunci ea nu este o dovadă de superioritate, ci
din contră de inferioritate. Rutină politică corectă; ar fi fost,-
dacă i=ar fi apropiat pe slovaci și români. In cazul acesta
însă nici n’ar exista problemă ardeleană.
Ad. 2. — Afirmația că românii au imigrat în masse mai
mari în Ardeal numai pela sfârșitul secolului XVIII și la în=
ceputul secolului XIX este cu totul lipsită de temei. Contele
n’a auzit niciodată de revoluția lui Horia, Cloșca și Crișan?
Nici invazia tătarilor sau a turcilor n’a fost atât de catas=
trofală pentru Ardeal ca revoluția aceasta. Ea a fost provo=
cată numai de ura îngrămădită secole de=a rândul și de o dis=
perare împinsă la paroxim. N’a fost flacăra urei nationaliste,
căci printre oamenii lui Horia au luptat cu miile și țărani
unguri. Ea a fost consecința exploatării insuportabile, care a
durat generații de=arândul.
Ad. 3. — Scuză uniunea ungaro=săcuio=săsească zicând,
că nu s’a putut îndrepta împotriva românilor fiindcă atunci
de abia erau români în Ardeal, deoarece românii au imigrat
în Ardeal abia în secolul al XVIJea. Bethlen laudă uniunea
ca atare, pentrucă prin ea poporul maghiar, săcui și sas și=au
garantat reciproc libertate egală și exercitarea liberă și ne=
stingherită pentru patru confesiuni ; romano=catolică, reformată,
unitară și luterană. Insă d. Bethlen aici a făcut o greșală de
istorie pe care n’o putem lua în nume de rău delà un conte;
Greșește anume când susține că uniunea a garantat patru
religii, fiindcă pe acea vreme în Ardeal nu existau decât două
religii, cea catolică și cea ortodoxă. Uniunea s’a făcut la 1437,
iar aranjamentul cu religiile a avut loc sub regele Ion Sigis»

52
mund, cu 120 ani în urmă, garantându=se libertatea religiilor
prin lege și nu uniune. (De altfel notăm că Luther și-a
fixat principiile numai în 1518). Ä mai uitat să spună
la Cambridge, ca și la Londra, că pe atunci în afară de
cele trei națiuni exista în Ardeal și a patra, cea roi
mână, și în afară de cele patru religii și a cincea, cea or=
todoxă, și că numărul românilor și în secolul al XVI=lea a
fost mai mare decât numărul celor trei națiuni împreună-
Povestea că românii au imigrat în Ardeal abia în secolul
XVMea o fi auzit=o poate delà dădaca lui, sau i=a venit în
minte numai la tribună. De asemenea, este o născocire din do=
meniul fanteziei și afirmația, că în timpul acela în cele două
principate române oprimarea, jecmăneala și nesiguranța poli=
tică au fost insuportabile.
La începutul secolului al XVMea a fost răscoala țără=
nească a lui Dozsa, un fruntaș săcui, încăpăfânat, care așa zi=
când din copilărie a fost în luptă cu oligarhia maghiară și cu
populația săsească. Pentru a sărbători înfrângerea acestei răs=
coaie s’a legiferat, că toată țărănimea vinovată este condam=
nată la sclavie pe veci. Poate la început au făcut unele ex=
cenții, după câțiva ani însă, toată țărănimea din Ungaira și
Ardeal a fost deopotrivă subjugată. Cei din Ardeal poate și
mai rău ca cei din Ungaria. Și aceasta a rămas așa până în
1848. Despre revoluția aceasta au auzit și românii, căci Ni=
colae Telegdi a fost și prin Moldova, să ia în soldă cuțitași
care să ucidă țăranii unguri. 31) Vestea cum l’au fript pe
tron încins pe George Dozsa, cum au fost siliți partizanii lui
să mănânce din carnea pe jumătate friptă a omului încă viu,
a ajuns și până la români. De ce ar fi dorit atunci țărani1
români să treacă de sub stăpânirea lor națională în infernul
țăranilor unguri ? D=1 conte este greșit sau asupra datelorț
sau asupra faptelor. Situația a fost insuportabilă în secolul
al XVLlea mai mult în Ungaria, pentrucă în acea vreme do=
minația turcească lua proporții din ce în ce mai mari și tot
în acea vreme au fost și invaziile tătarilor.
Este cert că deja pe la începutul secolului al XIMea Ar=
dealul avea o numeroasă populație românească. O dovadă in=
contestabilă pentru aceasta este și faptul că încă pe la mijlo=

53
cui secolului al XII-lea cârmuitorul Ardealului se numea
Voevod. Precum denumirea de Crai șiNador (Rege și Palatin)
poartă în sine marca slovenilor din părțile dunărene; și pre­
cum denumirea de Ban îti amintește slavii, delà sud, căci câr”
muitorul ținuturilor Timișene s’a numit întotdeauna Ban și
nu Voevod — tot așa cârmuitorul Ardealului nu a purtat nici
Când numele de Ban, ci delà secolul al XH-lea; s’a numit
Voevod. Cum numele de Ban este o marcă a slavilor de sud,
tot așa titlul de Voevod, are un caracter curat românesc,
fiindcă stăpânitorii poporului român se numeau Voevozi. Faptu
că stăpânitorul Ardealului se numea Voevod, este dovadă in­
contestabilă influentei interne românești, ceeace nu s’ar
putea imagina altfel decât, că majoritatea populației era ro­
mână. O astfel de influentă însă n’o poate avea un popor de
imigranți ci numai unul de autohtoni. 32).
Imigrările pot fi urmărite cu atenție începând cu secolul al
Xni-lea. După invazia tătarilor, întrucât se împuținaseră foarte
mult brațele de muncă, atât latifundiarii cât și Béla al IV-lea au
colonizat foarte multi streini. Aceștia însă vin cu privilegii, ca
țărani liberi, coloniști, cu turma lor. De pe atunci s’a format
pe coastele de sud și sud-est ale Carpatilor ramura economică
a creșterei vitelor. Acest sistem de gospodărie se făcea așa că,
latifundiarul arenda cu dijmă românilor proprietari de turme,
sau cirezi, marile pășuni de munte neparcelate, pe care pro”
prietarul nici n’ar fi putut să le valorifice în altfel, Acest
sistem mai există încă și astăzi în munții Ardealului și Ma=
ramureșului. Turmele se urcă la munte de cu primăvară, unde
stau până târziu toamna și atunci din sporul de animale ce
s’a produs se separă numărul de animale cuvenite proprietății
Sistemul acesta a produs mai mult latifundiarilor, decât pămân’
tul arabil. Această ramură economică introdusă și desvoltată de
români, a contribuit în mare măsură ca Ardealul să fie su”
pranumit „cel bogat“. Alexandru Karolyi amintește într'o scri­
soare adresată lui Bercsényi, că unele părți din munții Ardea”
lului produc mai mult decât un întreg domeniu în Ungaria.
Pe la sfârșitul secolului al XlV’lea a sporit imigrarea, deoa”
rece turcii bătea deja la porțile Voevodatului de sud. Din
teritoriile ocupate de turci și foarte probabil și din România

54
 au venit plugari în Ardeal. Massa mare a românilor însă lo=
cuia acolo deja de mult. A mai pornit și un alt curent, foști
luptători, sub conducerea unor Cneji s’au oferit lui Sigis=
mund ca ostași. Golurile (porțiuni) de graniță ce nu s’au pu3
tut complecta cu secui au fost colonizate de către Sigismund
cu ostași români. Astfel a primit în dar Comitatul Huedinului
Șerban, bunicul lui Ioan de Huniade cu obligația să apere
acea parte a graniței.
Românii imigrați erau deci de trei feluri : păstori, plu=
gări și ostași.
Nici românii plugari și nici romanii soldați nu erau în
raporturi cu latifundiile, pământurile lor erau proprietăți
libere ca și ale sașilor și secuilor, ceeace se dovedește prin
legea pentru apărarea tării din 1435. Această lege dispune,
că în părțile ardelene sunt datori să înarmeze, să înzes=
treze și să ducă pentru apărare : episcopul Ardealului un ban3
deriu (grup de ostași). Voevodul Ardealului două banderii,
contele secuilor două banderii; regele un banderiu și comite3
tele câte un banderiu. 33).
Această lege dispune, că sașii, călăreții secui — (secuii
pedeștri, dorobanții, serveau în banderiul Contelui Secuilor)
— cum și Valachii din părțile ardelene deopotrivă, ca și cele-
lelalte două grupe sunt datori să meargă la oaste, în massă.
Sașii și secuii erau proprietarii liberi a pământurilor,
adică scutiți de robot, dijmă, etc. cu un cuvânt fără nici o
legătură cu latifundiile. Tocmai pentru aceasta erau obligați să
meargă la oaste în massă, cu toată forța lor, că doar pentru
aceea li s’a dat pământul. Deci când legea dispune la fel și
asupra românilor, fixându=le obligațiune identică, se dovedește-
în mod indiscutabil că și românii erau Ia fel scutiți de orice
sarcini fată de latifundii și că pământul l’au obținut pentru
serviciu ostășesc, pentru apărarea tării. Astfel acea lege din
1435 pe lângă celelalte trei națiuni o precizează și pe a patra,
pe cea română, deci situația lor de drept a trebuit să fie
aceeaș.
Ardealul era foarte departe de centrul tării, subjugarea
era deci și mai grozavă ca în patria=mumă. Lesne se poate în=
telege deci, că drepturile românilor, nu prea erau respectate

5S
de nimeni afară de rege. Așa dar legea a precizat un principiu
care magnaților ardeleni nu le convenea de loc.
Este foarte probabil că reducerea plugarilor români la
servilitate a început mai dinainte. Aceasta operație a fost
neplăcut turburată de legea pentru apărare, deoarece țăranul
înarmat era greu redus din nou la servilitate. Reac=
tiunea legii din 1435 a fost deci, că latifundiarii s’au străduit
și mai mult să=i arate drept iobagi pe aceia, cari stăpâniau în
mod liber pământul. Dacă au reușit să=i transforme fără opu=
nere pe țărani în iobagi, atunci desigur că nu au mai putut
fi înarmați ca proprietarii liberi. Probabil din cauza aceasta
a isbucnit la români răscoala țărănească din 1437, la care
foarte natural că s’a raliat și iobăgimea maghiară. Io=
bagi secui și sași nici nu existau. Că, la această răscoală au
participat și coloniștii ostași români pare a fi verosimilă și
prin împrejurarea că nici o altă răscoală țărănească nu s’a sol=
dat prin atâtea avantagii. La răscoalele iobăgimei maghiare n’au
prea participat alfi foști ostași, decât români, întrucât
printre maghiarii din Ardeal nu a existat o pătură pri=
vilegiafă, proprietari de pământ liberi. La această răscoală
au participat și români cu pregătire militară. Răsculatii au și
învins pe toată linia și i=au silit pe latifundiari să le satisfacă
toate dorințele. Totuși abia au încheiat latifundiarii pacea cu
răsculatii victorioși, primii au și călcat obligațiunile luate și
s’au grăbit să înfăptuiască, chiar în cursul acelui an, „uniunea
celor trei naționalități”, căci pe lângă latifundiarii maghiari și
sașii și secuii aveau interese ca românii să nu fie națiune
privilegiată. Nu încape ■ deci îndoială că uniunea celor trei na=
tionâlităti (maghiari, secui și sași) avea de scop distrugerea
românilor. O colonizare de altă natură a fost açeea a cnejilor,
care au venit cu ostașii lor. Aceștia deși se ocupau cu plu=
găritul, erau în orice clipă gata pentru serviciul ostășesc. Ast=
fel de cneaz a fost și Șerban, bunicul lui Ioan de Huniade-
Regele Sigismund a colonizat în regiunile de sud, amenințate
de turci, nu numai români, dar și sârbi și bosniaci. Con=
ducătorii acestor coloniști ostași, au devenit apoi demnitari,
latifundiari. 34.)
Din neamul Garjân, de origină croată s’a , făcut familia

56
r
Gara, din familia ds origină bosniacă Garâzd s’a făcut fa=
milia Szilagyi, care s’a înrudit mai târziu cu casa Hunyade.
Tot din această vită au fost; Vitéz, Csevnicei, (Ianus, Pa=
nonius), în tocmai cum din nepotul cneazului român Vojc s’a
făcut Ioan Huniady și din fiul acestuia Matei Corvinul, figu=
rile cele mai virtuoase și frumoase din Istoria Ungariei.
E absolut sigur că multe din familiile magnate originare
din Ardeal cu predicate ardelenești sunt de origină română.
Astfel fără îndoială sunt români, baronii losika, familiile Ma»
jlath., și Bornemmissza. Sânge românesc mai au în vine fa»
miliile Banffy și Betblen Una din fetele lui Voie s’â mări»
■ tat cu aristocratul de viță domnească Székely, alta, cu un Den»
; gelegi. Familia Bethlen a mai moștenit și sânge de la Prin»
j cipele Moise Székely.
; Că servilizarea românilor era în toi tocmai în secolul al
I XV'lea se dovedește și prin faptul că regele Matei Corvinul a
’ depus în două rânduri cercetări contra Voevodului Csupor,
care abuzând de puterea sa a oprimat țăranii coloniști ro=
mâni, iobagi. Matei Corvinul l’a întemnițat pe acest voevod
: ardelean pentru exploatarea neumană a secuilor și a țăranilor
români și după alte reclamafiuni noui l’a condamnat la moarte.
Sentința nu s’a executat fiindcă Matei Corvinul a fost poate
singurul rege ungar care nu a aplicat în mod efectiv pedeapsa
cu moarte. Astfel dar, nu încape îndoială că uniunea celor
trei naționalități avea de scop oprimarea românilor. Altfel ce
rost ar putea avea aceasta uniune, contra cui s’ar fi aliat?
Domnitorul a fost totdeauna ungur. Maghiarii nu iau
iubit niciodată pe sași. Secuii erau în luptă continuă cu sașii
§i maghiarii. Sașii au fost întotdeauna egoiști și au tinut
seama numai de interesele lor proprii. Au avut totuși cu totii,
un interes comun și anume, să nu se creeze și a patra na=
tionalitate privilegiată. Alianța celor trei naționalități și patru
confesiuni nu avea del scop apărarea reciprocă a libertăților
lor ; ci servilizarea și sclavizarea românilor.
Biserica romano=catolică nu vedea cu ochi buni coloniștii
ortodoxi cari desigur că nu=i plăteau zeciuiala. Dacă însă erau
servilizati de către latifundiari, adică, dacă izbuteau să treacă
în categoria iobagilor, le aplicau principiul roman : cuius regio,

57
 ejus religio — ceeace in practica însemna, că românul redus
la starea de iobăgie plătea și el episcopului romano’catolic
zeciuiala pentru stăpânul său,
Este demn de remarcat faptul, că răscoala țărănească din
1437 a izbucnit tocmai din cauza zeciuelii. Episcopul romano*
catolic al Ardealului a jucat până la sfârșit un rol odios în
proces. Primul document de pace a țăranilor a fost depus la
Colegiul Canonic, unde a și dispărut cu succes, spre folosul
episcopului și a latifundiarilor. Să nu se uite că iobagii nu
puteau dovedi drepturile lor decât cu documentele depuse la
Colegiul Canonic. Aceste colegii adeseori își ajutau iobagii de
religie romano*catolică, cei de religie ortodoxă însă nu se pu*
teau bucura nici de sprijinul acestei institutiuni. 35).
Colegiul canonic a creiat astfel o stare de lucruri prin care
nesiguranța situației de drept a țăranului român deveni mult
mai mare. De fapt în arhivele colegiilor nu existau docu­
mente despre români decât prin care se dovedea ceva în
dauna lor.
Ad. 4. — Este adevărat că poporul român n’a jucat rol
politic până la sfârșitul secolului al XlX'lea, nu a jucat însă
nici poporul magbiar, deoarece rol politic n’au avut decât
clasele aristocrate privilegiate. Ori noblime română nu a existat,
fiindcă aceia dintre români cari obțineau titluri de noblețe
chiar prin acest fapt erau socotiți maghiari. Până nu s’a or*
ganizat partidul national român, unii cari obțineau vre-un
mandat trebuiau să se dovedească a fi maghiari înfocati. Cum
poate să joace rol politic, un popor căruia i s’au răpit orice
drepturi politice? In Statul maghiar românii n’au putut avea
nici cel mai mic amestec în treburile publice, se cuvine atunci
ca tocmai unul din aceia care i*au exclus delà viată în drep*
furile politice și i-au împiedecat să*și facă educația politică,
să le reproșeze azi că sunt înapoiati intelectualicește și eco*
nomicește ?
Nobilul conte s’a rătăcit pe un teren foarte periculos,
căci cele două voevodate române se pot mândri cu o mai mare
carieră istorică decât Ungaria feudală, acest popor necultivat
cu boerimea sa lipsită de rutina politică, a rezistat o sută de
ani mai mult turcilor, fiindcă invazia acestora a năpădit* o încă

58
F
din secolul al VI=lea și totuși a suportat=o și ia rezistat,’ pecând
statul maghiar la primul atac pe câmpia Mohâcsului, s’a pră*
bușit într’un somn letargic, care a durat trei sute de ani.
In 1526 Ungaria a murit și a reînviat abia la 1848. Ple=
nipotențiarul Veneției în 1512 scrie că Ungaria, dacă ar avea
voință fermă, ar putea pune cu ușurință în luptă 100.000
călăreți sau vre=o 200.000 de pederestrași. 36) Totuși pe câmpia
delà Mohâcs ungurii au strâns cu greu 25.000 oameni, re=
prezentând și aceștia în cea mai mare parte banderiile înal=
tilor prelati și ale regelui, astfel că după o luptă de două ore
au fost conplect distruși. Ce=i drept pe malul Tisei stătea
■ loan Zapolya cu oastea sa de 40.000 luptători — veteranii lui
loan Corvinul, — totuși, la cale de o zi și jumătate de flan=
cui mai slab al armatei turcești s’a oprit, așteptând ca odată
cu distrugerea oastei ungurești să piară și regele, pe când
dacă intervenea, puteau distruge cu desăvârșire oștile mu=
; sulmane. Ori, Zapolya avea interes să se piardă bătălia ca și
regele să piară în luptă, iar oastea sa era necesară pentruca <
sub presiunea ei să acapareze tronul.
Iată rutina politică a nafiunei maghiare. Cu aceasta ru=
tină au isbutit să stârnească ură în sufletul celorlalte mino’
rități, au reușit să ducă Ungaria la abatorul războiului mon=
dial și să o mutileze, — pe când poporul moților, țăranii și
boierii fără rutină au fost în stare să adune sub un singur
sceptru pe toti frații de acelaș sânge.
Ad. 5. — Românii formează un popor de țărani crescă=
tori de vite, nu au capacitatea să înjghebeze un stat, nu au
clase sociale.
Se mai pot spune astfel de lucruri în zilele noastre, la
o universitate și incă în fata unui auditoriu de politiciani ?
Poporul român nu are o clasă de meseriași și industriași, n are
clasă de comercianti, dar nici clasă de latifundiari.
Apoi clasă de comercianti nici ungurii nu au, fiindcă co“
mertul în Ungaria îl exercită armenii, macedonenii, germanii»
boemii, grecii și evreii. Mare parte a șantierelor industriale'
unde trebuiau meseriași, erau situate pe teritorii locuite de
alte naționalități, prin Slovacia și prin părțile Timișului.
Clasă de latifundiari într adevăr nu are bietul popor ro*

59?
 mân, pentrcă pământul a fosț împărțit țăranilor. Totuși are oare’-
• care cultură. Ii iubește pe cefde^un sânge cu el. Și boierji.au vor=-
bit totdeauaaL_aceiași-Iimhă c.a._ și țăranii, pe când, dacă e
adevărat ce spune Verbôczy că, doar clasa privilediață istorică,
regnicolă, doar aceasta este națiunea maghiară, — atunci tre*
bue să constatăm că națiunee aceasta maghiară, cu rutină po’
litică, în secolul al XVIII’lea își uitase limba. Aceasta poate
că este o mai mare scădere culturală, decât dubiosul merit
cultural ce l'ar constitui rutina politică.
E adevărat că Românii din Ardeal până pe la jumătatea
secolului al XIXxlea au avut un nivel cultural destul de scăx
zut, aceasta însă nu din vina lor ; ci tocmai din vina acelei
națiuni maghiare pe care o întruchipează contele Ștefan Bethlen,
cu cei 299 complici ai săi.
Ad. 6. — Că poporul Român na locuit orașe, n a avut
educație și cultură socială, după contele Bethlen, se dovedește
prin aeea că, pe când bisericile maghiare și săsești, — în cox
munele cu populație mixtă, — se găsesc în centrul comunei,
înconjurate de casele ungurilor și sașilor. — biserica română
și românii se găsesc așezați la marginea satului, ceeace ar fi
o dovadă evidentă că ei au imigrat mai târziu.
Topografia aceasta însă dovedește altceva.
Ea dovedește că poporul român a fost oprimat și drept
consecință, sărăcit, căci numai cel asuprit și sărac ajunge la
marginea sațului. Nici aceasta nu e ceva cu ce un om cu bun
simt s’ar putea lăuda, sau ceva ce ar putea acorda vre=un
titlu de drept pentru continuarea oprimării.
Ad. 7. — Este apoi într adevăr o afirmație de conte,
mai bine zis de conte maghiar, acea, că un popor de mai
multe milioane de suflete s a putut așeza, coloniza, exclusiv
doar grație generozității și umanitarismului’națiunei maghiare.
Au fost câțiva conți miloși, cari din generozitate au permis
intrarea a trei milioane de suflete pe teritoriul lor, Lucru
ciudat; că tocmai acei conți sunt atât de generoși, cari prin
legiferarea lor condamnă la robie perpetuă întregul popor
muncitor din țară. Dar dacă pe frații lor ixau tratat astfel,
cine ar putea admite că față de moți au fost generoși ? Ne
întrebăm apoi ce sens are generozitatea istorică a statelor față

60
de popoare. Cât de vitreg ar fi administrată o tară, toate mă­
surile cari se iau sunt dictate de concepții practice, bine sau
rău înțelese.
Latifundiarii au avut nevoe de moțul de Ia munte, care
le da anual câte o mie de capete de vite, pentru pământuri
de altfel inutilizabile. Au avut nevoe de țăranul plugar, căci
pământul muncit nu producea și numai munca plasată în el
îi dă valoare latifundi ului. A fost necesar ostașul, luptătorul,
pentru apărarea graniței, căci magnații maghiari nu erau dor=
nici de luptă, ci doar de pradă. Astfel a ajuns nepotul unui
luptător român pe tronul Ungariei, să dovedească apoi că
capacitatea culturală depinde de împrejurările materiale. Acest
nepot de valah este singurul în seria de câteva duzini
de regi, care pe la mijlocul secolului XV-lea și=a trimis agenfii
prin toată lumea ca să înființeze în Ungaria poate cea mai
însemnată bibliotscă din lume de pe acea vreme, formată din
cărți rare și artistice pe care, apoi Șfefan Verboczy de „glo=
rioasă amintire”, a uitat să o salveze înainte ce=a trecut cetatea
Buda pe mâna turcilor.
Ad. 8. — Are însă dreptate d. conte Bethlen când zice
că națiunea maghiară poate să privească asupra unui trecut
de o mie de ani. La această afirmație am să adaug doar un
sincur cuvânt, că poate să privească ntimctl asupra unui trecut,
pe care Ia ispășit deabinelea poporul maghiar. Poporul ma’
ghiar sau se va sfârși ispășind, sau va scăpa de latifundiari.
Deasemenea are dreptate ca poporul român e tânăr. Iată
că în plină tinerețe a scăpat pe latifundii. Al popoarelor ti=
nere este viitorul, d=le conte, „națiunea“ d=voastră e bătrână,
foarte bătrână, Matusalemic de bătrână... are trecut — trist —
viitor însă nu are.
Ad. 9. — „Politica română întrebuințează sisteme balca=
nice contra minorităților“. Ei ei ! Doar nu=i așează pe țărani
pe tronuri înfocate și doar nu=i încoronează cu coroane de fier
înroșite în foc, silindu=i pe ceilalți țărani să mănânce din car=
nea friptă a celor schingiuiti astfel? Pe cine a aruncat în
sclavie perpetuă sau temporală ? Câți Linguri a spânzurat ?
Câți oameni a întemnițat pentru exprimarea ideilor prin presă ?
Câte condamnări la închisoare cu anii a pronunțat asupra vre=

61
 1 unui maghiar pentru lese.nafiune ? Câți Unguri a executat
pentru împărțirea de manifeste ? Câți Unguri a expulzat pen>
tru exprimarea opiniei ? Câte ziare Ungurești a oprit să apară ?
Ori, poate, toate aceste nu le considerați drept sisteme
balcanice, ci generozități specifice naționale ungurești ?
Acesta este un teren prea deschis d»le conte, și nu e
recomandabil să vă avântați pe el... nu numai englezi sunt pe
lume, iar fafă de alții e cam riscat să veniti cu d’al de acestea.
Ad. 10. — Strămoșii contelui Bethlen n’ar fi crezut nici.
« odată că < fugarii, pe cari din umanitate i=au primit în mod
ospitalier, vor alunga cândva din patria lor proprie pe urmașii
lor. Răsplata pentru generozitatea strămoșilor este Trianon.uL
Această frază exprimă un adevăr bine de tinut în seamă,
însă nu tocmai precis. Precis ar fi astfel : generozitatea
exercitată de strămoșii dJui conte, a dus în mod fatal la Trianon.
Timp de o mie de ani ar Ü avut doar destul timp și po«
sibilităfi să«și apropie pe cei de altă naționalitate — de ce a
răsădit în sufletul lor atâta ură că la prima ocazie tofi au
grăbit să scape de paradisul unguresc ?
Nu vă amintiți oare? De la Szegedinac Pêro. la Szent»
tamas, n’au stat oare sârbii gata la luptă? Dar să nu uităm
că erau dușmănoși numai cu d.voastră, căci cu poporul maghiar
și atunci mergeau mână în mână. Drept dovadă incontestabilă
" amintesc, că în oastea lui Pêro erau mai multi țărani unguri
decât sârbi.
Nu vă amintiți? că în 1848, Croatia, a cărei exponent
v’afi erijat acum, atăcase cu oaste Ungaria ? Afi uitat de Ho«
■ ria și Cloșca, de Avram Iancu, de fapta eroică a maiorului
Hatvani și de jurământul de credință de la Abrud ?
Au uitat d=nii magnați că de o mie de ani, au stârnit
doar ură, cu toate că au fost multi români cari ar fi voit să
" o ducă mai bine cu ungurii. Chiar și mult hârfuitul Avram
Iancu, când a fost măcelul la Abrud, era acolo pentruca să
•depună jurământ de credinfă pe constituția maghiară, când
Hatvani l’a atacat. Revoluționar român, cunoscutul european,
Nicolae »Bălcescu, ia iubit de asemenea. Intr’o scrisoare adre«
sată unui amic al său, Ghica, scria: „Mi se rupe inima când
văd pe bieții maghiari și însuflețirea lor“... Astfel de cuvinte

62
 fac dovada unei sincere iubiri. După nenumărate desamăgiri
și amăgiri acest om și în emigrație a fost în anturajul lui
Kossuth, care în chestiuni de încredere s’a folosit de cunoștin=,
fele și legăturile acestuia. Orice dragoste însă era zadarnică
' magnatul maghiar nu a nutrit niciodată sentimente frățești
nici chiar fata de poporul maghiar.
Iată adevăratul tablou despre„ rutina politică“, de care a fost
condus contele Ștefan Bethlen la Cambridge I Totuși, poate
ar fi fost o mai înțeleaptă rutină politică democrația, decât
supremația.

Iii. Croatia
Contele Bethlen își face o glorie din acea, că statul ma=
ghiar a dat autonomie teritoriilor unde locuiau în massă alte
naționalități. Citează deci Croatia. Aici, d. conte nu bate drumu=
rile adevărului. Desigur își face socoteala că, opinia publică en=
gleză e cu totul necunoscătoare în istoria ungară și în problem
mele de organizare maghiară.
Ungaria nu a dat nici când autonomie Croației. Nici
nu a avut cum să=i dea. Croatia s’a atașat — să zic așa —
Ungariei, în anul 1088 sub Regele Ladislau, care, precum și
câțiva urmași ai lui, s au și încoronat de regii Croației. Ast=
fel Croatia a ajuns la uniune personală cu Ungaria. Insă în
Croatia a domnit timp de secole un regim juridic familiar și
de proprietate cu totul deosebit și străin de influenta ungară ;
regimul căminului comun. întrucât cel mai apropiat teritoriu
de complectare al oștilor ce mergeau spre sud era provincia
slavonă de dincolo de râul Drava, Banul Croafiei era totodată
și Ban al Slavoniei. Delà regii din Casa Arpad acest teritoriu
se numea (Partes adnexae) țări asociate, ceeace arată în mod
evident, că de la secolul al XLlea Croatia niciodată nu a fost
sub administrația sau legile Ungariei. Din vina oligarhiei ma=
ghiare pe Ia începutul secolului XVI=lea, cea mai mare parte
din acest teritoriu a fost pierdut, fiind cucerit de turci, iar
Pe la sfârșitul acestui secol întreaga Croatie, afară de câteva
colfulete mărginașe, era pierdută. Populația Croației a stat
Qiereu sub arme, aproape în tot cursul secolului următor. Pe

63
măsură ce se pierdea teritoriul Croației vechi populația»
mai ales cea care purta arme, s’a retras și sa așezat în
Slavonia, cate și ea suferise din cauza războiului. împărații
Habsburgi, cari vedeau cu mare desamăgire că oligarhia ma­
ghiară nu prea poate fi folosită pentru apărarea tării, au dat
avantagii oștenilor și comandanților croati.
Dintre căpeteniile croate au ales Habsburgii comandanții
de cetăti și căpeteniile de oști. Astfel au ajuns să se afirme
familia Zrinyi, Jurisics - și Gara... Slavonia odată deposedată,
Croatia a figurat deci în baza vechiului drept secular ca tară
asociată, parte anexă. Pe timpul războaielor cu turcii, acest
teritoriu a trecut sub jurisdicție militară, iar mai târziu s’a
organizat în regiune de bază grănicerească. Toate acestea însă
fără asentimentul dietei maghiare, ba chiar contra protestelor
ei repetate.
Deci „autonomia“ croată, nu este opera nafiunei maghiare
ci un produs al vechiului drept croat, modificat de Habsburgi.
Iată dar, că Ștefan Bethlen, ocazional „a falșificat istoria ară»
tând că autonomia croată ar fi opera nafiunei maghiare
Concomitent cu expansiunea puterei turce^j^ brâul re»
giunilor grănicerești s’a mărit și s’a extins sprdiRNord. Cele
trei comitate ungurești : Szerém, Verôcz și Pozsega, de dincolo
de râul Drava, au trecut sub influentă croată, însă până la
1848 nu au fost parte anexă ci parte integrantă a Ungariei.
Legea electorală din 1848 înșiră și aceste trei comitate printre
circumscripțiile ce aleg și trimit deputafi în parlamentul ma»
ghiar din Pesta. In 1848, când curtea din Viena l’a mobilizat
pe Ietacsis contra revoluției maghiare, Banul Croației, pre­
torii maghiari nu numai că l=au bătut, dar aproape l=au și
dezarmat. Împăratul după reprimarea revoluției a găsit nimerit
să răsplătească poporul croat, sporind teritoriile anexe cu cele
trei comitate ungurești de dincolo de Drava, transformând
întreaga Croatie în provincie despărțită și independentă de
Ungaria.
In aceasta stare au rămas până la 1868. Cu ocazia împă»
cărei (transactiei dintre Austria și Ungaria) toate încercările
s’au izbit de rezistenta împăratului, astfel Ungaria a fost ne»
voită să închee înțelegere cu Croatia prin convenția de stat

64
 legiferată în 1868, prin care, în baza stării de drept existente
a recunoscut drept părți anexe cele trei Comitate din Sirmium,
— adică din vechea Slavonie s’a făcut actuala Croatie și
din Comitatele maghiare actuala Slavonie. Acestea afară
de resortul comerțului și al apărării se bucurau de o au=
tonomie absolută, având în fruntea lor un Ban numit de
rege după propunerea guvernului maghiar, care însă trebue
să fie întotdeauna autohton croat. întrucât însă suveranitatea
economică o exercita guvernul maghiar, Ungaria s’a obligat
totodată să contribue cu o însemnată sumă la sarcinile de
administrație interne. Deși în principiu nu, în practică s’a
creat situația că un autohton croat putea să fie funcționar
ori și unde în teritoriile Coroanei Sfântului Ștefan, un au=
tohton maghiar însă nu putea ocupa funcțiuni în părțile anexe,
Derivând din problemele comerciale și de apărare, s’au ivit
chestiuni comune între Croatia și Ungaria. In astfel de con=
dițiuni însă nu se putea lua vre=o hotărâre la Pesta decât
de o dietă comună în care figurau deputat! croați delegați
de dieta croată din Zagreb,
Acesta era aspectul așa zisei autonomii. Ea n a fost creată
nici de oligarhie nici de legiferarea maghiară, ci sub formă de
uniune personală a existat de secole, însă Ungaria n a voit să
o recunoască de uniune reală nici după o existentă de câteva
decenii decât sub forța împrejurărilor.
In legătură cu chestiunea autonomiei croate poate mai e
necesar să adăugăm, că de când Habsburgii au organizat*© în
tinut grăniceresc, această provincie a manifestat o vădită an=
tipatie față de Ungaria și nu se considera parte anexă a Un=
gariei ci pur și simplu provincie Habsburgică. înainte de răz=
boi se expunea la mari primejdii acela care pe vre=o terasă de
cafenea sau pe stradă încerca să vorbească ungurește și avea
dreptate doamna aceea din societatea londoneză, care luând cu=
vântul în cursul discuției în contradictoriu la conferința lui
Bethlen, a spus că în anii de război umblând și fiind la Zagreb,
a văzut peste tot doar culorile naționale croate, a auzit numai
limba croată și a întâlnit exclusiv cultură și sentimente na*
fionale croate. Acesta este adevărul adevărat și astfel a fost
în permanență de la 1848. Poate să colinde cineva și astăzi,

65
5
în lung ș't în lat frumosul oraș Zagreb șt nu va găsi nici o
piatră sau vre=o urmă de cultură care să=i amintească Ungaria.
;Nu există vre=un străin pe lume care și=ar putea închipui
că acest oraș și acest teritoriu a fost timp de opt sute
de ani o provincie a coroanei maghiare, afară doar, dacă nu
va fi socotită drept semn de amintire statuia lui Ielasics, care
cu sabia întinsă amenință spre Ungaria.
Este demn de remarcat că planul Jugoslaviei, adică înfiin=
tarea imperiului Jugoslav prin anexarea teritoriilor slovene, și
celea de sub imperiul maghiar, s a conceput în creerul politic
cianilor croati, și de aci s’a întins în provinciile imperiale slo=
vene, încă înainte de a se fi gândit politica sârbească Ia așa
ceva. Nici vorbă nu poate fi că Croatia ar fi fost încorporată la
Sârbia contra voinței sale, deoarece Sârbia era încă ocupată de
trupe austriace și germane, când consiliul national din Zagreb
a proclamat unirea cu Jugoslavia, care urma doar să se înființeze.
Nicolae Hortby s’a grăbit să predea întreaga flotă austro»
ungară acestui consiliu national ; ca unei puteri învingătoare cu
■drept asupra Adriaticei. Consiliul a primit flota în numele Jugo’
slaviei și nici n’ar fi putut=o primi altfel. Atunci s’a dus contele
Ștefan Tisza cu cravașa în mână, să trateze cu politicianii
croati, înzadar a izbit însă cu cravașa în masă, fiindcă domnii
croati au declarat pe fată, că dânșii se consideră că fac parte
»din Jugoslavia.
Croații deci s au despărțit de coroana Sf. Ștefan și s au
unit cu imperiul Jugoslav din voință liberă, ca o consecință
a dorinței de mai multe decenii. Dacă au regretat acest lucru
mai târziu și astăzi cochetează în unele privinti cu Ungaria,
acest lucru îl pot face pe contul lor propriu ; nu pot învinui
însă cu nimic opera de pace.
Dar ce are Bethlen de împărțit cu autonomia croată, când
nu dispune de loc de vre=un titlu de drept pentru a reclama
pentru sine Croatia ? Pe teritoriul Jugoslaviei nu vietuesc mai
mult de l°/o maghiari. Această pretentiune demască deciadevă»
•ratele dorințe a contelui Bethlen. Dânsul înțelege sub auto»
nomia croată, ruteană și slovacă, propriu»zis, totala separatiune
și independenta de stat, cu gândul ascuns, că astfel de fări«
șoare nici așa nu pot rămâne ca state independente și odată
se vor oferi Ungariei.
Fiindcă numai agitația iredentistă maghiară a înteții atât
de mult nemulțumirile croate și slovace. Mișcările contra sta=
tului, crearea de atmosferă, a fost finanțată în toate trei sta=
tele succesoare cu bani ungurești. Nu se poate închipui, ca
acea Croatie care după opt sute de ani petrecut! Ia olaltă cu
ungurii a fost stăpânită numai de ură fată de aceștia, să do=
rească în mod sincer realipirea la Ungaria, fiindcă din acești
opt suie de ani timp de trei sute ani căuta cu tot prețul să fie
mai bine alături de Habsburgi de cât de Ungaria.

