Accelerat ing t he world's research.

UNIVERSITATEA "DUNAREA DE
JOS" DIN GALATI CATEDRA DE
SISTEME TERMICE SI INGINERIA
MEDIULUI PROCESAREA
DEŞEURILOR...
Andrei Ţicău

Related papers Download a PDF Pack of t he best relat ed papers 

 UNIVERSITATEA "DUNAREA DE JOS" DIN GALATI
CATEDRA DE SISTEME TERMICE SI INGINERIA MEDIULUI

PROCESAREA DEŞEURILOR

ION V. ION

1
Cuprins

1. Introducere
2. Managementul integrat al deşeurilor
3. Cadrul legislativ în domeniul gestionarii deşeurilor
4. Principalele probleme în domeniul gestiunii deşeurilor
5. Sursele deşeurilor solide. Tipuri de deşeuri. Compoziţia deşeurilor solide
6. Caracteristicilor deseurilor
7. Colectarea si transferul deseurilor
8. Tehnologii pentru procesarea de baza a deseurilor solide
9. Reducerea deşeurilor şi recuperarea materialelor
10. Depozitarea controlata a deseurilor
11. Tehnologii de tratare şi distrugere a deseurilor

2
Bibliografie

1. Antonescu N. N., ş.a, Gestiunea si tratarea deseurilor urbane. Gestiunea regionala, Ed.
MatrixRom, Bucureşti, 2006.
2. Bold O.V., Maracineanu G.A., Managementul deseurilor solide urbane si industriale, Ed.
MatrixRom, Bucureşti, 2004.
3. Capatina C., Racoceanu C., Deseuri, MatrixRom, Bucureşti, 2006.
4. Ianculescu, O., Solid waste engineering, Ed. MatrixRom, Bucureşti, 2004.
5. Paunescu I., Atudorei A., Gestiunea deseurilor urbane, Ed. MatrixRom, Bucureşti, 2004.
6. Voicu Ghe., Paunescu I., Procese si utilaje pentru ecologizarea localitatilor, Ed. MatrixRom,
Bucureşti, 2006.

3
1. Introducere

Dezvoltarea culturală a umanităţii de la societatea nomadă la cele sedentare şi ulterior

dezvoltarea oraşelor a creeat necesitatea gestiunii deşeurilor. Cele mai vechi forme de management al
deşeurilor menţionate chiar în Biblie implicau îngroparea şi arderea, ambele continuînd să fie într-o
formă mai rafintă opţiuni de management în sistemele moderne de management integrat al deşeurilor.
Conform dicţionarului explicativ al limbii române (DEX’ 98), prin deşeu (de la cuvântul
francez déchet) se înţelege „rest dintr-un material rezultat dintr-un proces tehnologic de realizare a
unui anumit produs, care nu mai poate fi valorificat direct pentru realizarea produsului respectiv”.

Deşeuri municipale amestecate

Odată ce o substanţă sau un obiect a devenit deşeu rămâne deşeu până când este recuperat în
totalitate sau nu mai posedă un potenţial pericol pentru mediul înconjurător sau sănătatea umană.

Potrivit Directivei 2008/98/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 19 noiembrie

