Prin 

loess (IPA: [ləs, lʌs, lʌrs, lo.əs]), se înțelege o rocă sedimentară neconsolidată,

macroporică, de origine eoliană, formată în cuaternar, de culoare galbenă, rareori
cenușie sau brună, cu aspect poros, constând mai ales din praf silicios și argilos. [1]
Acest termen, care a fost introdus încă din 1834, de Charles Lyell, provine din
limba germană, unde se scrie Löß sau Löss și are aceeași semnificație.
Solul derivat din loess formează unul dintre cele mai productive pământuri de cultură.
Loessul este permeabil, apele de infiltrație determinând procese de sufoziune (proces de
spălare și de transportare a particulelor fine din rocile afânate sub acțiunea
circulației apelor subterane[2]) care duc la tasare și la formarea crovurilor.[3]

Proprietăți[modificare | modificare sursă]
Loessul este alcătuit în mare parte dintr-un nisip fin (ca. 20-50 %) și un praf argilos,
transportate de vânt.
După conținut, diferitele tipuri de loess se clasifică în argilos sau nisipos. Aceste tipuri pot
apărea în straturi succesive.
Din punct de vedere mineralogic, nisipul este alcătuit din granule de cuarț (50-80 %),
praf calcaros (8-20 %) și amestecuri de hidroxizi de fier, care colorează loessul în galben
sau galben-roșcat, în funcție de concentrația în hidroxizi. Într-o concentrație mai redusă,
dar care infuențează de asemenea culoarea rocii,
sunt feldspații, piroxenii, amfibolii, olivina, granatul, spinelul, biotitul.
Acestora li se adaugă mice, amfiboli, minerale grele și minerale argiloase. Micele pot
constitui 25% și sunt prezente în fracțiunea cea mai fină. Mineralele grele prezintă uneori
numai câteva zecimi de procent, în timp ce alteori ajung la 3-4% din totalul
componenților; ele sunt concentrate în fracțiunea cea mai grosieră(0,1-0,01mm) și sunt
reprezentate prin amfiboli, piroxeni, epidot, rutil, zoizit, granați, zircon, turmalină, illmenit
etc.
În afara materialului detritic, loessul conține în cantități apreciabile (5-20%) carbonat de
calciu autigen (sub formă de concrețiuni cu forme foarte variate - "păpuși de loess"), care
indică importanța procesului de migrare a carbonaților în timpul și după sedimentarea
materialului.[4]
De obicei, loessul este nestratificat, dar prin sedimentare în apă se poate determina
stratificarea rocii.
Structura poroasă poate fi explicată prin granulele mai mari de nisip care au ajuns în
structura loessului. Prin dizolvarea prafului de calcar în apă și depunerea sa ulterioară,
apar formațiuni cu forme curioase, denumite concrețiuni.
Particulele, sau grupările din rocă, au o formă colțuroasă, lucru care explică existența
pereților verticali de loess pe coastele dealurilor sau pe flancurile văilor.

Formare[modificare | modificare sursă]
Loessul este produs prin sedimentarea diferitelor particule de roci sau minerale, create
de acțiunea intemperiilor la distanțe de zeci sau sute de kilometri, și aduse de vânt și
depuse frecvent pe flancurile (opuse vântului) văilor apelor curgătoare.
Formarea rocii a avut loc mai ales când exista o vegetație săracă, după perioada rece de
glaciațiune, sau în zona Alpilor.

Răspândire[modificare | modificare sursă]
 Ogor roditor de loess în Strohgäu, Württemberg, Germania
Loessul s-a format pe flancurile unor dealuri și văi, locuri care au împiedicat transportul
mai departe al particulelor de către vânt.
Răspândirea depozitelor de loess variază de la 5% in America de Sud, la 16% în Asia.
În România, loessul reprezintă 17% din suprafața țării. Grosimea depozitelor de loess
variază și ea, de la paturi subțiri la masive groase de sute de metri. În medie, pe
continentul european, grosimea este de 30-40 de metri, pe când în Asia, depunerile de
loess pot ajunge până la 400 de metri.
În România, loessul se găsește sub altitudini de 400 de metri, în Câmpia Română,
în Dobrogea și în estul Moldovei. Grosimea stratului de loess crește de la vest la est, de
la câțiva metri în Oltenia, la 20-30 de metri în Estul Bărăganului și până la 60 de metri pe
malul drept al Dunării de la Ostrov. Natura rocii subiacente influențeaza condiția de
circulație a apei de infiltrație. Loessul de Oltenia și din Câmpia Română acoperă straturi
de pietriș deasupra unor depozite levantine, pe când în Dobrogea este așternut
peste calcar samatic sau argilă aptiană, iar în Moldova peste pietrișuri sau marne
cuaternale. Patul de pietriș sau nisipul asigură o bună drenare a apei spre adâncime, în
timp ce un pat argilos sau mărnos, face ca apa să stagneze la partea inferioară a
loessului, provocând umezirea intensă a acestuia. [1]