IV. Rusia Subcarpatină

Contele Ștefan Bethlen își descoperă inima, care nu bate
numai pentru croafi ci se tângue și de soarta slovacilor și a
rutenilor. In această bocitoare se plânge, că acestor două
popoare nu li s a recunoscut de loc dreptul de aut odetermi=
nare. Arată că în această privință au fost posibile două solu=
tiuni; sau făcute popoarele independente, ca apoi să decidă
singure cu care popor vreau să se unească, sau însăși opera
de pace ar fi adus popoarele, firește în sensul autodeterminării
lor în alianță cu poporul indicat de către ele înșile. Opera de
pace nu a făcut acest lucru așa că a comis o nedreptate gravă
nu numai fată de poporul maghiar — aci pomenește pentru
prima oară despre poporul maghiar și nu despre națiunea ma=
ghiară — ci fată de slovaci, rușii=carpatini, cum și fată de
alte minorități, fiindcă nu numai c’a mutilat în mod
nepotrivit trupul statului maghiar, ci a condamnat la un rol
subordonat; în mod neuman, o întreagă serie de mici națiuni.
Aceste biete mici popoare nu au destulă putere ca să facă să
se auză cuvântul lor în învălmășeala europeană, așa că nafiu«
nea maghiară — a se înțelege trei sute magnați — (acuma vor=
bește despre națiune și nu despre popor) se consideră obligată
să=și ridice glasul în fata Europei pentru acele popoare, care
au stat alături de ea în bine și în rău, timp de o mie de ani,
(până în ultima zi a războiului mondial.
Pentru un om care cunoaște situația este greu să asculte

67
liniștit așa ceva, ce numai un conte poate servi cu fru­
ntea senină, unui public de a cărui lipsă de cunoștință
este convins. înainte de toate nu . este adevărat, că
poporal slovac nu s’a folosit de dreptul său de autodeter=-
minare, Poporul slovac a aderat la încorporarea în republica
cehoslovacă. Conducătorii slovacimei au colaborat fără excepție
la aceasta uniune. In ce=i privește pe ruteni, ce=>i drept, nu se
poate susfine așa ceva; însă nimenipe lume n’a auzit nici când
despre mișcarea națională rusosubcarpatină și fără discuție
opera de pace are meritul c’a descoperit cu ajutorul miraculo­
sului său microscop poporul rutean.
Iarăși se abate d=nul conte delà adevărul istoric, când
afirmă că dreptul rutenilor de autodeterminare n’a fost
respectat de opera de pace, fiindcă doar sub numele de
„Podskarpatska , Rus“ a făcut din teritoriul locuit de ea țară
independentă; anexând=o numai în mod provizoriu republicei
cehoslovace, pentru atât timp, cât era necesar pentru creearea
condițiilor materiale de existentă independentă. Aceste con=
ditii materiale deocamdată nu se pot crea.
Este oarçcurp uimitor că d. conte Ștefan Bethlen repre=
zintă. interesul slovacilor și rutenilor ca și cum ar > avea ceva
titluri de drept a face aceasta. Contele vorbește pretutindeni
despre ruteni, desigur fiindcă există problemă ruteană — a se
înțelege ucrainiană — cu care cei ce luptă s’o realizeze fac
destul sgomot în lume. Problema ruteană=ucrainiană însă nu
are nici o legătură cu problema ruteană=subcarpatină.
Numele de rutean este . denumirea ucrainienilor din Ga=
lifia din fostul imperiu austriac. Deci problema ruteană în=
seamnă deoparte ura contra polonezilor, de altă parte dorul
după .ukrainieni.
Poporul rutean subcarpatin, care locuește în cele trei .
foste comitate maghiare : Bereg. Llng și Ugocsa, numără 200.000
de suflete și nu a avut: niciodată vre=un amestec în învălmă=
șeala problemei. rutene. Omul are impresia că d. conte Ștefan
Bethlen de aceea vorbește mereu despre ruteni, ca să provoace .
impresia în publicul englez, care nu cunoaște împrejurările din
carpafi, că aci se ascunde problema europeană a chestiunei
ukrainiene, .

68
 Nu se poate nega, că întreaga clasă intelectuală a po=
porului rutean subcarpatin s’a declarat și parte din ea se
declară și acum maghiară, dar massa poporului, gratie oligarhiei
maghiare și administrației de sub auspiciile acesteia, era pe ju=
mătate abrutizată.
Din populația ruteană subcarpantină 7O°lo au fost analfa=
beți. Ca îmbrăcăcăminte aveau numai opinci de zdrențe. Lo=
cuintele lor erau încălzite de caprele și văcuțele adăpostite la
un loc cu ei. Pare de necrezut că putea exista un petec al
Europei care să fi zăcut într’o mizerie așa de grozavă, fiindcă
cele trei Comitate rutene subcarpatine tânjeau sub jugul unui
latifundiu de 300.000 de jugăre, care sugea ca un vampir,
vlaga mai multor oameni de cât puteau produce mamele
ruso=subcarpatine. Toate regiunile Ungariei își au vam=
pirii lor de acest soi, nu există însă nicăeri unul atât de te=
ribil ca acesta. Latifundiile vampire în Ungaria există încă,
pe teritoriul republicei cehoslovace însă fiind împărțite a
dispărut de pe suprafața Rusiei subcarpatine în decurs de un
deceniu opinca, sumanuhzdrentuit, domiciliul de grajd și coli=
bele. Astăzi țăranii ruteni se încaltă cu cizme și se îmbracă
omenește, fac impresie de oameni așezați, ba chiar și femeile
care trăesc numai din lucrul cu ziua sunt bine îmbrăcate. Po=
porul are simțul artei și de când nu doarme împreună cu vi=
tele, este curat și frumos, atât bărbatul cât și femeia.
Trăiesc în case zidite și au dispărut analfabetii- In tim=
pul din urmă, ce=i drept, criza a provocat mizerie, fiindcă gu=
vernul maghiar și guvernul republican lucrează poate cu o
străduință egală la războiul vamal, consecințele căruia le su=
portă în prima linie poporul muncitor rutean=subcarpatin. Te=
renul este deci mai favorabil aici pentru agitațiile iredentiste.
M.ai recent însă și aici s’a produs o ameliorare simțitoare.

V. Slovensko
Poporul slovac a fost cel mai mizerabil tratat de către
oligarhia maghiară. Despre aceștia nici atât nu se poate sus=
tine că ar fi un popor de venetici, fiindcă despre ei recunosc
și ungurii că au locuit tara înainte de venirea lor. Poporul

69
slovac s’a înfrățit cu poporul maghiar. încă pe vremea regilor
din casa Arpad se răscula împreună cu poporul maghiar, când
adeseori jugul oligarhiei devenea insuportabil. A luptat îm­
preună cu Csak Mate, sub steagul husit și în timpul lui
Doja. După revoluția lui Doja a fost aruncată și țărănimea
slovacă alături de țărănimea maghiară în vecinică robie și mai
târziu a luptat împreună cu poporul maghiar în războaiele
pentru libertate, în timpul lui Bocskay, și Rakoczy. Slovacii
au constituit forța de apărare a lui Francise Rakoczy. Astfel
că comitetele răsăritene în permanentă aparțineau principatu=
lui Ardealului. Principatul ardelean â fos unicul refugiu pen*
tru libertatea maghiară.
Dacă nu era cu putință apărarea țărănime! contra jugu*
lui de latifundii în județele maghiare ardelenești, în județele
de nord anexate, situația iobagilor s a ameliorat, fiindcă Bocs*
kay și Rakoczy George I s’au convins că iobagii slovaci numai
așa vor deveni ostași de încredere dacă puterea latifundiară
va fi redusă. Pe Bocskay Istvan era să*l aleagă chiar regele
Ungariei. Acesta a fost unicul domnitor pe care l’a preocupat
ideia eliberării radicale a poporului maghiar. 37>) El a voit să
înființeze pe teritoriile Ungariei de nord și din câmpie, ajunse
sub stăpânirea sa, țărănimea liberă.
Aceste terenuri țărănești, liberate de sarcinile latifundiare,
au fost numite haiducine. Bocskay intenționa să apere cu ele
tara în contra dușmanului, fiindcă Ungaria la începutul seco=
lului al XVIIdea ajunse deja în situația, că în cel mai bun
caz putea fi apărată doar de împărat cu mercenari străini.
Oaste maghiară, afară de aceia a principilor ardeleni, nu a
existat. Bocskay la primul pas a creat 70.000 gospodării
haiducine, dar nu și=a ascuns intenția de a înființa pe te=
ritoriul tării peste 100.000 astfel de gospodării libere.
Pentru' oligarhia maghiară toate acestea erau crime și jude»
cata n’a întârziat. Principele, în decursul operei sale — desi=
gur otrăvit — a murit subit la Kassa (Cosice). Două treimi
din cele 70.000 gospodării haiducești, înființate de Bocskay, au
fost repede reaservite de către magnați. Mai târziu cu o sută
de ani Francise Rakoczy al IIJea, care=și întemeiase puterea
și el pe teritoriul locuit de slovaci; a fost distrus tot pentru a=

70
 ceastă problemă. EI a îndrăznit anume în diete din Onod să
propună scutirea țăranilor de serviciile domnești cât timp ser­
vesc țara sub arme.
Latifundiarii maghiari s au temut însă că prea mulți fă=
răni vor veni să apere patria și prea puf.ini vor rămânea ca să
robotească pe latifundii. I=au răspuns lui Rakoczy, că „noi am
luat armele în mână pentru libertatea noastră nemeșească”.
Deci au ales mai bine Iatifundiul decât patria. Au și început
trădările, infidelitățile, deși împăratul nici n’a avut armată în
tară, fiindcă întreaga sa forță era reclamată de războiul
succesiunei spaniole, însă partea covârșitoare a tării totuși au
cedat=o împăratului, care cu vre=o 12.000 de oameni a reușit
să reocupe Ardealul și 4/5 parte dințară, dar și în a cincea cin=
cime înflorea trădarea până ce, în fine, pe câmpia M.oftinsului oli=
garhia a terminat definitiv lupta pentru libertate cu o mare
trădare. A capturat imensele latifundii, ale lui Rakoczy, l’a sub=
jugat din nou pe țăran și pentru mai mulă siguranță a arun=
cat asupra lui Rakoczy stigmatul trădării. Cu toate acestea
până la începutul secolului al XIX=lea, acest platou locuit de
slovaci a fost leagănul culturii maghiare.
Domnul conte Bethlen nu poate aduce ca argument în
contra slovacilor nici chiar inferioritatea lor culturală, fiindcă
cuvinte din serviciul divin unguresc, noțiunile politice, numiri
de aranjamente și de agricultură, cu un cuvânt expresiile cul=
turale adoptate de unguri în Europa, sunt în covârșitoare
parte de origină slavă. Chiar cuvintele care nu sunt de origină
slavă s’au introdus în limba maghiară în formă slavă. Ce=i
drept, mare parte din aceste cuvinte au fost introduse în
limba maghiară prin slovenii transdanubieni, mare parte însă
și din dialectul slovaco-morav.
Cum s’a achitat „națiunea** maghiară fată de acest ser=
viciu cultural?
Așa că, liceele slovace rămase din epoca lui Bach le=a
închis, societatea literară slovacă a dizolvat=o, reprezentațiile
teatrale slovace chiar reprezentațiile diletante, le=a oprit și le=a
stârpit. Tinerimea slovacă au instruit=o în școlile secundare
maghiare cu istorie falsă, ticluită după gustul oligarhiei. Pe
foarte mulf.i i'a silit să se ducă la universitatea cehă din Praga,
de unde nu s’au mai întors cu simpatie potentată.

71,
 In anul 1900 am apărat un avocat ungur, care a fost
persecutat fiindcă s’a declarat slovac. Baroul l’a pedepsit în
mai multe rânduri cu suspendare, fiindcă a rostit la întruniri
publice discursuri în limba slovacă. Fapta aceasta a fost cali=
ficată delict ce atingea onoarea de avocat. In contra acestei
sentințe se putea căuta remediu Ia „Kurie” — instanță su=
premă. „Kuria” l’a și achitat, însă numai cu motivarea că avo=
catul, ca reprezentant juridic al comunității urbariale compusă
din câteva sute de persoane cari nu cunoșteau decât limba
slovacă, nu i=a putut informa pe aceștia despre starea proce=
sului lor decât în limba slovacă. Insă principiul, că un discurs
finut în public în limba slovacă atinge onoarea de avocat, s’a
menținut în mod tacit.
Cu acelaș avocat s’a întâmplat următorul caz: In 1915.
rușii au trecut deja Carpații și au ocupat Homonna.
Primejdia era mare. Atunci, Ștefan Tisza prin mijlocirea
secretarului de stat Hantos Elemér l’a chemat la el pe avo=
catul nostru, devenit celebru prin persecufiunile îndurate în
decurs de 10 ani, și 1 a rugat să convoace fruntașii slova=
cilor, să întocmească un memoriu despre doleanțele lor, pe
care apoi să=l prezinte, fiind ferm decis că, numai de nu va fi
absolut imposibil, va satisface toate doleanțele lor. Atunci au
pornit tratativele despre care am fost informat direct și eu
ca intermediar. Ministrul președinte a dat ordin ca acest avo=
cat, sau mandatarul său, să fie imediat introdus la el, chiar dacă
ar fi în consiliul de miniștri. După discuții de câteva săptă=
mâni, dorințele slovacilor au fost puse pe hârtie. Concesiunile
cerute au fost atât de neînsemnate, atât de firești, încât nici
nu meritau discuție. Nici a douăzecea parte din ceace reclamă
astăzi Iehlicska. Ștefan Tisza a primit memoriul și s’au înțeles
că peste câteva zile va fixa data la care mandatarii poporului
slovac se vor prezenta pentru a iscăli punctele stabilite. Pre=
zentându=mă împreună cu avocatul la Președinția Consiliului
de Miniștri, în ziua fixată, să întrebăm ziua pe când vor fi
convocafi mandatarii slovaci, am fost primiți numai de secre=
tarul primului ministru, care mi=a spus că d=nul ministru pre=
ședințe nu are timp acum să se ocupe de chestiune, nici nu=mi
poate spune când va avea timp pentru așa ceva. La între=

72
 barea noastră plină de consternare, secretarul ne=a dat urmă=
-țoarea explicație : „dar ce, d=voastră sunteți străini aici, n’ați
auzit că alaltăieri am spart frontul rusesc la Gorlice ?
Când rușii erau la Homona, Ștefan Tisza era preocupat
să satisfacă doleanțele slovace, după ruperea frontului delà
Gorlice însă aceasta nu mai avea nici un rost.
Totuși ar fi avut rost, fiindcă după trei ani și jumătate
tot acest avocat slovac și tot aceiași delegați slovaci tra=
tați cu dispreț, au adus hotărârea unanimă, prin care fiii slo=
văcimei au proclamat unirea cu republica cehă. In Noembrie
1918, Oskar Jaszi, ministrul minorităților în guvernul Iui Karolyi
a discutat deasemenea cu consiliul national slovac la Turot
Sf. klartin, dar și această discuție s’a terminat cu declarația
hotărâtă, că slovacii se consideră parte integrantă a republice!
cehoslovace.
De altfel în legiunea cehoslovacă au intrat încă delà în=
ceput și slovaci. Toate acestea dovedesc că, contele Ștefan
Bethlen a avut o inspirație poetică atunci, când a afirmat că
là încheierea păcii s a decis asupra sortii slovacilor fără să=i f i
întrebat cineva. Se poate afirma ca un adevăr incontestabil,
că întreaga slovacime a proclamat cu trup, cu suflet despăr=
tirea de Ungaria și unirea cu republica cehoslovacă.
Socot necesar să mai relev două chestiuni. Am auzit
argumentul că adevărata frontieră pentru o tară este cea fixată
de conditiuni geo=politice. Nu înțeleg să intru în discuție a=
supra importantei acestui principiu, mă refer doar așa în trea­
căt Ia faptul, că în peninsula Pireneică se găsește în afară de
Spania și Portugalia. Frontiera geo=politică a Franței spre
lăsărit ar fi Rinul. Savoya franceză este în contradicție cu
principiul geo=politic. Fostul imperiu maghiar a fost încon=
jurat de Carpați numai Ia nord și Ia răsărit, dar spre sud și
mai cu seamă spre apus este o poartă absolut deschisă. Aceste
porți deschise Ie=a putut apăra secole întregi de toate inva=
ziile, însă popoarele asiatice au intrat prin lanțul gigantic al
: Carpaților și peste aceasta a trecut armata mai primejdioasă
■ca toate celelalte a hanului tătar Bătu. Această discuție
§eo=politică, poate confine însă și ceva adevăr. Acest bazin
Terții, îngrădit din trei părți putea fi populat cu o națiune

73
-unitară, dacă oligarhia nu ar fi distrus poporul maghiar și nu
ar fi adus diferite popoare streine cu tendința ca, cu ajutorul
lor să îngenunche în primul rând poporul maghiar. Divide et
impera era și principiul oligarhiei maghiare. Numai astfel s a
putut menține la putere, că le-a plantat laolaltă și le=a pus fată
în fată diferitele popoare, ațâțând ura reciprocă a tuturor.
Domnul conte Bethlen amintește despre Elveția orientală.
Această Elveție orientală a fost concepția lui Oszkâr Jaszi, unul
din conducătorii maghiarilor progresiști, dar din cauza ei a
avut parte numai de persecuții. Întregul popor muncitori și
intelectualitatea progresivă n’au fost suficiente ca acest om
cinstit să poată câștiga unul din cele 413 mandate în paria-
ment. Contele Ștefan Bethlen se referă la opera lui Oszkar
Jaszi care este exilat pentru vecie. Astăzi contele Ștefan Bethlen
cântă pe aceași strună cu Jehlicska, care a lucrat în parlamen­
tul maghiar pentru separarea slovacilor. Ideologia lipsită de
șovinism a lui Masaryk dispune de o grupare de ideliști ca­
pabili, credincioși, însă în administrație din când mai majorează
șovinismul de hegemonie cehă.
La agravarea divergintelor a contribuit iridenta maghiară
alimentată din Budapesta, presa susținută cu bani din Buda­
pesta și mandatele parlamentare a partidului maghiar și creștin,
dobândite tot cu fonduri din Budapesta. Oricât de redus
ar fi însă rolul intelectualilor slovaci în republica cehoslovacă,
acest rol este în mod incomparabil mai mare, ca cel pe care
l’au avut sub stăpânirea maghiară.
Contele Ștefan Bethlen, sub autonomie slovacă înțelege
iarăși numai drept de autodeterminare slovac, socotind că Slo­
vacia, ca stat independent, se va uni cu Ungaria, lucru foarte
îndoelnic deocamdată. In tot cazul aceasta este o problemă
care nu va fi rezolvată de Ștefan Bethlen și de cei 300 de
magnați maghiari. Animozitățile dintre slovaci și cehi se pot
elimina cu putină bunăvoință chiar și în 48 de ore.
Latifundiile au fost împărțite și în Slovacia, pământul
este în mâna poporului. Dreptul de alegător este după tabele,
cu vot secret, astăzi cel mai radical pe lume. In comunele
maghiare se găsesc 640 biblioteci populare, analfabetismul a
încetat. In Ungaria de hatârul iridentei a încetat starea de

74
asediu, s’a domolit și antisemitismul (numai studenții de n’ar
turbura socotelile politicianilor), dar nu mai departe decât
acum doi ani au fost spânzurați doi tineri, fiindcă au răspân=
dit broșuri. In astfel de împrejurări nu știm dacă, cu toată
însuflețirea englezească poporul slovac se prăpădește după raiul
maghiar, mai cu seamă muncitorimea, care acolo participă la
conducerea statului, deținând portofoliile instrucției publice,
a ocrotirilor sociale și a justifie!...
In tot cazul ar fi bine să se știe, ca după toate aceste
și după o astfel de stare de lucruri, ce=l îndreptățește pe d=I
Ștefan Bethlen să se erijeze în avocatul slovacilor.

Concluzii
Contele Bethlen a detailat la Londra cum își închipue
revizuirea tratatelor de pace. E dispus și la concesiuni.
Asupra acestor proecte e de prisos să ne mai dăm părerea.
In teritoriile despre care se vorbește, locuesc amestecate
diferite naționalități. Nu prea s ar putea trage o linie care să
nu treacă peste una sau peste alta dintre aceste naționalități.
Dacă așa cum este acuma nu e drept, cu atât mai pufin va
fi drept așa cum ar vrea Bethlen. Noi avem în vedere în prima
linie interesele vitale ale poporului maghiar și acestea pretind
ca guvernelor maghiare, celui actual și celor viitoare, să nu li se
recunoască dreptul la cuvânt atâta vreme cât nu vor aplica
reforma agrară cel pufin în așa măsură cum s’a aplicat în Ro=
mânia și în Republica Cehoslovacă.
Tratatele de pace pot fi defectuoase în multe privinfe,
un lucru însă nu poate fi contestat, că puterile învingătoare
au ascultat și liniștit o conștiință de înalt ordin, atunci când
statele care au luat parte la învingeri, au pus bazele unei
noi ere, unei noi democrații prin înfăptuirea reformei agrare în
cele trei state ale Micei Antante, dând pământul în posesia
clasei care cu munca și sudoarea fefei sale îl muncește și îl
face productiv. Dacă boerii, dacă aristocrații cehi au adus a=
ceste jertfe pentru a=și putea mări țările lor, atunci nu se
Poate face excepfie nici fafă de oligarhia maghiară încărcată
de păcate.

75
 Statele Marei și Micei Antante ar trebui să aducă o'
hotărâre principială, unanimă că atâta vreme cât guvernul ma»
ghiar nu va realiza și aplica o reformă agrară în măsura apli,
cată în România și Cehoslovacia, nici un guvern maghiar nu=i
competent să reprezinte și să ridice pretentiuni de nici un fel
în legătură cu statele succesorale. '
Altfel, paCea nu poate fi stabilită în această parte a?
Europei Centrale.
Regimul acesta anachronic bazat pe sistemul oligarhic al
Evului Mediu își simte sfârșitul, Cu toate că până astăzi,
prin cele mai aspre cruzimi, au isbutit să oprească isbucnirea
mâniei poporului, tofuși pământul se clatină sub cei trei sute
de magnafi. Le trebue o nouă infuzie de sânge, aceasta o caută
și o speră magnații prin revizuire, De vor putea să arate drept
succes cel puf in un oraș sau vre=o jumătate de judef vor avea
iarăși ocazia să sărbătorească vre=un an, cum au făcut și cu
„recucerirea“ Pécs=ului. Puterea lor slăbită se va întări din
nou și cât de pufin ar primi, ar începe cu puteri înzecite opera
de subminare.
Evident că deja activitatea desfășurată de contele Bethlen
la Londra, este un pas deadreptul agresiv. El nu cere, ci pre=
tinde. Magnafii maghiari prin cârjile lor aliate, — Mussolini și
Hitler, — și=au luat nasul la purtare. Această alianfă a în»
drăznit să se prezinte chiar și în fafa lumii, crezând că șl
Anglia ar fi dispusă să compleeteze, ca a treia mare putere,
inelul care să separe Franfa de Mica=Intelegere.
Ia să vedem dacă magnafii maghiari tot cu atâta insufle»
fire și=ar bate gura pentru revizuire*și atunci când s ar pune
drept condiție prealabilă reforma agrară generală și sfărâmarea
definitivă a latifundiilor !
Oligarhia aceasta maghiară nu speră ajutor și nu poate
avea continuitate decât în cercul fascist, care cerc cu cât strigă
mai tare „pace“, cu atât dorește războiul mai mult. Dacă însă
•(reforma agrară va fi fapt împlinit, în 48 de ore va dispare
regimul de subminare a păcii, iar poporul maghiar, prin majo»
ritatea lui de fărani și muncitori, va fi cea mai puternică și
mai sigură garantie a păcii. Cât timp este la putere oligarhia,
ea ameninfă vecinii.

76
 Și atunci — dar numai atunci — se va putea realiza
evanghelia de mântuire a Europei Centrale și Orientale, uniu= -
nea vamală a Micei înțelegeri cu Ungaria (și desigur și cu
celelalte state împrejmuitoare) și închegarea într’un singur corp
viguros și unitar a acestei părfi din lume atât de spintecate.
Această înfăptuire va preîntâmpina pentru totdeauna orice
fricfiune națională și teritorială.
Am scris și repetăm, că istoria nu poate fi întoarsă din
cale. Fatalitatea istoriei a realizat în mod fortat, — chiar și
fără nici o intenție omenească, sau contra ei, — desmembrarea
fostului imperiu maghiar, ca din bucățile desfăcute să se poată
realiza o unitate bazată pe libertatea și puterea economică a
nouilor popoare.
Restaurarea situației vechi ar însemna reînrădăcinarea
vechiului blestem, a permanentei primejdii de război și con­
tinuarea robotului și a robiei poporului maghiar.

Anexa 1.

Cine a fost înainte pe teritoriile locuite azi de unguri, ei,

sau românii și slovacii?

întrebarea aceasta o găsesc cu totul secundară, chiar

deplasată, în discuția problemei revizuirii sau a stabilirei, că
Ardealul unde ar trebui să aparține. Nu sunt dispus să recu=
nosc întâietatea în vechime, ca bază a titlului de drept a unor
țări sau popoare. Cărui popor i se cuvine stăpânirea unui teri=
foriu depinde de vitalitatea, forța creatoare și capacitatea de
sporire, cum și de faptul că, întrucât a isbutit să creeze și să
aplice puterea spre a dobândi sau menține stăpânirea.
Să presupunem că românii locuiau Ardealul înainte de
venirea maghiarilor, totuși aceasta nu schimbă întru nimic
faptul, că timp de un mileniu au fost sub stăpânirea maghiară.
In schimb nici acea stăpânire de o mie de ani nu este un titlu
de drept, ca ea să se perpetueze, sau să se reînoiască, dacă îi
npsește forța necesară pentru a o realiza sau perpetua. Acest
Principiu nu este preamărirea forței brutale; ci din contră
Promovarea unui principiu moral, căci într’un interval de timp
de o mie de ani ar fi putut să dobândească dragostea popo=

77
 rului român, și slovac, etc. care se putea atașa sufletește în
așa măsură, că nici un fel de putere nu ar fi fost în stare
- să=i despartă.
Deci din punct de vedere al revizionismului această între»
bare nu prezintă importantă. Din punct de vedere istoric însă
în tot cazul este interesantă și merită să ne ocupăm de ea.
Eu, desigur, nu sunt istoriograf, astfel dar nu pot decât să
redau și să discut ceeace au constatat alții, înțeleg ceeace a
constatat istoria maghiară. In ordinea cronologică a acestor
constatări se pot deosebi două epoci : una, când povestirile
cronicarilor le’au luat drept adevăruri depline și cealaltă, când
am început să aplicăm critica. Desigur că povestirile cronica»
rilor în multe cazuri nu pot fi admise ca adevărate și in această
privință, critica a rectificat mult, totuși nu aș îndrăzni să afirm
că istoria trecută prin ciurul criticei ar spune mai mult adevăr
decât cea necriticată, căci istoricii noștri lasă poate să se stre3
coare mai multe neadevăruri prin ciurul criticei decât câte ne
servesc cronicarii în primitivitatea lor. In ce privește felul cum
este scrisă istoria ^maghiară ^ și cea germană — am impresia,
că acestea supt mai mipcinoașe,.. decât cronicele, cât că sunt
minciunile mai motivate. Afirmația aceasta pare o contrazi3
cere și totuși nu este. Istoricul critic citează și coroborează
toate datele posibile, dar dacă urmărește vre=>o anumită ten3
dinfă, citează atâtea date întru susținerea tezei sale, încât te
cuprinde amețeala. Să nu se uite, că adevărul nu poate fi de3
cât unul, însă numărul minciunilor extraordinar de mare.
Dacă s’au citat zece date mincinoase în sprijinul unei teze, cine
va jura pe una singuratică a unsprezecea, deși poate chiar
aceasta este cea adevărată ?
Nu mai departe ca acum vre=o 60 de ani, istoria Ungariei
învăța că ungurii au intrat prin pasul Verecke și au ocupat
povârnișurile Carpatilor, teritoriile Transdanubiene, ținutul
dintre Dunăre și Tisa, cel de dincolo de Tisa și Ardealul.
Dușmani abia c’au întâlnit : doar dincoace de Dunăre în țara
Boemo’Moravă a lui Svatopluk; iar dincolo de Dunăre o ra3
mășită neînsemnată a unei țărișoare Slovene. Pe pustă au dat
de un oarecare Zalan ; — acesta ar fi fost adevăratul adver»
■sar — spre Bihor, de Pecenegul, Men Marot ; iar în Ardeal

' 78
 au găsit un principat valah slab, al lui Gelu, care aproape că
nu Ie=a opus rezistentă. Această descriere se bazează în general
pe cronica lui „Anonimus“, notarul anonim al regelui Béla,
cea mai veche cronică, care se ocupă cu venirea Lingurilor.
Istoria veche, nesupusă criticei a luat aceasta cronică ca bază
de adevări istorice.
A venit însă istoria supusă criticei, care a început să
discute că notarul cărui anume rege Béla a fost Anonimus.
Au fost patru regi Béla. Primul pe la mijlocul secolului
al XI=lea, — nu a fost vorba de el. Béla al II=lea (orbul) a
domnit între 1131—1141, având ca urmaș pe Géza al Ildea
(1141—1162.) — Béla al IlI-lea între 1173—1196 și Béla al
IV=lea între 1235—1270. lAarcali este singurul care susține, că
Anonimus ar fi fost notarul Iui Béla al IV=lea. După părerea
generală a academicienilor și după cei mai multi istorici el a
fost notarul lui Béla al,III=lea. Cel mai puternic argument care
pledează în acest sens este faptul, că Anonimus, vorbind în
cronica sa despre hotarele Ungariei delà întemeiere, indică
niște hotare cari existau doar pe vremea Iui Béla al ILLlea.
Stabilirea acestor teritorii, cum și schimbări de mare impor=
tantă survenite în acest timp s’au făcut în provinciile delà
litoralul mării. Acest argument însă nu este de o importantă
hotărâtoare, fiind stabilit fără îndoială că aceste schimbări au
avut Ioc între anii 898—899, adecă pe când întemeierea Unga=
riei era în plin curs, pe vremea invaziei ungurilor în Italia-
■când au ajuns până la Pavia, Bergamo și lagunele Veneției.
Erau deja în retragere când la Brenta le=a reușit să distrugă
■armata italiană. Apoi în mai multe grupe, pe diferite căi au
-ajuns acasă colindând și ^litoralurile pe care Béla al IllJea
-abia pe urmă le=a anexat Ungariei.
Din acest fapt reese în mod evident că cel care trece
aceste cuceriri pe seama întemeierii nu trebue să fi fost con=
timporanul lui Béla al IILlea. Dacă însă cade și acest important
^argument, nu ar mai fi nici o piedecă ca pe Anonimus să=l
•Considerăm notarul Iui Béla al IlJea. In favorul acestei teze,
pledează un argument puternic. Anonimus se numește notarul
regelui Béla, deci cronica sa nu putea să o scrie decât după
^moartea regelui, pe timpul domniei urmașului său Géza al

79
ILlea (1141—1161), deci putea fi martorul, eventual obser=
vatorul războiului delà Halicsi, purtat de Géza al II=lea con=
tra rușilor, când, la lumina istoriei, a înaintat pentru prima
oară prin valea Ung=lui și prin Munkacs o oaste spre granița
polonă. Și Anonimus tocmai această cale a expediției a re=
gelui Géza o descris drept drumul descălicării maghiare. E
drept, că acest drum putea să=l cunoască și un om din gene=
răfia următoare, dar până atunci au avut loc mai multe ope=
rafiuni războinice spre Halicsi și Rusia, în care au ajuns pe
diferite căi la hotarul, Polono=Rus. Nu este de mirare
că un om care a trăit în urmă, care a supraviețuit Iui
Béla al III=lea, dintre toate căile s’o fi ales tocmai pe acesta
ce duce prin pasul delà Verecke, căci adevărata ei valoare și
importanta descoperirei putea fi apreciată tocmai în timpul
expediției lui Géza al II=lea. Numai acela care a umblat pe
drumurile bătute de expediția lui Géza al II=lea putea să=l
descrie atât de clar și fără contraziceri drept drumul descăli=
cărei maghiare. In favoarea acestei argumentări pledează și
acea că Iuliu Pauler în istoria sa premiată de Academia M.a=
ghiară chibzuește așa, că Anonimus descrie întemeierea Un=
gariei așa cum ar fi trebuit să fie din punct de vedere stra=
tegic. Intru cât însă realitatea nu atinge niciodată perfecțiunea
nu putem da în toate crezare lui Anonimus. Aceasta nu este
o argumentare tocmai convingătoare, la așa ceva nu se poate
deda cineva, decât dacă e în mare încurcătură. Adevărata ex=
plicatie nu poate fi decât următoarea : De aceea a fost în stare
Anonimus să descrie atât de perfect strategia descălicării ma=
ghiare, fiindcă a umblat împreună cu Géza al II=lea și și=a
putut nota toate detaliile. Apoi cum am putea să ne închi=
puim că, cronicarul Anonimus să fi fost atât de perfect stra­
teg ? Nu este oare mai verosimil că descrierea lui pentru aceea
dovedește o concepția strategică atât de excelentă, fiindcă a des=
cris în mod exact războiul dus de un strateg victorios.
După toate probabilitățile deci Anonimus a fost notarul
lui Béla al II=lea.
Este de remarcat că această descriere a lui Anonimus,
totuși nu poate fi socotită descrierea unui fapt istoric, căci
sunt împrejurări care desmint intrarea ungurilor prin pasul

80
Verecke, dovedind mai de vreme, că ungurii, — mai ales cei
cari mai târziu au locuit teritoriul de dincolo de Dunăre, au
intrat în tară dinspre sud, trecând Drava.
Desigur și Iuliu Pauler cunoaște aceste împrejurări, totuși
el acceptă părerea lui Anonimus: intrarea ungurilor prin
Munkâcs=Verecke, numai că n o descrie în ordinea logică, în=
teleaptă și sistematică a lui Anonimus, ci acceptă o ordine
încurcată deabinelea. După el, ungurii întâi și întâi au câști=
gat teren pe Tisa de sus — unde trebue că a fost ceva pu=
tere bulgară, apoi au coborât în jos, până la râurile Saio și Za=
gyva, — pe urmă până la Berettyo. După aceste au atacat te=
ritoriul dintre Dunăre și Tisa, au coborât până Ia Orșova. De
aici au mers contra Italiei și contra teritoriului danubian, etc.
Așa cum o descrie el este aproape imposibil. Căci, chiar
presupunând că ungurii nu erau strategi eminenti, totuși e
greu, nu numai de admis, dar chiar și de imaginat, că ei ar fi
sărit de ici colo, făcând par’că pași de cuadril.
Pentru ce toate acestea ? Pentrucă Anonimus a trebuit
să fie arătat ca o sursă foarte importantă, totodată însă au.
vrut să=l arate și ca un cronicar mincinos, care spune povești
ce nu pot inspira încredere. Au avut nevoe de prestigiul cro=
nicăresc al lui Anonimus, să poată accepta arborii lui genea=
logici, origina aristocrației lor — pe care Anonimus o arată
ungurească sadea, pentru ca apoi cu asta să dovedească, că iată
aristocrații maghiari nu sunt urmașii unor parveniti, ci ve=
chea aristocratie a celor șapte triburi. (Cu toate că vechea
aristocratie în cea mai mare parte a fost stârpită pe vremea
lui Sf. Ștefan și că imensa majoritate a oligarhiei maghiare de
aci este de origină streină.)
In schimb au avut nevoe săT arate și ca nedemn de în=
credere, ca apoi referindu’se la această, să=i înlăture pur și
simplu afirmatiunile incomode.
Datele lui Anonimus incomode pentru unguri se referă
în special la slovaci și români.
Adevărate lupte, n’a trebuit să poarte nici cu slovenii
de dincolo de Dunăre și nici cu bulgarii dintre Dunăre și
Tisa, ci doar cu moravii din Nyitra (Nyitra, Galgoc, Trencsén,
Privigye, Pôstyén, Korompa, Poszony, demxmiri de localități

81

6
de pe acea vreme), Limba moravă e identică cu cea slovacă;
afară de neînsemnate deosebiri de dialect. Baza fonetică și
dicționarul lor este identic. Această limbă moravo’slovacă însă
se deosebește în mod esențial atât de limba boemnă cât și de
cea slovacă. Așa dar, teritoriile locuite în prezent de slovaci
și pe acele vremuri erau tot teritorii slovace. Cuvântul unguresc
Marot este maghiarizarea lui Moravce, Morav, și Aranyos Ma*
roth-ul d. ex. slovacii și astăzi îl numesc încă Moravce, și
mai sunt încă vre-o duzină de denumiri de localități cu Ma»
roth, cărora, slovacii le zic Moravce, — ca o dovadă incon­
testabilă că Moravă esta identică cu slovaca sau și mai precis,
între ele poate să fie cel mult diferinte de dialect.
Este evident deci, că slovacii au fost aici înaintea ungu-
rilor și nu numai ca simpli locuitori (incolatus) fără organizare
de stat, ci în cadrul unui stat organizat, capabil să lupte. A»
cest semicerc slovac se întindea de la Pozsony (Bratislava)
până la Kassa (Kosice) încă dinainte de întemeierea Ungariei,
chiar dacă la nord nu ar fi ajuns până la lanțul munților.
Istoricii maghiari în timpul ultimilor 60—70 ani, dinaintea
războiului mondial — desigur urmând bunul exemplu german
— au început să falșifice istoria în sensul, că to(i autohtonii
din acest teritoriu sau au pierit, sau s’au contopit cu maghia-
rimea și că astăzi nu există pe acest teritoriu popoare a căror
strămoși să fi trăit aici înainte de întemeierea Ungariei. In
acest scop au inventat și răspândesc povestea, că strămoșii
slovenilor de azi au imigrat în Ungaria prin secolul al Xll’lea
iar moravii mai vechi din Matyusfôld și Nyitra etc. s au con­
topit cu Ungurii ori au evaporat. Iată de ce populează —
(cu prestigiul Academiei) — Pauler, întreg teritoriul tării cu
bulgari, din care n’au rămas nici urmă și care încă pe acea
vreme aveau o patrie sigură, între Dunăre și Haemus.
Cu poporul român procedează cel mai radical.
Se știe că Anonimus afirmă că Ardealul era locuit de
români și pe vremea întemeierii Ungariei. La sud de râul Mu’
reș a fost tara lui Gelu, iar la nord de Mureș, tara lui Glad.
(De altfel nu e clar, dacă Anonimus îl consideră tot de român
și pe Glad).
In istoria premiată de Academia ungară, Gelu pur și

82
 simplu nu există, s’a evaporat complect cu poporul său ro­
mânesc cu tot. Și pe bietul Anonimus de aceea au căutat să=l
facă mai tânăr, legându=l de un rege Béla cu numărul curent
mai mare, pentru ca acest lapsus să fie mai ușor trecut cu
vederea. Căci este foarte ușor să spui despre afirmația lui Ano“
nimus — „romanii locuiau în Ardeal încă înaintea venirii
ungurilor“ — că nu e justă, la urma urmelor nu este o im*
posibilitate fizică să fie așa, dacă însă Anonimus le*a scris
toate aceste pe la 1215, atunci cel pufin atâta este absolut
sigur, că deja în anul 1215 românii locuiau în Ardeal. Ori, a=
ceasta s’ăr putea oarecum armoniza cu afirmația astăzi inad“
misibilă a lui Hunfalvy, că românii au început să pătrundă în
Ardeal abia în secolul al XIII=lea. Dacă însă cronica lui Ano*
nimus a fost scrisă pe la 1150 atunci afirmafiunea că românii
cu trei sute de ani mai înainte erau deja în Ardeal, chiar
dacă nu ar fi exactă, este însă în orice caz cert că în anul
1150 erau acolo, căci altfel Anonimus nu ar putea să știe ni“
mic despre români. Dar putem merge și mai departe ; dacă
scrupulosul cronicar Anonimus zice că românii locuiau în
Ardeal de mai bine de trei sute de ani, chiar dacă aceasta nu
ar fi exact, un lucru însă e absolut sigur, că ei locuiau acolo
de cel pufin de 2=3 generații, cu un cuvânt cronica lui Ano“
nimus face perfect verosimilă credinfa că românii au locuit în
Ardeal deja în secolul al XI=lea.
De altfel, Anonimus nu este singurul care vorbește des“
pre aceasta. Despre existenta românilor în Ardeal vorbește
încă cu 100 ani înaintea lui Anonimus, căpetenia de oști stra“
tegul elen Kekaumenos, după care valachii din Tesalia — ur=
mașii lui Decebal, de pe lângă Dunăre și Sava (din regiunile
Belgradului de astăzi) au ajuns în peninsula Balcanică și de
acolo au pătruns spre nord.
Acest strateg a cunoscut evenimentele ce s’au desfășurat
înaintea lui, cum și trecutul sau cel pufin trecutul apropiat,
deci datele sale pot fi socotite și acceptate ca sigure. După
Kekaumenos, imigrarea, așezarea românilor în Ardeal trebue
că a avut loc pe la anul 1000. Ce=i drept aceasta ar însemna
că această imigrare s’a făcut cu vre=o sută de ani după înte’
meierea Ungariei.