2008 privind deşeurile:
(a) "deşeuri" înseamnă orice substanţă sau obiect pe care deţinătorul îl elimină sau intenţionează sau
are obligaţia să se debaraseze;
2. "Deşeuri periculoase" înseamnă orice deşeuri care prezintă una sau mai multe dintre proprietăţile
periculoase enumerate în anexa III;
3. "Uleiuri uzate" înseamnă orice lubrifiant mineral sau sintetic sau uleiurile industriale care au devenit
improprii pentru utilizarea pentru care au fost destinate iniţial, cum ar fi uleiurile utilizate de la
motoarele cu combustie şi uleiurile de cutie de viteze, uleiuri lubrifiante, uleiuri pentru turbine şi
uleiurile hidraulice;
4. "Deşeuri biologice" înseamnă deşeurile biodegradabile din grădini şi din parcuri, produse alimentare
şi deşeuri de bucătărie din gospodării, restaurante, catering şi spaţii de vânzare cu amănuntul şi
deşeurile provenite din fabricile de prelucrare a produselor alimentare;
5. "Producător de deşeuri" înseamnă orice persoană ale cărei activităţi produc deşeuri (producător
iniţial de deşeuri) sau orice persoană care efectuează operaţiuni de pre-tratare, amestecare sau alte
operaţiuni care au ca rezultat schimbarea naturii sau a compoziţiei acestor deşeuri;
6. "Deţinător de deşeuri" înseamnă producătorul deşeurilor sau persoana fizică sau juridică care este în
posesia deşeurilor;
7. "Comerciant" înseamnă orice întreprindere care are un rol principal pentru cumpărarea şi pentru
vânzarea ulterioară a deşeurilor, inclusiv acei comercianţi care nu intră fizic în posesia deşeurilor;
8. "Broker" înseamnă orice întreprindere care se ocupă de recuperarea sau eliminarea deşeurilor în
numele altor persoane, inclusiv brokerii care nu intră fizic în posesia deşeurilor;
9. "Gestionarea deşeurilor" înseamnă colectarea, transportul, recuperarea şi eliminarea deşeurilor,
inclusiv supravegherea acestor operaţiuni şi întreţinerea ulterioară a amplasamentelor de eliminare,
inclusiv acţiunile întreprinse de un comerciant sau un broker;
4
10. "Colectare" înseamnă strângerea deşeurilor, inclusiv sortarea preliminară şi stocarea preliminară a
deşeurilor în vederea transportării la o instalaţie de tratare;
11. "Colectare separată" înseamnă colectarea în cazul în care un flux de deşeuri este păstrat separat în
funcţie de tipul şi natura, astfel încât să faciliteze un tratament specific;
12. "Prevenire" înseamnă măsurile luate înainte ca o substanţă, un material sau un produs să devină
deşeu, care reduc:
(a) cantitatea de deşeuri, inclusiv prin reutilizarea produselor sau prelungirea duratei de viaţă a
produselor;
(b) impactul negativ al deşeurilor asupra mediului şi sănătăţii umane; sau
(c) conţinutul de substanţe nocive în materiale şi produse;
13. "Reutilizare" înseamnă orice operaţiune prin care produsele sau componentele care nu sunt deşeuri
sunt utilizate din nou în acelaşi scop pentru care au fost concepute;
14. "Tratare" înseamnă operaţiunile de valorificare sau eliminare, inclusiv pregătirea prealabilă
valorificării sau eliminării;
15. "Recuperare" înseamnă orice operaţiune al cărui rezultat principal este: deşeurile servesc unui scop
util prin înlocuirea altor materiale care altfel ar fi fost folosite pentru a îndeplini o anumită funcţie, sau
deşeurile sunt pregătite pentru a îndeplini această funcţie în economie în general. Anexa II stabileşte o
listă ne-exhaustivă a operaţiunilor de recuperare;
16. "Pregătirea pentru reutilizare" înseamnă operaţiunile de verificare, curăţare sau valorificare prin
reparare, prin care produsele sau componentele produselor care au devenit deşeuri sunt pregătite astfel
încât să poată fi refolosite, fără nici o altă operaţiune de pre-procesare;
17. "Reciclare" înseamnă orice operaţiune de recuperare prin care deşeurile sunt transformate în
produse, materiale sau substanţe pentru scopul iniţial sau pentru alte scopuri. Aceasta include
retratarea materialelor organice, dar nu include valorificarea energiei şi conversia în materiale care vor
fi utilizate drept combustibil sau pentru operaţiunile de rambleiere;
18. "Regenerarea uleiurilor uzate" înseamnă orice operaţiune de reciclare prin care uleiurile de bază
pot fi produse prin rafinarea uleiurilor uzate, în special prin îndepărtarea contaminanţilor, a produselor
de oxidare şi a aditivilor conţinuţi în astfel de uleiuri;
19. "Eliminare" înseamnă orice operaţiune care nu este de valorificare, chiar în cazul în care
operaţiunea are ca o consecinţă secundară recuperarea de substanţe sau de energie. Anexa I stabileşte o
listă ne-exhaustivă a operaţiunilor de eliminare;
20. "Cele mai bune tehnici disponibile" înseamnă cele mai bune tehnici disponibile astfel cum sunt
definite la articolul 2 alineatul (11) din Directiva 96/61/CE.