83
 Să nu se uite însă că această parte a Ardealului nu a
intrat în stăpânirea ungurească de la întemeiere. Nu încape
îndoială că Ardealul a fost ocupat de către unguri mult mai
târziu decât celelalte părfi din tară. întemeierea Ungariei mai
are un Cronicar din secolul al X-lea, adică din vremea tribu*
rilor și anume pe împăratul Constantin al Bizanțului, care,
ce e drept, nu vorbește de Valabi dar descrie în așa fel ho*
tarul unguresc dinspre Ardeal încât această descriere cores*
punde cu valea Mureșului chiar și pentru Iuliu Pauler.
Astfel dar, urmează să acceptăm că ungurii au stăpânit O'
parte din Ardeal, până la Mureș, încă pe la anul 950, în tot ca»
zul înaintea anului 1000, deci încă de pe vremea șefilor de trib,
însă totodată putem afirma cu certitudine că Făgărașul cu
părțile de la sud de Mureș, abia după anul 1000 au intrat sub
stăpânirea maghiarilor, așa fiind deci și după incontestabila
mărturie a lui Kekaumenos trebue să se admită că acest te*
ritoriu era locuit de români încă înainte de a fi ocupat de
unguri. (Aceasta de altfel o discută și loan Karâcsonyi). In
urma acestor constatări este de prisos să mai recurgem și Ia
teoria unui scriitor român, care dovedește că Pecinegii de
fapt erau Valachi.
De altfel într’un loc scapă vorba și Iuliu Pauler. In a*
nexă, la epoca capilor de trib, atinge legenda săcuiască a lui
Anonimus, în care se spune că, după înfrângerea hunilor,
3000 de huni au rămas pe câmpia Higla și pentru că popoa*
rele ce treceau acolo nu cumva să știe că sunt huni au luat
numele de secui și au rămas aci până la venirea ungurilor.
La vestea venirii acestora le ies înainte în Ruthenia și merg
cu ei să ocupe Panonia. Bineînțeles pentru aceasta capătă și
ei o. parte din teritoriile cucerite, dar numai pe la margine,
»amestecați CU Valahii“, în secuimea de astăzi.
Aici scapă vorba Iuliu Pauler, și se grăbește să adauge
—r „Secuimea deci nu era la locul ei de baștină“. Dar din
acestea se poate deduce că la > colonizarea secuilor, adică în
secolul al XI=lea, românii totuși erau acolo, fiindcă este in=
discutabil că regele Ladislau I în secolul al X=lea i=a așezat
pe secui printre români.
Deci pe baza celor de mai sus se poate afirma cu o ve=-

84
 rosimiliéate ce se confundă cu certitudinea, că românii locuiau
Ardealul încă prin anul 1000. Mărturia lui Kekaumenos nu
poate fi bagatelizată. Nu este un simplu cronicar, ci un înalt
funcționar cult al Bizanțului care poate să cunoască temeinic
istoria precum și datele scrise păstrate în arhiva imperială.
De altfel este o neghiobie afirmația lui Pauler, că tara
era locuită de bulgari, când aceștia aveau tara lor pe care o
stăpâneau. Intre Dunăre și Balcani și în Ungaria nu a rămas
nici o urmă, nici un indiciu că ar fi fost locuită de bulgari.
Colonii bulgari împrăștiati, de prin județele Torontal și Arad
au fost colonizați în timpul secolului al XVIH=lea.
Tot o neghiobie este și aceea să presupui, că populația
moravă care a existat în localitățile Postyen, Pozsony, Trenc-
sén, Privighe, Nyitra, Galgoc încă înainte de întemeierea Un’
gariei a fost absorbită de maghiarime în decurs de 200 de ani
și că slovacii băștinași, organizați, trăind în massă acolo, ar fi
rezultatul unei colonizări ulterioare.
Dacă Privighe, Nyitra etc. au existat înainte de interne’
ierea Ungariei, atunci înainte de aceea au exiatat și slovacii
acolo.
Și în fine este o și mai mare neghiobie afirmatiunea că
proporția numerică a românilor în Ardeal, covârșind fiecare
altă naționalitate în parte și întrecând mult pe toate la un
loc, ar fi rezultatul unei imigrări lente, ulterioare.
Nyitra=Trencsén, a fost teritoriu slovac încă înaintea în’
temeierii Ungariei, deasemenea poporul român de prin Făgă=
raș și teritoriile ce înconjoară insulele săsești și secuești
era tot înainte băștinaș pe meleagurile Ardealului, pe pla=
toul Carpatilor de sud.
Să nu se uite că sașii au fost colonizați de rege, pe do*
menii regale. Deci pe aceste domenii și=au zidit cetățile și
acest teritoriu l=au numit ei Siebenbürg — (Șapte cetăfi). (Nu
Ardealului i=au dat ei denumirea aceasta, cum le’a spus Bethlen
englezilor. Aceste domenii regale chiar de pe atunci, din se’
colul al Xll’lea, au fost împresurate de populație românească.
La fel s a întâmplat și cu secuii. Pe aceștia despre cari Ano*
nimus zice că sunt urmașii hunilor, i=a colonizat acolo regele
Ladislav cel Sfânt, în ultimul sfert al secolului al XI’lea. Pre=

85
 cum am văzui însă mai sus chiar și din arătările lui Anoni«
mus reese, că ei a fost colonizați în secuime după întemeierea
Ungariei, venind din Ungaria. Că românii nu i«au dat nume
Ardealului ? înainte de toate, numele lui original roman »Da«
eia“, nici când n’a dispărut din folosința publică, — apoi nici
boemii, nici slovacii, nu denumeau Ungaria, în cuvintele lor
Uherska, ci îi ziceau Madarska. De altfel, popoarele oprimate
nu obișnuesc să dea denumire statului cuceritor. 38).
Bineînțeles cu acestea nu a«și îndrăzni să argumentez că
o parte din români nu trăesc în Ardeal fără întrerupere încă
delà împăratul Traian. Aceasta n o poate desminti nici Ke«
kaumenos, fiindcă el vorbește de valachii cari au trecut prin re«
giunea Belgradului, (Die Vlachen des Kekaumenos) ceeace nu
înseamnă, că în acelaș timp în Ardeal nu ar fi existat valachi.
In orce caz Kekaumenos dovedește că pe la anul 1000 nea«
părat existau români în Ardeal, ceeace dovedește apoi, că da«
tele lui Anonimus totuși nu pot fi pur și simplu înlăturate,
în orice caz, el minte mai puțin decât Iulius Pauler, isto«
ricul academiei maghiare.
Calul de bătae favorit al istoricilor unguri este argu=
meniul că, cuvintele germane amestecate în limba română
sunt împrumutate delà sași, ori dacă românii trăiau acolo de
mai multe secole, trebuiau să adopte cuvinte germane delà
goți. Aceasta este o argumentare copilărească. Românii locu«
iaù deja în jurul domeniului regal când acest domeniu a fost
colonizat cu sași. Aceștia s’au așezat printre ei. Delà sași au
învățat noțiunile culturei occidentale și delà ei au adoptat
cuvintele germane, căci goții nici când n’au putut fi în con­
tact atât de apropiat, statornic și intim; afară de aceasta, ei
nu erau într’u nimic luminați, ci din contra, ei ar fi pu­
tut mai curând învăța delà valachi 39.)

VI, Doleanțele ungurești.

Am luminat labirintul argumentelor contelui Bethlen și
încheiem discuția cu zicătoarea atribuită lui Hafiz: »Mă ru­
șinez în fafa ta, judecător drept, căci adversarilor mei le«a
fost mai greu să-și gâcească minciunile decât mie să le desmint-

86
Am aruncat o rază de lumină asupra trecutului și structurii
Ungariei. Numai cu această structură de stat a fost posibil,
timp de secole dealungul, să fie ungurii temnicerii altor na'
ționalităfi mult mai numeroase decât ei, ca timp de trei sute
de ani să poată menține în afară de hotare părerea, că statul
maghiar există, deși în realitate nu exista. A mai rămas doar
să lămurim părerile și străduințele maghiare actuale.
Dintre toate statele învinse, Ungaria este cea mai vino=
vată. Soarta care a lovit=o a fost consecința aproape inevita"
bilă a evoluției istorice și a legii firești. Cu ce se motivează
deci că pretentiunile ei revizioniste fac atât de mare și asidu
tărăboi în lume ?
Din cartea lui Emil Ludvig se constată fără îndoială, că
războiul a fost dorit de toate țările beligerante, totuși acea
care l=a declanșat a fost indiscutabil Austria.
Ungaria a participat din plin la această crimă. Marele
bărbat de stat, a cărui statue de fiu ales al natiunei abia zi”
lele acestea a fost desvelită, — contele Ștefan Tisza, — știa
dinainte că Austria trebuia să piardă războiul, totuși la po=
runca împăratului a intrat în războiu. Tisza deși cunoștea ro=
Iul lui Berchtold și crima acestuia; unică în istoria lumii,
totuși a intrat în războiu numai să nu intre în conflict cu
împăratul, cu toate că avea destulă greutate pentruca „na=
tiunea“ să’l urmeze dacă și=ar fi susținut și în fata împăra=
tului convingerile. El n’a făcut însă aceasta. Și bătrânul șef
al opoziției Adalbert Apponyi, conte și el, a exclamat de atâtea
ori la comunicarea lui Tisza „slavă Domnului ! că am declarat
război“. Desigur, a fost singurul parlament din lume în care
știrea declarării războiului a fost primită cu bucurie !
Toate acestea ar justifica, ca Ungaria să fie cea mai
rezervată în chestiuni de revizuire — totuși ea este cea mai
guralivă.
Cum se poate explica aceasta ?
Clasa cârmuitoare maghiară este constrînsă să se sbată
pentru revizuire, socotind'o drept singura ei salvare.
Are arme cu care speră să o forțeze.
Are în fine, tact, rutină politică — cum zice contele
Bethlen — pentru a pregăti punerea în scenă.

87
Mise en scène.

Regisarea se face în două direcții :

In fafa lumii, fată de opinia publică europeană, Ungaria
apare în vălul alb a victimei nevinovate, care nu pretinde,
deși ar avea dreptul să o facă, ci cere în numele lui Dum=
nezeu și a sfintei istorii universale, repararea nedreptăților,
deci numai dreptatea pură.
Acasă: Ungaria nu ia cunoștință de pacea delà Trianon.
In fond, situafia o prezintă astfel, că toată lumea era vino3
vată de război numai Ungaria nu.
Ungaria a fost victorioasă până la sfârșit și numai
amestecul unor state, ce n aveau nimic comun cu chestiunea,
a făcut în fine ca în cursul continuelor victorii, a căzut, dar
nu învinsă ci epuizată.
Ungaria nevinovată a fost sugrumată, astfel și pacea
poate fi considerată drept un episod al nedreptății și silniciei,
încât după dreptul istoric și legile moralei, nu numai că nu
se poate socoti de valabilă, ci în realitate ea este inexistentă.
Din cauza aceasta, „Trianonul“ nu este decât o fantomă,
care nu numai că nu poate fi luat în serios, dar care nu
poate fi nici socotit ca fapt împlinit.
Am arătat că secole dearândul privilegiatii latifundiului
s’au numit națiune, că ea este reprezentată și azi de acest
grup minuscul, schimbat întrucâtva doar ca formă. Am lumi3
nat și scorburile simbiozei, cum a încetat ființa de stat a Un3
gariei timp de 300 de ani și cum s’a putut totuși masca în
ochii lumii că statul maghiar există. Istoria Ungariei de la
1547-1857 s’ar putea defini și așa, că aceste trei secole fac
istoria politicii nemulțumirii. Adunarea națională neavând altă
treabă decât apărarea privilegiilor, nobilimea venea mereu cu
nemulțumiri, ca să=i treacă împăratului pofta de a cere even3
tuai sacrificii. Politica de nemulțumire este deci politica tra=
ditională a natiunei maghiare.
Această politică de nemulțumri este servită acum diplo3
mafiei europene.
Are înțeles așa ceva ?

88
 Războiul este act de silnicie. Că învingătorul nu va dicta pa=
•cea după placul învinsului trebue să pară ori și cui o faptă morală.
Orice pace este dictată de învingător, deci este mai mult sau
mai pufin o operă a silniciei. Această constatare însă este
absolut inutilă ; ea nu poate ajuta nimănui, fiindcă nu indică
nici o cale de lecuire, nici de împăcare.
O constatare ce=ar liniști, numai atunci s ar putea face,
dacă am analiza cauzele istorice, care au provocat astfel de în=
cordări, au reclamat noui așezări istorice, indiferent dacă au
avut sau nu cunoștință despre ele părțile beligerante.
Tocmai în monarhia habsburgică și în special în partea ei
maghiară existau în cea mai mare măsură acele încordări in=
terne care au reclamat, sau mai bine zis, au provocat în mod
inevitabil o nouă așezare istorică. Pe de o parte era Austria
cu câteva milioane de germani și cu de șase ori atâfia locui=
tori de altă naționalitate ; de altă parte, Ungaria cu nouă
milioane și jumătate maghiari fată de unsprezece milioane de
altă nafionalităti. Acest fapt în sine nu ar trebui să ducă nea3
părat Ia o astfel de încordare, încât să nu se poată găsi o altă
solufie, decât o nouă așezare istorică. Dacă populația domi=
nantă germană și maghiară avea destulă prevedere și cuminte3
nie, cu o cârmuire înțeleaptă; cu sentimente frățești fată de
celelalte naționalități și cu bunăvoință, putea armoniza
totul, pe baza unei înțelegeri cum și a intereselor comune
economice. Am văzut însă că, pătura conducătoare maghiară
nu s a străduit nici când în acest sens, din contra, s’a dat în
arendă împăratului Austriei, sau mai bine zis armadiei aus=
triace, ca ea să îndeplinească apoi secole în șir serviciul de
temnicer.
Au fost și printre unguri oameni prevăzători, cari s’au
sezisat de primejdiile pe care le vor provoca încordările. Au
fost din aceia; cari prin reforme sociale au vrut să contraba3
lanseze presiunea contrastelor. Ștefan Bocskay, Francise Ra=
koezy, Grigore Berzeviczy, etc. Au fost alții cari credeau să
niveleze contrastele acordând naționalităților egalitate în drep»
turi. „Națiunea“ nu a tinut însă seamă de aceste semnale de
alarmă. A boicotat și a exterminat pe cei care îndrăzneau să
exprime astfel de păreri și ca ultima rațiune, a apelat întot=
deauna la armadia imperială, fie prin acte, fie tăcit.

89
 înainte de războiul mondial, Ungaria ar fi putut striga :
.Non possumus*. Războiul este o necesitate care răstoarnă
multe legi. Ä desfăcut alianțe, putea desface deci și alianța
austro»germană și Ia nevoe, putea să desfacă și alianța austro-
maghiară. Prin aceasta poate împiedeca războiul și chiar dacă
nu=l împiedeca, obținea posibilitatea să cumpănească și să aleagă,
cărei părți să i=se atașeze. Ungaria însă s’a legat cu totul de
Habsburgi. Și dacă Habsburgii au pierdut procesul, adică pe
cei 25 milioane slavi, italieni ce=i stăpânea, de ce ar fi mai în­
dreptățită .națiunea“ maghiară să facă procese de pretenții
pentru a readuce sub jugul ei cele unsprezece milioane de su-
flete de altă naționalitate, administrate sau mai și exact, opri’
mate de ea în trecut ? Nu a fost beligerantă separată ci o
parte componentă a imperiului Habsburgic; îi revine de drept
aceiași soartă comună. Dacă s’a împlinit destinul Habsbur”
gilor; cu el deodată s’a sfârșit și dominația maghiară, care își
legase soarta de acel destin. In astfel de împrejurări, într’ade"
văr e foarte greu de conceput, în ce constă nedreptatea a
cărei reparare ar putea s’o pretindă Ungaria. Oricât de
complicate și încurcate ar fi principiile fundamentale ale drep­
tului international, totuși nu se poate imagina că, un popor
poate ridica pretentiunea să i=se acorde posibilitatea de asu­
prire și pe mai departe fată de popoare pe care le-a oprimat
timp de secole.
Pretentiunile maghiare ar putea fi însoțite de făgă»
duel! solemne: „Regretăm păcatele noastre din trecut, dar pe
viitor ne vom îndrepta. In trecut am asuprit popoarele, acea­
sta a fost ca să zicem așa, modă istorică, se împăca cu spiritul
vremii, dar pe viitor dorim să le tratăm cu tot respectul
drepturilor și să le socotim și tratăm ca egale cu noi“. Dar Un­
garia nu a spus nici cel puțin atât. In cei 15 ani trecut! de
la încheerea păcii, nu s’a gândit nici la împărțirea latifundiilor
și nici la acordarea drepturilor politice introduse de mult în
toată Europa. Ce-i drept, astăzi au început să vorbească de
introducerea votului universal, dar despre împărțirea latifun­
diilor și acum este interzis să se vorbească. Dacă Ungaria n ar
ridica numai pretentiuni, ci ar chibzui rational, atunci în cei

90
15 ani de la încheierea păcei ar fi trebuit să împartă cel puțin
latifundiile și să introducă votul universal.
Știut este de toată lumea, că în anii premergători răz-
boiului obiecțiunea oficială contra votului universală a fost că,
nu se poate introduce, întrucât ar da majoritate naționalită­
ților. Sentimentul national și patriotic maghiar impunea deci
ca poporul maghiar să nu pretindă extinderea drepturilor po-
litice. Pretențiunile revizioniste însă nu pot fi susținute nici
cu aceea că revizuirea ar fi reclamată de interesele poporului
maghiar. Cât au avut naționalități, au motivat lipsa de drep­
turi a poporului maghiar zicând că, extinderea drepturilor ar
aduce la putere naționalitățile. Cum pot argumenta recâști-
garea naționalităților drept un interes al poporului maghiar ?
Adevărul este tocmai contrariul : pentru a putea tine
încătușate naționalitățile; l’au lipsit de drepturi chiar și pe
poporul maghiar. Că aceasta a fost însă numai un pretext
reiese din faptul că conducătorii, latifundiul, n’au acordat
drepturi politice poporului maghiar nici după ce a încetat să
mai existe primejdia naționalităților.
Această constatare dovedește cu puterea evidentei faptul,
că pretextul primejdiei naționalităților a fost un simplu truc
demagogic, pentru ca și poporul maghiar să poată fi lipsit
de drepturi, pentruca domnia nestingherită a unui grup de
magnați să fie asigurată.
Grozav de inconștient trebue să fie regimul de la putere
din Ungaria, dacă după astfel de precedente și în astfel de
împrejurări, mai îndrăznește să ridice pretentiunea revizuirii.
S’ar putea oare imagina că democrația franceză și engleză să
găsească compatibilă cu conștiința ei, readucerea naționalită­
ților eliberate la robie; Este atât de puternică încrederea noas­
tră în respectul de drept, dragostea de libertate și umanita*
rismul înăscut al politicianilor englezi, indiferent de nuanța
lor politică, încât suntem convinși că și acei parlamentari, care
în necunoștintă de cauză s’au obligat fată de revizuire, își vor
revizui și modifica în mod corespunzător atitudinea, după ce
vor cunoaște realitatea.
Nu putem repeta îndeajuns că evoluția inevitabilă a isc
toriei nu poate fi oprită nici cu vorba și nici cu forța. Domnia

91
 latifundiului, domnia câtorva duzine de magnați, s’a învechit.
Aceasta chiar și din punct de vedere al ideologiei fasciste
este un anachronism istoric. Sâmburele puterii nu=l constitue
latifundiul nici în Italia și nici în Germania, ci marea indus»
trie și capitalul.
Este inutil să tragem paralele, pentru a constata, care
valorează mai mult. Ajunge să constatăm faptul indiscutabil,
că domnia magnaților latifundiari este un anachronism chiar
și din punct de vedere al fascismului. Se poate că fascismul
este creația instinctului de conservare al actualei ordini sociale
și economice periclitate, — nu este însă un anachronism, un
lucru vechi, trezit, ci o boală grea, înfiorător de actuală și
modernă, contra căreia trebue să luptăm și cine are conștiința
de om, acela trebue să creadă că această boală poate fi lecuită
și că omenirea va merge spre însănătoșire. Domnia magnaților
latifundiari însă, este un anachronisc oribil din toate pune»
iele de vedere.
Meșterii pretentiunilor revizioniste ungurești, pomenesc cu
inima îndurerată că Ungaria este așa croită, încât i s au tăiat
toate posibilitățile de existentă și promovare economică.
Această afirmație nu corespunde în totul adevărului, căci
dacă a pierdut regiuni păduroase și miniere încă nu înseamnă
că e lipsită de viabilitate. Mai curând s ar putea spune așa
ceva despre Austria, care nu=și cultivă pâinea și celelalte aii«
mente și este nevoită să»și importe hrana, fără să aibe în ace»
lași timp multe de exportat. Industria ei este mai mult
de adaptare, complectare, — industrie auxiliară. Din contră. Un»
garia este o tară bogată, are un prisos însemnat de alimente,
are atâtea piei și carne de exportat încât își poate compensa
importul. Ce=i drept, o tară atât de mică nu poate suporta
jumătate milion de funcționari și poverile unui buget secret
de război, aceasta însă, Zău, nu este o împrejurare pentru care
să o doară pe Europa capul.
Un lucru e cert ; economicește nu stă tocmai pe roze.
Se pune însă întrebarea, că pe vremea aceasta de criză, despre
care tară s’ar putea zice că stă bine ?
Posibilitățile de viată în statele Micei Antante sunt mai
bune, aceasta se datorește însă unui singur fapt cert și a»

92
nume, că latifundiile au rost complect împărțite în aceste țări.
Situația în România pe urma reformei agrare se prezintă ast=
fel că, din pătura agricultorilor, plugarilor, este numai de 16
procentul celor fără de pământ și chiar și pentru aceștia ajung
230 zile de lucru pe an de cap de om. In România deci 84%
din populația agricolă are pâinea și alimentele asigurate și
chiar cei lipsiți de pământ își pot asigura minimul de existentă.
In Ungaria în schimb, 78% din populația agricolă, respective
52% din intreaga populație a tării e pauperă, lipsită de pă=
mânt și în medie nu poate conta aproape nici pe 130 zile
de lucru de om, pe an.
In Ungaria, grafie latifundiului, 52 oameni dint’o sută
sunt condamnați la moarte lentă prin inanifie, — în România
nici unul, fiindcă în orice caz, 230 zile de lucru totuși sunt mai
multe decât 130.
Ungaria deci nu se poate referi la mizeria ei economică,
deoarece cauza ei principală este latifundiul. Să se împartă
latifundiul și nici o odraslă de magnat să nu se teamă că va
peri de foame.
Dar de altfel, nu vedem cum s’ar îndrepta situația ei
economică prin aceea, că ar reprimi fâșii de locuri populate
de maghiari. Nici dacă ar recăpăta totul, nu se poate vedea
cum s’ar îndrepta situafia ei economică.
îmbunătățirea radicală a situației economice numai așa
s’ar putea spera dacă atât viafa economică a Ungariei cât și a
statelor vecine, ar avea o nouă structură.
La așa ceva însă nu se gândește oficialitatea actuală din
Ungaria, nu se gândește nici la împărfirea latifundiilor și nici
la pacea cu statele vecine și nici nu se poate gândi, fiindcă ime­
diat ce ar aplica una din aceste probleme de bază, regimul nu
s’ar mai putea menfine. Regimul acesta, afară de strâmta clasă
privilegiată și cea burgheză, sursa biurocratismului, — nimănui
nu=i trebue. Și totuși mâna aceasta de oameni, se agită cu
disperare.
E necesar să accentuăm iarăși că nu poporul maghiar ri=
dică pretenfiunile revizioniste, ci cele câteva duzini de mag=
nați latifundiari. In această discufie poporul maghiar, nu a avut
cuvântul și nici nu=l poate avea atâta vreme cât latifundiile

93
nu s’au impartit și cât timp massele poporului maghiar nu
vor obține drepturile politice.
Atunci însă întreaga problemă va căpăta alt aspect,
atunci nu=și va căuta putința de viată prin revizuire
o clică restrânsă, ci se va adresa un popor, altor popoare
Aceasta e cu totul altceva. Popoarele își vorbesc pe o limbă,
pe care toate le înțeleg. Și acest popor — deși încă numai în
subconștient — simte de pe acum, că diferențierea provocată
de evoluția istorică, are o singură posibilitate de îndreptare.
Integrarea părților diferențiate într’o unitate de concepție mai
înaltă integrarea popoarelor interesate în chestiunea revizuirii,
nu se poate imagina decât o strânsă colaborare economică. Ma=
joritatea acestor teritorii vizate de revizuire au format timp
de secole un bloc unitar economic, care, cu toate că erau me1
reu zguduite de încordările interne, totuși s’au menfinut.
Grafie evoluției istorice a survenit diferențierea atât de mult
dorită și binevenită pentru toti, Diferențierea deci a deschis
calea și posibilitatea și pentru însănătoșirea și promovarea
poporului maghiar. Acum când sunt împlinite condifiunile
pentruca încordările să fie înlăturate, de ce nu s’ar putea as=>
tăzi realiza unitatea economică mai ușor și cu mai puțin risc
decât înainte ?
Popoarele mici, ca sursă de regenerare a desvoltărei vii’
toare. cu massele lor în majoritate țărănești, adeseori sunt
mai sănătoase. Otrava crizei mondiale nu pătrunde până
la măduva acestor masse. 40). Sursa de regenerare a tărănimei
nu este conștientă, dar prin subconștient ea se îndreaptă spre
căi adevărate și înțelepte, pe când imperialismul și hiperspe’
culatia statelor mari, capitaliste, le pot împinge spre riscuri
mari și fatale. Dacă sub un cer înourat, vântul strică oglinda
netedă a mării, pescuitul este mai ușor, cel ce voiește însă cu
tot prețul să pescuiască pe o mare shuciumată de furtună,
dă greș. Deocamdată criza, doar înorează și strică puțin luciul
mării. Va venii însă furtuna cumplită, care nu numai va
face imposibil pescuitul, dar va aduce poate chiar o catastrofă
dacă nu vom încerca să ajungem în ape mai liniștite, Nu tre’
bue deci să scăpăm din vedere nici o clipă porunca rațiunii
sănătoase, că suntem datori a căuta calea spre o integrare

94
într’o unitate de concep£ii mai înal£e și să ne apropiem unii
de al£ii. înjghebarea de grupări de in£erese, slabe, este un joc
copilăresc, inu£il. Astfel de grupări slabe de popoare, înjghe“
ba£e de sferele de in£erese ale diferitelor mari pu£eri, nu este
in£egrare, ci din con£ră, fărămi£area și învrăjbirea părților di“
feren£ia£e.
Plângerile nu au nici un ros£ și dacă nu au ros£, nici re=
zul£a£ nu po£ avea. Ungaria n’a fost nedreptățită, iar opera
de pace es£e nevinova£ă de suferințele poporului maghiar. Nu
are nici un rost nici argumenful unității milenare. Âceas£a
pledează mai curând în dauna, decâf în favoarea Ungariei. Cu
c⣠au £răi£ £imp mai îndelungaf massele naționalităților sub
scepfrul maghiar, cu atât mai prosf s£ă „dreptatea cauzei ma=
ghiare“. Nu mulfe popoare se po£ lăuda cu o isforie milenară,
dar nu exisfă nici un singur popor viu în Europa, ai cărui
supuși după o conviețuire de o mie de ani să dorească să se
despartă. In timp de o mie de ani atâtea neînțelegeri pot fi
aplanate, atâtea răni pot fi vindecate, atâta încredere poate fi
trezită și atâta dragoste poate fi dobândită, încât e caraghios
să apară în fafa lumii cu vălul nevinovăției acea națiune, care
prin conviețuirea cu alte națiuni n’a fost în stare să recolte
nici încrederea, nici iubirea, nici cel puțin sentimentul in£e=
resului comun ; ci numai ură 41).
Numai cine vede lucrurile prin această prismă și cine în­
drăznește să le spună pe fată, numai acela iubește într’adevăr
și deopotrivă atât poporul maghiar cât și popoarele statelor
succesorale, căci numai cicatrizând toate rănile, se poate spera
o vindecare definitivă.

Acasă în țara nevinovaților.

Acasă — Ungurii nu vreau să știe de Trianon.

Tineretul este crescut în spirit de revanșe. La un popor
așa mic, ideia revanșei fată de marile puteri este deadreptul
ridicolă.
Dăm câteva spicuiri, cu care vom ilustra cum se învață
istoria în școlile secundare din Ungaria.

95
 Textele care urmează sunt reproduse din ediția treia
a manualului intitulat „Istoria Nafiunei Maghiare“ de dr.
Gheorphe Talcâts, autorizat cu ordinul No. 98473|921. Din in-
formațiunile culese se poate constata că aceasta a treia ediție
a fost scoasă în 1931 și că în prezent este manualul oficial
pentru școlile secundare. In ultimul capitol al cărții sub titlul :
„Descrierea situației economice și culturale actuale a Un=
gariei“ scrie după cum urmează. (Redăm acest capitol în în­
tregime) :
„Unitatea Ungariei. Ungaria este situată cam în mijlocul
Europei, formând în cursul mijlociu al Dunării o unitate geo­
grafică, în formă eliptică, pronunțat rotunjită. Nu există încă
în Europa și chiar nici în celelalte continente, o tară a cărei
unitate geografică, adică omogeniate să fie atât de bătătoare
la ochi, ca cea a patriei noastre. Dunărea trece aproape prin
mijlocul tării. Toate râurile (afară de râul Poprad) curg spre
Dunăre și afară de râul Olt, toate se varsă în ea pe teritoriul
patriei noastre, de par că ar spune, că teritoriile de unde isvo=
răsc și pe care le udă, tin toate de un centru, de câmpia
Dunărei.
„Dar nu numai din punct de vedere geografic sunt omo­
gene toate părțile tării ; ci și din punct de vedere economic.
Să luăm de exemplu câmpia și regiunea de nord-vest, Câmpia
produce cereale, alimente, regiunea de nord-vest lucruri care
sunt necesare mai mult pentru a face viata mai comodă. Din
punct de vedere al producției deci, aceste două regiuni au
nevoe una de alta, fac pur și simplu schimb de produse
între ele .
„Regiunea noastră de nord-vest nu ar putea să schimbe
nimic cu Boemia, întrucât și ea produce cu prisosință lucruri
similare“.
„Până în toamna anului 1918, Croatia-Solvacia-Dalmatia,
fineau de coroana Sf=tului Ștefan, ca fări atașate; iar Fiume
ca și corp separat (separatium corpus) anexat fărei-mume
maghiare“.
„Dealurile patriei noastre, fin de sistemul muntos al Car-
pafilor și Alpilor. Acestea împresoară bazinul maghiar, care

96
și el se împarte în trei părți. La vest, Mica Câmpie, la mij-
loc, inima tării, Marea Câmpie, la răsărit bazinul ardelean“.
„După văile ce curg prin Carpati ei se împart în trei gru=
puri: a) platoul de nord-vest ; delà Dunăre și delà Morava, până
la intrarea Poprad-ului și până la Valea Tarca-Hervad ; b) Cel
de nord-est ; până la isvoarele Viso-ului ; c) iar platoul de sud-
est cuprinde Ardealul, separând-ul de România și se întinde până
la Dunăre. Fiecare grup e udat de rîurile ce curg spre Dunăre :
Vag, Garam, Nyitra, Zsitva, Ipoly ; — Rima, Sajo, Hernad, Bo-
drog, Tisa; — Someșul. Mureșul, Târnava-Mică și Târnava-
Mare“.
„Bazinul Ardelean este despârtit de Marea Câmpie prin
sistemul deluros al Sighetului din Ungaria de est, care se
compune din: Munți metalici ardeleni, Munții Bihorului, Munții
Sălajului (Réz, Meseș, Biikk, Ermellék.) Afară de aceasta mai
avem regiunea deluroasă din Ungaria de sud, adică din Comi­
tatul Caraș-Severin“.
„Regiunile patriei noastre sunt deci frumoase și variate.
Munți, câmpii, regiuni deluroase pitorești se alternează pe
teritoriul ei udat ca de niște artere uriașe de râuri și împes=
tritat de lacuri. (Balaton, Tertö, Palicsi, Csorbata, Ochiuri de
Mare, Ghilcoș, Lacul Sft. Ana, — aceste două din urmă în co­
mitatul Ciuc. Băile (stațiunile noastre balneare) din punct de
vedere a puterii terapeutice rivalizează cu orice băi din strain
nătate. Nici de curiozități naturale nu este lipsită patria noas=
tră (Peștera de ghiață delà Dobsina, Cheia Turzii, peștera de
stalactite delà Homorod, din comitatul Odorhei, peștera sulfu­
roasă delà Torja, din comitatul Trei-Scaune. etc)“.
„ Teritoriul și populația statului maghiar. Teritoriul Unga=
riei este de 283.000 Km. pătrați, numărul locuitorilor de 18.232.000
suflete, revenind câte 65 locuitori pe Km. pătrat. Totali­
tatea locuitorilor statului maghiar, indiferent de limba lor ma-
maternă, formează națiunea politică maghiară“.
„Diferitele limbi, rasse și religii, din sânul natiunei for=
mează grupuri deosebite : acestea sunt naționalitățile“.
„Tabela de mai jos ne arată populația Ungariei în cifre
rotunde :

97
7
 Maghiari................................... 10.000.000
54.5’/o
Germani ................................... 1.900.000
10,4 ..
Slovaci...................................... 10.7-
1.000.000
Români...................................... 2.900,000
16 «
Ruteni ...................................... 2.5-
460.000
Croați. ...................................... 1.1-
190,000
Sârbi......................................... 460.000
2.5..
Diverși...................................... 2.2-
400.000
„Din datele de mai sus reese că pe teritoriul Ungariei nu=
mărul maghiarilor de rasă întrece cu mult numărul total al
locuitorilor de altă naționalitate. Aici dar, rassa maghiară
este cea dominantă, nu numai din punct de vedere istoric
(cucerirea, întemeierea, organizarea și apărarea statului) și
caltural, ci și din acel al majorității sale numerice “.
„Limba statului este ceă maghiară. Legea nu împiedică
chiar naționalitățile în desvoltarea limbei și culturii lor proprii,
pretinde însă pe drept cuvânt să respecte ideea de stat maghiar
și să fie loiali față de ea“.
„Naționalități. Germanii locuesc împrăștiati pe teritoriul
tării și în grupuri mai compacte în comitatele Szepes, Beszteze=
Naszad, (Bistrița-Năsăud), Braso (Brașov) și Szeben (Sibiu).
Sașii ; mai mult sau mai puțin numeroși în comitatele M.oson,
Șopron, Vas, Tolna, Veszprén, Baranga, Ternes (Timiș) și Bacs,
în comunele din jurul capitalei și în cele mai multe din oră­
șelele miniere“.
„Slovacii în regiunea de nord-vest de la Pozsony la Ungvăr
apoi la Békéscsaba, Szarvas Mezôberény Banhegyes și Nagylak
(comitatul Cenad). Românii locuesc în număr mai mare dincolo
de Dealul Craiului, în comitatele de răsărit, Bihor, Arad, Caras-
Severin, Sălaj, Satu-Mare, Maramureș, apoi în Ardeal în comi­
tatele ; Szolnok-Doboca (Someș), Kolozs (Ciuj), Torda (Turda),
Aranyos (Aries), Also-Fehér (Alba), Szeben (Sibiu) și Hunnyad,
(Hunedoara). Rutenii (Rușii=mici) locuesc prin comitatele de pe
cursul inferior al Tisei : Zemplén, Ung, Bereg, Ugocsa și Ma-
ramaros ( Maramureș) “.
„Croații și sârbii locuesc în comitatele din sudul tării,
Cei dintâi, mai ales la sud=vest, (comitatele Baranya, Somogy.
Zala și Vas). Cel din urmă, mai ales în comitatele Baca, To-

98
rontal, Timiș și Șft. Andrei. Venzii, în comitatele Zala și Vas.
Bulgarii în comitatele Torontal (comunele Obesenyö, Valkany
și Vinga) și în comitatul Caraș-Severin. Armeni locuesc în grup
mai compact în comitatul Szolnok-Doboca (Someș), la Szamosujvar.
(Gherla) Și în comitatul Kiskülcüllö (Târnava =Mică) Erzsebet=
varos (Dumbrăveni“).
„Imigrarea naționalităților noastre. Dintre naționalitățile lo­
cuind în patria noastră, nici una nu-i mai veche în această țară
ca națiunea maghiară. Pe slovaci, strămoșii noștri, i-au găsit aici
și pe pannoni — Morava — șvabi, aceștia însă, după prăbușirea
imperiului lui Svatopluk, s’au contopit foarte repede în maghia-
rime. Strămoșii slovacilor de astăzi au imigrat abia la sfârșitul
secolului al XII-lea, din regiunea Moravei de sus și din actuala
Silezie austriacă“.
„Strămoșii noștri nici cum nu au putut să găsească și nici
nu au găsit valahi în Ardeal. Valahii sunt de origină din Italia
de sud. Tribul și limba lor s’au format în Albania și Ramelia.
Mai târziu au trecut în Bulgaria, apoi la sfârșitul secolului al
XII-lea, pe malul stâng a Dunării în România actuală. De aici
au pătruns în Ardeal în grupuri mai mici sau mai mari, începând
de la sfârșitul secolului al XII-lea“.
„Nici sârbi n’au găsit aici strămoșii noștri cuceritori. Imi=
grarea treptată și lentă a sârbilor în patria noastră a început
abia la sfârșitul epocii Arpazilor. Refugierea lor din fata pu=
terii otomane este continuă. Majoritatea zdrobitoare a sârbilor
noștri de astăzi, sunt urmașii sârbilor refugiaf i la noi, din tara
turcilor, în 1691 sub conducerea patriarhului de Ipek, Arzen
Csernojevics “.
„Și rutenii sunt venetici“.
„Din toate aceste reiese că : 1) Nici una din naționalități
nu a fost autohtonă pe teritoriul Ungariei. Maghiarii cuceritori
nu i-au găsit pe nici unii din ei aici în țară ci toți au venit cu
câteva secole după întemeierea statului maghiar; 2) Naționalită­
țile nu au intrat în țară prin cucerire, ci au venit ca niște colo­
niști pașnici, pentru a-și câștiga existența ; 3) Despărțirea lor de
astăzi, nu este deci o realipire la patria mumă, la națiunea mumă,
reparația vre-unei nedreptăți, ci desmembrarea țării, care cu se­
cole înainte le-a dat azil și posibilitate să întreacă în cultură pe
toți frații lor de rassă“.

99
 „Confesiuni și biserici. Avem variații mari în patria noas=
tră și din punct de vedere al religiei, după cum arată tabela
ce urmează (în cifre rotunde)**.
„Romano’catolici............................ 9.000.000
Greco’catolici.................................. 2.000.000
Greco-orientali (ortodoxi)........... 2.800,000
Evanghelici...................................... 1.300.000
Reformați.......................................... 2.600.000
Unitarieni................... ................... 74.000
Israelifi............................................. 911.000“
„In fruntea bisericilor romano=catolice și greco=catolice stă
Printul=Primat din Estergom. Afară de el, biserica romano®
catolică mei este cârmuită, de doi mitropoliti (Ia Kalocsa și
Eger) și 18 episcopi. La fiecare reședință mitropolitană sau
episcopală este câte un consistoriu, având ca membrii pe ca­
nonici, cari figurează ca sfetnici ai mitropolifilor și episcopilor.
Organizația bisericii greco=catolice (armeană) este la fel cu cea ro=
mano=catolice. Ea este cârmuită de mitropolitul de Alba-Iulia-Făgă-
raș (cu reședința Ia Blaj și de către câțiva episcopi. Unitarienii
au o singură eparhie la Cluj în fruntea căreia este un episcop și
un prim-efor. Bisericile greco=orientale (ortodoxă) au fost re®
cunoscute de către dieta din 1790=91. Credincioșii lor formează
două eparchii (una sârbă și una română). Cea dintâi este sub
cârmuirea mitropolitutui-patriarh greco-rietal sârb de la Carlo-
vitz, iar cea de a doua sub conducerea mitropolitului greco-orien-
tal român delà Sibiu“.
„Aproape jumătate din pământul productiv este arător.
Pe acesta se cultivă din belșug grâu, (cel mai mult și mai fru=
mos, în comitatele Bacs, Alba, Trei Scaune și Timiș) apoi se®
cară, orz, ovăz, porumb, cartofi, răpită, mei și păstăioase. Dintre
plantele industriale cultivate, cele mai importante sunt inul,
hameiul, cânepa, sfecla de zahăr și tutunul. Cultura de orez,
chiar și în comitatul Timiș merge descrescând. Viticultura și vi*
nicultura noastră cu încetul iar iși ia avânt. Cele mai vestite
sunt vinurile albe și roșii de Tokaj, Ruszt Ermellék Mènes,
etc. In caz de recoltă bună, viticultorii noștri produc între
7=8 milioane hectolitrii de vin**.
„Iudustria minieră. Patria noastră este foarte bogată în

100
comori naturale și produse minerale. Totuși industria noastră
minieră nu esté înfloritoare, din diferite cauze. Țara noastră
aproape nici când nu s a bucurat de o pace constantă, -2) a
lipsit capitalul necesar și spiritul de întreprindere necesar“.
„Cel mai mult aur și argint se găsește în munții metalici
ungurești, (Baia Selinec), in Tatra-Mare (Băile Körmöc) în Vi-
horlat-Gutin (Baia-Mare, Abrud, Kapnik și Băile-Elisabeta)
și în munții metalici ardeleni (Abrud, Offenbanya, Zlatna
Nagysăg, Verespatak). Dintre toate statele Europei, doar Rusia
ne întrece în producția de aur“.
„Fier, (siderit, limonit, hematit, magnetit) se extrage în spe­
cial din munții metalici din Gömör, Szepes, apoi din minele din
comitatele Aba, Caraș-Severin și Hunedoara și se prelucrează în
țară. Cele mai însemnate uzine de fier sunt cele din Diosgyör
Zolyombrézô, Ozd, Reșița, etc“.
„Exploatarea noastră de cărbuni este în desvoltare. Deși
antracit avem puțin, în schimb lignit de bună calitate avem
din belșug. Antracitul se exploatează din minele din regiunile
Pécs, Caraș-Severin și Brașov“.
„La Sărmășelul din câmpie, acum câțiva ani, explorându-se
după sare de calciu, sondându-se ceva mai adânc ca trei sute de
metri, s’a descoperit un bogat zăcământ de gaz-metan. In hotarul
comunei Egbel din comitatul Bihor, este asfalt. Minele noastre de
sare sunt foarte bogate, astfel că ar fi în stare să aprovioneze timp
îndelungat întreaga Europă. Cea mai multă sare se exploatează
la Uioara, Ocna Sibiului, Praid, Ocna Dejului și la Turda. Ex­
ploatarea sării este monopol de stat“.
„La Dubnicîn comitatul Săros avem mină de opal. Marmură
avem în diferite locuri. Cea mai multă se extrage la Ruskica
din comitatul Caraș-Severin, care în calitate este foarte aproape
de marmura de Carrara. In comitatul Bihor s’a găsit aluminium“.
„Industra. Dintre uzinele noastre de fier, cele mai însemnate
sunt cele de la Ronic, Pohorella, Kumamurany, Diosgyör, Salgo=
tdrjan, Fermez, Anina și Reșița. Industria noastră de țesături
de stofe=postavuri (Gacs, Losnoc, Szakolca, Pozsony, Zzolna,
Brașov) este concurată și întrecută de concurenta străină.
Insă industria textilă (in cânepă) este înfloritoare“.
„Cultura. In prezent 65Jb din populație știe să scrie și să

101
citească. Analfabeți se găsesc în număr mai mare în teritoriile
locuite în massă de valahi. Numărul școlilor noastre primare
în prezent este de 20.000, numărul lor însă crește rapid, din
an în an. 1 învățământ superior se face la universitățile din
Budapesta, Cluj, Pozsony și Debrețin, politechnica din Bu=
dapesta. M.ai avem academii de drept, academia de agricultură
delà Magyarovar, și academii de silvicultură la Selmec.
Despre război și urmările lui, scrie astfel:
„Asasinarea moștenitorului tronului Francise Ferdinand,
la Serajevo, în ziua de 28 Iunie 1914, a produs o consternare
generală în întreaga tară. Din cercetările întreprinse s’a con=
statat că, asasinatul a fost pus la cale de Sârbia. Guvernul
nostru a cerut ^satisfacție și întrucât primul ministru sârb,
Passici — din îndemnul Rusiei — a dat un răspuns evasiv,
în ziua de 28 Iulie 1914, s’a produs declarația de război. Gu=
vernul nostru a declarat în mod categoric, că în nici un caz
nu se urmărește cucerire, ci numai pedepsirea vinovatilor. Fap=
tul că totuși a isbucnit un războiu mondial, dovedește că ad­
versarii noștri, în mod sistematic și de mult, sau pregătit de
război și nu s’au folosit de această ocaziune ci mai mult au
pus-o la cale“.
Războiul mondial și evenimentele recente.
„ Vinovatele principale pentru provocarea războiului mondial
sunt Rusia, Franța și Anglia“.
„Franța nici după mai multe decenii n a putut uita
înfrângerea delà Sedan, pierderea AlsacieiJLorenei și a Stras*
burgului. De atunci, întreaga națiune franezeă a fost dominată
de ideia revanșei. Delà 1886, de când a abandonat po=
litica colonială, întreaga sa putere a pus=o în serviciul
ideii de revanșe, dând o deosebită atențiune armatei sale.
Dintre toate armatele marilor puteri europene, cea franceză
avea cel mai mare efectiv atât de pace cât și de război. An'
glia nu vedea cu ochi buni marele avânt luat de industria ger=^
mană, care învinsese industria engleză chiar și la ea acasă. O
supăra desvoltarea flotei germane, cu un cuvânt, își temea
hegemonia de germani. Rusia, după înfrângerea sa din Asia,
își îndreptase poftele imperialiste spre Dardanele pentru aca’
pararea Constantinopolului. Pe Sârbia și=a ales=o de instru'

102
mené pentru politica sa balcanică. Dacă Rusia ar fi privit im­
pasibilă ca Sârbia să fie umilită de Austro-Ungaria, atunci Sâr-
bia și-ar fi abandonat desigur protectoarea, lată de ce s’a ames­
tecat Rusia într’o afacere care privea doar Sârbia și Austro-
Ungaria, și prin acest amestec al ei a aruncat zarul care a ho­
tărât războiul mondial“.
„Superioritatea impunătoare a Germaniei s’a constat ime=
diat în primele săptămâni. A ocupat Belgia și armatele sale
au pătruns adânc pe teritoriul francez. Dacă America UU se
amesteca și nu furniza munițiuni și armament aliaților, războiul
s’ar fi terminat într’un an și jumătate cu desăvârșita lor înfrân­
gere. Așa însă au căzut extenuate întâi Bulgaria, apoi Austro-
Ungaria și în fine Germania. Puterile centrale nu au suferit în­
frângere, nu au fost învinse, însă s’au extenuat și nu au mai
putut continua războiul. Națiunea maghiară a luptat eroic nu
numai pentru patrie dar și pentru apărarea Austriei “.
„Intre timp Boemii cu instigațiile lor diripe în ce mai asidue,
au descompus Austria. Sub influența acestui eveniment la noi
guvernul Karolyi sprijinit de socialiști s’a însărcinat să închee
grabnic pacea. Kasolyi a convins guvernul că : Antante numai
cu el stă de vorbă, că numai el poate încheia o pace £avo=
rabilă. L a convins pe rege să deslege guvernul de jurământul
de credință cum și pe funcționarii publici. Carol a și făcut
aceasta și după ce a pus soarta nafiunei în mâinele ei proprii,
a părăsit tara. Guvernul Karolyi nu a îndeplinit nici una din
făgăduelile sale. Generalul francez, Franchet d’Espéray, la Bel=
grad, l=a tratat cu dispreț și pe el și pe însoțitorii Iui. De acolo
au adus cele mai nefavorabile conditiuni de armistițiu. Au de­
moralizat și împrăștiat armata, pe boemi, români și sârbi i-au
lăsat să intre în țară, ceva mai mult au interzis chiar și popula­
ției să se apere ea însăși contra incursiuniștilor (spărgătorilor.)
Pe contele Ștefan Tisza de a cărui mână puternică se temeau,
elementele dubioase l’au asasinat în prima zi a venirei lor la pu­
tere, drept consecință a răsvrătirii revoluționare. După un sbu=
cium deplorabil de patru luni și jumătate, Karolyi a demisio=
nat și în noaptea de 21 Martie 1910 a predat puterea frunta=
șilor comuniști, cari a doua zi dimineață au surprins tara ne=
bănuitoare cu proclamarea dictaturei proletariatului. Ororile

103
comise timp de patru luni și jumătate de comuniști și ocupația
valachă de trei luni și jumătate, au demoralizat, au jefuit și au
distrus complect țara. Valachii ne-au furat locomotivele, vagoa­
nele de marfă și de persoane, mașinile și piesele lor, animalele,
cerealele, făina și nu ne-au lăsat nici barem semințele, pentru a
împiedica chiar și reînvierea noastră economică. După retragerea
bandiților în ziua de 16 Noembrie 1919, și-a făcut intrarea tri­
umfală armata națională sub comanda supremă a lui Nicolae
Horthy. După alegeri efectuate pe baza votului universal, cu
participarea femeilor, sa întrunit Adunarea Națională, care
până la timpul potrivit pentru libera alegere a regelui, l=a ales
de regent pe Nicolae Horthy, comandantul suprem al armatei“.
„Să dea Dumnezeu ca mult încercata noast=ă patrie să se
refacă, cât mai curând, și națiunea noastră să=și poată reocu=
pa vechiul ei loc ce i se cuvine. In acest scop cu totii trebue
să fim uniți în dragoste de patrie, sentimente nationale și
muncă perseverentă“.
Despre Trianon nici o vorbă. N'au încheiat și n’au sem=
nat tratat de pace, doar li s’au răpit unele părți de tară.
Nici nu întrebăm, dacă=i permis să se falșifice astfel is=
toria ? întrebăm doar că ce rost poate avea aceasta ?
A se présenta lucrurile așa că, pe vremea când au cuce=
rit tara, pe teritoriul Ungariei nu exista nici una din națio=
nalitătile ce trăesc astăzi acolo, mai du=te, vino, deși nu
corespunde adevărului și ușor poate fi desmintit, totuși aceasta
c o chestiune veche, nu=i de obște cunoscut. Cine în=
vată istoria dintr o carte lesne poate fi îndus în eroare. Nici
vorbă, în acest fel învață minciuni; dar nebunia naționalistă a
mai falșificat și în altă parte istoria.
A prezenta însă războiul mondial în așa fel, că toată
lumea este vinovată de el „numai patria noastră nu“, aceasta
este otrăvire de suflete, răspândirea urei, deși populația și o
parte din tineretul ce iese din școli știe că nu acesta este
adevărul.
Când se descrie situația economică, populația și confesiu=
nile în așa fel că Ungaria — minus Croatia — ar fi tot atât de
mare ca și în trecut, când procentul de analfabeți, de 35 % se
motivează punăndu=se în sarcina „Valahilor“, când fabrica de

104
postavuri de Ia Zsolna și minele de aur de Ia Zlatna, etc. Ie
arată ca aparținând tot Ungariei, dacă nu ar ascunde scopuri
și porniri mizerabile, ar £i de=adreptul caraghioase.
A gratifica armata română, pur și simplu cu totul de
bandiți nu numai că nu cadrează cu cele mai elementare re=
guli ale politeței și dreptului international; dar este și o lipsă
totală de recunoștință din partea regimului de la putere din
Ungaria. Căci regimul din Ungaria din mâinile armatei ocu­
pante române a primit puterea. In momentul ocupării, în
fruntea tării era guveanul PeidI, a cărui membrii nu au avut
parte de pergamente, ba unii din ei nici de botez, totuși s au
retras mai bine delà putere decât să=și dea consimțământul la
ocuparea capitalei. Regimul actual însă prin Frederick și arhi=
ducele Iosif s’au grăbit să se ofere, să se milogească și să for=
meze guvern sub scutul armatei ocupante române.
Și acum, în manualele lor didactice, aceiași armată o ca=
lifică de bandiți.
Urâtă lipsă de recunoștință!
Despre Trianon, nici pomeneală.
Dacă vre=un Rip van Winkle al războiului s ar trezi din
somnul său de douăzeci de ani ar citi cu satisfacție că Unga=
ria e intactă între hotarele ei milenare, de Ia Bratislava la
Praid, nu lipsește din ea nici o bucățică.
Desigur dacă s ar uita puțin împrejur ar observa că nici
de Carpati nici de lacul Ghilcoș nu se poate apropia fără pa=
șaport.
De ce ?
Fiindcă au fost răpite. Dar Ungaria nu a consimțit nici“
odată, nicicând n a semnat tratat de pace, pentrucă Trianonul
nu a existat.
Copilăros ?
Incendiator ?
Educator stângaci ?
Și una și alta — și nici una.
Dacă nu ar fi atât de deplorabil, i s ar putea zice, cel
mai nimerit, caraghios.
In fond însă este un sistem destinat pentru adormirea
Conștiinței de vinovăție.

105
Problema maghiarimei.
i.

Dacă examinăm în mod obiectiv problema maghiară, a=

jungem la concluzia că, în fond aceasta nici nu există, cel mult
latifundiul maghiar, domnia magnaților are și poate avea o
problemă.
Ungaria suferă ca și oricare altă tară din cauza crizei și
nu se poate afirma cu mintea sănătoasă că printr’o revizuire
cât de largă chiar, ar înceta criza și situația economică difici“
lă din Ungaria s’ar îndrepta. Mai curând ar fi posibil tocmai
contrariul, căci dacă micșorarea unei țări ar fi pricina situației
critice economice, atunci țările nemicșorate, ba chiar mărite,
ar trebui să se găsească într’o situație economică sănă”
toasă; prosperă. S’ar putea spune că în realitate mai curând țările
mici suferă mai puțin din cauza crizei, mai ales țările dezar»
mate a căror gospodărie nu este împovărată cu bugetul răz*
holului.
E drept că Ungaria, în secret și mascat a prevăzut și
cheltuit sume foarte importante pentru înarmări, la aceasta
însă nu a fost constrânsă de nimic și de așa ceva nici nu ar
fi avut nevoe. Că aceste sume au fost întrebuințate într’ade»
văr în acest scop, cu toată comptabilizarea lor în acest sens
e cam îndoelnic, căci în realitate cu aceste sume de multe,
foarte multe milioane, clica dominantă, regimul actual, a tinut
în solda sa acele formațiuni lacome, fără de care nu s’ar fi
putut menține la putere. In primii ani de după război, tru=
pele întreținute, detașamentele, au avut caracterul de armată
particulară, mai târziu și până în ziua de astăzi, sunt tinute
în soldă ca niște masse de sinecure birocratici, cari ocupând
toate pozițiile vieții publice ca funcționari, sau grupat în di=
ferite organizații sociale continuă să apere clica de la putere.
Această clică la începutul regimului a fost reprezentanta de=
mentelor turbulente, până în prezent însă a evaluat și acum
este întruchiparea latifundiului magnaților, adevăratii uzufruc»
tuari ai puterii. Marele stat major al organizațiilor din solda
regimului este „T. E. S. Z.” Liga Uniunilor Sociale. Aceste

106
 detașamente, sau mai bine zis trupe mascate își îndeplinesc
treaba tot atât de bine și disciplinat, ca și grupele germane
S. A. și 5. 5. Este o armată în toată regula, cât că doar în
război va fi, desigur, mai puțin eroică decât acum în timp
de pace, când apără regimul.
Singurul folos ce s ar putea realiza pe urmaunei revizuiri
ar fi că, regimul actual s’ar consolida la putere pentru un
timp oarecare. Nici poporul nici economia maghiară nu ar pro=
fita nimic de pe urma revizuirii. Șleahta magnaților amețește
publicul cu lozinci bombastice nationale, a căror refrain este,
că singura cale spre mântuirea de toate relele este revizuirea
Situația este atât de disperată că revizuirea li se pare ultimul-
fir de pai, de care agătându=se, speră să scape de la perirea
sigură. O mică parte a cetățenilor crede aceasta, majoritatea
zdrobitoare însă, nu o crede, ci doar o repetă, pe deoparte
pentrucă nu are altceva de spus și de sperat; iar pe de alta
parte pentru a sugera altora o credință pe care el însuși nu
o poate crede.
Mirajul reviziurii este baza de afaceri atât a reăimului,
cât și a celor 300 magnați ; atât a acelui gata să se inece, cât
și a înotătorilor liberi.
Sunt multi aceia cari nu cred în această bază de afaceri
ci o consideră doar un truc. Țărănimea săracă, cea mai mare
parte a poporului, știe prea bine că reanexarea teritoriilor
pierdute nu poate schimba situația ei, iar în cercurile intelec=
tuale, sunt numeroși aceia cari astăzi își dau seama că numai
raporturi strânse economice cu statele succesorale pot să îm=
bunătătească soarta poporului și a tarei, această părere însă
nu îndrăznește și nu poate să și=o exprime nimeni. Exprima»
rea unei astfel de păreri, foarte ușor poate să=i aducă pe cap
un proces de înaltă trădare, sau de trădare de patrie sub vre-
o altă denumire, și chiar dacă ar scăpa de proces, totuși ar fi
terorizat, căci întrefinutii, garda asociației „T. E. Sz.“, stu=
dentimea, ofițerii eșifi din cadre și vârăti în fel de fel de or=
ganizatiuni, oamenii din detașamente împiedecă prin teroare
orice altă părere decât a regimului. Astfel deci în presa mav
ghiară nici prin aluzii nu se poate pune chestiunea că, poate
nu e tocmai cuminte a aștepta toată mântuirea numai de la

107
revizuire. Nici cei apărați de imunități, nu îndrăznesc să=și
exprime părerea decât doar prin aluzii foarte fine. Sunt câti=
va oameni cari îndrăznesc să spună, că sunt partizanii orien=
tafiei franceze. Partizan al orientafiei franceze, înflorit expri=
mat, înseamnă a nu pretinde revizuirea. Marea industrie de
asemenea este partizana orientafiei franceze, cel puțin preșe=
dintele asociației fabricanților din tară luptă pe fată pentru
orientafia fraceză. Aceștia își dau perfect seama că în fond»
revizuirea este doar baza de afaceri a latifundiarilor.
Atâta timp cât latifundiul e în stare să fină la ordinea
zilei problema revizuirei, există încă posibilitatea de a lega
cumva luntrea maghiară, de cuirasatul vreunei mari puteri
Acesta e sensul melodiei alianței Italiene. Prețul sângelui flă=
căilor maghiar este ; cumpărarea grâului latifundiarilor de către
clica cointeresată italiană, (căci doar latifundiile cultivau nu=
mai grâu bun pentru export). C-e=i drept, Italia nu plătește
și nici nu poate plăti pref mai mare pentru grâul unguresc
decât preful cu care poate cumpăra grâu american, „Manhat­
tan“, într’un port european, constituția maghiară este însă
tocmai bună, ca fara să acopere de dragul magnaților latifun=
diari exportatori, paguba de 100 milioane pengö, la cele 100
mii vagoane de grâu ce se exportează, precum vom arăta
mai jos.
Silogismul „Nafiunei“ maghiare este deci următoarea : (dacă
nu uităm că națiunea și latifundiul sunt noțiuni identice) :
Natiunea=și iubește patria, astfel națiunea pretinde revizuirea.
Națiunea merită deci pentru această iubire de patrie plină de
jertfe ca tara să=i plătească 100 de milioane pengö. Este deci
trădător oricine, care nu se însuflețește pentru revizuire. Dacă
scade însuflețirea, injectează o doză nouă de zel în organismul
nafiunei, până ce problema revizuirei revine iarăși la ordinea
zilei, oamenii se întăresc iarăși în credința și speranța revi=
zuirei, își acordă reciproc credite, câte odată mai Ie dă mâna și
de câte un chefuleț mai măricel, din creditul obfinut.
Orice om cu mintea sănătoasă trebue să=și dea seama, că
dacă metoda forțată de până acum n’a adus o soluție, trebue
să se caute alte modalități de soluționare. întrucât poli3
tica maghiară nu=și bate capul și nu chibzuește ci, dacă revi=

108
zuirea nu e posibilă; oare nu s ar putea găsi un alt mijloc de
soluționare, ci se gândește doar „cum s ar putea menține** și
asigura și pe viitor domnia latifundiului, se înțelege, că este
legată de ideea revizuirei ca de un farmec, căci pentru men=
tinerea latifundiului într’adevăr nu se poate imagina o altă
soluție. Astfel dar politica maghiară este legată aproape cu o
perseverentă patologică de acest țăruș.
După ultimele declaratiuni și măsuri ale Micei Inte=
legeri trebue acceptat ca un fapt indiscutabil că revizuirea în=
seamnă război, căci Mica înțelegere este hotărîtă să apere până
cu ultima picătură de sânge ceeace a dobândit. Care mare pu­
tere ar începe încă un război de dragul regimului delà putere
din Ungaria? Desigur nici una. Care este atunci singura
speranfă posibilă a regimului din Ungaria? Acea că, pentru
un motiv oarecare va izbucni un nou război mondial și atunci
se va găsi vre=un beligerant care să promită revizuirea ma=
ghiară — în caz de victorie.
Se poate intra cu mintea sănătoasă într’un astfel de risc?
Cine are în vedere numai interesele vitale ale popornlui ma=
ghiar, desigur că nu expune existenta acestui popor, ci
părăsind ideea revizuirii, caută căi prin care ar putea primi
oarecare compensație parțială sau totală. Faptul însă că, clasa
cârmuitoare maghiară se agată cu atâta perseverentă de revi=
zuire — deși este evident că aceasta nu s’ar putea obține de=
cât poate prin război și nici atunci nu prea ar fi de folos po=
porului maghiar — dovedește în mod eclatant că regimul
maghiar duce lupta numai cu scopul să=și asigure și pe viitor
domnia latifundiilor.

II.

Ungaria a mai fost odată desmembrată, după Mohacs.

Atunci însă după prăpăd s’au trezit conștiințele. Cei cari și=au
putut spune cuvâutul, cei cari mânuiau condeiul, toti au re=
cunoscut că nenorocirea a fost consecința păcatelor lor.
Pricina tuturor relelor sunt păcatele comise, deci trebuesc
expiate, trebue îndreptat ce se mai poate îndrepta, In această
atmosferă de expiere s’a născut reformatia, conștiința păcatu=

109
 lui egoismului de clasă, primul liberalism și prima democrație
maghiară. Aceasta a îndrumat pe cei mai buni de partea lui
Bocskay și Gabriel Bethlen, cari s’au străduit să=i ajute pe
țărani la crearea unei clase de proprie tari=țărani liberi.
Literatura acelei epoci în mare parte, este la un nivel
foarte redus artistic, totuși e mare și sguduitoare înălțimea ei
morală și severitatea ei de auto=acuzare.
In urma recentei tragedii maghiare nu s’a putut observa
nimic din toate acestea. Nu e de mirare că în Ungaria nu s’a
putut manifesta așa ceva, din contră se explică ușor : cen=
zura este în floare, domnește o mare teroare și în prezent.
Legea care reglementează înalta trădare e atât de elastică
(conștiința masselor este și mai elastică), încât rostirea unui
cuvânt sincer înseamnă pericolul morții. Presa maghiară
din statele succesoare însă s ar fi putut manifesta în de=
plină libertate în această privință, ea însă avea alte griji. Doar
rechizitoriul de după 1526, în esență este același, ca și cel de
după 1918 : Mai bine de jumătate din pământul roditor al
țării, în mâna câtorva familii poporul în sclavie și acele câteva
familii de magnați se întitulează „națiunea“ și rezolvă toate
treburile țării, de parcă ar fi o fermă a lor. Această domnie
de clasă oligarhică, în secolul XX=lea este mascată întrucâtva,
însă cu toate aparențele schimbate în esență a rămas aceiași.
Egoismul rigid de clasă a magnaților a supt toată vlaga din
oasele țăranului și o societate de câțiva, încăpând între pereți
unei camere de joc de cărți a unui casinou, e suficientă și
astăzi să botărească asupra celor mai importante treburi a țării.
E lesne de imaginat cât de mare a fost indignarea a=
cestor stăpânitori, când poporul a îndrăznit să se gândească la
revoluție, — căci la fapte nu a trecut, întrucât această revolu=
ție nu a luat nici cel puțin un jugăr din pământul cultivabil a
țării. Numai intenția și a fost groaznic reprimată. Mai
înainte cu patru sute de ani au fript pe tron încins pe con=
ducătorul răscoalei țărănești, silind pe tovarășii lui înfometați
să mănânce din carnea lui; iar în 1919 au asmuțit asupra,
răsvrătiților zecile de mii de bestii, hiene omenești sălbăticite
în război. Cea mai mare parte a domnilor magnați, parcă au
fost prinsă de un fel de conștiință a vinovăției, — au lăsat

110
 ca teroarea să bântuie fără să fi vrut sau să fi îndrăznit să=
și asume răspunderea pentru ea.
Formafiile regimului ajunse la putere după revoluție și
reprezentanții lor au fost astfel de elemente pe care nu le
considerau ca reprezentanti demn și chemați ai nafiunei. Clasa
istorică a avut o oarecare rezervă fată de elementele teroriste,
mai târziu însă a acceptat a consfiinfit în favoarea sa situația
creată și a tras din ea după posibilitate și foloase.
La început, oamenii aveau părerea vagă că cercurile cari
stau rezervate au mustrări de conștiință, mai târziu însă când
s’au așezat fără răticente la masa întinsă de acele elemente
turbulente, s’a văzut că aceasta părere este greșită, — aici nici
prin gând nu i=a trecut cuiva, să simtă mustrări de conștiință.
Dar dacă într’adevăr nici n’a avut păcate ?
Ba da ! A avut și încă multe.
Dominația habsburgică era deja rușinea secolului XIX=lea
și rușinea Europei, făcea aproape impresia sultanului din ul=
timul deceniu a secolului trecut. Nici suveranul, nici cârmui=
torii și nici popoarele cârmuite nu mai credeau în viitorul ei.
O dinastie de origină germană, care peste tot se simțea
acasă, însă nicăiri acasă la ea, din care e périt sentimentul de
I german, având sub stăpânire 9 milione de germani alături de
25 milioane străini. De acest sâmbure s’a lipit coroana ma=
gbiară cu 20.5 milione locuitori, din care 9.5 milioane ma=
ghiari și 11 milioane de altă naționalitate.
Această monarchie era într’adevăr tara nimănui, căci cel
născut acolo nu avea drepturi, iar cei care aveau drepturi, nu
erau născuti acolo. Un imperiu — gallimathia, cărui îi lipsea
I coeziunea, drept consecință a sentimentului comun sau cel
puțin al interesului comun; ci îl încheagă doar o armată co=
mună, străină însă fiecărui popor și fiecărei părți. Afară de
acestea nu era nici stat militarist, căci nu de cuceriri, dar
nici de apărare nu era capabil. Faptul că, singură armata era forța
care încheagă și menținea într’un mănunchiu acest conglome“
rat eterogen, era ca atare un fapt imoral și criminal.
Intr’o astfel de comunitate de stat, bazată pe armată, în
mod fatal urmează subordonarea, servilizarea unor naționali“
tăti, adică oprimarea politică, economică și culturală. Astfel

111
 s’a întâmplat în Austria .întâi i=au subordonat hegemoniei ger=
mane pe boemi; poloni, italieni și slovaci, apoi, ca o consecință
a egalizării politice prin votul universal, s’a creat o atmosferă
așa de încărcată, anarhică, încât deja înaintea războiului mon=
dial ar fi sfărâmat în puzderii această uriașă cutie a Pandorei,
prin curentele ei interne divergente îndreptate contra ei în=
săși, — dacă nu ar fi fost contrabalansată prin Ungaria. Au*
stria a susfinut Ungaria, în schimb Ungaria a sprijinit Austria.
Ungaria ar fi voit să expieze printr’o nouă crimă păca=
tele trecutului, a voit să înece în marea de sânge a războiului
ura stârnită de ea secole de=arândul.
Războiul într’adevăr a fost o mare crimă. Poporul maghiar
n’a avut ce căuta în război și nici ce câștiga prin el. Ștefan Tisza
a fost unul din putinii care a știut că războiul pentru Un=
garia nu se poate sfârși decât prin înfrângere. Aceasta părere
a și exprimat=o în mod sincer în fata împăratului, când însă
a văzut că totuși, curtea insistă pentru război, a cedat și a
dus tara la dezastru. Explicația acestui fapt este clară : cât
timp oligarhia este de acord cu împăratul, atâta vreme aceasta
o sprijină în supremația sa fată de țăran și în posesiunea ne=
stingherită a latifundiului. Dacă însă intră în divergentă cu
împăratul, atunci acesta îi vine de hac șleabtei maghiare, cum
i=a venit și șleahtei polone prin 1840. Cunoaște și împăratul
antidotul domniei latifundiilor : reforma agrară (împărțirea
pământului) și votul universal. In fata dilemei ; ce să sal“
veze, poporul și tara, sau domnia latifundiului, — Tisza a
aruncat tara în războiul dezastruos, ca astfel să salveze lati“
fundiul.
Războiul mondial a sfărâmat deci numai ceeace era pre“
destinat și copt pentru sfărâmare. Prin această nimănui în
lume nu=i da în gând să rostească vre=un cuvânt de re“
proș și cred că ar stârni ilaritate generală dacă vre=un gu“
vern austriac ar pretinde odată revizuirea cu programul,
ca să i=se restitue Austriei, Galitia, Boemia, Carintia, Istria,
Bosnia, etc. Cu toată că o astfel de exigentă austriacă, ar fi
poate mai întemeiată decât cea ungurească, căci în Austria a
încetat de mult hegemonia germană, stare de lucruri cu care
s’au împăcat și înșiși Germanii. De când hegemonia germana

112
a dispărut ar fi fost suficientă pentru unitatea monarhiei
forfa centripetală; împăratul și armata și nu era nevoe ca să
fie oprimată în Ungaria fiecare naționalitate. Am văzut că în
Ungaria naționalitățile au putut fi tinute în frâu numai des»
puind de drepturile politice și pe maghiari împreună cu națio»
nalitătile. Pentru a tine în robie naționalitățile a trebuit să se
mențină latifundiul, adică sistemul despuerii economice com=
binat cu robia politică.

III.

Nu preamăresc tratatele de pace. Claritatea și cumpăni=

rea înțeleaptă au fost tulburate de multă lăcomie, totuși se
poate pune întrebarea, — cum se putea rezolva mai bine pro»
blema păcii ?
Se putea lăsa intactă harta Ungariei ?
Aceasta are o imposibilitate. Sârbii și românii încă delà
1848 au fost de fapt când în luptă deschisă, când în rezistență
pasivă rață de Ungaria. Aceștia mult mai bucuros ar fi rămas
sub împăratul Austriei; decât în regatul ungar, căci mult mai
puțin se puteau împăca cu oligarhia maghiară decât cu împă=
râtul Austriei. Dacă se lăsa intactă harta Ungariei, dar i se
tăia de sub picioare craca habsburgică, ar fi fost un dar fatal
danaidic pentru maghiarime, fiindcă 9^2 milioane de unguri nu
ar fi fost în stare să țină sub stăpânirea lor unsprezece mi=
lioane oameni de altă naționalitate. Doar în 1848 abia au
fost în stare să lupte cu croații, sârbii și românii deși
iobagii maghiari eliberați, slovacii și germanii s’au atașat
cu toată inima nobilimei. Atunci însă cu toate eforturile extra»
ordinare au luptat numai contra românilor și sârbilor din țară.
Dacă ar fi putut însă să=și păstreze după război întreg teritoriul,
atunci maghiarimea intra în luptă nu numai cu fostele ei
naționalități ci și cu popoarele statelor vecine România și Sâr»
bia; care deja existau și eventual și cu popoarele țărilor isto=
rice boeme. Si situația nu s’a schimbat nici după Trianon. Dacă
astăzi ar recăpăta toate teritoriile pierdute și cu ele împreună
11 milioane suflete de altă naționalitate, nu le=ar putea păs»
tra prin propriile lor forțe, ;decât numai dacă în lecui

113
s
cârjei austriaca ar dobândi drept cârje vre=o altă mare putere
— de exemplu Italia.
Deci era peste putință ca vechea hartă a Ungariei să
fie lăsată intactă, ceeace de altfel, ar fi avut drept consecință
perirea maghiaritnei.
Această mină, deci, nu putea fi lăsată intactă. Puterea
habsburgică, la fel ca și în Turcia a binemeritat denumirea de
„omul bolnav**, Omul bolnav, Turcul, a salvat în ultimul se=
col imperiul habsburgic, Turcul părea mai bolnav decât Austria.
Naționalitățile au început deci să=l macine întăi pe el. Era evi=
dent însă că, imediat ce acesta va fi sfărâmat îi va veni rândul
celuilalt „om bolnav** Austriei. Dacă se termina mai de mult
cu Turcia, să sfârșea mai curând și cu Habsburgii.
Nu se poate învocâ cu conștiința împăcată că, țările co=
roanei Sfântului Ștefan ar fi rezultatul unei evoluții istorice,
care poartă în sine sancțiunea, întrucât nu a fost creată
prin silnicie și a fost susținută de forte naturale. Insă chiar
dacă n’a fost creată prin silnicie, această evoluție istorică,
după Mohacs s’a fărămifit în bucățele. Clasa dominantă mag=
hiară, „națiunea“, nu a fost în stare nici să apere
nici să mențină această evoluție istorică, ci în spiritul’
înțelegerilor mai înainte amintite, a pus=o sub scutul împăra“
tului Austriei, adică mai bine zis, sub cea a oștirii austriace.
Imperiul maghiar a încetat și s’a camuflat în Imperiul Habs*
burgic și la locul cicatrizării a rămas doar clasa aristocrată,
„națiunea“, ca parazit.
Clasa dominantă maghiară putea să se numească tară
separată, stat independent, totuși, Ungarja chiar și în epoca
constitutională, a fost doar un organ local al imperiului Hubs=
burgic, de ciudată structură. De fapt, nici ca nume de pro=
vincie nu se mai menținea întreagă Ungaria, căci Ardealul a
devenit stat separat, cu denumire deosebită și astfel „Ungaria“
însemna doar o parte a fostului teritoriu.
Fostul primministru a Ungariei a văzut clar situația,
înainte de război și a prevăzut înfrângarea. A avut posibilita=
tea să caute o modalitate pentru a separa soarta Ungariei de
a Austriei, totuși a neglijat să facă aceasta. In consecință tre*
bue să sufere destinul Austriei, cu toate consecințele lui.