2. MANAGEMENTUL INTEGRAT AL DEŞEURILOR

Există diferite moduri de gestionare a deşeurilor în scopul minimizării riscului pentru sănătatea
publică şi mediu. Mult timp, managementul deşeurilor s-a realizat într-un mod fracţionat şi relativ
neplanificat. Experienţa a arătat că o abordare mai durabilă a utilizării resurselor şi a managementului
deşeurilor este necesară. Dezvoltarea durabilă este un echilibru între nevoile economiei, societăţii şi
mediului.
Pasul spre abordarea integrată a managementului deşeurilor a fost făcut în 1962, când această
abordare a fost descrisă ca tratând problema în totalitatea ei ca un sistem interconectat de operaţii şi
funcţii. Recunoaşterea complexităţii practicilor de management a deşeurilor şi acceptarea că analiza şi
modelarea matematică a sistemelor sunt necesare optimizării operaţiilor de management a reprezentat
pasul fundamental spre conceptul de management integrat al deşeurilor.
Recunoaşterea faptului că implementarea sistemelor de management integrat trebuie să se facă
diferit de la caz la caz s-a produs în 1978, când Agenţia de Protecţia Mediului din SUA a declarat că
„metodele de management a deşeurilor, echipamentul şi practicile nu trebuie să fie aceleaşi pe tot
teritoriul ţării atâta timp cât condiţiile diferă şi este vital ca procedurile să difere pentru a le satisface”.
Aceasta a fost trecerea de la o abordare ierarhică a managementului deşeurilor la o abordare ce este
mai flexibilă în aplicare.
5
 În 1991, un grup de lucru al Comunităţii Economice Europene a publicat un proiect de strategie
regională pentru managementul integrat al deşeurilor care defineşte managementul integrat al
deşeurilor ca un proces al schimbării, în care conceptul de management al deşeurilor este lărgit gradual
pentru a include eventuala necesitate de control al fluxurilor de gaze, lichide şi materiale solide din
mediul omului. Astfel, conceptul de management integrat al deşeurilor include toate tipurile de
deşeuri, opţiunea utilizării unei game de tehnologii de tratare depinzând de situaţie. Tot în aceeaşi
perioadă s-a dezvoltat şi conceptul de dezvoltare durabilă ca “dezvoltarea care urmăreşte nevoile
prezentului, fără a compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface nevoile lor”.
Raportul Brundtland al Comisiei Mondiale pentru Mediu şi Dezvoltare (World Commission for
Environment and Development - WCED) intitulat "Viitorul nostru comun” (Our Common Future)
subliniază clar că dezvoltarea durabilă poate fi realizată numai dacă societatea în general şi industria în
particular au învăţat să producă „mai mult din mai puţin” (more from less); mai multe bunuri şi servicii
cu mai puţine resurse (inclusiv energie) şi mai puţină poluare şi deşeuri.
Sistemele de management integrat al deşeurilor combină fluxurile de deşeuri, colectarea
deşeurilor, metodele de de tratare şi eliminare într-un sistem de management al deşeurilor care are
drept obiectiv dezvoltarea durabilă, eforturi economice şi sociale acceptabile pentru orice regiune
specifică. Aceasta este realizată prin combinarea unor opţiuni de tratare a deşeurilor incluzând
reducerea deşeurilor, refolosirea, reciclarea, compostarea, fermentaţia anaerobă (biogazificarea),
tratamentul termic şi depozitarea controlată pe sol. (fig.1).
Esenţial este nu câte opţiuni de management al deşeurilor sunt folosite, nici dacă ele sunt
folosite în acelaşi timp ci cum sunt ele combinate într-un mod optim ca parte a unei abordări integrale.
Managementul integrat al deşeurilor ia în considerare întregul sistem şi caută cea mai bună combinaţie
a metodelor pentru a minimiza costurile şi a maximiza protecţia mediului şi beneficiul social.

Principiile managementului integrat al deşeurilor sunt:

• managementul integrat al deşeurilor face posibil ca deciziile să se bazeze pe cele mai bune practici
şi costuri transparente. Cu cât este mai mică cantitatea de deşeuri produse cu atât costurile ce revin
generatorului de deşeuri sunt mai mici. Aceasta oferă stimulente pentru utilizator să reducă
cantitatea de deşeuri pe care le generează;
• managementul integrat al deşeurilor ia în considerare toate opţiunile (colectare, reciclare,
compostare, fermentarea anaerobă, tratarea termică cu recuperarea căldurii şi depozitarea
controlată pe sol) pentru întregul flux al deşeurilor solide municipale;
• împărţirea responsabilităţilor. Producătorii, distribuitorii, negustorii cu bucata si consumatorii au
responsabilitatea de a susţine managementul integrat al deşeurilor. Fiecare grup este responsabil
pentru managementul corect al deşeurilor pe care le produc;
• sunt considerate trei criterii: acţiunea asupra mediului, eficienţa economică şi acceptabilitatea
socială;
• aplicarea flexibilă la diferite comunităţi şi regiuni;
• costuri transparente pentru managementul deşeurilor;
• recuperarea şi reciclarea orientate spre piaţă;
• evaluarea continuă pentru acomodarea la schimbările în cantitate şi calitate a fluxului de deşeuri.

Managementul integrat al deşeurilor este un concept ce are aplicatii locale diferite şi care
depinde de multe variabile cum ar fi compoziţia fluxului de deşeuri, infrastructura, pieţele pentru
materialele reciclabile, buget, legislaţia locală şi disponibilitatea terenului pentru depozitare.
Managementul integrat al deşeurilor caută cele mai bune opţiuni pentru managementul deşeurilor cu
accent pe evaluarea tuturor strategiilor disponibile de a oferi sisteme mai durabile.

6
 ca post
are)
gi om
(c

lo
a Re

bio
ob ci

r
ba

ae
aero

re

cla
an

re
Trata
e

re
nta

r
nta
F erme

Ferme
Reducere si

rare
refolosire

la d ar
ra
e
e

Uti

Dep
p
erar

du

ep
ld recu
oz

liz
l
ca

o
p are it
de
a ra

z
u
u eg

itar
ec
u
ec az
rar ca
r
de

ea
co Inci n e
de far
ic a

ntr
ol a re
era
m

ta
r Incin
te
re
ata Tr producere de energie

Fig. 1. Elementele unui sistem de management integrat al deşeurilor.

7
 3. CADRUL LEGISLATIV IN DOMENIUL GESTIONARII DESEURILOR

Activităţile în cadrul gospodăririi deşeurilor sunt reglementate în România, ca şi în toate ţările

europene, prin lege. Nevoia de reglementare derivă din potenţialul conflictual presupus de proprietăţile
amestecului de reziduuri. Deşeul din locuinţe conţine componente care pot fi descompuse biologic, ca
şi chimic şi/sau fizic reactive. De aceea există pericolul vătămării mediului înconjurător şi a zonei de
locuit în timpul transportului necorespunzător al deşeurilor. Lezarea populaţiei prin agenţi patogeni din
materialul organic din deşeurile menajere, de la abator şi spital aflate în aer liber este la fel de
periculoasă ca de exemplu efectele gazelor degajate din deşeuri asupra climei.
Trebuie de aceea ca datele necesare pentru protejarea sănătăţii şi a mediului înconjurător să fie
reglementate prin legi.
Iau naştere astfel, prin activităţile statului în cadrul preocupării pentru asigurarea calităţii vieţii,
norme pentru manevrarea deşeurilor în mod direct (prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului României
privind regimul deseurilor, alte ordonanţe şi norme tehnice), respectiv indirect prin normele domeniilor
tangente.
Baza pentru contruirea cadrului juridic al managementului deşeurilor este formată de legislaţia
pentru administraţia publică şi preocuparea pentru asigurarea calităţii vieţii şi a sănătăţii.
Un alt sector important este constituit de legislaţia protecţiei mediului, în corelaţie cu legile
pentru protecţia apelor.
Pe lângă protejarea împotriva efectelor nocive ale deşeurilor, trebuie luate în considerare o serie
de aspecte economice şi de a organiza ca atare gospodărirea deşeurilor.
Condiţiile cadru pentru diversificarea activităţilor economice, de exemplu reciclarea
materialelor, trebuie de asemenea să fie reglementate. Posibilele forme de acţiune trebuie să se
concretizeze în spiritul unei “gestiuni corespunzătoare”. Şi în întreprinderile de producţie trebuie
organizată colectarea separată a părţii valorificabile, în spiritul unei economii în circuit.
Integrarea legislaţiei europene privind gestionarea deşeurilor

Pentru România este necesară adaptarea dreptului naţional la standardele europene.