114
Ungaria deci, nu putea pretinde pentru ea mai multă ame=
najare, mai multă binevointă, decât aceea de care a avut parte
Habsburgii.
Iată cehii — deși cu un pic de ezitare, totuși au găsit modali’
tatea să scape de soarta Habsburgilor, pentrucă ei căutau li’
bertatea. Oligarhia maghiară n’a voit să scape de destinul
habsburgic, de oarecare nu căuta libertate ; ci doar modul,
cum să poată tine în jug și pe mai departe, dacă nu și pe
celelalte națiuni, dar cel puțin poporul maghiar.
Ar mai rămâne deci calea, mai bine zis problema, că se
poate oare trasa o astfel de linie, care să=i separe fără ames=
tec pe maghiari de nemaghiari. Această linie însă nu se va
putea trasa pe nicăeri. Diferitele naționalități s’au amestecat
în așa măsură încât, sunt mai bine de o mie de comune care
ar trebui tăiate în două și separitia nici atunci nu ar fi per=
fectă.
Dar ne=am putea imagina și o a treia posibilitate, dacă
locul natal a popoarelor s’a încurcat atât de mult, poate nici
nu ar fi nevoe să le separăm , . . Ar fi mai frumos dacă n’ar
mai exista linia de separație ce nu poate fi indicată pe pă=
mânt, care însă în suflete nu poate fi ascunsă : ura. Ura ex­
primatului contra opresorului, Naționalitățile nu se urau între
ele, toate urau însă „națiunea“ maghiară.
Oligarhia ar fi avut posibilitate în decurs de o mie de
ani să=și câștige dragostea străinilor. De ce n’a făcut’o ?
Atunci dar, ca să solicite mila și iertarea Europei — mai
merge, dar ca această oligarhie să pretindă dreptate ? . . ,
Și germanii alsacieni i=au îndrăgit pe francezi într’un timp
mai scurt de cât după o conviețuire de o mie de ani. Dacă
deci clovaci, români, sârbi cu tofii doreau și luptau pentru
despărțirea lor de monarhie, vina pentru aceasta o poartă sin=
gură clasa dominantă maghiară.
Evident deci, că pe ori unde am trasa linia de frontieră,
ambelor părți le=ar revini și consângeni și străini. Situația
trebue deci acceptată așa cum este, căci altfel nu se poate.
IV
Judecând cu mintea sănătoasă să vedem ce și cât ar mai
putea rămâne drept obiect pentru pretentiunile revizioniste

115
Vedem că ea se reduce la atât că, liniile de demarcare să se traseze-
în așa fel ca magharimea să piardă cât mai puțin, Dar si aceasta
este echitabil numai în măsura în care se aplică acest principiu șî
părții celeilalte. Asupra acestei chestiuni, care în fond ar însemna
doar rectificări de graniță, nu merită să se intre în vre=o dis­
cuție mai amplă. Astfel de teritorii ar fi mai ales în repu=
blica Cehoslovacă, dar nici aici nu este mai mare de 300 —
350.000 numărul maghiarilor cu care deodată nu s ar separa
un număr mai mare de slovaci. Și în ultima analiză, luând în
considerație toate trei statele succesoare, abia, dacă s’ar dubla
cifra de mai sus. Aceasta dar este o chestiune atât de puțin
importantă, încăt nu merită să se facă un așa mare caz din
ea. Dacă punem într’o parte a balanței cele unsprezece mili=
oane de suflete subjugate secole de=arândul de câtre maghiari,
iar pe cealaltă parte a balanței, cei, maximum trei și jumă=
tata milioane Unguri — dacă scădem evreii nici atâtia unguri
nu sunt — care se află azi sub domnifie streină, nu prea va
lua foc conștiința lumii pentru maghiari, când aceasta con=
știința a dat dovadă de o atât de miraculoasă insensibilitate
timp de 1000 ani.
Dar de altfel, Ungaria chiar eliberată de pacostea lati=
fundiilor și tot nu este în drept să ridice astfel de pretenții,
căci în prima linie ar urma să fie întrebat grupul de popor
care poate să fie și victima acelei împărțiri.
Politician!! maghiari sunt prea inteligent! ca să nu știe
aceasta, Atât de bine o știau, încât purtătorul lor de cuvânt,
contele. Bethlen a lichidat acest punct de vedere, când afară
de ceva neînsemnate rectificări de graniță, cere în fond doar
autonomia Ardealulului, Croației și a Slovaciei.
Dar imediat ce adoptă acect punct de vedere, a pierdut
în mod definitiv procesul, căci pe ce bază cere d. e. autono=
mia Croației, când acolo nu există minoritate maghiară. Doar
pe baza că, pe semne, va fi existând acum acolo o fracțiune
care ridică fată de Jugoslavia această pretenfiune. Dar ce o pri=
vește aceasta pe Ungaria ? Autonomia slovacă și ruteană de=
asemenea nu este afacerea Ungariei. Cu minte sănătoasă doar
atunci ar putea să pună Ungaria aceasta chestiune, dacă con=
tele Bethlen ar fi îndreptățit să reprezinte atât poporul slo-!

116
vac cât și cel rutean. Dar și afară de aceasta, este o mare
problemă dacă pentru Ungaria este tot atât dorită autonomia
slovacă și ruteană, ca pentru aceste popoare. Iată ceva ce
poate fi tras la îndoială. In împrejurările de astăzi, cu o ast=
fel de autonomie, majoritatea ar avea=o partidul clerical din
extrema dreaptă, a lui Hlinka și tare mă îndoesc că magbarimea
s ar împăca mai ușor cu șovinismul slovac din imediata veci=
nătate, decât cu cel ceb mai îndepărtat.
Chestiunea autonomiei Ardealului este și mai bizară.
Nu se poate imagina ca o tară să fie constrânsă la acceptarea
autonomiei. Două treimi din populația Ardealului este cea
românească, ori aceștia dacă ar vrea autonomie, este absolut
sigur că, în nici un caz nu ar £ace=o în interesul ungurilor
Ce rost are atunci toată povestea aceasta ?
Ori =cum am întoarce și suci deci lucrurile, a pune pe
tapet revizuirea nu are nici un rost, nu numai pentrucă nu
aduce la rezultatul dorit, dar și pentrucă aceasta nu este spre
binele Ungariei și nici spre al toritoriilor despărțite de ea.
Nu i=ar fi de folos nici Ungariei și nici altcuiva, fiecare și’ar
păstra racila sa proprie, ba ar mai spori=o cu a celuilalt.
La prima vedere, această afirmație ar părea îndrăzneață,
examinând=o însă mai de aproape, trebue să o înțeleagă tot
omul cu judecată sănătoasă. Dacă acceptăm punctul de vedere
a lui Bethlen, cu privire la Ardeal, și Slovacia, adică
autonomia ior, s’ar crea două teritorii autonome cari nu ar fi
părfi integrante a Ungariei. Este greu de înțeles ce avantaj
economic sau moral ar avea din aceasta Ungaria. Căci aceasta
autonomie ne=o putem imagina așa, că aceste teritorii ar de=
veni țări independente, dar ne=o putem imagina și așa că ele
vor rămâne părți integrante a României și a republicei Ceho=
slovace. Este imposibil de descoperit că ce avantagii economi»
ce ar decurge din aceasta pentru Ungaria. Sub aceste dorințe
se ascunde socoteala că, din teritoriile autonome s’ar crea prin
autodeterminare țări independente care apoi s’ar atașa Un=
gariei. In ce privește Ardealul, acesta ar fi o idee complect
lipsită de seriozitate. In ce privește Slovacia, ne=am putea
imagina așa ceva, cu aceasta însă s’ar deslănțui un nou fel de

117
iredentism, care ar provoca aceiași neliniște și ură, ca cea de
acum; fără să fie însă câtuși de pufin sigur că aceste țări s ar
atașa Ungariei. In fine care ar fi puterea de atracție pe care
Ungaria ar putea=o exercita asupra lor? Dacă s ar schimba
întreaga structură a Ungariei, dacă ar deveni tot atât de de=
mocratică ca și stetele succesoare, dacă ar acorda deplinătatea
drepturilor politice, dacă ar desființa latifundiile, poată că ar
exercita ceva influentă asupra lor. In acest caz însă, iridenta
imediat la desmembrare, acum 15 ani, trebuie să înceapă
aceasta acțiune, înfăptuind reforma agrara, împărțind pă=
mântui si democratizându=se. Așa ceva însă, n’a făcut și nu
face nici acum. Cum ar putea deci exercita o mai mare în=
fluentă acum, ca în trecut ? Faptul că femeia ispititoare a îmbă=
trânit cu 15 ani, că de atunci a devenit servitoarea a Italiei
și Germaniei, nu i=a sporit câtuși de puțin farmecele.
Deci în ce privește teritoriile menite să devină autono=
me, ar putea să obțină cel mult doar perspectivă de a le pu=
tea acapara cumva. Nici aceasta însă nu se poate întâmpla pe
cale pașnică, ori în cazul unui eventual război. Ungaria nu
poate fi decât servanta care spală vasele și transportă
pâinea, nu însă oaspele care să fie pusă în fruntea mesei.
Rămâne deci de discutat problema de a obține teritorii
printr’o așa zisă rectificare de graniță, câteva orașe mai mari
și o populație de câteva sute de mii hai să zicem, un milion
de suflete.. Se poate imagina că prin aceasta se poate ameliora
situația Ungariei, că s’ar mări importanta ei și că așa ceva ar
fi avantajos pentru ea? Țări suprapopulate, cum e Ger=
mania și Japonia nu găsesc altă soluție pentru amelio=
rarea mizeriei masselor, decât reducerea suferinței celor rămași
prin imigrarea=colonizarea în afara granițelor a unei părți din
populație. O tară care să dorească sporirea populației sale ? Ori»
sporirea teritoriului cu vre=o fâșie de pământ, fără ca prin a=
ceasta să se producă modificări mai radicale în situafia econo=
mică nu este altceva decât sporirea populației, adică sporirea es=
chimoșilor, fără sporirea focilor. Prin rectificare de graniță Un­
garia și=ar crea doar un plus de oameni trudiți, teritorii ex=
ploatate, pozitiuni părăsite. Este exclus că în acest fel teri=
toriul respectiv, sau Ungaria să câștige ceva,

118
 Dacă acum ar primi Ungaria Ardealul, Oradea, etc., de
unde și cu ce mijloace le=ar crea noul institufiuni și oficii ?
Le=ar aduce de altundeva, sau aceste orașe ar rămâne tot atât
de sărace ca și acum. Ceace s’ar da deci acestor teritorii, ar
trebui luate delà altele. E foarte adevărat însă că, regimul din
Ungaria ar putea să facă parăzi, să se laude că a izbutit să
readucă încă un mărgăritar din coroana Sf=lui Ștefan, să se
facă sărbătorit șî să=și prelungească viața încă cu vre=un an
doi. Pe urmă însă nouii maghiari și=ar da seama că ar fi mai
bine să vină înapoi, căci aici, totuși erau mai multe posibili«
tăfi de existentă.

V.

Poate era mai bine — chiar și fără haine sfâșiate și ce"

nușe pe cap — dacă conducătorii Ungariei se prezentau în
fata poporului și declarau : S’a împlinit destinul. Am pă=
cătuit cu totii și acum trebue să expiem. Trebue să o luăm
pe altă cale, trebue să căutăm legătura cu lumea și cu vii=
torul.
Insă ei n au făcut aceasta ci, din contră, cu căciulile pe
ureche, bătoși, jelind cu lăutari, au sbierat pe toate gamele :
Am învins, am învins mereu, până ce de atâtea victorii am
căzut, Dar nu noi suntem vinovafi de aceasta, căci dacă nu
se amesteca Anglia și America; rămâneam învingători. Ei au
deslăntuit prăpădul asupra lumii. De ce s’au amectecat ?
Toată lumea este vinovată, numai noi suntem inocenți. Am
învins și acum ne jefuesc, dar mai există dreptate. Noi cre=
dem într’unul Dumnezeu, într’o patrie, în reînvierea Ungariei.
Actorul adesea uită că joacă piesa altcuiva. Crede că
trebue să joace piesa sa proprie. Regimul din Ungaria; în fond,
nu caută o solufie definitivă, ci luptă doar pentru existenta
or proprie, poate să piară tara și lumea, el continuă comedia.
Am învins. ne=au jefuit.., etc.
Tragedia Ungariei deci, nu poate fi văzută decât astfel :
domnia latifundiului a dispărut în întreaga Europă, deci nu
poate exista nici în coltulețul maghiar. Dacă cârmuirea ma=
ghiară nu-și va da seama de aceasta și dacă poporul maghiar

119
nu e în stare să scape prin propriile sale puteri de sub jugul
acestei cârmuiri, atunci va isbi pumnul de fier al destinului
și va zdrovi Ungaria ca să poată sfărâma latifundiul.
Aceasta corespunde legilor fatale ale evoluției. Dacă un
organism nu mai e în stare să evolueze, trebue să se descom=
pună, ca din părțile descompuse, să se poată integra un nou
organism. Desmembrarea coroanei maghiare este o diferențiere,
care pornește un nou curs de evoluție, și care din diferite
părți deosebite va închega o unitate de ordin mai superior.
Ungaria a fost temnița popoarelor. Zidurile acestei tem=
nițe trebuiau să se dărâme, popoarele să se elibereze, ca apoi
părțile eliberate să poată forma o unitate mai superioară, în
care nu ziduri de temniță și cătușe ci interesele lor proprii
economice și istorice să le împreune pe toate cu sentimente
frățești într o mare unitate economică. Poporul maghiar, de
fapt are nevoe de libertate. Această libertate însă nu poate
fi pusă în practică în felul cum era în temnița ungurească,
în care a rămas acum singur, ci zidurile temniței trebuesc dă=
râmate,
Numai în această perspectivă trebue privită problema
revizuirii. Orice revizuire care ar spori Ungaria, ar spori doar
numărul robilor și primejdia războiului. Iată de ce trebue să
fim contra oricărei revizuiri. Atâta vreme cât Ungaria este
sub jugul latifundiului, orice revizuire ar agrava și ar extinde
doar numai servilismul.
Om cu mintea sănătoasă doar nu=și poate închipui că,
istoria este o piesă de teatru care poate fi repetată, reluată,
sau pusă din nou pe afiș. Diferitele naționalități au suferit
sub stăpânirea maghiară, au îngrămădit ură în sufletul lor,
ură care a zdrobit vechea unitate și acum, după ce s au îndrep=
tat lucrurile cu atâtea jertfe dureroase, să stricăm totul să
revenim la vechea stare de lucruri — ca și cum nu s ar fi în=
tâmplat nimic?—'Este imposibil. Ungaria iar să aibă trei mi=
lioane români și aceștia iar să fie nemulțumiți, etc., etc,, până
se va găsi o altă soluție decât un nou război modial.
Chiar dacă s’ar putea efectua revizuirea în așa fel ca
numai teritorii ungurești să=i revină Ungariei, și tot ar fi o
lipsă de conștiință să se modifice situația existentă în actuala

120
 criză. Noua populație s’ar alipi Ungariei, aici n’ar fi aștep=
tată, nici cu daruri, nici cu libertate, ci ca să fie exploatată de
populația Ungariei actuale. Orașele de pe granițele Ungariei
au păgubit mult, deoarece au pierdut în mare parte regiunile
care le serveau drept debușeu. Aceste regiuni le=au acaparat
acum alte localități, care nu sunt dispuse să le restituiască
celui revenit. Pe regiunile pierdute de Oradea a pus stăpânire
Berettyo. Cu fosta regiune a Ardealului s’a îmbogățit Bé=
késcsaba. Iși închipue cineva că acest fapt ar putea fi făcut
pur și simplu inexistent ? In blestematele împrejurări ale cri=
zei s a creat în mod fatal un modus vivendi, nu=i o stare prea
fericită, dar totuși suportabilă. Ori=ce schimbare poate fi pe=
riculoasă pentru toată lumea. Suflet de tiran poate să fie a=
cela, care ar vrea să expună sute de mii de oameni la nenu=
mărate mizerii. Să poftească cineva să meargă la rând, delà
om la om și să=i lămurească, să=i schițeze posibilitățile fiecărua,
apoi să=i numere câți sunt aceia cari vor să schimbe siguranța
nu tocmai satisfăcătoare cu pustiul nesiguranței.
Și să nu uităm că Ungaria astăzi este mai săracă decât'
oricare din statele succesoare. In România, Cehoslovacia și
Iugoslavia, viata e mai ușoară și=i mai putină mizerie. Este
chiar greu de crezut că, marea majoritate a populației maghiare
din România ar dori să se reîntoarcă „acasă“. Iar în Slovacia,
populația din Csaloköz, prin graiul unei delegații trimisă și pri=
mită de președintele republicai a declarat că, dacă s ar reda
totul Ungariei, ei totul nu s ar reîntoarce acolo.
Domnilor magnați ardeleni, desigur le=ar place mai bine
să se joace de=a ministrul acasă. In momentul însă, în care
presa din statele succesorale își va găsi conștiința, va vedea și
ea, că lucrurile totuși nu trebuesc judecate și discutate din
punctul de vedere al intereselor magnaților, ci din cel al po=
porului maghiar.
Regimul caută să=și fortifice energia scăzută cu injecția
revizuirii. Pârâe, troznește, din toate mădularele după atâtea
mizerii și suferințe prea ușor se poate întâmpla ca țăranii
maghiari „să ia la trei“ clasa magnaților asupritori, în așa fel,
încât să sboară întregul regim „creștin“, care doar într atâta
este creștin că s’a născut în iesle și va peri între tâlhari. In
acea iesle în loc de mântuire, au fost grenade.

121
 Grăunțele s’au terminat. Ieslele sunt goale.
Ar trebui o nouă — mântuire — sub forma revizuirii»
Presa maghiară din statele succesorale, dacă există în ea
cel pufin o scânteie din sufletul maghiar, ar trebui să colabo«
reze și să contribue la eliberarea poporului maghiar din Un=
garia și nu să sprijine jocul intereselor oligarhiei magnaților,
Nu există decât o singură soluție : înțelepciunea și senti­
mentele frățești să reconstruiască ceeace ce pumnul păcatului și
a fatalității a sfărâmat : Ungaria să între în Mica Antantă
și să formeze aceste patru (eventual mai multe) state o uni«
une vamală. Ungaria poate să câștige mai mult în această
mare putere economică decât a câștigat în timp de o mie de
ani, unde mai pui că și importanta problemelor teritoriale va
scădea atât de mult încât în mod sigur s’ar putea spera solu=
tionarea lor spre deplina mulțumire a tuturor,
Aceasta este singura cale ce poate duce la fericirea și
mărirea poporului maghiar. A se transforma din temnicer în
frate, ca împreună cu ceilalți să poată lucra reciproc spre bi=
nele și în folosul tuturor. Prin aceasta se precizează totodată
și menirea istorică a maghiarimei din statele succesorale : a
tălmăci, a intermedia acest spirit spre poporul maghiar din
tara mamă. Acolo, spiritul și cuvântul sunt încătușate. Clasa
dominantă veșnic însetată și flămânde după putere, întunecă
toate sufletele prin cenzură și intoleranta șovinistă. Acolo nu
se poate propovădui această nouă evanghelie a mântuirii, așa
ceva pot să spună și să mijlocească doar maghiarii din afară
de hotarele Ungariei.
Aceste ar trebui să le înțeleagă presa maghiară din sta«
tele succesorale. Punându=se în serviciul acelui ideal ar câș=
tiga merite nepieritoare, căci pentru prima oară ar aduce suf=
letul maghiar în armonie cu cerințele universale.

Vili. Ungaria pescuește în tulbure

a) Alianțe ciudate.
întrucât revizuirea este singura bază de existentă, pentru
menținerea regimului de la putere din Ungaria, și întrucât
credința în ea nu se înrădăcinează în masele țării, ea caută

122
aliati în stăinătate, penéru a inspira apoi în tară credința, că
acei puternici aliati vor înfăptui ceeace Ungaria singură nu e
în stare să realizeze.
Ungaria, după Mohâcs n a putut avea aliati, deoarece în
raporturi internationale era doar parte componentă a impe=
riului habsburgic. Habsburgii au avut fel și fel de aliati, aceș=
fia însă în cele mai multe cazuri le erau dușmani Ungurilor.
Și azi e greu să găsească Ungaria astfel de aliati — afară
de statele Micei Antante — cu care să aibă interese econo=
mice comune. — Cu statele Micei Antante însă nu vrea să
se alieze, deoarece aceste state sunt cuiburi naturale de de=
mocrațe, ori domnia latifundiilor din Ungaria nu se împacă cu
democrația.
Ungaria e nevoită deci să caute alianță fascistă. In orice
caz fascismul se împacă mai ușor cu latifundiul, fiind un aliat
aproape natural al latifundiului maghiar. Este cert însă
că așa ceva nu numai că, nu este interesul poporului maghiar*
ci din contră, aceste alianțe î=i vor pricinui prăbușirea.
O alianță de aceasta ciudată este cea cu Italia, chiar și
în urma faptului că granița maghiară este la 500 Kilometri de
granița italiană. Ungaria în cursul istoriei sale milenare nu a
fost nici când în alianță și nici în contact mai intim cu Italia-
Câte odată au încercat să se alieze dar n’au izbutit și
nici nu puteau să isbutească. Aceste încercări nu vor isbuti
nu numai fiindcă sunt la 500 kilometri depărtare una de alta,
ci și din cauză că Italia gravitează spre stâmtorile Alpilor șr
în spre răsărit. Noricum, — Austria de azi, — a fost coloni=
zat de peste Alpi ; Panonia, teritoriul transdanubian de azi,
din spre Balcani.
Ungaria de zece secole gravitează spre Balcani, spre Italia
nicicând. Deși Ludovic Cel Mare avea drepturi asupra Nea=
polului, avea partizani și a trimis chiar oști sub zidurile Nea»-
polului, l’a și cucerit, îndată ce și=a scos piciorul de acolo s’a
Și întrerupt orice legătură cu această cetate; căci Panonia nu
gravitează spre Alpi, ci spre Balcani. Matei Corvinulși=a adus
soție din Neapole, cu scopul să realizeze o alianță cu Sforzii,
Medicii și Argonii, contra Papei, dar nu a izbutit. Căsătorii
sterile s’au încheiat cu Italia, dar alianțe politice, chiar și ste».

123
räe; nici când. Deși pe acele timpuri granița maghiară nu era
la 590 km, distantă de Italia, căci ajungea până la mare și pe
suprafața mării nu exista prag care să separe Italia de Unga­
ria. Totuși nu s’a putut face nimic, căci nu îngăduia firma*
mentul globului pământesc.
Ce folos și poate avea Ungaria din alianța italiană ? Fier,
petrol, cărbuni nu are. Nu pot spera de la ea rearmarea tării.
Italia nu ar putea lupta într un viitor război contra Franței,
căci altfel este în mod inevitabil expusă flotei franceze. Nu
există pe lume încă o tară atât de expusă din punct de ve=
dere maritim, ca Italia. Pentruca Italia să înfrunte Franța, ar
trebui ca aceasta din urmă să fie complect izolată. Toate ace=
ste le=a spus Bethlen pe fată la Budapesta ; că la revizuire
se pot gândi, numai în cazul când Anglia ar fi de partea lor,
ceeace trebue interpretat așa că, în cazul alianței cu Italia, și
Anglia trebue să între în război contra Franței. In acest caz
ar putea eventual ajuta Italia la revizuire a ungurească.
Italia a fost deja membră a triplei alianțe, Bismark a
adus=o în această triplă alianță, dar nu trebuie să uităm că
în ideologia sa, Bismark a avut în vedere războiul continental
Nici chiar în războiul din 1870 nu s’a aventurat contra Franței
până ce nu s a asigurat pe deplin de neutralitatea Angliei.
5’a opus și la unificarea imperiului atâta vreme cât Anglia
nu a declarat că aceasta chestiune nu o interesează. Dacă
Anglia nu ar fi fost atrasă în sfera de interese franceze din.
cauza uriașelor înarmări maritime, începute la sfârșitul seco=
lului trecut, ca urmare a grandomaniei împăratului Wilhelm,
Italia ar fi fost un prețios membru și factor a triplei alianțe,
chiar șl în cazul că lupta ar fi mers contra Franței, dar din
moment ce șî Anglia s’a alăturat Franței, era imposibil de
imaginat ca,"Italia să mai poată rămâne în tripla alianță. Za=
darnic încheie Italia alianțe cu Hitler și Horthy, dacă
Anglia este de partea Franței, tot va găsi calea înțelegeri cu
Francezii și în 1936, cum a găsit=o șiîn 1916. 43). Aceasta nu este
-o chestiune care să depindă de bunăcredință, ci de necesități
inevitabile. Cu alianța Italiană, Ungaria nu poate să câștige
nimic nici în prezent și nici în viitor, poate doar risca șl
pierde.

124
 Aceasta a observat=o și Ungaria, după succesul repurtat
de Barthou la Londra, căci s’a grăbit să=și trimită „leventii“ să
prezinte omagii lui Hitler, care tocmai atunci ieșise din baia
de sânge; — dând astfel un bobârnac, un avertisment Italiei.
S’a lansat ideea că din Ungarîa=strâmtă și Austria=zfrun=
cinată să se facă un fel de monarhie liliputană Austro=Un=
gară. Involuntar la auzul acestui plan îfi apare imagina unui
invalid care și=a pierdut piciorul drept mergând la brat cu unul
fără piciorul stâng umflându=se în pene pe stradă fiindcă din doi
schilozi s’a făcut un om întreg. Această legătură astăzi, ar fi
de o mie de ori mai nenorocită, decât a fost pe vremea Habs=
burgilor, căci atunci grâul și carnea ungurească aveau ca de=
bușeu asigurat, un teritoriu locuit de 32 milioane suflete.
Viena era capitala unui mare imperiu care se întindea de la
Adriatica la Vistula, de la Brener la strâmtoarea Tömös, cu
imense posibilități. Acești doi invalizi însă legați, unul de al=
tul, ar fi fiecare în parte și mai schilozi. Austria nu este tară
schiloadă pentrucă este ciuntită, ci fiindcă i=s’au luat coloniile
din care trăia centrul habsburgic. Boemia era și atunci o tară
industrială, dar voința imperială a silit=o ca produsele ei să
fie puse pe piață la Viena. Balcanii până în Albania, Karst=ul,
Galifia, toate trăiau prin Viena. Industria vieneză era o
industrie protejată, iluzorie și a existat cu adevărat doar
atât timp cât minele de cărbuni din Dombrova și Boemia și
sursele de petrol din Galitia își revărsau produsele prin Viena.
Viena nu a fabricat, ci doar a confecționat și etichetat. Ac=
tuala industrie austriacă este slabă, firavă, și cu adevărat tot
așa a fost și în timpul imperiului, a stat însă în loc onorabil
și s’a putut promova. Un buchet, care înainte stătea
într un salon și era stropit și parfumat zilnic, iar astăzi
pns într’o sălită unde e veșted, căci nu=l mai stropește
și nu=l mai parfumează nimeni. Această industrie nici
prin Ungaria n’ar avansa, din contră, fiindcă Budapesta,
în bună parte grafie dibăciei și dragostei evreimei ma­
ghiare, a luat atât pe tărâmul economic cât și pe cel cultural
un avânt extraordinar și i=a mai dat imbold și concurenta cu
Viena. A avut apoi și surse proprii de sprijin. Și aici au fost
exploatate popoarele quasi=coloniale, protecfionismul vamal a

125
adus profit grâului și capitalului maghiar. Ungaria, timp de
trei sute de ani a fost tributara Austriei, iar timp de iumă=
täte secol Viena a dat tribut Budapestei. Astăzi n’ar mai avea
ce cuceri de la ea ungurii decât doar mulțimea de șomeri, din
aceștia produce însă destui și Ungaria. E adevărat că ar pu=
tea vinde Austriei ceva din prisosul ei de produse, însă
numai cu atât nu s’ar prea schimba situația, fiindcă ar pierde
prin aceasta îndoit, fată de ceace câștigă azi prin taxe
vamale.
Monarhizarea cu Austria ar folosi poate ceva acesteia
însă ar costa’o foarte scump pe Ungaria. Ungaria prin aceasta
legătură n’ar putea decât pierde, chiar și în cazul când noua
Austro* Ungarie ar fi monarhie, cum este regat astăzi Un=
garia, adecă fără împărat. Cu un împărat adevărat primejdia
ar fi și mai mare. Afară de cazul că domnul Otto s’ar hotărî
să ia masa câteva zile din săptămâna la unele mari putari.
Dacă însă domnii magnați ar trebui să întrețină curtea
imperială, însuflețirea lor aristocratică ar scădea în mod
vertiginos. Fosta monarhie austro-ungară era ca mantia lui
Sf. Ștefan : îmbrăca bine corpul și avea la gât două catarame
care se încheiau și câteodată . . . sugrumau. O monarchie li=
liputiană austro’ungară ar fi doar două catarame la gât însă
fără nici o mantie, și care totuși s’ar sugruma mereu.
N’ar fi ceva încurajator nici dacă în locul dublei alianțe
italo=maghiare am admite o triplă alianță italo=maghiaro=ger’
mană. „Neamțul șiret“ na fost nici când spre binele ungu»
rimei, nici atunci, când acest „neamț șiret“ era reprezentat
de Habsburgi și cu atât mai puțin ar fi când îl reprezintă
militarismul prusiac.
Deci, câtă vreme alianța italiană prezintă prea pufine
perspective pentru Ungaria, alianța cu Italia și Ciermania este
legată de grozave riscuri și primejdii,
Germania este astăzi în delir. Dementa poate avea efecte
din cale afară de sugestive. Adesea la reprezentații date de
dansatori, unul din public începe să bată tactul cu picioarele,
ceilalfi privesc însă cu indiferentă, apoi pe rând unul câte
unul intră în dans; până când în cele de urmă între’
gul public se sbate într’un delir furibund. Și Germania e

426
într’un astfel de delir. Joacă turbată și exemplul ei devine
molipsitor. Anumiți spectatori încep să se miște, dau din pi*
cioare, bat dușumeaua in mod ritmic, astfel de derviși“ bitle=
rieni se găsesc astăzi în toate țările, totuși marile popoare nu
se vor molipsi.
Distrugerea acestei omeniri decăzute se poate imagina
și așa, că unul după altul toate popoarele vor cădea în
delirul nebuniei și ajungând la paroxism se vor ataca și
strangula toate unele pe altele. T otuși găsesc că așa ceva nu
e probabil și nici posibil, nu numai pentrucă o astfel de
sinucidere a masselor este fără precedent, dar și pentrucă —
deși suprafața e tulbure — în sufletul popoarelor este încă
tot mai puternică voința de a trăi; decât a muri. Instinctul
mortii încă n a învins instinctul de viață.
Se naște deci întrebarea, cum se va sfârși această stare
bolnăvicioasă? Sau așa că nu va putea aduna destule forte
pentru o explozie războinică și atunci o va ucide ridicolul,
lăsând în urma ei deziluzia cumplită, ura masselor și o sărăcie
grozavă. Are înfeles să dorească cineva o astfel de aliată ?
Un lucru e cert, că fără război, hitlerismul nu=și poate nici
imagina rezultate, căci până în prezent nu a îndeplinit nici o
făgăduială și încetul, cu încetul, toată lumea își va da seama
de aceasta. 1 rebue să admitem deci că, dacă bitlerismul nu se
va prăbuși mai înainte, va trebui să recurgă la războiu.
Alianța cu Germania înseamnă deci pentru unguri aii“
anta cu războiul. Nu însă cu un război atât de comod cum
a fost cel mondial; care s’a desfășurat în afară de granițele ei,
ci un război a cărui teatru principal poate să fie tocmai Un=
garia; cu atât mai mult, pentrucă legătura cea mai directă,
între țările Micei înțelegeri se poate face prin Ungaria.
Se poate expune Ungaria unui asemenea risc ?
Dar, oare ce ar folosi Ungaria chiar în urma unui război
reușit ?
Primit=a ea până acum delà cineva cât de puțin din cuceriri?
Ar putea oare restaura imperiul Sfântului Ștefan?
Problema naționalităților tot ar duce=o la un nou război, însă
de data aceasta înafară de cadrul imperiului habsburgic, care
număra 50 milioane de locuitori.

127
 Nu au ce căuta și ce găsi ungurii în Italia, afară doar
de ceva preferințe vamale, — și nici la hitlerism, — ci doar
în cadrul teritorial indicat de istoria lor, alături de Mica Ințe=
legere ca parte cu drepturi egale, într’o mare putere econo*
mică, locuită de 60 milioane suflete. Aceasta ar fi o realizare
neasămuit mai mare și mai frumoasă decât redobândirea
câtorva peticele de teritorii, căci în acest fel ar putea fi condu=
cătoarea întregii culturi ungurești.
b) Ceața se împrăștie.
Prin luna Februarie 1934 a început să se împrăștie ceafa
și să se lămurească dedesubturile ungurești.
Italia pe neobservate și cu ajutorul Ungariei și=a prea
întărit pozițiile câștigate la pescuitul în tulbure. Pentru în=
lăturarea primejdiei germane, Italia a reușit să obfină ca ma=
rile puteri să garanteze independenta Austriei, fără să fi pus
concomitent condifiunea desăvârșitei neutralități a Austriei.
Neutralitatea ar fi însemnat că Austria nu are voe să în=
cbee alianță cu caracter militar și politic cu nimeni, pe când
așa cum s’a făcut; garantarea independentei sale a însemnat
doar că, anschluss=ul este interzis și astfel și alianța cu Ger*
mania. La lumina acestor fapte se înfelege că, Austria a în=
trat direct sub protectorat italian, așa că pozifia Italiei nu
numai s’a întărit, dar marile puteri i*au asigurat influenta
atât în chestiunile statelor dunărene cât și în cele a statelor
balcanice.
Prima victorie italiană s’a manifestat prin acea, că a dis*
trus democrația austriacă; pentrucă astfel fascizată s’o atraga
apoi în alianța italiană, atașând pe urmă acestei alianțe și
Ungaria cu legături mai solide decât până aici. Prin aceste
fapte Italia, ce=i drept, a ajuns în conflict de interese cu Ger*
mania, cea ce nu poate lăsa impasibilă Mica=Infelegere, fiind*
că prin aceasta schimbare de rol, i=a atribuit Italiei o impor=
tanfă în materia problemelor răsăritene care întrece cu mult
importanta pe care trebuia s’o aibe în aceste chestiuni. De
altă parte i=a reușit să complecteze blocul fascist cu Austria
și Germania, cea ce pentru Mica=Infelegere este un pericol
tot atât de mare cum era cel german.