Ordonanţa de Urgenţă 78/2000 privind regimul deseurilor, completata si aprobata prin Legea
426/2001, ia în considerare conţinutul directivelor 75/442/CE despre deşeuri şi 91/689/CE despre
deşeuri periculoase.
Legile naţionale, ordonanţele, normativele şi standardele tehnice care vizează managementul
deşeurilor sunt ordonante în cele ce urmează, după domeniile de competenţă:
• Legea protectiei mediului nr.137/1995 republicata cu modificarile si completarile ulterioare
• Legea nr.426/2001 pentru aprobarea OUG nr.78/2000 privind regimul deseurilor
• HG nr. 123/2003 privind aprobarea Planului National de etapa de Gestionare a Deseurilor
• OUG nr.16/2001 privind gestionarea deseurilor industriale reciclabile aprobata cu modificari prin
Legea nr. 465/2001 si modificata prin OUG 61/2003
• HG nr. 856/2002 privind evidenta gestiunii deseurilor si aprobarea listei cuprinzand deseurile,
inclusiv deseurile periculoase
• HG nr. 162/2002 privind depozitarea deseurilor
• Ordinul nr.95/2004 privind stabilirea criteriilor si procedurilor de acceptare a deseurilor la
depozitare si lista nationala de deseuri acceptate de fiecare clasa de depozit de deseuri
• Ordinul nr. 757/2004 pentru aprobarea Normativului tehnic privind depozitarea deseurilor
• HG nr. 1470/2004 privind aprobarea Strategiei nationale de gestionare a deseurilor si a Planului
national de gestionare a deseurilor
• HG nr.128/2002 privind incinerarea deseurilor
• Ordinul nr. 756/2005 pentru aprobarea Normativului privind incinerarea deseurilor
• HG nr.662/2001 privind gestionarea uleiurilor uzate, modificata si completata de HG nr.441/2002
• HG nr. 1159/2003 pentru modificarea HG nr. 662/2001 privind gestionarea uleiurilor uzate
• HG nr. 1057/2001 privind regimul bateriilor si acumulatorilor ce contin substante periculoase

8
• HG nr. 173/2000 pentru reglementarea regimului special privind gestiunea si controlul bifenililor
policlorurati si altor compusi similari
• Ordinul nr.279/2002 privind infiintarea Secretariatului tehnic pentru gestionarea si controlul
compusilor desemnati in cadrul Directiei de gestiune a deseurilor si substantelor chimice periculoase
• HG nr. 349/2002 privind gestionarea ambalajelor si deseurilor de ambalaje
• Ordinul 880/2004 privind procedura de raportare a datelor referitoare la ambalaje si deseuri de
ambalaje
• HG nr. 1357/2002 pentru stabilirea autoritatilor publice responsabile de controlul si supravegherea
importului, exportului si tranzitului de deseuri
• HG nr.228/2004 privind controlul introducerii in tara a deseurilor nepericuloase in vederea
importului, perfectionarii active si a tranzitului
• Legea nr. 6/1991 pentru aderarea Romaniei la Conventia de la Basel privind controlul transportului
peste frontiere al deseurilor periculoase si al eliminarii acestora
• HG 170/2004 privind gestionarea anvelopelor uzate
• Ordinul nr.2/2004 pentru aprobarea Procedurii de reglementare si control al transportului deseurilor
pe teritoriul Romaniei
• Ordinul nr.344/2004 pentru aprobarea Normelor tehnice privind protectia mediului si in special a
solurilor, cand se utilizeaza namolurile de epurare in agricultura
• HG nr. 166/2004 pentru aprobarea proiectului „Dezvoltarea sistemului de colectare a deseurilor de
ambalaje PET postconsum in vederea reciclarii”
• Ordinul 117/2004 privind aprobarea Normelor metodologice de de aplicare a HG nr. 166/2004
pentru aprobarea proiectului „Dezvoltarea sistemului de colectare a deseurilor de ambalaje PET
postconsum in vederea reciclarii”
• Ordinul 338/2004 pentru aprobarea Procedurii si criteriilor de autorizare pentru persoanele juridice
in vederea preluarii responsabilitatii privind realizarea obiectivelor anuale de valorificare si reciclare a
deseurilor de ambalaje
• Ordonanta de Urgenta nr.99/10.11.2004 privind instituirea Programului de stimulare a innoirii
Parcului national auto
• Ordonanta de Urgenta nr.1/21.01.2005 pentru modificarea OUG nr.99/2004 privind instituirea
Programului de stimulare a innoirii Parcului national auto
• Ordinul nr. 130/2005 pentru aprobarea Instructiunilor privind modalitatile de aplicare a OUG
nr.99/2004 privind instituirea Programului de stimulare a înoirii Parcului national auto, modificata si
completata prin OUG nr.1/2005
• Hotararea nr. 2406/21.12.2004 privind gestionarea vehiculelor scoase din uz.