128
 Italia a ajuns și în Orient stăpână pe situație, căci gratie
raporturilor sale cu Austria, în orice moment poate încheia
întregul front fascist, de la Marea Nordului, până Ia litoralul
african. Depinde de Italia când va deschide în fata Ger=
maniei hitleriste poarta austriacă, ca apoi întregul front
fascist să se ridice ca un zid uriaș în fata lumii.
A urmat apoi conferința de la Roma de unde alianța
italo=austro=maghiară a fost adusă Ia cunoștința lumii, în cad»
rul unor solemnități impunătoare, trecându=se însă sub tăcere
anumite puncte din înțelegerea încheiată.
Pentru Mica înțelegere este un pericol mai mare frontul
fascist italo=austro'ungar, cu asentimentul tacit sau îngăduința
Franței, decât alianța fascistă complectată cu Germania, căci
pe această din urmă combinație Franța nu ar tolera=o în nici
un caz.
Pentru Mica înțelegere și pentru pacea Europeană a=
ceasta situație este o primejdie iminentă, deoarece problema
maghiară în acest fel n’a primit o soluționare cecar putea
s’o liniștească, problema revizuirii putând reapare în orice
clipă. Scopul înțelegerii de la Roma a fost explicat în mod
oficial doar în sensul că, s’au înțeles cei trei aliati ca să nu
rezolve în mod unilateral nici o problemă care=i interesează
pe toti, că aliatii vor strânge și mai mult raporturile dintre
ei prin concesii economice, astfel printre altele, că Italia va
primi grâu unguresc pe baze preferențiale. — Nimeni nu s a
îndoit nici o clipă, că alianța încheiată în mod solemn are și
conditiuni și scopuri de mai mare importantă.
Mica=Intelegere și=a dat seama la timp, că cel mai eficace
sistem de apărare contra primejdie constă în strângerea ra»
porturilor dintre țările componente prin înțelegeri economice,
aducând aceasta la cunoștința lumei în mod care să împună.
Cuvântările rostite în parlamentul român de către d. Titu=
lescu și d. Maniu precum și discursu rile d»lui Beneș la Praga
au înlăturat deocamdată orice pericol iminent și au tăiat a=
vântul adversarilor de la manevrele dintre culise. D. Titules=
cu a înlăturat cu mult tact amestecul italian, declarând că nu
pune la îndoială buna credința dlui Mussolini. A calificat
însă totodată de greșită presupunerea, că România și în

129
general Mica=Ințelegere ar fi dispusă la concesiuni, chiar cât
de neînsemnate în chestia revizuirei.
După aseste manifestări din București și Praga, a urmat
intrarea Rusiei în rândul statelor europene și turneul
dlui Barthou, prin ce s’a dovedit că gruparea popoarelor
din jurul Franței este mai forte și impozantă acum de’
cât oricând.
Totuși — fiindcă o simțea pe Anglia la spate — Italia
a răspuns la vizita dlui Barthou la București cu manifestația
delà Durazzo.
Din fericire Anglia le=a făcut o surpriza nu prea plăcută,
fasciștilor, aderând la proectul francez al pactelor regionale
recunoscându=l ca cel mai eficace mijloc pentru salvarea păci
Europene și mondiale. A urmat apoi sâmbăta neagră, sânge*
roasă, a hitlerizmului, când și Italia s’a grăbit să se refugieze
în tranșeele ofensive a sistemului anglo=francez,
Prin aceasta însă s’au încordat firele alianței Italo’Ma’
ghiare. La manifestările lui Mussolini Ungaria lui Gömbös a
răspuns, trimițând leventii săi să prezinte omagii lui Hit*
1er — pierzând astfel ori ce posibilități — de alibi ; căci Hit’
1er, deși nu reprezintă chiar războiul, este totuși încarnarea
tendințelor de război.
Actuala constalafie europeană s’ar putea rezuma astfel :
Franța, Anglia, Rusia, Mica’Intelegere și statele balcanice s’au
grupat pentru apărarea păcii — Italia s’a grăbit să dea „decla«
rații** similare. Polonia deocamdată ezită, dă târcoale, nu gă*
sește necesar și de actualitate să=și declare părerile — poate
o leagă deja de Germania vre=un angajament necunoscut —
aceasta însă nu schimbă câtuși de puțin faptul că Germania,
sau și mai bine zis hitlerizmul, demascat la 30 Iunie, s’a ex*
dus din ordinea europeană. Pentru obținerea acestui rezultat
singur „30 Iunie“ nu ar fi fost suficient, dacă n’ar fi contri*
huit la aceasta și politica economică germană. Precum odi*
nioară politica primitivă a sovietelor se ocupa cu idea că, prin
falșificarea și răspândirea în cantități enorme a bancnotelor
tuturor statelor importante să distrugă finanțele și structura
acestora, — ceeace însă nu s’a tradus în fapt, — astfel și
Germania, își bate acum capul cu acea că prin declararea unei

130
 complecte incapacități de plată și eventual printr’un dumping
de mărfuri motivat cu aceasta, să distrugă structura econo=
mica a lumii. De fapt aceasta reiese din declarația de pace
făcută de d. Hess, a cărei esență este: Noi vrem pacea, — dar
de vom fi atacați, ne vom apăra până la ultima picătură de
sânge !
Ce înțeleg ei prin pace? Desigur aceea, că marile puteri
să accepte incapacitatea de plată a Germaniei și să readucă Ia
viată forțele lor economice și financiare. Iar dacă Europa nu
acceptă aceasta și ar voi să strângă coardele germane, ajunge
la rând partea a doua a declarației — referindu=se la forța ma=
joră — va începe răsboiul cu otrăviri și gaze. Pentru a=
ceasta a trebuit să se pregătească din timp. Massele capabile
de desordine au trebuit înfrânte. De aceea a trebuit să fie
nimicită puterea batalioanelor de asalt — a-trebuit să fie tre=
cută puterea în mâna Reichswehrului și subordonată coman=
dei marelui capital ori ce voință. La facerea declarației lui
Hess, se mai conta încă și pe Anglia. Insă deoarece peste câte“
va ore Anglia și=a bătut joc de aceste speranțe fasciste, au
îngbetat declarațiile de politică externă pe buzele lui Hitler.
Deci primejdia războiului — atât celui preventiv cât și celui
defensiv — se mai menține.
Când dar, în astfel de împrejurări Ungaria, după aban=
donul Italiei nu găsește altceva mai nimerit decât să=și trimită
leventii să prezinte omagii lui Hitler, clasa dominantă ma=
ghiară a celor 300 magnați, cu un cuvânt latifundiul maghiar,
a dat dovadă că se aliază și cu dracul, împinge tara și popo=
rul la război, numai ca să nu fie pace și numai să poată tul=
bura și pe mai departe.
Aceasta este politica „desperado“ a latifundiului maghiar.
Este o otravă mai slabă decât cea a lui Hitler, dar de acelaș
gen și calitate.
Ce o încurajează la aceasta aruncare a zarului sortii ?
Caută oare moarte eroică prin apărarea latifundiilor celor 300
magnați ? Magnații prin apărarea latifundiilor lor în totdeauna
au căutat doar moartea eroică a altora, căci latifundiul este
un animal ciudat, nu te poți bucura de fel decât numai cât
ești în viată.

131
 Ei nu caută în război moarte de eroi, ci afaceri, ceeace
au sperat să găsească până odinioară prin alianța italiană, acum
caută toate aceste prin bătătura lui Hitler.

c) Obiectul Târgului.

Esența convențiilor de là Roma este în parte preluarea

grâului Ungariei de către Italia, pe baza de tarif vamal prefe*
rential, aceasta însă la încheierea înțelegerilor are mai mult
rolul cadoului de nuntă. Adevăratul obiect al târgului este
valorizarea situației geopolitice a Ungariei.
Contele Ștefan Bethlen, în conferințele sale revizioniste
tinute la Londra a accentuat punctele de vedere geopolitice.
După d*sa, natura a întocmit astfel Ungaria, că ea nu poate
fi desmembrată. In formă de trei sferturi din cerc este încon­
jurată de masivul Carpafilor, făcând astfel întregul ei teritoriu
— cel vechiu — o unitate naturală. Un adept al său englez, a
mai complectat cu un detaliu punctele de vedere geopolitice,
scofând în evidentă că, posibilitățile de existentă a oricărei
tari este în funcțiune de putința de a fi apărată. Deposedând
Ungaria de coroana sa de munți, au pus-o în imposibilitate de a
fi apărată, fiindcă regiunile de câmpie nu se pot apăra, decât
de pe culmile împrejmuitoare.
Aceste argumentări nu prea au valoare. Se prea poate
că în război, partea care stăpăneștea înălțimile să fie
într o situtia mai favorabilă, căci massele pot fi aruncate cu
mai mare greutate în jos — însă aceasta este numai un avan“
taj tactic, adecă pur local. Magharimea n’a ocupat niciodată
regiunile muntoase ce împrejurau tara, a locuit întotdeauna
câmpia, cu toate aceste și-a putut păstra teritoriul timp de o
mie de ani. Deci acel avantagiu tactic într'adevăr n’are nici o
legătură cu punctele de vedere geopolitice. Regiuni deluroase
se găsesc în toate țările, cu orice conformație geografică. Un­
garia de astăzi are însă, în spre Mica-Intelegere o adevărată și
permanentă particularitate .geopolitică, care nu prezintațun
avantaj tactic ; ci unul strategic hotărâtor : 1 poziția ei cen­
trală. De la punctul de gravitate al Ungariei, de la linia Bu­
dapesta—Szolnok să găsesc la aceiași depărtere Bratislava,
Csap, Nagylak, Belgrad — deci Ungaria cade în flancul câtor

132
trei state din MicaJnfelegere. Cu o neînsemnată curbură a
liniei de front: se poate înșirui contra câtor trei state si po=
sibilităfile de manevrare a trupelor sunt aproape ideale.
Grafie acestui avantaj geopolitic Ungaria joacă un rol
atât important în combinațiile Germaniei și ale Italiei. In prac=*
tică aceasta se afirmă prin aceea, că Mica Ungarie este aliata
dorită a celor două mari puteri care, la un moment serios nu
numai că vor fi dispuse să închirieze Ungaria, adecă să=i echi=
peze armata, să=i angajeze în soldă trupele, ci vor fi nevoite
să facă toate aceste fiind=că altfel aspirafiunile lor imperialiste
nu sunt realizabile.
Ungaria este praștia înțelegerii fasciste, când aceasta voiește
să=și arunce proiectilele în coasta Micei=Intelegeri.
Actualul regim din Ungaria simte aceasta și întreaga sa
politică de cincisprezece ani nu este altceva decât o continuă
auto=ofertă. Italia i=a furnizat armament prin Austria, care
cocheta și pe acelea vremuri cu aliata italiană. Ce altfel Un=
garia încearcă totul pentru a scoate ghimpii din mâinile nu
tocmai curate a stăpănirei maghiare.
Tăișul acestei situafii geopolitice se îndreaptă în contra
M.icei=Infelegeri și în special pentru România este mai periculos.
Nici nu e nevoe de o declarație de război căci chiar în
timp de pace poate fi amenințătoare atitudinea celor două
mari puteri fasciste. In acel moment, Iugoslavia trebue să=și
îndrepte imediat frontul spre Sud=Vest, iar republica Ceho*
slovacă, spre Nord, astfel cele două țări sunt paralizate și prin
poarta maghiară deschisă cele două mari puteri pot năvăli cu
toată puterea lor contra României și concomitent pot ataca
în spate atât aliatul delà Nord cât și pe cel delà Sud. Fron*
tul maghiar contra României este totodată atacarea din spate
a fronturilor Cehoslovace și Iugoslave.
Acesta este marele și indiscutabilul avantaj geopolitic
a Micei=Ungariei.
Acesta este motivul care încurajează Italia, îndemnându*
o, cu toată poziția ei maritimă expusă, la o alianfă eventuală
cu Germania. Legătura între ele o face Austria, iar Ungaria
este poarta prin care toate armatele Micei=Infelegeri pot fi
atacate, una în fată și două în coaste. Aceasta face ca Ger=

133
manii să se grăbească și să devie -temerari. Prin aceasta se
încurajează Germania ca în hărțile destinate folosinței
interne hotarele ei să le traseze la Sulina. In aceste com*
binatii Ungaria este atù*ul care Jar face Mica’Infelegere
inofensivă.
Tot aceasta a încurajat și Ungaria să sgândăre chestia
revizuirii.
Exploatarea acestei situații geopolitice este o posibilitate,
poate și o adevărată mare primejdie pentru întreaga Europă,
dacă clasa dominantă a unei țări se găsește în situația că nu
vede altă posibilitate pentru a se menține la putere decât
specularea avantajului geopolitic. Aceasta clasă dominantă este
latifundiul.
Cea mai gravă eroare a tratatelor de pace a fost că, pe
când toate puterile învingătoare au desființat și împărțit tă’
rănilor latifundiile, nu au constrâns și Ungaria să facă acelaș
lucru și astfel dacă nu chiar intenționat, dar au contribuit,
ca acolo să se întărească domnia magnaților. Cât de adevărat
este că magnații maghiari datoresc latifundiilor că și=a putut
păstra și până azi puterea absolută — mai ales că astfel au
puterea să reducă la foamete cea mai mare parte a populației
— o dovedește exemplul aristocrației cehe. Aristocrația cehă
a fost și mai bogată și mai puternică decât cea maghiară, deși
mai mică numericește, totuși ea dirija soarta imperiului habs*
burgic. Când republica a desființat latifundiile, aristocrația
cehă a dispărut de pe orizontul vieții publice. Pur și simplu
a fost înlăturată din politică, guvernare și diplomației.
Nu trebue să ne mire deci că Ungaria nici azi nu
poate avea alt guvern decât unul care joacă după placul la»
tifundiilor.
O guvernare de aceasta nu poafe fi — nici în chestiu*
nile interne nici în cele externe — decât periculoasă, căci nu
tine seamă de interesele poporului, ci se îngrijește să=și con’
serve cu orice preț latifundiilor și stăpânirea de 900 de ani.
Precum au împins fara fără scrupule în războiul mondial,
fiind’că n au voit să se strice cu împăratul care le apăra lati»
fundiile, tot astfel o vor împinge alături de Hitler și Mlusso’
lini, într’un nou război pentru apărarea latifundiilor.

134
 Primejdia nu poate fi înlăturată nici cu revizuirea, și nici
cu antirevizionismul. Căci, dacă pe urma revizuirii ar obține
ceva, aceasta i=ar întări doar, îndemnându=i Ia noui atacuri.
Dacă ar obține totul, atunci ar reînvia din nou problema po=
poarelor oprimate, care a dus la războiul modial. Dacă nu se
va permite nici un fel de revizuire, Ungaria va continua să
se ofere, arendând sângele și grânarul poporului maghiar lă=
comiei puterilor fasciste.
Pentru o soluționare definitivă nu există decât o singură
cale : acea de_a face inofensive avantajele geopolitice ungurești,
numai astfel se va putea înrădăcina pacea pe globul statelor
succesorale;
Fără aceasta nu va fi pace nici în statele succesorale,
nici în Europă. Pacea Europei răsăritene nu se poate asigura
fără încadrarea Ungariei în aceasta unitate.
Altă soluție definitivă satisfăcătoare nu se poate ima=
gina, decât ca Ungaria să intre în MicaUnțelegere, care apoi!
ar deveni o unitată economică, adecă suprafața unei unitătj
vamale.
Aceasta soluție definitivă satisface toate părțile și în
primul rând, Ungaria* — căci de o mie de ani, nu a putut
spera perspective economice atât de favorabile, deoarece alt=
tel nu poate nădăjdui să treacă prin furtunile crizei mondiale
și în fine, pentru=că, odată realizată uniunea vamală, proble=
mele teritoriale de rectificare de frontieră și eventualele
chestiuni economice își vor pierde importanta și caracterul
lor acut. Iar dacă problemele totuși ar mai prezenta asperi=
tăti, aceste ar fi aranjate fără răniri și fără nemulțumiri.
E drept că, condiția primordială pentru realizarea acestui
program este desființarea latifundiilor, însă aceasta problemă
a început să devină astăzi de actualitate și în Ungaria. Dacă
aceasta mișcare ar obține sprijin din partea opiniei publice
din străinătate, ar putea avea succes, punând sfârșit actu=
alei stăpâniri aventuroase și gata la orice hazard.
Poporul dorește pacea și cei patru și jumătate milioane
țărani eliberați căpătând pământ, ar deveni stâlpii păcii și ar
întinde cu încredere o mână frățească românilor, slovacilor,

135
sârbilor e£c. In legătură cu lămurirea acestei chestiuni, merită
să ne ocupăm puțin și de latifundiu, cu toate că importanta
lui pentru moment o reduce recolta proastă din acest an.

Apendice II

VIII. Chestiunea latifundiului

Pentru împărțirea latifundiului n’ar fi nevoie să se re-
curgă cu gestiuni revoluționare, dacă se va căuta, se va găsi
modalitatea soluționării în mod pașnic.
Problema revizuirii a fost aproape rezolvată deja prin criza
economică. Așa se vede că renta specială a pământului bun a
dispărut pentu totdeauna și nu se va mai putea readuce în
viata economică. Diferența dintre pământul bun și rău, pria
sistemele tecbnice moderne a dispărut, recolta ori cărui pă=
mânt putându=se egala cu maximul de producție. Deci latifun­
diarii au pierdut renta specială. S’a introdus, ce=i drept, în
locul rentei diferite favoruri date din partea statului, însă
nici acestea nu mai pot dăinui.
Pentru lămurirea chestiunii, e suficient să arătăm pe
scurt următoarele:
Directorul centralei Camerilor agricole ungare, a declarat
prin ziarul „8 Orai Ujsâg“, că străduința principală pentru
cultura grâului unguresc, este ameliorarea calității, căci numai
astfel poate nădăjdui să dobândească noui debușeuri, întrucât
grâul unguresc selecționat va fi potrivit pentru înbunătătirea
grâului american, prin amestecare. Pe jumătate din cele c. c.
trei milioane jugăre însemântate cu grâu, astăzi se cultivă
grâu de calitate superioară și dacă recolta va fi bună, se poate
spera o producție de una sută optzeci mii vagoane de
grâu din aceasta calitate. Pe restul de un milion și jumătate
jugăre se cultivă grâu de calitate inferioară, care nici nu
merge la export, întrucât se întrebuințează în consumul in­
tern. Din grâul de calitate superioară însă vre=o sută mii va=
goane reprezintă surplusul care trebue exportat.
Proprietățile de Ia 500 jugăre în sus, fără discuție, se
pot socoti drept latifundii, așa că partea care revine asupra
latifundiului din totalul solului agricol este de 45 la sută. Din

136
 suprafața solului agricol, fiind în Ungaria de 15,9 milione ju=
găre, partea lafifundiului este de peste 7 milioane jugăre.
După părerea generală, o mică proprietate de 12 jugăre
asigură traiul unei famili de cinci membri. Proprietari de la
10 la 100 jugăre, sunt în total 150,500 (numărul proprietăfi”
lor de 12 jugăre nu este indicat aparte). Deci cel mult 150,500
familii au minimul de existenfă. In acelaș timp însă, au fost
în fără 111,000 familii cu proprietăfi între 5—10 jugăre ;
166,000 familii cu proprietăfi subt 5 jugăre; 15,000 familii de
arendași (cu dijmă) ; în schimb 431,000 familii de plugari lip=
sifi de pământ trăiesc din munca cu ziua. Cu un cuvânt
723,000 familii adică 6/s parte din populafia muncitoare agri=
colă n’a avut minimul de existenfă. Numărul populafiei ag=
ricole dintre actualele hotare ungurești era în 1920 de 4.500.000
suflete. De atunci însă a sporit cel pufin la 5.000.000. Acea”
sta înseamnă aproape 1.000.000 de familii, socotind cinci mem=
bri pentru o familie. Scăzând din acestea cele 150.500 familii
cu proprietăfi de peste 10 jugăre, constatăm că 850.000 farni”
Iii de plugari, sau — luând de bază cinci persoane, pentru o
familie, — 4.250.000 oameni, mai bine de jumătate din po=
pulafia țării, sunt lipsifi de minimul de existenfă. Dacă ar
împărți vre=o cinci milioane jugăre, din cele șapte milioane
jugăre ale latifundiului, între 431.000 familii de muncitori
agricoli cu ziua, complect lipsifi de pământ și ar complecta la
zece jugăre și cele 181.000 proprietăfi mai mici de cinci jugăre
(și cele în dijmă), iar ce ar mai rămâne s’ar împărfi în aceeași
proporție, treptat, pe măsura sporirii populafiei, — s’ar da
pentru acești nenorocifi minimul de existenfă, adecă pentru
un milion de familii lipsite în prezent de pământ. Cu un cu=
vânt s’ar da minimul de existenfă și s’ar crea capacitatea de
consumafie la mai bine de jumătate din întreaga populafie
a fării.
Pe de altă parte se poate constata, fără prea multă bă=
tae de cap, că cele 100.000 vagoane de grâu de calitate supe=
rioară, destinate pentru export, se cultivă exclusiv pe lafi=
fundii. Dacă pământul însemânfat cu grâu în întreaga fără
este de trei milioane jugăre, atunci 20 Ia sută din pământul
culfivabil este semănat cu grâu. Aceste 20 la sute însă se ra=

137
poartă Ia întreaga tară, deci pe latifundii proporția este mai
mare, pe proprietatea mijlocie, mai mică ; iar pe mica propri"
etate și mai mult redusă, fiindcă micul proprietar cultivă mai
mult altfel de plante : porumb, cânepă, in; plante de grădină
arbori fructiferi și vie. M.ai ales ținând seama de prețul slab
al grâului, nu se silește să producă grâu în cantităfi care ar
întrece nevoile gospodăriei sale. Latifundiile însă însemântează
în proporție de c. c. 40 la sută grâu, caeace înseamnă că grâul des=
tinat exportului, se cultivă aproape exclusiv de către latifundii.
Cum se vede deci din aceste constatări, problema gâului
unguresc și toate neajunsurile vieții sale economice se dato=
rește exclusiv latifundiului. Dacă latifundiul ar fi împărțit,
— cel puțin în măsura în care este în România, — Ungaria nu,
ar avea grâu de exportat, de»oarece jumătate din excedentul
recoltei l'ar consuma cele cinci milioane de muncitor, cari as=
tăzi sunt lipsiți de minimul de existentă. Pe de altă parte,
latifundiul împărțit în mici proprietăți ar produce mai puțin
cu jumătatea excedentului actual de grâu și în locul lui, ar
cultiva produse mai ușor de plasat. Deci latifundiul, este pe
deoparte blestemul ungariei, iar pe de alta, chiar și în timpu»
rile actuale de mizerie, asigură premii speciale stăpânitorilor ei.
Acest rău nu se poate îndrepta cu nici un fel de regim
preferential, doar numai în cazul că statul se obligă să suporte
o pagubă de c. c. 100 milioane pengö (10 pengô de fiecare
100 Kgr.) Poate oare scoată aceasta sumă timp mai înde»
lungat o tară care din zi în zi este mai săracă?
Pot oare risca d=nii magnați ca ura masselor să is»
bucnească într'o răsvrătire și mai cumplită decât revoluția din
Octombrie 1918 și să le ia fără nici o despăgubire ceeace as­
tăzi încă ar putea să se valorifice foarte bine ?
Prețul de răscumpărare a cinci milioane jugăre, chiar
dacă am calcula un preț mediu de 300 pengô de jugăr, ar în»
semna în total un miliard șl jumătate de pengô. Amortizarea
acestei sume s ar putea face; cu cele 100 milioane pengô, pe
care statul maghiar le plătește anual ca premiu latifundiarilor.
Un împrumut în acest scop ar fi sprijinit desigur din partea
Franței și întreaga piață financiară, deoarece Ungaria ar în»
ceta să mai fie un focar, ceeace apoi ar însemna o puternică
garantie pentru pacea europeană. Prin împărțirea latifundia»

138
Iui ar câștiga chiar și magnații, iar muncitorii agricoli maghiari ar
scăpa de blestemul din 1524. Cultura și viata economică ar înflori.
Abia atunci s’ar valoriza cu adevărat situația geopolitică
ungurească, fiindcă valorizarea acestui avantaj prin război ar
aduce cu sine în mod inevitabil transformarea Ungariei în
scena războiului. Dacă însă se exploatează aceasta situație în
mod pacinic, pe teren economic i=se deschide Ungariei orizon”
tul unor posibilități neînchipuite spre progres și înflorire, —
cu Budapesta în plin centrul unei adevărate mari puteri.
Aceasta ar fi totuși ceva mai bun, decât să fie condo=
fierul Italiei sau Germaniei.
Ungaria trecută în mâinile muncitorilor va avea altă
mentalitate, alt suflet. In loc să caute aventuri, va fi o sin=
ceră pioneră a păcii.
Nivelarea de interese, necesară unei strânse unități eco=
nomice, se poate realiza prin bunăvoință. Interesele economice
pot fi complect armonizate, căci prin aceasta nu pot decât să
câștige toate părțile, promovând înțelegerea amicală în locul
concurentei răuvoitoare. Aceasta ar fi cea mai importantă
problemă în sarcina blocului diplomației franceze, a cărei rea=
lizare ar putea să garanteze pacea ușurând popoarele pe cât
se poate de anumite sarcini. In concluzie, speculația geopoli=
tică nici ca joc de hazard nu este potrivită. Ungaria în orice
caz ar deveni scena războiului. Aceste sunt himere, Cu geo=
politica, în acest fel, nu se pot face afaceri bune.
Singura soluție este, unitatea economică cu Mica Inte=
legere. Aceasta tată mică ar dobândi o poziție nevisată, — o
poziție de care nu a avut parte de la Matei Corvinul încoace.
De ce nu ar deveni frați, de ce nu ar continua în înțelegere și
dragoste frățească conviefiuirea milenară, atât de tristă în trecut?

Apendice 111
Rolul presei maghiare din statele succesorale.
Trebue să mai răspund la acuzația ridicată de contele
Ștefan Bethlen că, România ar aplica sisteme balcanice contra
magharimei și contra presei maghiare din România. In aceasta
privință amintesc doar atât că, a=și dori să văd dacă în Un.

139
 garia s’ar tolera oricărui ziar să scrie contra revizuirii,
sau măcar să tacă în mod tendențios ? Dacă s’ar tolera vre=
unui ziar să se înfrățească cu România? Pentru așa ceva, în Un=
garia, se aplică pedepse aspre, câtă vreme în România nu a
fost nimeni pedepsit pentru așa ceva. Iată cum arată
pretinsele sisteme balcanice din România, pe când pretinsul
europenizm maghiar constă în faptul că, nu se permite nici să
se pomenească ceva, ce nu ar fi pe placul guvernului.
Pe baza declarațiilor lui Bethlen și al guvernului maghiar
lumea își închipue, că magharimea din statele succesorale su»
feră chinurile iadului și că nu are altă dorință mai fierbinte
decât să se reîntoarcă la sârnul iubitor al Budapestei.
Eroare ! — Nu există decât iredentism ațâțat, artificiali
Ungaria susține cu bani și cu alte mijloace presa ma=
ghiară din statele succesorale, ca în schimb ea să creeze și să
alimenteze o atmosferă iredentistă.
Drept urmare aceasta presă, fie pe fată, fie printre rân=
duri, vrea să convingă lumea că, în statele succesorale presa
este persecutată și amenință mereu cu plângeri la Liga Na=
tiunilor.
Și totuși, o singură tară există pe lume unde presa ma=
ghiară sufere de ceva mai rău și decât cenzura, aceasta este
Ungaria. In Ungaria este cu totul interzisă exprimarea liberă
a opiniei. Exprimarea unei păreri de stânga, socialdemocrată,
și mai ales socialistă de stânga — nu'chiar comunistă — este
absolut imposibilă, ceva mai mult, o simplă critică de dreapta
și chiar a unor ziare conservatoare, este aspru pedepsită —
chiar și dacă nu este vorba de vre=o chestiune care atinge inte=
resele de stat. Cele mai importante două cotidiane ; „Ujsăg**
și „Magyar Eüirlap“, acum câțiva ani au fost interzise defini­
tiv, pentru o simplă critică socială sau politică și abia după
un timp oarecare li s’a permis reapariția sub alt nume și pu=
nânduli=se anume conditiuni, care și până în ziua de astă=zi
sunt în vigoare. Aceste conditiuni constau în esență din ob=
ligafiunea să nu scrie absolut nimic ce n ar fi pe placul gu=
vernului. Cu toate că ziarul „Ujsâg“ era odinioară a lui Ștefan
Tisza șl la conducerea lui și astăzi sunt gazetari de frunte de
pe vremea lui Țisza, cari sunt inspirați și acum de duhul lui.

140
Ziarul „Magyar Hirlap“ este și mai conservativ și merge până
acolo că nu îndrăznește să exprime nici măcar simpatie pentru
opoziția parlamentară. Dacă cineva în Ungaria ar îndrăzni să
scrie vre'o critică politică sau socială mai serioasă, s’ar expune
nu numai la pedeapsa cu închisoare de la 3 —6 luni, dar
eventual și la acea, să fie acuzat de înaltă trădare, chiar dacă
și=a permis numai să prezintă în adevăratele sale culori vre-o
minciună istorică. Cine ar îndrăzni să atace în mod serios
grandomania titlurilor, să critice aristocratizmul și să exami“
neze că ce rost are regalizmul fără rege etc., acela cu sigu=
rantă ar fi tradus în fata unei curți martiale, a vreunui
tribunal exceptional.
In România, în schimb, se poate scrie orice, chiar și cri­
tici opoziționiste mai aspre la adresa miniștrilor și a guvernului.
Se pot scrie chiar știri mincinoase, din domeniul fanteziei
despre guvern, despre proectele de legi, se pot scrie — dacă,
vreți — articole kilometrice despre starea de robie a minori«
tătilor, se poate amenința zi de zi cu reclamatü la Liga Na=
tiunilor. Presa „națională“ a partidului maghiar din România
— ne=natională nu există — a scris pe fată și de repetate
ori, că guvernul a falșificat alegerile, a furat urnele etc., dar
nimeni nu a suferit nimic pentru toate acestea. Mai târziu
însă tocmai o mare foaie „națională“ a partidului maghiar a
constatat, că cealaltă foaie „națională“ a mintit, întrucât ale­
gătorii maghiari au votat de fapt pentru partidele românești.
Dacă cineva în România scrie ceva din care se deduce loiali­
tate fată de stat, este atacat de întreagă presa maghiară, îl
insultă, îl înjură, îl terorizeasă, până=I reduc Ia tăcere. Dacă
cineva nu se însuflețește îndeajuns pentru conducerea baro­
nului Szentkereszty, sau a contelui Gheorghe Bethlen, este
imediat atacat de întreagă haită. In România toate aceste nu
numai că sunt posibile, tolerate, dar și permise; chiar și în
timpul stării de asediu aplicată din cauza mișcărilor dc extre­
ma dreaptă. (Starea de asediu, mai are de scop și apărarea
minorității maghiare și a tipografilor ungurești, contra unor
eventunle excese șoviniste). Pe timpul alegerilor o corporație
didactică confesională s’a adresat șefului partidului maghiar
cu o scrisoare deschisă, prin care declarau, că delà sine se în­

141
 țelege, ei vor voia exclusiv lista partidului national maghiar.
Roagă, deci, că în caz de va fi ales, să se ocupe de chestiunea
salarizării lor, căci altfel se vor adresa cu plângerea la Liga Na»
țiunilor. Nici ziarul și nici învățătorii n’au avut de suferit
nimic.
Cât de liber se desvoltă în România presa naționalistă
maghiară se dovedește prin acea că, numai în Ardeal și Ba»
nat — cu un milion și jumătate maghiari — apar 42 (patru’
zecișidouă) cotidiane ungurești, mai multe decât au fost vre’
odată în fosta Ungaria mare.
Presă maghiară din Slovacia este slabă — criticarea au*
torităfilor nu este văzută cu ochi buni, nici din partea ziare*
lor cehe, nici din cea a ziarelor slovace, de altfel, însă pot
face pe magharii cât poftesc. Există 642 biblioteci populare,
maghiare susținute pe cheltuiala statului și o academie ma=
ghiară de științe și arte, întemeiată de Masaryk.
S’a desfășurat discuția în jurul revizionizmului. La a*
ceasta discuție a luat parte întreaga Europa, numai presa ma*
ghiară din statele succesorale a tăcut a rămas mută.
Dece, de exemplu presa maghiară din România n’a avut
de spus nici un cuvânt asupra acestei chestiuni, care la urma
urmelor interesează în prima linie maghiarimea desfăcută de
Ungaria ? La acesta există un singur răspuns : Fiind=că și ea
dorește revizuirea, adecă desfacerea de România. Căci în caz
contrar putea foarte bine să se rostească contra revizuirii, cât
de slab, cât de palid, sau cel puțin prin aluzii. In favorul re»
vizuirii nu s a putut pronunța, căci chiar dacă nu ar fi în’
semnat o primejdie, totuși ar fi fost cam riscat, de»și în Ro»
mânia nu prea este mare riscul. In urma urmelor aici
se poate spune orice, și la nevoe se poate concepta ori=ce pă»
rere în așa fel, în cât să nu se revolte simțul Imoral al pu=
blicului de altă părere și nici procurorul să nu poată avea ni»
mic de obiectat. Desigur, chiar dacă nu ar însemna primejdie
exprimarea sinceră a unei păreri, totuși la așa ceva trebue un
pic de curaj civic.
S’ar mai putea spune în apărare, că presa nu este într’’
atât îndrumătorarea opiniei publice, ci mai de vreme exponenta,
tălmâcitoarea opiniei publicului cetitor. Astfel dar, dacă tot

142
publicul cititor dorește revizuirea, presa nu se poate ridica
contra ei; Acest pretext este însă complect lipsit chiar și de
aparenta temeiniciei, deoarece magharimea din România și din
celelalte state — nici în totalitate și nici cei puțin în marea ei
majoritate — nu este iredentistă.
Iată, de exemplu muncitorimea : Parte din ea este orga=
nizată. Aceasta este hotărît antirevizionistă. Dar nici chiar
majoritatea muncitorime! neorganizate nu dorește revenirea
la Ungaria. Și pentru ce oare ar dori=o ? Șomajul acolo este
mult mai mare, salariile, în raport cu costul articolelor de
prima necesitate, în România sunt mai bune, căci acolo viața
este mai scumpă. Nici țăranul nu dorește revenire la Ungaria,
căci știe prea bine cât de mare este acolo mizeria proletarian
tului agricol. In România a căpătat pământ, chiar dacă pretu»
rile sunt slabe, totuși nu este expusă să piară de foame. Are
ce da de mâncare copilașilor până la noua recoltă. Conver»
siunea i=a scăpat în mod real și de sarcini. Dacă=l arde toc3
mai de magnați, își poate îngrășa și aici chiar destui. Cei drept
secuimea a fost întotdeauna — mai mult sau mai puțin —
proprietară liberă, deci latifundiile nu o înspăimântă, nici pă=
mânt nu prea a căpătat, este însă mult mai cuminte decât să
nu*și dea seamă că, nicăiri nu i=ar merge mai bine în pre=
zent decât aici.
Din inițiativa și cu concursul partidului national maghiar
s’a înființat asociația „Erdèlyi Fiatalok“ (Tinerii Ardeleni) cu
scopul unei activități sociografice. Acești tineri au colindat
comunele cu populație mixtă din judefele Someș și Cluj, pen=
tru cercetări sociografice, dând o atenție deosebită problemei
nationale, „linerii Ardeleni“, fără excepție, sunt devotatii par»
tidului maghiari, pe cheltuiala căruia și-au făcut și studiile. Miko
Imre — nume unguresc sadea — în cartea întitulată »Satul Ar»
delean și problema națională — apărută anul trecut în editura
»Tinerii Ardeleni“, scrie următoarele : „Viitorul problemei na»
tionalitäfilor în ultima analiză nu este în funcțiune de pacturi
politice, ci depinde de acea că massele muncitoare țărănești,
bazele natiunei, cum vor găsi calea colaborării sociale și cultu=
rale.“ „Concepția politică atât a poporului maghiar, cât și a
celui român diferă în mod esențial de ceeace arată în afară și

143
de ceeace exprimă la alegeri. Înainte de toate în popornu există
acea ruptură survenită, în urma schimbării imperiului, în concepția
politică a omului din clasa mijlocie. Ceeace clasa de mijloc se­
pară atât de pronunțat în timp, intre dominația maghiară și cea
română, la el se confundă, căci de fapt el a schimbat numai
stăpâni, și a rămas pe jos și pe mai departe, Omul delà țară nu
este iredentist“. Recunoaște în mod sincer că, îi este indiferent
cine stăpânește, numai să poată trăi omenește. Viata îi este în
mod elastic adoptabilă, astfel se explică cum de a putut su«
porta în cursul istoriei atâtea feluri de stăpâniri și subjugări.
Este în stare să«și reducă la minimum exigentele și pricepe
să se retragă în vizuina sa și poate posti și cel mai mare greu.
Egoismul lui cinstit este mai presus de toate, de nevoe știe
să cedeze, ști să fie și oportunist pentru interesele sale, însă
nici când nu se lasă despuiat. Aceasta adaptabilitate și acest
egoizm înțelept au fost forțele care au menținut existenta
tărănimei și astfel a natiunei".
Dacă am recunoscut că țărănimea și majoritatea sdrobitoare
a masselor muncitorești,— afară de mici fracțiuni, — nu dorește
realipirea la Ungaria, am spus totodată, că 7O8/o a maghiarimei
nu dorește revizuirea. Iar din Slovacia sau prezentat preșe«
dintelui Masaryk delegatiuni țărănești, aducându-i la cunoș­
tință că, nu vor să fie realipiti Ungariei.
Pentru ce arată înafară și mai ales la alegeri altă concepție,
e lesne de înțeles.
își dau votul aceluia, care dă târcoale în jurul lor. Ță*
ranul socotește politica drept șmecherie boierească. Aceasta
părere a sa nimeni nu e în stare să i'o sdruncine. Dacă agenții
electori ai vreunui partid român, vorbind pe limba lor, ar
veni și le-ar solicita voturile, le-ar da, poate și mai bucuros
decât partidului maghiar, care în timp de 15 ani l’a dezamăgit
deabinelea. Burghezimea maghiară este din naștere purtătoarea
de trenă a magnaților, ceeace nu e de mirare, dacă ținem seama
că în Ungaria, chiar și în prezent, există de fapt o singură clasă
dominantă, aceea a magnaților latifundiari. Burghezimea prin
aspirațiile ei economice și sociale, de nevoe se gudură pe lângă
clasa stăpânătoare, pentru a obține și ea ceva fărâmiță de
putere. Burghezia împlinește rolul omului de afaceri pentru
magnați.