9
 3. PRINCIPALELE PROBLEME DIN DOMENIUL GESTIUNII DEŞEURILOR

Condiţii de evacuare, transfer, recuperare şi procesare a deşeurilor solide

Manipularea şi procesarea deşeurilor solide implică două tipuri de probleme:

- sănătatea şi siguranţa publicului
- siguranţa şi sănătatea lucrătorilor.
Deoarece activităţile în staţiile de transfer, recuperarea deşeurilor şi evacuarea acestora prezintă
un pericol potenţial, accesul publicului trebuie să fie controlat şi foarte limitat. Staţiile cele mai
convenabile pentru depozitarea articolelor reciclabile pentru public trebuie să fie la distanţe mari de
principalele căi de trafic public. Pentru siguranţa publicului, acesta nu trebuie să fie lăsat să arunce
deşeurile direct în puţul staţiilor de colectare şi transfer. Rampele de gunoi sau gropile de gunoi trebuie
să fie prevăzute cu garduri care să împiedice accesul publicului şi cu indicatoare pe care să fie scris
“Accesul interzis”.
Principalele cerinţe cu privire la siguranţa şi sănătatea muncitorilor sunt:
– pulverizarea de apă peste deşeuri pentru a împiedica ridicarea prafului;
– folosirea măştilor de praf pentru muncitori, care să prevină inhalarea prafului;
– folosirea măştilor cu aer condiţionat şi filtre de praf;
– folosirea îmbrăcămintei de protecţie, a încălţămintei de siguranţă, a mănuşilor impermeabile, a
ochelarilor de protecţie şi a dopurilor de urechi pentru protecţia personală.
Compostarea este procesul de convertire a deşeurilor organice în îngrăşământ pentru sol.
Problemele de sănătate publică ce apar se datorează riscului ca organismele patogene să
supravieţuiască în urma proceselor. Este important ca produsul finit, dacă este livrat pieţii să fie lipsit
de organisme patogene. În general, cele mai multe organisme patogene ce se găsesc în deşeuri sunt
distruse la temperaturile folosite în operaţiile de compostare (55°C pentru 2-3 săptămâni).
Metalele grele pot constitui, de asemenea, o problemă în procesele de compostare. Când
metalele din deşeuri sunt mărunţite, particulele de metal se pot ataşa de materialul organic care, după
compostare, este aplicat pe sol. Metale precum cadmiu, plumbul şi mercurul sunt foarte toxice.

Poluarea apei şi a aerului produsă prin procesarea deşeurilor solide

Una dintre problemele asociate depozitării pe sol a deşeurilor solide este producerea de gaz
metan de către microorganismele ce descompun anaerobic materia organică. Gazul se poate infiltra
prin gunoi şi se poate acumula în depozite care dacă nu sunt ventilate, prezintă pericol de explozie.
O altă problemă o constituie poluarea apei, dacă deşeurile nu sunt depozitate corespunzător pe
suprafaţa pământului. Dacă nu se controlează infiltraţiile ce rezultă din precipitaţii, apa va curge
printre deşeuri. Acest lichid (levigat) dizolvă materiile organice şi metalele grele şi pătrunde în apele
freatice sau de suprafaţă din apropiere înrăutăţind calitatea lor.
Incineratoarele produc o cantitate mare de cenuşă, care este depozitată în rampe de gunoi
speciale. Această cenuşă conţine materiale toxice, cum ar fi: metale grele şi dioxină şi poate polua
apele subterane.
Înlăturarea necorespunzătoare a deşeurilor solide poate duce la poluarea aerului cu gaze rău
mirositoare, fum şi produse ale arderii deschise 9necontrolate).
O altă problemă ridicată de înlăturarea deşeurilor este cea a poluării aerului cu particule şi gaze
provenite de la rampele de gunoi şi incineratoare. Gazele poluante rezultate de la incineratoarele fără
echipamente de tratare a gazelor pot conţine: CO, SO2, NOX, dioxină şi acid clorhidric gazos. Aceste
gaze pot cauza probleme serioase de mediu şi sănătate, cum ar fi: probleme respiratorii, cancer, smogul
şi ploile acide.

Aspecte privind sănătatea publică şi protecţia mediului

10
 Protecţia sănătăţii publice, a mediului înconjurător şi estetica sunt principalele motive pentru
înlăturarea şi depozitarea deşeurilor solide. O evacuare necorespunzătoare a deşeurilor atrage
şobolanii, muştele, ţânţarii şi multe alte tipuri de insecte.
Deşeurile impropriu depozitate oferă hrană şi loc pentru înmulţirea rozătoarelor şi insectelor şi
poluează solul, apele de suprafaţă cât şi aerul. Alte componente ale deşeurilor solide, cum ar fi cuiele,
obiectele metalice ascuţite, cioburi de sticlă, pesticidele provenite din gospodării, solvenţii şi buteliile
de spray pot fi de asemenea periculoase. Reglementările privind sănătatea publică trebuie să limiteze
accesul public în zonele de lucru şi să impună folosirea echipamentelor de protecţie pentru muncitori.