144
 Nu cred, că există vre=un secui cu mintea sănătoasă, care
ar dori să se smulgă de subt actuala stăpânire, dar nici vre=
unul care să se lase amăgit de făgăduielile agenfilor electorali
și a candidatilor, Partidele de guvernământ — în general par=
fidele politice românești nu s’au prea străduit să acapareze
țărănimea ungurească.
Majoritatea comerciantilor și meseriașilor de asemenea
nu dorecc să se realipească Ungariei, căci ori cât de aspră ar
fi crfza și în România, totuși are mai multe posibilități de exi=
stentă aici decât în Ungaria. In România comercianfii în ge=
nere sunt solvabili și meseriașii își pot exercita profesiunea
având pentru cine lucra, pecând în Ungaria situația comerțului
este mai tristă decât în orice altă parte a Europei. Apoi să nu
uităm, că peste tot situația este atât de nesigură, încât oamenii
nu schimbă puținul sigur cu nesiguranța complectă. In tim=
purile actuale chiar un cerșetar nu=și schimbă cu plăcere locul.
Cu un cuvânt, despre marea majoritate a maghiarimei
din statele succesoare să poate spune în mod sigur, că nu
este revizionistă, nu dorește revizuirea.
Deci presa maghiară din România — când prin tăcerea
ei pare că face confesiune de credință pe lângă revizuire, —
întră în flagrantă contrazicere în prima linie cu publicul ei
cititor. Presa maghiară este cu mult mai iredentistă decât po=
pulatia ungurească. Fosta pătură biurocrată burgheză, câfi=va
indivizi dornici de a parveni prin politică, aristocrati cu cinstea
uzată, foști consilieri regali sărăciți și funcționari pensionari,
părinți cu copii care prin legăturile și rubedeniile lor speră
făurirea viitorului lor sau a odraslelor lor și aceia pe cari presa
a izbutit să=i inducă în eroare, — doar aceștia pot fi predis=
puși la iredentizm.
Dacă cu toate împrejurările mai sus expuse, nu s’a găsit
nimeni printre maghiari, care în cursul discuțiilor să se fi
ridicat contra revizuirii — aceasta se datorește absolut numai
teroarei desfășurate de presa maghiară din România. Este foarte
mare numărul acelora cari au legături de familie, de afaceri
în Ungaria. Dacă vreunul din aceștia ar îndrăzni să se mani=
festeze contra revizuirii, se teme, că numele lui va fi dat pub=
licității ca trădător al maghiarimei.

145

io
 Pe creduli îi momesc zicând că revizuirea e ca și făcută.
Săptămâni dearândul; nu numai că presa din Ungaria a răs=
pândit știri de aceasta natură, dar oricare călător venind delà
Budapesta aduce știrea, că revizuirea e deja sigură, că din
moment ce revizuirea se va face, va fi vai și amar pentru
cei cari sau cumetrit cu Valachii și s=au aplecat lor. Tac deci
și așteaptă.
Presa maghiară din România tace fiindcă voiește re=
vizuirea, iar majoritatea publicului maghiar tace fiindcă nu
o voește, nu vrea însă să se expune la riscuri.

încheiere
Conferința din Roma, finută în Aprilie anul acesta, a
alarmat lumea întreagă, fiindcă în cursul discuțiilor s’a re=
deschis problema revizuirii maghiare. Fără îndoială, fiecare
stat are dreptul să lege alianțe cu cine bine=i cade, însă când
o mare putere leagă alianță cu un stat mic, și când prima
consecință a alianței este că, marea putere își însușește chiar
acelea revindecări ale micului stat prin realizarea cărora s’ar
întoarce pe dos toate celea obținute prin sângerosul războiu
purtat de lumea întreagă, — acest procedeu face impresia,
că marea putere readuce în discuție aceasta problemă, — rezol=
vată de altfel abia cu un deceniu și jumătate mai’nainte chiar
cu concursul ei, — numai pentru a sparge pacea lumii. Când
se readuce în discuție problema revizuirii, în realitate, înseam=
nă să se înceapă un nou răsboiu mondial. Răsboiul trecut s’ar
putea numi ; lupta contra buboiului habsburgic. Ungaria fă=
cea și ea parte din buboi. Cum nu se poate readuce ziua de
ieri, așa nu se pot readuce nici Habsburgii. Imperiul lor era
o coptură pe corpul Europei. Locul unde se înfiripase acest
buboi era prea sensibil și acea care o purta suferea la cea
.mai mică atingere, pe măsură că toate acțiunile ei se mărgi=
neau la acea ca să facă imposibil pentru ori cine să se atingă
de aceasta parte. Cine a suferit de aceasta coptură și a păzit
locul sensibil cu atâta frică, sigur că odată operat buboiul
nici prin minte nu=i trece să și=o mai repună.
Domnul Titulescu minsterul de externe a României, în

146
termeni politicoși, dar categorici, a tălmăcii acest punct de ve=
dere, atunci când a declarat că Italia s’a amestecat în problema
revizuirii, ce=i drept, desinteresată, însă înțelegând problema
greșit, A scormoni aceasta problemă înseamnă a provoca din
nou un războiu, care însă nu se promite câtuși de puțin în
proporții mai reduse decât acela care s’a deslăntuit tot din
cauza acestei probleme.
Domnul Maniu, în interpretarea sa asupra acestei pro=
bleme, a accentuat două adevăruri care cuprind întreaga tra=
gedie ungurească : Fiindcă Ungaria dealungul mai multor se=
cole n’a putut ajunge la formațiuni sociale satisfăcătoare, n a
putut ajunge nici la formațiuni etnografice satisfăcătoare.
Ceeace redat mai pe larg, înseamnă că, Ungaria în cursul
secolelor a fost jertfa Iatifundiului și din aceasta cauză nu
și=a putut crea o situație etnografică mulțumitoare. Cu câtă
finețe diplomatică este exprimată aceasta constatare, tot atât
de mare și puternic adevăr cuprinde. Aceasta este tragedia
maghiară cu toată vinovăția și suferințele ei. Prin ea își gă=
sește explicația și sentința o istorie milenară. Este un adevăr
pe care trebue să=l accepte și acei care judecă fără patimă
împrejurările, și aceia cari urăsc Ungaria, cum și aceia cari o
iubesc mult și ar dori să o salveze pentru un viitor mai bun.
Aceasta este o lege universală aplicabilă tuturor popoarelor
lumii- O conformație socială defectuoasă, produce întotdeauna
o conformație etnografică defectuoasă.
Iobagii ungurii reduși la sclavie, treceau cu duiumul sub
stăpânirea turcească. In locul lor trebuiau aduși coloniști stră=
ini. Latifundiarii storceau toată vlaga iobagilor, cari dis=
păreau din ce în ce, pe măsură că în jurul latifundiilor tara
era depopulată aproape în întregime. Pe aceste locuri se co=
Ionizau apoi străini, fiindcă unguri nu se angajeau să trăiască
în vecinătatea grozăviilor de latifundii. Iată pentru ce în Un=
garia nu există plasă cu populație curat ungurească.
Constatarea, că un regim social defectuos dă o confor=
matie etnografică defectuoasă conține un diagnostic bun.
Și constatarea că, popoarele subjugate în cadrele imperiu=
lui habsburgic au trebuit să se diferențieze în state indepen=
dente, pentrucă din statele astfel diferențiate să se integreze

147
apoi o unitate nouă pe baze economice, este un adevăr, aproape
o lege naturală.
Iată centrul de greutate a problemei maghiare. Despre
alte lucruri nici nu poate fi vorbă, fiindcă acest câmp de
gravitate nu se poate da la o parte.

II

Am examinat din toate punctele de vedere problema re=

vizuirei, însă să nu creadă nimeni, că dovedirea imposibilității
de=a o realiza, sau argumentarea că problema revizuirii este inu=
filă, ajunge pentru liniștirea oricăreia din părțile angajate în
aceasta discuție. Bine știm, că atât zădărnicirea revizuirei, cât
și realizarea ei, în ori ce măsură, ar fi deopotrivă de dureroasă.
Rănile acestei probleme nu se pot vindeca nici prin respin=
gerea problemei nici prin realizarea ei.
Nu numai rana învinșilor doare dar și a învingătorilor.
Amputarea părților odinioară alipite lasă rană de ambele părți,
degeaba se cicatrizează suprafețele, atingerea suprafețelor cica=
frizate este tot dureroasă. De schilodire nu suferă numai
membrul amputat ci și trupul de care a fost despărfif.
Cum am văzut însă; rănile nu se pot vindeca nici prin
revizuire și nici prin înlăturarea prefenfiunilor revizioniste.
Dacă se satisface dorința uneia din părți, va suferi ceialaltă^
indiferent că nemulțumirea se bazează pe dreptate și obiecti­
vitate. Problema nu poate fi tăiată nici ca nodul gordian,
aceasta iarăși ar fi dureroasă pentru ambele părți. Toate păr=
file interesate trebue să=și dea seama, că rana nici uneia nu
se poate vindeca decât vindecându=se rănile tuturor. Nu
poate să=și piardă vremea și să=și risipească energia nici un
popor cu atacuri continui și cu respingerea continuă a atacu=
rilor. Cei pe cari sifuafia geografică și trecutul de mai multe
secole i=a îndrumat spre o interdependentă, nu pot trăi în
vrajbă continuă. Atât învingătorii cât și învinșii au nevoe de
întreaga lor forfă vitală; de utilizare tuturor posibilităților
spre ași asigura existenta în timpurile critice de azi.
In arterele diferitelor popoare trebue pornită iarăși cir=
cula fia de sânge din trecut, prinfr o strânsă colaborare eco­

148
nomică. Această circulație a existat în trecut, cum însă toate
popoarele erau îngenunchiate subt acelaș jug, jugul comun a
stârnit o ură reciprocă la ele. Astă=zi când subjugarea este
■doar numai o tristă amintire a trecutului, ura trebue să dis=
pară, trebue înlocuită printr’o acțiune economică constructivă.
Toate acestea se realizează prin încredere și bună voință re=
ciprocă, altfel criza va duce la suferințe și mai mari.
Popoarele mici să nu se amăgească cu idea că marile
puteri vor soluționa problema crizei prin celelalte probleme ge=
nerale. Chestiunea ar fi foarte simplă dacă popoarele mici
s ar supune tutelei marilor puteri și ca niște copii bine îngri“
jifi ar lăsa ca marile puteri să le poarte grija.
Marile puteri — afară de Germania — sunt state cu
colonii, de unde primesc transfuzie de sânge, cu ajutorul că=
rora suportă cu mai mare ușurință loviturile crize. Dacă ma=
rile puteri nu ar fi totodată și puteri coloniale, am fi mai a=
proape de solutionarea crizei. Problemele coloniale îi împiedică
să se înțeleagă asupra măsurile de luat pentru solutionarea
crizei.
Popoarele mici însă pot înfăptui între ele insule de sal=
vare, cu ajutorul cărora se apropie de solutionarea probleme“
lor, în tot cazul, pot diminua paguba și pericolul, promo“
vându=se și sprijinindu=se astfel în mod reciproc. Ele ar pu=
tea suporta și supraviețui furtuna grea a crizei, care promite
să dăinuiască poate chiar decenii încă deacuma încolo.
Cele mai multe condițiuni favorabile de realizare — chiar
și grafie trecutului istoric — Ie are o insulă de salvare care
ar cuprinde într’o unitate economică statele Micei înțelegeri și
Ungaria. In aceasta unitate ar fi greu să se plaseze și Austria
și chiar dacă s’ar plasa rezultatele ar fi dubioase. Popoare mai
mici, fără înrudire de rasă între ele ca, români și unguri cum
și boemii și sârbii, care deși înrudiți sunt izolafi, s’ar îngloba
ușor într’o unitate economică. Nici unu din aceste popoare
nu stă sub influența liniilor de forfă a massei unei mari pu=
teri. Aceste considerente nu se pot aplica însă austriacilor.
Lor le lipsește conștiința de popor, n au o viafă populară
unitară, locuitorul de câmpie atât ca temperament, mentali“
täte, cât și psihic se deosebește cu totul de populația alpină.
Austria nici când nu va putea avea o adevărată omogenitate

149
 populară, precum nici Luxenburgul nu a reușit să aibă, de
oarece cade în sfera uriașei atracții a massei germane. De azi
pe mâine poate fi încă sub coarda Italiană, dar la prima zgu»
duitură serioasă unirea ei cu marea germană nu se va putea
împiedeca. Un firicel de pilitură de fer nu se unește cu mag*
netul ci i=se alipește din cauza forței magnetice care îi
face imposibilă ori ce altă orientare.
Azi și Austria este uniformizată ca și Germania. Și a=
ceasta este, o legătură puternică — chiar și atunci, când își
întorc spatele — mai puternică ca o mie de contracte și ga=
rantii.
Dacă Austria s’ar îngloba în Mica=Intelegere prin atrac»
fiunea exercitată asupra ei, ar sparge consistenta acesteia.
Problema Austriei este gingașe și grea. Insă dintre toate
posibilitățile de soluționare cea mai rea ar fi acea prin care
Austria s’ar îngloba în unitatea economică formată din Mica
înțelegere și Ungaria, fiindcă ar periclita consistenta acestei
unitäfi. Dacă prin realizarea anschluss=ului s’ar mări numai
populația Germaniei cu 10%, problema n’ar prezenta seriozi»
tatea atribuită ei de politica externă franceză. Când judecăm
aceasta problemă, situația geopolitică a Austriei joacă un rol
important, fiindcă prin Anschluss pumnul german s’ar întinde
nu numai până în Italia, ci și până în Ungaria și Mica Ințe=
legere. Nu este o soluționare bună nici acea ca Austria să
fie lăsată în plină putere Italiei, fiindcă aceasta astfel des»
chide o poartă spre Germania ori când. Intr’adevăr Italia n’are
nici un amestec în problemele dunărene. Delà împăratul
Constantin, Italia nici=odată nu s’a amestecat în aceste
probleme. Situația Micei înțelegeri nu se va consolida nici“
odată dacă Italia va avea vre=un amestec în problemele du=
nărene.
Este interesant că, cu ocazia încheierii păcii, nimeni nu
s a gândit să soluționeze definitiv problema germană, Unita“
tea germană în timp de peste o mie de ani s’a realizat o sin»
gură dată la 1871, existând deci până la încheierea păcii nici
chiar de 50 de ani. Deci mai bine era dacă se continua acest
mers firesc milenar a lucrurilor, lăsându=se la o parte ultima
jumătate de veac, — făcându=se din Germania cel puțin două
mari state :

150
 O Germanie de Sud-Vest, din regiunile catolice Bavaria,
Saxonia și Valea Ritmului ; și o altă Germanie, din Prusia.
Aici sunt în realitate două popoare de rase cu totul di=
ferite. Primii sunt părinții și purtătorii culturii germane, iar
ultimii sunt stârpitori de oameni, aculturali, cari în lipsă de
alte calități sunt niște soldăfoi, găsind satisfacții numai prin
cuceriri.
O insulă de salvare sănătoasă se poate înfăptui doar din
cele trei state ale Micei înțelegeri și Ungaria, căci asupra nici
unuia din aceste state, nu se exercită o atracție externă spe=
cială. Tocmai de aceea, aceasta insulă s'ar putea apoi ușor
complecta cu Bulgaria, Grecia și Turcia. Odată ea consoli­
dată, cu sau fără balcanici, nu există impediment ca și Polo-
nia să i=se alăture, fiindcă poporul polonez are conștintă na-
tională istorică, deci nu există pericolul că forte de atracții,
fie germane, fie ruse, vor avea vre=o influentă asupra lui.
Dacă s’ar face plebiscit Ia toate patru popoare, asupra
acestei idei, — poate nu ar întruni nici la unul majoritatea,
aceasta însă nu înseamnă nimic. Aruncați o privire retrospec«
tivă doar pe ultimii cinci ani și veți constata cât de mari
schimbări s’au produs în părerile și în sufletele popoarelor.
Dacă vom tine seamă de aceasta, ne putem imagina că o
nouă perioadă, nu mai mare decât de cinci ani, va aduce popoa=
rele la acea colaborare economică la care nici unul n’a voit să
adere de bună voe la început 44.)
Și până când se vor apropia de ideea uniunei vamale,
s’ar putea rezolva diferite probleme. Astfel țările Micei Inte-
legeri, Ungaria și țările balcanice în majoritatea lor state a-
grare, ar putea să=și realizeze in scurt timp UU program Co­
mun de reglementare a producției agricole. Din realizarea aces­
tui program s ar ajunge la rezultatul fericit că produsele agri=
cole ale acestei țări să nu concureze între ele. Deasemenea
s’ar putea stabili și câtimea produselor agricole de exportat
sub forma prelucrată. S’ar putea fixa apoi proporția suprafe=
telor de teren de fiecare tară, care pe un timp oarecare să
fie însemintate. Același lucru îl fac în esență acum și fer-
americani.
Toate acestea ar fi ușor realizabile. Numai prin planul de pro-

151-,
ductie și contingentarea ei ar realiza statele cu mult mai mult
decât realizează azi prin tarifele preferențiale,
Cu tarifele preferențiale va fi imposibilă lecuirea vieții
economice bolnave. Acest ajutor este ca și un dar de crăciun,
acordat unei familii de șomer în mizerie. Italia este săracă în
lemn, fier, sare, cărbuni, petrol. Dacă Ungaria ar avea de ex=
portât din aceste articole, tarifele preferențiale ar putea avea
rost, însă și Ungariei îi lipsesc aceste mărfuri, ea ar putea
plasa în Italia cel mult surplusul ei de grâu, pe care însă
Italia îl obține mai ieftin din America. Dacă Italia cumpără
grâu unguresc pe prețul celui american, evident, statul ma=
ghiar păgubește, și Italia mai cere în schimb concesiuni indus»
triale, — aceasta a fost semnalată de președintele uniunii fa=
bricantilor din Ungaria. Deci tarifele preferențiale nu=i ajută
Ungariei. Dacă însă statele mici mai sus amintite ar realiza
un plan comun de producție, punându=l în aplicație ar pro»
voca un avânt mult mai mare decât cu orice tarife vamale
preferențiale. Dacă s’ar dărăma toate barierele vamale din lume,
criza mondială și capacitatea de achiziție a lumii abia dacă s’ar
schimba, în unele locuri s ar produce o conjunctură trecătoare,
pe ici pe colea, mizeria ar fi mai mare, țările agrare s ar pă=
răgini mai repede. Printr’o reglementare, contingentarea pro»
ductiei agrare, în felul cum am spus mai sus, ar dispare în
bună parte criza agrară.
Realizarea unui program în acest sens, ar apropia foarte
mult popoarele și ar avea un puternic efect sugestiv pentru
crearea uniunii vamale. Avantajul ar putea fi sporit prin con»
ventii financiare, care ar asigura ca fluctuația valutelor insu1
lei de salvare să se echilibreze în așa fel, încât nici una din
ele să nu sufere. Cu garanții reciproce s’ar putea realiza ca,
pe lângă asigurarea independentei fiecărei valute, să se aplice
totuși măsuri cari să garanteze valutele statelor asociate de
deprecieri, una fată de alta.
Aceste două stațiuni, cu siguranță, ar înlesni ere»
area uniunii vamale. Rezultatul coprinzând și statele balcanice
ar fi : înfăptuirea unei mari puteri economice, cu vre=o 60 - 70
milioane locuitori, a cărei condifiune de existentă ar fi men»
tinerea păcii.
Astfel s’ar putea crea raporturi frățești atât de solide

152
între popoarele mici, delà hotarele germane și până în Asia,
încât ar fi garanții pentru un viitor mai bun, când s’ar în=
lâtura gelozia, pornirile de revanșă, și s’ar stârpi odată pentru
totdeauna fricțiunile teritoriale, căci ideea revizuirii ar înceta
să mai fie cutia Pandorei, care ascunde toată otrava urei și
neînțelegerii. S’ar putea soluționa în mod rational, fără greu=
täte toate exigente nationale juste, fără umilirea unuia și prea=
mărirea altuia.
Să nu uităm, că admiterea revizuirii ar provoca răni
tot atât de dureroase ca și impedicarea ei, care permanenti=
zează ura și starea incordată în Europa.
Popoarele să se înfrățească și să se întreacă în promo=
varea cauzei omenirii.
Cu ocazia discuțiilor asupra bugetului, Primul Ministru
maghiar Dl. Gömbös a făcut declarații asupra acestei proble=
me, dând un fel de răspuns cuvântării Dlui Titulescu. In a=
cest discurs Dl Gömbös a accentuat că, ar fi dispus să meargă
alături de Mica=Intelegere. dacă ar fi asigurat, că Ungaria nu
va fi tratată ca și un stat subordonat și că bunele intenții
de apropiere nu vor fi considerate drept capitulare. Pe cât e de
îmbucurătoare declarația primului ministru maghiar, când zice
c’ar merge bucuros cu Mica=Intelegere, pe atât de greșit este
ceea ce a mai spus în aceasta declarație. In numărul din De=
cembrie 1932 al revistei politice „Uj Magyarok“ am redat de=
clarația președintelui Mdsaryk că, o strânsă legătură eco=
nomicâ între Ungaria și Mica=lntelegere ar fi un adevărat
pivot al păcii. Mai mult chiar, D=sa n’a respins nici ideea re=
vizuirii în limita rectificărilor de graniță. Declarațiile preșe=
dintelui cu privire la cultura maghiară — rostite tot cu aceasta
ocazie — au provocat o vie discuție în parlamentul și presa
maghiară, unde s’a comentat pe larg acesta declarație, deci
ea era cunoscută de guvernul maghiar. lot în anul 1933, a
făcut D=I Matlill, primul ministru României de atunci, urmă*
toarea declarație ;
„Este maghiar nou acela, care caută înțelegere cu popoa=
rele ce=l înconjoară, pentrucă apoi împreună, cu încredere
reciprocă, să lucreze pentru binele comun. Eu nu pot decât
saluta cu bucurie aceasta străduință și s’o asigur, că nu voim
să împiedecăm magharimea în desvoltarea culturii sale. Eu n am

153
 fost nici=când dușmanul Ungariei ; când am luptat contra ei, am
luptat numai contra acelei oligarhii, care a subjugat popoarele
de sub stăpânirea ei, împreună chiar cu poporul maghiar. Și
nici astăzi nu nutresc alte sentimente tată de poporul maghiar
decât de dragoste.“
„Cred că trebue să înfăptuim aceea uniune economică,
dacă nu vrem să pierim cu tofii. Îmi dau seamă, că tăvălugul
crizei va sfărâma obstacolele mici. Trebue să ne dăm mâna, ca
să putem supraviețui criza. Aceasta trebue s’o înțeleagă și Un=
garia, fiindcă și viata ei depinde de aceasta. Nu știu însă dacă
își va dă seama la timp“.
„Astăzi nu=i permis să se aducă în discuția revizuirea,
căci ar duce la războiu și cine vrea astăzi războiu, vrea tot“
odată distrugerea generală“.
Aceste cuvinte ale premierului și președintelui partidului
guvernamental deatunci, au fost discutate de întreaga presă
română. Premierul maghiar Gömbös a putut cunoaște și aceasta
declarație.
Domnul Vaida, Prim=M.inistru în 1933, a făcut urmă=
toarea declarație : „N ar fi cu mult mai cuminte, mai salutar
pentru toti, dacă ne=am întinde o mână frățească zicând : să
ne închidem în fundul inimelor noastre dorințele și să le
păstrăm acolo, iar între timp să încheiem treuga dei. N’ar fi o
situație fericită și mai salutară pentru Ungaria să facă parte
de exemplu, dintr’o înțelegere quadruplă, dintr’o unitate eco=
nomică bine consolidată, sau dintr o uniune vamală. N’ar fi
acest rol mai binefăcător, mai glorios, decât toate celea jucate
până în prezent ? Fată de binefacerile incalculabile ce le=ar
asigura o unitate economică bine consolidată, ce valoare ar
putea avea darul danaidic și dubios al câștigării unor orașe
lipsite de regiunile lor, ca de exemplu Oradea, Aradul, Satu=
mare ? Soarta acestor orașe de două ori vitregite, în urma
unor noi schimbări s’ar înrăutăți numai și mai mult. Dacă
s’ar realiza o alianță economică, Ungaria n’ar beneficia numai
de aceste trei, patru, orașe lipsite de viată, ci ar trage foloa=
sele posibilităților economice a altor patru state. To ti am putea
zidi pe noi înșine, cum și să ne bazăm pe alții. Dacă noi nu ne
temem de „supremația culturală“ a ungurilor, de ce vor ei
să ne sperie cu arme de contrabandă“.

154
 „In acest caz, mai târziu am putea sta de vorbă, discu=
tând multe de toate, însă toate acelea despre ce s’ar putea vorbi,
ar pierde mult, foarte mult din importantă, dacă odată ne=am
postat pe planul unității economice.“
„Cu conștiința liniștită am putea lăsa apoi d=Ior politicieni
maghiari aprecierea problemei, dacă poate procura Ungariei
și poporului maghiari atâtea avantagii orice revizuire — ca și o
astfel de unitate economică, în care s’ar găsi în punctul cen=
trai, în regiunea inimei drumului dintre apus și răsărit“.
Desigur, că și aceasta declarație a ajuns la cunoștința
primului minustru maghiar.
Conducătorii: politicei maghiare și magnații latifundiari
le știu de altfel toate acestea, pentru ei însă promovarea și
fericirea viitoare a poporului maghiar nu este o mângeiere,
dacă pentru realizarea ei trebue împărțit latifundiul . . ,
Astăzi situația este următoarea;
Anglia, Franța, Rusia, Mica=lntelegere și celelalte state
mici formează un zid tare, iar Italia și Austria, fie de formă,
fie din inimă, au aderat și ele. Doar Germania este izolată și
numai Ungaria atârnă în vid căutând mereu amator cui să se
vândă. Singure putere în Europa la care s’ar mai putea gândi,
ar fi doar Polonia, însă și aici cu puține speranțe.
Problema Germaniei este foarte simplă : sau va accepta
în mod sincer pacea, sau va pieri. Ungaria nici într’un caz
nu=și poate aștepta salvarea delà Germania.
Aceasta este mai mult „memento mori“ pentru Ungaria,
Desigur, criza mai poate aduce multe surprize. Primejdia
fascistă nu a trecut încă.
Insula de salvare trebue înfăptuită în ori ce caz.
Prin respingerea categorică a pretentiunilor ungare» pro=
blema revizuirii nu este soluționată. Numai atunci va fi re=
zolvată aceasta problemă, după dorința și interesul păcii
mondiale, dacă Ungaria va înceta să speculeze situația sa geo­
politică, sângele poporului său și întrând în cadrul alianței
statelor Micei=Intelegeri se va transforma într’o puternică ci=
tadelă a păcii,
lam Proximus ardet Ucalegon.
A bătut ceasul al doisprezecelea.

155
Notele
indicând sursele și datele menționate. »
Spre cunoștința cetitorilor,
To(i istorici unguri, fără deosebire, fac parte sau sunt
adepfii clasei istorice (a se înțelege clasei privilegiate). Dintr’o
pefsoană”îndependentă"nu”va ïTTnîcîïffââÉa profesôr"ünrvêfsi=
tar în Ungaria. Lucrările profesorilor unguri trebuesc cetite,
cum se citesc publicațiile secrete a chiffre=ului diplomatic. Și
cel care nu cunoaște chiffre=ul citește un text inteligibil, însă
în tot cazul unul diferit de cel pe care=l va citi un cunoscă»
tor a cbiffre=ului. De obiceiu aceste secrete sunt acumulate
câte într’un cuvânt.
Așa stăm și cu istoria ungurească. Cheia de chiffre al
acestei istorii este : națiunea. La ei, națiunea nu reprezintă
grupurile de producători~împărtite după interese economice,
nu reprezintă încurcata massă a producției omenești, ci repre=
zintă un mic grupuleț de vre=o 80=100 neamuri, mai bine zis
elice. Cu cuvinte mai moderne i=am putea numi pe aceștia
mari proprietari ereditari, a căror proprietate este apărată de
instituția fidei'comisului. Aceasta grupare privilegiată este de
altfel foarte mică. După indicațiile baronului Wesselényi Nî=
colae, în 1843 erau în Ungaria și Slovenia 13,6 milioane lo=
cuitori. Din aceștia numai 4 milioane 600 mii erau unguri.
Din acest număr de unguri, nobili nu erau decât numai
544,000, adecă nici 4 Ia sută din totalul populației ungurești.
Numărul celor cu drept de vot era de 136,000, adecă chiar 1
la sută din populația totală a tării,
Dacă cunoaștem acest chiffre, vom înțelege câteva fraze
des citate. Libertate pentru ei înseamnă că, cel care este li*
ber nu are de suportat nici o sarcină publică. Constituție, în
acest limbaj cifrat înseamnă, intangibilitatea privilegiilor.
Istoricii unguri și până în ziua de azi se folosesc de
acest cifru.
1) Pauler Iuliu : Ungaria pe timpul Arpazilor. Fraza care
urmează este citată de Fresingen Otto. Deși Pauler polemi=
zează cu cronicarul, în chestiunea, că numai regele singur era

156
cele care dispunea de armate și putea dispune, tot cronica­
rul are dreptate. Aceasta nu exclude posibilitatea regelui de
a asculta și sfaturile altora, însă regele nu era obligat la așa
ceva, și nimeni nu avea dreptul să=i pretindă așa ceva. Dem=
nitarii cei mai mari ca, nador, judecător-tăresc etc. erau or=
gane ale regelui.
2 ) Despre vlăstarul regesc Imre, cronicele spun că du=
cea o viată de ascet și că deja din tinerețe s’a retras într’o
mănăstire unde după multe autotorturi s’a și stins, la o vârstă
tânâră. Pentru aceste motive n’a moștenit el tronul tatălui
său. Alti cronicari, în schimb, scriu despre el c a fost viteaz,
iubea aventurile și a fost omorât de un mistreț la o vână=
toare. Aceste două păreri se exclud, dacă trăia în mănăstire
nu putea fi vânător pasionat. Deci nici una din cronici nu
spune adevărul, ci au fest inventate numai pentru a motiva
de ce n’a urmat Ia tron Imre după tatăl său. Ori, că pentru
ce nu la urmat, noi știm; fiindcă sfetpiciixe&dlpi au voit să
treacă tara sub suveranitatea împăratului german, la ce prin­
țul din familia Iui Arpad nu prea era amator? Pentru aceste
motive, sub pretextul că principii arpadieni tin mai mult la
păgânism decât la creștinism, au fost cu totii extirpați, pentru
ca să fie instalat apoi pe tronul Ungariei nefericitul de print
Petru, de origine italian. Ori, ce rost ar fi avut extirparea
succesorilor din ramura laterală a familiei, dacă’I lăsau
viu pe principele moștenitor ? Cavalerii conspiratori, străini,
cari s’au aranjat cu regina de sânge german, au încercat un aten­
tat chiar și contra bătrânului rege sfânt. Deci este o consta=
tare logică că prințul a fost omorât numai pentru a scăpa de
el ca pretendent al tronului.
2) Salamon Fransisc. (Epoca cuceririlor turcești în Un­
garia.) Este citat de Kovachich : Supplémenta ad vestigia cos
mitiorum : „Armata condusă de Sigismund se putea consi­
dera de armata creștinătății europene contra mohamedanilor.
Au făcut parte și armatele principilor valachi și bosnieci, și în=
afară de armatele ungurești și celea franceze, germane și po=
loneze“. In aceasta citație este greșită susținerea că, armatele
au fost condusă de Sigismund. Ele au fost conduse de un
print regal francez. Numărul soldatilor francezi era de 60.000,
deci A partea din armată era franceză. Pe urmă au urmat

157
 cu o oaste neînsemnată germanii. Iar dacă numărul armatelor
valache, bosniece, poloneze a dat numai câteva mii, armata
ungurească abia putea £i mai mare de două, trei, mii de
oameni. Deci afară de banderiul regelui de una mie oameni,
au mai fost cel mult banderiile celor doi episcopi unguri, cari
erau mobilizați. Sigismund n’a condus luptele, însă a făcut
tot răsboiul.
4) Fraknoi Vilhelm ; Regele Mafia de Huniade. (Edifia
Asociației Istoriei din încredințarea Academiei.
5) Borzeviszy Albert ; Viafa Reginei Beatrix.
6) Fraknoi Vilhelm : Viafa lui loan Corvinul. Urmează
apoi lucrarea mai sus citată a Iui Salomon Francise.
7) Mârki Alexandru; Dozsa Gheorghe. Urmează lucrarea
sus citată a lui Salamon Francise. „Suleiman ocupă Sabaful
care a fost apărat numai de 100 unguri. Și Nandor a périt.
După perirea lui Nandor a fost acuzat Ștefan Bathory, care
a stat fără să facă ceva în timpul asediului, la Sitei. Dacă
sosea Ia timp o armată care să salveze situafia, cheia Ungariei
era din nou salvată“, (pagina 75). Tot așa a privit cu mâinile
în sân și Zâpolya — cu șase ani în urmă, a£lându=se între
Dunăre și Tisa în fruntea unei armate de patruzeci mii oameni
— cum distruge sultanul armata ungurească la Mohâcs.
8) Mârki Alexandru ; Dozsa Gheorghe.
?) Mârki Alexandru și Salamon Francise ; Lucrările mai
sut citate.
10) Mârki Alexandru ; Dozsa Gheorgke.
11) Salamon Francise. Lucrarea sus citată „cu 160 ani
mai înainte pe vremea lui Carol Robert, impozitul pe intra=
vilane era de 18 dinari, însă nici după 1490 n’au voit să plă=
tească mai mult. Prin aceasta s’a pronunfat sentinfa de
moarte a armatei permanente și totodată a trupelor nobililor
care se ciocneau ori și unde cu armatele principale turcești,
fiindcă imediat ce armata permanentă a făcut inutilă trupa
(de răsculare) nobililor, n’au mai avut rafiunea de a fi nici
privilegiile nobililor. După aceasta numai atunci era domn
(tare pe situafie) cineva, dacă servea ca mercenar cu fidelitate
regele. Celor de o vârstă, dacă nu le=a spus înțelepciunea
lor, apoi un sentiment mai superior instinctiv, care este îm=

158
prumuéaé de interesul de clasă, le=a spus că, libertatea nobi=
Iilor, care era identică cu privilegiul natiunei de a legifera; nu
peste mult va deveni o frază goală numai alături de o armată
numeroasă neagră. In aceasta privință nobilii superiori s au în=
teles cu cei inferiori . . . Delà legiuitorul nici unei națiuni nu
se poate aștepta să renunțe la libertatea sa.
La auzul acestora mai sus citate îfi vine să=fi freci ocbii,
pentru a te convinge că, într’adevăr nu visezi. In jumătatea a doua
a secolului XIX=lea nu s’a mai pomenit vre’un istoric, nici
albanez, nici musulman, care cu aprobarea unei academii și cu
aceea a unei națiuni de peste 20 milioane locuitori; cari se pre=
tindeau cbiar culti, să îndrăznească a enunța că, nu se poate
cere delà legiuitorul nici unei națiuni — adecă delà una a patra,
sau jumătate din procentul populației — să renunțe la libertatea
sa, nici atunci cbiar, dacă aceasta libertate face imposibilă apă=
rarea tării ! Așa se pot otrăvi încă și cuvintele. A numi Iiber=
täte trădarea tării și a neamului, nerușinata acaparare dusă
până la extreme !
12) Salamon Francise. Lucrarea sus citată. „Cartea triplă
a lui Verböczi este opera epocei dintre 1490 și 1526. Acesta
nu numai că n’a salvat tara delà dezastrul delà Mohacs, din
contră, tara a fost dusă la acest prăpăd în anumite privințe
chiar de el."
Verböczi a cărat în adunarea națională ceata nobililor
scăpătafi, mituită și îmbătată de Zapolya, pentruca să tero=
rizeze totul. Aceste sunt cuprinse în următoarea frază de
acest ilustru istoric al Academiei Maghiare: „Adunările na=
tionale de sub Vladislav II (Ulâszlo) și Ludovic II, s’au folosit
de suveranitate până în extreme”. Și=a dat apoi și el seama că
a comis o falșificare a istoriei, denumind teroarea masselor
drept folosirea suveranității, așa că, cu câteva rânduri în urmă
continuă astfel : „Nici=odată n a fost vre-o adunare la Râkos
sub domnia Regelui Mafia. Legile au fost aduse, nu de adu=
nări de masse de nobili, ci de adunări reprezentative.” „Ade=
vărate adunări poporale au fost, foarte proprice pentru ma=
nifestarea sgomotoasă a neliniștei, însă făceau imposibile gu=
vernarea normală. Aceste masse urgitează activitatea absolu=
fistă a regelui și atacă consilierii lui. Generațiile următoare îl

159
 acuză pe Vladislav II și Ludovic II, deși națiunea n a avut
nici=cdată, de când există tara, o mai mare parte în gu=
vernare.“
Uită să spună, deși știe bine, că nobilimea de rând n a
avut nici=odată dreptul să compară și să voteze in adunările
nationale, aceasta a fost falșificată numai de Verböczi și stre=
corată în Cartea Triplă a sa, adecă în constituție. Là adună=
rile nationale luau parte numai cei convocafi de rege: marii
demnitari, foișpanii (prefecții), intimii regelui și consilierii Iui>
evident, nobilii cu puteri mai considerabile. Sub domnia lui
Vladislav și Ludovic II, adunările nationale au fost aranjate
după modelul polonez, adecă au fost adunări nationale de
masse.
i 13) Intre corespondentele secrete imperiale din Viena
Corespondenta dintre regii Micșa și Ferdinand; apărarea re=
ginei Maria; declarația servitorului care=l acompania pe Lugo“
vic II, despre moartea acestuia. Aceste texte care au apărut
la lumina zilei numai în 1926 au fost publicate și în foiletonul
ziarului „Ujsâg“.
14) Salamon Francise ; Ungaria pe timpul dominației
turcești.
15) Acsâdy Ignatiu; „Istoria jobăgimei ungurești/
15) Acsâdy Ignafiu ; Lucrarea mai sus citată.
11) Teoria Statului=aparent unguresc, care de altfel n’a
indus în eroare străinătatea contimporană; fiindcă delà
1540 începând, peste tot, despre Ungaria se vorbea numai ca,
despre o parte a Austriei; se poate dovedi mai bine prin pu=
blicatiile corpus juris=ului, apărute până la 1847, care servesc
de documente negative foarte importante. Adunările nationale
nu s au ocupat cu probleme de stat, ceeace se poate dovedi
cu aceste publicatiuni; în care nici urmă nu se găsește despre
așa ceva. In aceste publicatiuni se vorbește despre încoronare,
despre numiri, ici colea se găsesc enunțări principiale jcă, tara
nu se poate guverna după modelul altor state; ci separat de
domeniile de veci ale împăratului, după legile sale proprii, însă
și aceste apără numai exercitarea privilegiilor. Desemnul ce=
lebru făcut de Grünwald Béla asupra sibiozei parazite îl găsim
în cartea lui „Ungaria Veche.“ Acest autor este descendentul

160
unei familii vechi conservative și a fost forfat de un sentiment
national eșit din fundul inimei sale, să expună o adevărată
istorie a ungurilor. El inteûfiona să lupte cu cartea sa contra
curentului socialist, cu toate acestea, cartea s a a fost una din
celea mai bogate surse pentru documentarea socialistă. Cartea
prin documentarea și studiul minuțios a manuscriselor con=
sulfate cu o rară competinfă, este una din cele mai excelente
istorii ungurești și poate între istoriile tuturor popoarelor nu
se găsește una asemenea ei. Clasa privilegiată, evident; a per=
secutat toate scrierile unde se lua vălul de pe minciunile isto­
riei oficiale, așa de exemplu, n’a publicat lucrările de literatură
poporană alui Kazlncy Francise, decât numai după ce au fost
aspru cenzurate și falșificate, iar lucrarea sa prin care demască
mașinațiile nobilimei sunt păstrate și până în ziua de azi sub
încuietori severe. Marele economist Berzeviczi Gergely, fiind=
că a cerut eliberarea iobăgimei și obligarea nobilimei la plata
impozitelor, a fost prada oprobiului public în tară, iar după
ce a murit, a fost afurisit. Lucrarea sa „De constitutione in­
dole rusficorum“ tratează problema iobăgimei. El mai are ur=
mătoarele lucrări care servesc drept surse ; „Ungarns Industrie
und Handel“ și „Uber den Welthandel“. Au mai fost perse=
cutafi, penfrucă au îndrăznit să apere iobăgimea ; Kölcsei
Francise, mare poet, Weselényi Nicolae; și alfii, cum a fost
boicotat și membrul Casinei (Clubului) Ungurești Grünwald
Béla, care a trebuit să se refugieze apoi la Paris, unde s’a si*
nucis, dupăce ajunsese în mare mizerie. Aici și=au pus capăt
zilelor, sau s’au stins în mizerie, multe personalități marcante
ale literaturii ungurești, cari tofi aveau un singur păcat, că
voiau binele iobăgimei în dauna nobilimei.
18) Grünwald Béla. Cartea mai sus citată. După concep=
fia nobilimei ungurești și averea țărănească este proprietatea
domnului. Ori, cum nobilimea este absolut scutită de impozite,
toate impozitele fiind plătite de țăran, natural va plăti numai
atât, cât consimte domnul să plătească, fiindcă principiul era
că, „țăranul este vaca de muls a nobililor, deci cel ce mulge
țărănimea, mulge nobilimea“, deci și impozitul pentru susfi=
nerea armatei permanente a fost plătit tot de țărani, însă s a
menționat că această sarcină nu grevează imobilele acesteia.

161
Cu toate că regele s a opus, nobilii au făcut să se mențină drep=
tul de răsculare (mobilizare benevolă) a lor, legiferându=se
aceasta. Aceasta a fost reclamată de apărarea privilegiilor,
fiindcă începând din secolul al XIV=lea, în scrisorile de danii
figura drept contravaloare a celor primite delà rege serviciul
militar. Ce=i drept, această contravaloare începând din 1715
na mai fost prestată nici odată, totuși au găsit de bine să
se legifereze aceasta obligație a lor, pentru a se asigura fată
de ori ce eventualități.
19) Grünwald Béla. Lucrarea mai sus citată.
20) Berzeviczy Gergely : Ungars Industrie und Kommerz.
21) Legea X- din 1791 spune că, Ungaria este o tară in=
dependentă, care nu se poate guverna după legile nici unui
stat străin, însă împăratul îș=i extinde competinta sa de Staats=
rath și asupra Ungariei, în baza cărei puteri înființează în
1801 Staatsministerium-ul, care apoi a fost recunoscut ca in=
stitutie de stat și din partea legilor ungurești.
22) Memoriile lui Râkoczi Francise. Textul unguresc cu
multe omisiuni și falșificări. Ediția franceză este mai com=
plectă și mai veridică. Ediția apărută sub titlul „Confessions“
•este cea mai aproape de adevăr.
23) Lucrarea sus citată a lui Grünwald Béla.
24) Rapoartele lui Lezay=Marnesia au fost prelucrate
pentru prima dată de către Luis Goldberger, profesor francez
la Praga. In ungurește au apărut prima dată în număr 1 și 2
din anul prim a revistei „Uj Magyarok“ (Ungurii noi). Acest
document a trecut și prin mânile alor doi istorici unguri,
unul Wertheimer și celalalt, dacă=mi aduc bine aminte, Mar=
czali, cari însă s’au ferit să amintească vre=un cuvânt despre el.
25) Datele statisticei ungurești, după lucrarea lui Daniel
Arnold.
26) Leopold Löw : Kleinere Beträge zur Geschichte d.
ung. Juden.
27) Colecția scrisorilor lui Nicolae Bălcescu, adresate lui
Ion Ghica. Scrisorile sunt făcute în limba franceză, însă pe
locuri au și texte românești. De altfel lucrarea lui Horvât
.Mihail : Lupta pentru independentă.
28) Intre timp au apărut într’o carte conferințele tinute

Ï62
 de contele Bethlen la Cambridge și Londra. Putem deci ști, în
sfârșit, ce a și vorbit contele acolo, dacă de fapt a spus ce»
lea scrise în carte. Cartea este întitulată „Este existenta Un=
gariei milenare — nedreptate ?“ (După cum se vede din acestă
expresie ciudată, atât limbajul, cât și logica de conte ungu=
resc sunt puțin eliptice.) începe cu fondarea Ungariei, (ocu=
parea tării), unde dând curs liber unei fantezii bogate, istori­
sește de multe ori lucruri inventate de el. Ungaria de sub
domnia lui Mafia este prezentată de el ca un stat puternic,
însă decăderea ce=a urmat la câțiva ani după moartea acestuia
o atribue în întregime ocupafiunii turcești. In realitate răz=
boaiele purtate cu turcii n’au atins decât regiunile Macsva
(Sabac=ul și Belgrad=ul) pe la anii 1520=21. In timpul de 30
ani care s’a scurs dele moartea lui Mafia și până la această
dată, furcii n au ocupat nici un peticei din fără. Kolumbâcs,
Babac și Belgrad=ul erau deja teritorii ocupate. Până la 1526
urcii n’au ocupaPnici un teritoriu locuit în majoritate de
unguri. Stimatul domn conte a uitat să aminfaască un mic
bagatel ; în anul 1514 a fost revoluția lui Dozsa, când au fost
extirpate 100.000 familii ungurești, pe măsură că, trimisul Pa»
pei scrie în raportul său adresat Sfântului Scaun : „țăranul
ungur frece bucuros la fidelitatea turcească și dacă furcii i=ar
ajunge în apropriere, țăranii ar frece în mase la credinfa lor.“
A uitat să spună și acea că, după moartea lui Mafia dmnii
unguri au căutat și au găsit un rege, pe care să=l poată fine
în mâni după bunul lor plac, că domnii unguri n’au voit de
loc să meargă la luptă cu banderiile lor, iar când regele ia
somat la aceasta, au răspuns, să meargă în luptă contra fur=
cilor cu banderiul său de călăreți compus din 1000 luptători.
A uita să spună, ori poate nici nu știe că, turcii n’au trecut
Drava decât la anul 1526. N’a spus nici acea că în luptele
delà Mobâcs n’au putut duce decât 200.000 oameni, deși liga
delà Cambray stabilise, abia în 1520, că Ungaria poate duce
în luptă 200.000 oameni. Pentru toate acestea cucerirea fur»
ceașcă, într’adevăr, nu este vinovată. De altfel lupta delà Mo=
hâcs n’a fost decizivă. Ce=i drept, sultanul de acolo a mai
făcut o plimbare și până la Buda, însă imediat a și evacuat
aceasta cetate, fiincă nu se simțea tare pentru a cuceri Un»

163
garia, nici chiar pentru a o ocupa temporar. Sa și dus sultanul
acasă și nici nu revenea dacă nu era poftit cu un an mai
târziu de Zapolya. In tot timpul luptelor cu turcii n’au périt
nici pe jumătate atâția unguri câți au périt în războiul Dozsa.
Din minciuni și din omisiuni nu se poate face istorie, decât
poate la Cambridge.
Nu corespunde adevărului nici acea că, populația terito­
riilor cucerite alimenta armata turcească, fiindcă am văzut că
ei plăteau birurile și în acest timp nobililor. Nici aceea nu=i
adevărat că Habsburgii în tot timpul acesta n’au făcut nimic
pentru a scăpa din jugul turcesc. Au făcut ei chiar destul.
In șapte rânduri au făcut Habsburgii, sub Ferdinand I șl sub
Maximilian, ca adunările legiuitoare să voteze legi prin care
iobagii se eliberau, în schimb erau obligati să apere tara. A'
ceste legi n’au putut fi refuzate de legiuitorul ungur, însă
executarea lor totdeauna a fost ori amânată, ori suspendată-
In secolul al XVII=lea numai împăratul exclusiv se ocupa cu
scoaterea turcilor din teritoriul imperiului. Vorbește Beth=
len despre ceva prostie, despre comisia „neoakviszta“. (Vrea
să spună neoacvisiica). Teritoriile recucerite au fost colonizate
natural, cu străini. De unde se puteau lua țărani unguri,
când aceștia erau legați de glie, trebuiau deci aduși străini.
Cea mai mare parte a teritoriilor recucerite Ie=au primit domni
unguri, cari aveau și ei tot interesul să populeze aceste locuri
cu cine va veni, numai să nu fie goale. Ori nu se prea gă=
seau amatori pentru a deveni iobagi. Atunci au început să ade=
menească lumea cu scutiri de impozite și privilegii. Domnii
unguri au exoperat, ca coloniștii unguri să beneficieze de mai
puține privilegii decât străinii, fiindcă le era frică că altfel
țăranii unguri vor dezerta toti de pe latifundii. In intervalul
delà 1490 la 1720 populația Ungariei în loc să crească a scăzut
sub jumătate, însă acest fapt nu se poate atribui ocupatiunii
turcești, ci mai de vreme prevederilor legii I din 1514. Bethlen
a mai susținut că, Iosif II prin politica sa de germanizare a
dus națiunea acolo că, sub influenta revoluției franceze; s’a
redeșteptat în el conștiința națională și a voit să refacă con­
stituția veche a claselor într’una modernă. Fată de aceste a=
firmatiuni Grunwald B. scrie în Ungaria Veche ; (pag. 333)..

164
In Ungaria n’a pretins nimeni folosirea limbei nationale, sau
cel puțin ca să se folosească în mod obligatoriu și în școli,
ci a fost scoasă din școli de însăși națiunea pentru o limbă
străina, latina. Ungurii de altfel nu=și foloseau limba nici în
școli, nici în viata publică, nici în știință, cei din familii mai
mari nici chiar în familie. Deci; dacă primesc limba germană
prin aceasta nu renunță la limba lor, ci la o altă limbă străină.
Numai cei inculti vorbesc ungurește. La universitatea din
Buda; deschisă în 1770, limba și literatura maghiară n’a avut
nici cel puțin catedră. De altfel, în acea vreme nimeni nu
s’ar fi gândit că, s’ar putea face învățământul în limba
maghiară. Comisia parlamentară care s’a ocupat cu reforma
învățământului, a enunțat în referata sa că, locul prim îi com=
pete limbei latine, care merită acest loc nu numai pentru au=
torii ei clasici, dar și pentru acea că, fără de ea diferitele na=
fionalităti (din tară) nu s’ar putea înțelege.
Clasa istorică nici odată n’a dat dovadă de un prea mare
zel pentru apărarea intereselor nationale ungurești. Grünwald
B. scrie (Ia pag. 434): „Fată de dispoziția de reformă admi=
nistrativă județeană (germanizatoare) numai județul Bihor a
protestat, restul 1 a primit fără a spune un cuvânt. Se exe=
cutau deciziuni imperiale nenumărate, despre care în repetate
rânduri dăduseră deja referate că sunt contrarii constituției,
natural, altfel trebuiau abandonate lefșoarele și slujbulitele“.
„Limba latină a fost considerată ca o parte integrantă,
o garantie a constituției vechi ungurești, iar introducerea
limbei ungurești, era considerată ca o scufundare în barbarie,
cași o reformă foarte periculoasă, care ușor ar putea clătina
constituția claselor privilegiate/
Citat din Szirmay: Hist. Secr. 77 (449 1.) „Insă foarte
multe județe care au făcut reclamatii contra limbei germane
în 1784, în 1811 luptă cu vitegie contra limbei maghiare. De
altfel în 1786 deja toate județele lucrează nemțește, fiindcă
nu=și lasă bucuroși slujbele. Notarul județului Abauj, Kazinczy
Francise scrie : multi colegi ai săi nu știu bine nemțește, așa
că lui îi revine mult lucru, însă aceasta sarcină „lui îi face
plăcere“.
Și afirmația că regele Carol III și Maria*Tereza au colo=

165
nizat Câmpia ungară cu străini pentruca să rupă puterea ma=
ghiarimei din aceste locuri este de absolută rea credință. Poporul
maghiar na fost stârpit de sabia inamică, ci de latifundiul
care reduce Ia sclavie și mizerie aceasta populație. Explicația
faptului că, sub domnia Huniazilor populația a crescut, este
că în aceasta singură perioadă au fost apărați țăranii contra
latifundiului, asigurânduli=se dreptul să se mute liberi de
pe un latifundiu pe altul.
Bietul conte plânge soarta tărănimei ungare, care a fost
crunt decimată de turci. Noroc, că au rămas totuși conții,
din cari turcii n’au decimat de loc. Se mai plânge apoi și
contra faptului că țăranii unguri dacă se colonizau, erau scutiți
de impozite numai pe trei ani, iar străinii pe cinci ani. Uită
să spună că aceasta dispoziție a fost introdusă tocmai de no=
bili, pentru a împiedeca părăsirea latifundiilor din partea tă=
rănilor unguri.
Domnul conte mai susține și acea că statul maghiar
nicio=dată n’a recurs la măsuri de care se folosesc azi statele
succesorale, unde câtimea impozitului depinde și de nationa=
litatea celui impus. Insă la sistemul că, țăranii pentru pămân=
tul lor de categoria șaptea plăteau mai mult impozit de cât
nobilii pentru pământul lor de categoria primă, a recurs.
Statul maghiar a fost în stare chiar și là acea c ă, atunci
când o moșie se parcela, pentru cumpărătorii țărani se întoc=
meau cadastre noi, în baza cărora se percepea apoi un impo=
zit de câte zece ori mai mare de cât cel pe care=l plătea fostul
proprietar nobil.
29) . T. E. SZ. Asociația societăților sociale. Organizația
fascistă de genul trupelor SS. hitleriste.
30) . Bethlen în conferința sa dă trei date pentru lățirea
elementului românesc în Transilvania. Nici în cartea sa n’a
dispărut nesiguranța asupra acestor date, deși aici mânuește
cu mai multă dibăcie anii. Amintește de exemplu că pe vremea
principilor, după aprecierea bisericilor românești, pela 1700,
în Ardeal populația românească făcea una a patra parte din
populația totală. Aceasta perioadă a principilor a durat toc=
mai 150 ani. Invocă ca argument datele lui Veracsisc; care
stabilește tot aceste date. La prima vedere se pare că cele
două date de fapt sunt identice. Insă în realitate între cele

166
două epoce vizate de unul și de altul este o diferinfă de vre=o
150 ani. Cartea lui Veracsics s’a scris încă în epoca de di=
nainte de principi, a apărut la 1550. In aceasta carte se des=
crie deci situația de după prăpădul delà Mohacs. Veracsics a
tratat chestiunea din punct de vedere militar și nu din cel
demografic, deci judecând prin prizma aceasta lucrurile a scris,
că Ardealul este locuit de 200.000 valachi. Este inutilă discu=
fia asupra acestor date ; ele nu sunt pentru a se argumenta
cu ele. Dealtfel principal este numai acea ; dacă populația ro=
mânească a sporit delà un sfert, la un număr prin care a a=
juns în majoritate, prin aceasta se dovedește numai vitalita3
tea acestui popor, fiindcă n’au périt mai multi unguri în lup=
tele cu turcii decât români. De altfel nici nu s’a putut rări
populafia Ardealului prin luptele cu turcii, fiindcă el era mai
mult sub suveranitatea turcească, pe vremea când era princi=
pat independent. Ne întrebăm, care a putut fi atunci moți3
vul că Veracsics arată tot aceeași populație care a fost cu 150
ani mai în urmă ? In acest timp turcii n’au pustiit, ci numai
latifundiul a stârpit populafia hors concours. Aceasta este
unica explicație.
31) Mârki Alexandru ; Răscoala lui Dozsa.
32) Horvâth Mihuil : Istoria Ungariei.
33) Despre origina și nemoteniile Iui Ioan Huniade: Franko*
Wilhem în cartea sa „Regele Nația Huniade**. Despre legile
militare : Salamon Françoise în „Ungaria pe timpul ocupafiei
turcești**. Acest articol de lege a fost omis din colecția legilor,
însă Kovacsics l=a comunicat după un exemplar original. Și
Salamon Francise se referă la publicația aceasta a lui Kovacsics.
Kovacsisc comunică și semnăturile documentului.
34) Bethlen susfine în cartea sa, că valachil au fost ser3
vilizafi de cnezii lor proprii. Se poate ca așa ceva să se fi în=
tâmplat, însă aceasta nu schimbă întru nimic faptele, Cneazul
a fost servitorul regelui, a lucrat dupa ordinele acestuia pe
timpul cât îl servea, căuta deci să primească drepturi nobili3
tare asupra teritoriilor pe care Ie primea pentru serviciile sale
militare, după ce apoi se făcea nobil maghiar și trecea la ca=
tolicizm. Cași nobilul ungur era scutit de ori ce sarcini, chiar și
de obligația serviciului militar. Situafia juridică a populației va«

167
lache care=i făcea serviciu militar nu se schimba de Ioc prin
faptul că acesta era avansat Ia nobilime. Natural, noul nobil,
deja ca nobil ungur, căuta apoi să servilizeze subordonații ce=i
avea. Voivodul Csupor a fost și el cneaz, însă mai târziu, ca
nobil ungur, a ajuns voivodul Ardealului. Deci servilizările a=
cestea nu trebuesc trecute în sarcina cneazului, ci în cea a
nobilului maghiar.
35) Revoluția din 1437 a fost detailat descrisă de Acsâdy.
(Istoria iobăgimei ungare.)
36) Marți Alexandru : Revoluția lui Dozsa.
37) Haiducina însemna statul țăranului liber, care în
schimbul serviciului militar pe care=I presta, stăpânea pămân=
tul liber de obligația robotului. Cancelarul voivodului a fost
spânzurat Ia Cașa și partizanii voivodului și Bocskay au mu=
rit acolo pe neașteptate, în împrejurări foarte misterioase.
Opinia publică îl acuza pe împărat, susținând că ia otrăvit.
Sigur, întâmplarea nu era străină de mâna noblilor unguri.
Țărănimea liberă, după Verböczi, era privită de nobilimea un=
gurească cași un atentat îndreptat contra ei.
38) Cuvântul uher este pronunțarea slavilor de nord a
cuvântului ugor, însă nu este un nume de popor cu care s’au
numit ungurii pe ei înșiși. Numele de popor „magyar“ de=
rivă, de sigur, din numele de trib sau de conducător Megyer.
Poate că acest trib sau acest conducător lupta în fruntea
hoardelor în clipele mai critice a cuceririlor și așa s’a dat tu=
turor celor cari au invadat numele acestui trib sau conducă“
tor. Străinii însă nu cunosc încă acest nume. Ei sunt numiți
de Porfirogenetos turk=i de către slavii delà miază=noapte și prin
aceștia germanii îi numesc ugori (uheri), fiindcă au acționat de
multe ori cu diferite triburi de ugori. Limba maghiară este
plină de cuvinte turcești, însă după gramatica sa este o limbă
curat ugor. Numele german Ungern corespunde la ugor, sau
Ia uher. Germanii n’au fost bătuti de unguri și astfel aceștia
au păstrat denumirea lor. Slavii însă fiind stăpâniți de unguri
au schimhat denumirea ungurilor în cel de Madarska. Și prin
aceasta se dovadește că popoarele subjugate nu dau denumiri
țărilor cuceritoare. Astfel se dovedește că Ardealul nu are o
altă denumire în românește decât cea de Dacia.

168
 39) Ștefan Bethlen, deși n’a fost silit de nimic și nimeni,
a vorbit la Cambridge și despre epoca emigrării popoarelor.
Intre altele scapă de spune și acea că, hunii au pus capăt cul=
turii înfloritoare a provinciilor romane din Panonia și Dacia
și că, cu ei au venit și vandali, heruli, lombarzi, rugieni etc. înainte
de toate este foarte problematic dacă, într’adevăr hunii au pus
capăt stăpânirei romane din Panonia și Dacia. Retorul Priscos,
care a descris viafa lui Attila, nu=l descrie cași pe un barbar.
Barbarii nemiloși nu erau hunii lui Attila, ci triburile germane
care se amestecau între ei, fiindcă retorul stabilește chiar și
aceea că, Attila a trecut sub zidurile Romei fără să le atingă,
în urma reverinfei pe care o avea fafă de aceasta cetate. De
atâta reverinfă fafă de Roma n a dat dovadă nici împăratul
Carol V, marele protector a catolicizmului. De unde=i scoate
apoi Bethlen în Ardeal pe lombarzi, pe vandali și pe rugieni;
serios, nu se poate ști.
Să fi îndrăznit oare a le spune toate acestea și la Cam=
bridge, sau poate că le=a strecurat aceste numai ulterior se­
cretarul său ? Excelenfa Sa este de părere că și popoarele
germane au năvălit din Asia pe aceleași căi pe care au venit
hunii. Germanii au venit din spre Scandinavia și Germania
de Nord, câteva triburi s’au străduit înspre răsărit, pe aceș=
fia i=a măturat din cale=și valul hunilor, însă cei mai mulfi
germani, delà început, au luat=o spre apus, fiind ademenifi
de Roma miraculoasă. Mai târziu s au amestecat, însă nici
vandalii, nici lombarzii n’au umblat nici odată prin Ardeal.
Vandalii și Lombarzii încă tot din căpăfine de oameni mai
beau berea și vinul (Attila, după Priscos, numai din cupă
de lemn bea apă de izvor), pentru care motiv au fost stâr=
pifi până la unul de bunul simt a popoarelor. Insă pentru acea
că ei ar fi stârpit rasa de studenfi din Ardeal într’adevăr nu
sunt vinovafi.
40) Prin conferința sa „Cum le=a aranjat tratatul delà
Trianon pe statele mici dunărene“, Bethlen fine cu tot pre=
ful să dovedească superioritatea culturală a ungurilor și sa=
șilor fafă de români. Natural, evită să vorbească de făranii
unguri. De altfel în aceasta conferință „științifică“ sunt a=
mestecate, cu un sistem special de zăpăceală, fel și fel de

169
probleme, fără pic de legătură între ele. Unde numai găsește
un consemn de demagogie, imediat este trecut în studiu, așa
că, între altele, vorbește și de „înțelegerea delà Pittsburg“.
Habeat sibi ! „Trebue pretins în numele omenirei ca,
însfârșit, poporul slovac să poată decide liber asupra viitoru=
lui său, deși nu avem fată de aceasta nici=o pretenfiune“.
Bethlen și „națiunea“ maghiară în rolul de protectorii popoarelor
oprimate ! Insă cu atât mai multe pretentiuni formulează Be=
thlen, în conferința treia, fată de Ardeal.
Pentru a dovedi inferioritatea culturală a românilor, po=
vestește că, în 1910 în cele 29 orașe ale Ardealului trăiau
359.268 suflete.
Din aceștia unguri erau . . . 205.728 deci 58,7°le
sași . . . 56.148 „ 16,1%
români „ . . . 81.939 „ 23,4%
de vreme ce raportul general al populației este :
Unguri . . . 35%
sași............. 9°/o
români . . . 55%
De aici deduce că, românul nu este un popor de cul=
tură, fiindcă raportul său numeric la orașe este mai mic de=
cât al ungurilor și a sașilor. Insă în jurul statisticei pe pro=
fesiuni trebue că va fi ceva năcaz, fiindcă în 1910 cei care se
ocupau în Ardeal de industrii și meserii se repartizau astfel :
Unguri 172,270 (52,5°/o), sași 52,108 (15,9°/o), români 88,808
(27,1%).
In comerț și institute de credite găsim tot la aceasta
dată următoarea repartiție procentuală :
Unguri 35;533 (59,8°/o), sași 13,285 (22,3%), români 9,521
(16 ’/o).
Deci avem un total de :
Unguri 207,803, sași 65,393, români 98,329.
Dacă admitem deci datele lui Bethlen că, populația ro=
mânească din Ardeal în aceasta vreme era de 1 milion 500
mii, a sașilor de 230.000, atunci ă ungurilor este de 1 milion,
iar populația întreagă a Ardealului este de 2 și 314 milioane
In acest caz arată că, numărul celor cari se ocupau cu indu=
stria, meserii, comerțul și creditul este de 371.000, deci nu=

170
 mărul acestor profesioniști „de o cultură mai superioară“ dă
abia un procent de 12=13 Ia sută, față de numărul populației
întregi, ceea ce arată un nivel prea scăzut, aproape imposibil
de crezut pentru unguri, — mai ales dacă ținem cont de îm=
prejurarea că, evrei sunt fără nici=o discuție escamotați în cifra
care reprezintă ungurii, când se știe că, aceștia mai ales în
comerț și credit, sunt de mai multe ori mai mulți ca ungurii.
Dacă am analiza și aceasta parte a problemei, ar eși Ia iveală
că, scăzând evreii, procentul de superioritate a ungurilor în
număr de 17, respective 24 Ia sută, nu numai că ar scădea
mult, ci ar cădea mult sub numărul de raport procentual. In
acest caz din numărul de 207.802 ce reprezintă populațiunea
cu ocupațiune ce necesită o „cultură“ mai superioară, abia
dacă ar ajunge pentru unguri un număr mai mare de 70,000,
adică mai mic decât pentru români. In genere aceste cifre
sunt prea suspecte.
Betblen mai argumentează și cu aceea, că de vreme ce
toți au fost oprimați cum s’au putut desvolta sașii ?
Explicația este ușoară : Sașii n’au putut fi oprimați pen=
trucă delà început au stăpânit pământurile liberi, au avut
mari privilegii mai ales în minerit. Ori cum nobilii nu plăteau
dări, — săcuii pentru pământul stăpânit în libertate prestau ser­
viciu militar, — sașii și orașele erau numai care plăteau impozite,
deci „națiunea avea tot interesul ca aceștia să nu sărăcească.
De altfel cu acest popor viguros n a biruit latifundiul, cum
nu 1 a biruit nici pe sasul din Szepes.
Pe vremuri și românii aveau pământul în proprietate li­
beră, însă prin uniunea celor trei națiuni ei au fost reduși la
servilitate.
Mai interesantă este însă statistica agrară a contelui. In
ea arată că, din 5.600.000 jugăre pământ, micii proprietari ro=
mâni aveau 3.250.006 jugăre, adică 58 la sută, (deci vezi,
peste raportul lor numeric). Sașii dețineau pe la 500.000 ju=
găre, adică în raport direct cu numărul lor. Micii proprietari
aveau în scbimb abea 1.250.000 jugăre în proprietatea lor, adică
numai 22 la sută. Pentru proprietarii de peste 100 jugăre
deci abia mai rămâneau 600.000 jugăre, adică circa 11 Ia sută,
ceeace că înseamnă că latifundiile mai mare de 600 jugăre nu

171
defineau mai mult de 400,000 jugăre adică 6=7 Ia sută, — nici
vorbă și până în ziua de azi dincoace de Pia£ra=CraiuIui lati=
fundiile stăpânesc 45 la sută din teritoriu?
Oare cum se poate aceasta ?
Foarte simplu: Domnul conte înghite cifra de 4.000.000
jugăre, sub pretext că ea reprezintă păduri. După părerea sa,
pădurile nu se socotesc în solul productiv. Noi nu mai vor=
bim că acolo unde lucrările cadastrale n’au fost definitivate, ~
în 4|5=a parte a țării n’au fost, — din latifundii cel puțin
două treimi figurează ca păduri, sau necultivabile, fiindcă în=
tr adevăr, pe acele vremuri, erau așa. Deci în aceste cadastre
locurile indicate drept păduri, sunt de trei ori mai mari ca și
în realitate. Deci pe deoparte locurile indicate „necultivabile**’
fiind păduri, azi produc de multe ori mai mult decât locurile
defrișate. Nu este deci o argumentare aceea că, locul nu se
cultivă. In consecință, latifundiul era mai mare de 4 milioane
jugăre și în Ardeal.
Ajunge cât am spus, pentru a învedera valoarea datelor
statistice de care se folosește abilul conte.
Cum, nu se găsește un secretar în toată Ungaria=ciuntită
pe care să=l pună la dispozifia domnului conte, pentru a salva
renumele științific unguresc de pata unei așa mari ignoranfe ?
41) Se mai laudă contele și cu aceea că, în Ungaria n’au
fost oprimate naționalitățile, drept dovadă că tocmai Ungaria a
adus cea mai liberală legiuire a minorităților, legea 44 din 1868.
Ne face plăcere să constatăm că odată și contele a spus
adevărul. De fapt este adevărul adevărat, că aceasta lege a
existat, mai mult chiar există și împodobește și până în ziua
de azi corpus juris=ul unguresc.
Numai un lucru a uitat să spună contele că, în celea
vre=o treizeci de jurisdicfiuni, în care se dovedea chiar și ofi=
cial existenfa celor 20','/o naționalități, nu s’a aplicat această lege
nici odată.
Nu este adevărat că, legea nu s’a putut pune în apli­
care pentrucă nafionalităfile au adoptat imediat politica pasi=
vităfii. Din contră ele voiau să valideze drepturile asigurate
de legea minorităților, însă prefecții, jandarmii judefeni, și
la nevoie și alte uneltiri, se îngrijeau ca ei să nu se poată
folosi de ele.

172
 Au fost câțiva prefecți cari au devenit chiar artiști în
aceasta activitate. Aceștia erau apoi trimiși în câte trei patru
județe să facă pe prefecții, pentru a învăța minte minorită=
tile din acelea județe, Așa de exemplu, pe teritoriile locuite
de români era faimosul Tabajdy, iar între slovaci Sélley Și
alții. Se poate constata că, afară de județul Sibiu, în nici un
județ n’au putut valida minoritățile dreptul lor, ca procesele
verbale să se conducă și în limba minorităților; Aceasta
o recunoaște chiar și Bethlen când zice: „legea minorităților,
fiindcă ea nici așa n’ar fi satisfăcut minoritățile, s’a pus în
aplicare numai parțial0. „Dacă schimbăm cuvântul de „par=
tial“ cu cel de „nu“ atunci contele a grăit adevărul curat.
Insă credem că trebue să fie cineva de un formidabil
cinism, pentruca să recunoască că o lege s a pus în aplicare
numai partial, „fiindcă nici așa n’ar fi satisfăcut“ pe cei, cari
îi viza.
Pentru a dovedi de câtă libertate se bucurau natio=
nalităf.ile arată că, românii, sârbii și rutenii aveau școli cu pro=
punere în limba lor maternă. Aici iarăși a uitat contele un
mic detaliu, că românii și sârbii aveau autonomie bisericească,
pe care au dobândit=o încă prin legea din 1791 și pe care îm=
paratul înainte de restaurarea constituției a pus=o efectiv în
aplicare. Una din conditiunile înțelegerii din 67 a fost, ca
aceste două biserici vechi nationale trebuesc legiferate.
Au fost la început două, trei licee românești, unde se
propunea în două limbi. împăratul îi obligase pe nobili să to­
lereze aceasta, iar lor nici prin gând nu le=a trecut să se opună,
de oarece tocmai pe vremea aceea implorau pacea împăratu=
lui, după evenimentele din 1848. Și sașii din Ardeal, cum și
cei din Szepes au avut licee cu limba de propunere germană,
ori având în vedere consideratiunile speciale fată de împăra­
tul care era tot german, nobilii nu se puteau certa cu sașii
pe tema aceasta.
42) Delà 1711 și până la 1748, — când a intrat în tară,
la invitația împăratului, tarul rușilor, — teritoriul Ungariei
numai odată a fost călcat de trupe străine, de Napoleon, care
a ajuns până la Györ, însă n’a rămas în Ungaria decât câteva
săptămâni.

173
 43) Aceasta prezicere s’a și împlinit, tindea după vizita
lui Barthou Ia București, pe timpul când credea că Anglia
este de partea ei, a manifestat contra Antantei franceze, cu
o flotă în fata portului Durazzo. Insă după succesele lui Bar=
th ou Ia Londra a grăbit s’accepte locarnoul=răsăritean și ar
fi acceptat ori ce Iocarno din lume, imediat ce a văzut că
Anglia este de partea Franței.
44) Și d=l Bethlen se ocupă de aceasta problemă în con=
ferinfa a patra și în mod miraculos, par că ar cita din artico=
Iul meu, atunci când scrie : „Ar fi timpul ca opinia publică
franceză să se convingă că, pacea Europei ar fi mai bine asi=
gurată, dacă s’ar face tot posibilul pentru împăcarea micelor
popoare, preparându=se astfel posibilitatea lor de a colabora,
prin ceea ce s’ar crea pentru ele o organizație care ar urmări
interesele proprii ale acestor popoare din bazinul dunârean,
eliminându=se prin aceasta organizație influentele necompe=
tente ale statelor mari din vecinătate“. Numai că aceasta idee
frumoasă a fost pocită cu totul prin intercalarea frazei că,
toate acestea s’ar putea realiza pe calea revizuirii. Astfel că
domnul conte a propus două probleme fundamentale, una :
revizuirea și alta: colaborarea micelor popoare. După părerea
sa, revizuirea primează, fiindcă popoarele numai prin ea se vor
împăca. D=1 Bethlen îmbracă deci pielea de oaie, de sub care
se aude însă urletul de lup. Ce ajunge atunci pielea de oaie ?
Revizuirea ar împăca în cel mai fericit caz Ungaria. In
schimb ar învrăjbi trei alte popoare. Aceasta cu alte cuvinte
ar fi un ultimat : până nu=mi dati părțile rupte nu mă împac.
Cum însă aceasta nu se poate decât printr’un nou mare răs»
boiu, el totodată zice că, preferă să aprindă o nouă catastrofă,
pentruca apoi să se poată împăca. Pe lângă aceasta se erigează
în purtătoarea intereselor germane și italiene, zicând între al=
tele că : „înainte de toate pentru Germania a devenit o pro=
blemă vitală ca acest teritoiu să nu ajungă sub influenta că=
reiva puteri mari inamice. Insă nu este indiferent nici pentru
Italia aceasta, fiindcă astfel ar deveni probabilă posesiunea li=
toralului răsăritean al Adriaticei cum și caracterul ei de mare
italiană închisă.“ Adecă criminalul poate striga: „Nu sunt în
siguranță dacă mă despuiati de posesiunea corpurilor delicte.“

174
Grija omenirei, într adevăr, nu se poate îndrepta asupra faptu=
lui că, criminalii să fie în siguranță, trebuind întâiu să vadă
de siguranța oamenilor pașnici și cinstiți,
Are însă contele și un argument care pare serios. (5e=
rios fiincă nu confine amenințare). Spune anume că, în cazul
când s’ar înțelege Ungaria cu Mica=Antantă, echilibrul care
a existat mai de mult pe terenul producției agricole s’ar răs=
turna, în dauna agriculturii, așa că produsele ungurești n ar
ajunge nici atunci la piefe mai sigure, mai la adăpost de con=
curentă, n’ar ajunge nici la preturi mai bune ca celea ale pie=
fii mondiale, fiindcă înțelegerea economică ar dispune de mari
surplusuri. Din aceasta argumentare se aude cuvântul lati=
fundiului, fiindcă aceasta problemă dispare imediat ce a dis=
părut și latifundiul. In sfârșit binevoiește să declare că, ar fi
o bază de tranzacfie serioasă realizarea planului italian, înain=
tat Ia Geneva, după principiile căruia statele succesorale ar
putea lega între ele, cum și cu terfe state, pacte preferen=
țiale, — cu privire la produsele lor agricole, — avantajele că=
rora alte state nu Ie=ar putea revindeca. Tristă trebue să fie
soarta acestui plan, dacă D=1 Mussolini crede de cuviință ca Be=
thlen să o popularizeze. Ca încheiere mai sulevă o ideie cu
totul interesantă. Clasele trebuesc astfel întocmite după re=
vizuire, ca să ajungă după revizuire tot atâfia străini, câfi
unguri vor ajunge sub stăpânire străină. Aceasta ar garanta,
că fiecare stat va trata bine cu minorităfile sale, pentruca nu
cumva cealaltă parte să aplice retorziune fafă de consângenii
lui. Aceasta o numește contele : dinte pentru dinte; ochiu
pentru ochiu.
Acest sistem nu=l putem lua în discuție, fiindcă „nafiu=
nea în trecut n’a asuprit numai străinii, ci au fost subjugați
de ea și consângenii unguri. Dacă nu i=a durut servilizarea
celor opt milioane unguri acasă la ea, de ce vrea să poarte
grija celor maximum una, sau două milioane unguri ajunși azi
sub stăpâniri străine.

175