Surse de boli infecţioase

Datorită umidităţii şi căldurii, cele mai multe deşeuri organice şi menajere devin surse de
infecţie. Aşa cum s-a menţionat mai înainte evacuarea sau depozitarea improprie a deşeurilor solide
atrage rozătoarele, ţânţarii şi muştele care sunt purtători primari de agenţi patogeni. Deşeurile precum
sunt anvelopele uzate şi recipienţii de orice fel reţin apa, care oferă un loc propice pentru înmulţirea
ţânţarilor. Principalele boli infecţioase transmise de muşte şi ţânţari sunt gastroenteritele, hepatitele,
dezinteria şi encefalita. Ţânţarii şi muştele pot transmite de asemenea malaria, febra tifoidă şi
paratifoidă, holera şi febra galbenă. Aceste boli sunt întâlnite mai ales în ţările subdezvoltate, datorită
condiţiilor insalubre din aşezările urbane. Pot fi întâlnite şi alte boli, precum ciuma bubonică şi tifosul,
transmise de muştele şi păduchii, care vin în contact cu rozătoarele.

Riscuri fizice şi chimice

Generarea organismelor patogene şi transmiterea bolilor infecţioase nu sunt singurele aspecte

ce ţin de sănătatea publică. Câteva componente ale deşeurilor solide pot fi de asemenea surse de
pericole pentru sănătatea publică şi pentru mediul înconjurător.
În multe ţări, mai ales în cele dezvoltate, sunt folosite în gospodării chimicale precum:
insecticidele, erbicidele, pesticidele, fluidele pentru curăţare (mai ales cele bazate pe amoniac),
solvenţi, arsenic sau compuşi ce conţin plumb. Recipienţii acestor materiale nu sunt întotdeauna golite
complet înainte de a fi aruncate şi chiar în cantităţi mici, chimicalele rămase prezintă un pericol pentru
oameni şi animale. Multe din aceste deşeuri, inclusiv chimicale toxice, azbestul provenit din demolări
şi deşeuri medicale sunt prezente în deşeurile solide municipale. Evacuarea acestor deşeuri constituie
un mare potenţial de contaminare a solului şi a apei de suprafaţă, iar obiectele ascuţite şi ruginite din
metal şi cioburile de sticlă pot provoca răni serioase.
Cei care manipulează deşeurile, cât şi publicul sunt expuşi pericolului de explozie sau de
aprindere a solvenţilor sau a gazolinei. Echipa ce colectează deşeurile este expusă pericolelor fizice şi
chimice atunci când se manipulează containerele cu deşeuri în vederea golirii lor în vehicole de
colectare.
Tot mai mult, managementul deşeurilor se preocupă de pregătirea şi îmbunătăţirea mecanizării
operaţiilor de colectare pentru reducerea riscului de rănire a muncitorilor şi de creştere a eficienţei
muncii.

Prevenirea bolilor infecţioase şi a altor pericole

Controlul muştelor necesită eliminarea locurilor de răspândire şi îngrădirea ccesului acestora la

hrană. Aceasta implică curăţenie, ordine, o bună gospodărire şi aplicarea măsurilor sanitare
recomandate: eliminarea hranei accesibile muştelor, a umidităţii şi a căldurii. Deşeurile organice
trebuie puse în containere bine închise şi curate la exterior. Containerele trebuie păstrate în locuri
aerisite şi răcoroase, iar scurgerile din acestea trebuie evitate. Containerele pentru deşeurile solide
trebuie curăţate cu apă fierbinte şi amestecuri de curăţire şi prevăzute cu garnitură interioară rezistentă
la apă pentru evitarea murdăririi prin scurgere. Muştele de casă, ce se dezvoltă în pământ, pot penetra
pe o adâncime de 1,5 m pământul necompactat şi aproape 125 mm pământul compactat. Aceasta arată

11
importanţa colectării prompte, a înlăturării şi compactării pe măsură ce se depozitează, urmată de
acoperirea zilnică cu pământ a deşeurilor.
Controlul ţânţarilor impune eliminarea locurilor de răspândire. Dacă recipienţii aflaţi printre
deşeuri sunt sfărâmaţi în bucăţi pentru a nu reţine apa, problemele ţânţarilor asociate cu deşeurile
solide pot fi eliminate.
Populaţia de şobolani poate fi controlată prin păstrarea deşeurilor organice în containere bine
închise din metal sau plastic. În plus, frecvenţa colectării şi curăţirii spaţiilor de colectare este
importantă. Acoperirea compactă zilnică a deşeurilor depozitate liber pe suprafaţa pământului (rampe
de gunoi) duce la înlăturarea rozătoarelor.

12
 4. SURSELE DEŞEURILOR SOLIDE. TIPURI DE DEŞEURI. COMPOZIŢIA
DEŞEURILOR SOLIDE

După natura şi locul de producere, deşeurile se clasifică în :

a) Deşeuri municipale
b) Deşeuri industriale
c) Deşeuri agricole
d) Deşeuri periculoase.

a) Deşeurile municipale includ: deşeurile din gospodării, din instituţii, sectorul comercial, municipal
şi cel industrial mai puţin deşeurile de proces.
Deşeurile din gospodării, numite şi rezidenţiale include materiale solide evacuate din
locuinţele singulare, multifamiliale şi blocuri precum deşeurile menajere, moloz, vechituri, rebuturi,
deşeuri voluminoase şi cenuşă.
Deşeurile menajere rezultă din activităţile de preparare, împachetare şi consumul hranei.
Aceste deşeuri sunt în mare parte putrescibile. Eliminarea rapidă de la locul de generare, stocarea
atentă şi depozitarea sunt necesare deoarece aceste deşeuri atrag şobolanii şi muştele şi produc
mirosuri puternic neplăcute.
Molozul, vechiturile şi resturile constau din hârtie şi produse din hârtie, ambalaje din sticlă,
bidoane, cutii de conserve, articole din plastic, haine vechi, produse din piele, metal, sticlă, ceramică,
praf, deşeuri din grădini şi altele.
Deşeurile voluminoase cuprind deşeurile grele şi mari, cum ar fi: articole de mobilă, jucării,
electronice, cauciucuri, instrumente. Datorita mărimii, greutăţii si generării lor neregulate sunt
necesare tehnici de manipulare si colectare speciale.
Cenuşa este rezultatul arderii lemnelor de foc, a cărbunelui si a altor combustibili casnici
pentru încălzirea spaţiilor de locuit si pentru prepararea hranei.
Deşeurile solide municipale includ si reziduurile solide provenite din serviciile si funcţiile
municipale. Noroiul generat de instalaţiile de tratare/epurare a apelor si a apelor uzate trebuie înlăturat
corespunzător pentru a preveni contaminarea apelor de suprafaţă si de adâncime. Aceste sisteme de
tratare funcţionează fie sub autoritatea municipalităţii, a companiilor de utilităţi publice sau sub
autoritatea sanitara.
Gunoaiele stradale rezulta din colectarea sfărâmaturilor si a ceea ce se matura de pe străzi si
sunt mai ales anorganice (nisip, pietriş, murdărie). Calitatea si conţinutul acestor deşeuri depinde de
anotimp si de frecventa operaţiilor de curăţire. In timpul toamnei principalul deşeu îl constituie
frunzele, iar in timpul iernii nisipul si cenuşa folosite pentru acoperirea zăpezii, a gheţii.
Parcurile si locurile publice sunt generatoare de gunoaie precum: ambalaje din hârtie, sticla,
plastic, cutii de conserve, produse alimentare, scrum si altele. La acestea se adaugă deşeurile rezultate
din intreţinerea copacilor, spatiilor cu iarba, a tufişurilor si a căzăturilor datorate furtunilor.
Animalele moarte reprezintă o problema majora in zonele apropiate de habitatul animalelor
sălbatice sau in comunităţile in care nu exista un control al animalelor.
Chiar daca este împotriva legii, oamenii arunca ambalaje din sticla, hârtie, carton şi plastic,
recipienţi pe străzi, in canale de scurgere si in parcuri. Ocazional, utilaje uzate sunt abandonate in
locuri publice (automobile vechi pe străzi). Toate aceste deşeuri formează categoria deşeurile
abandonate.
Deşeurile din sectorul comercial si instituţional pot fi împărţite in deşeuri menajere si resturi
nefolositoare si sunt generate in magazine, restaurante, pieţe, birouri, hoteluri, magazine de reparaţii,
instituţii de învăţământ si cercetare, spitale, închisori.
In spitale si laboratoarele de cercetare sunt generate deşeuri care sunt solide sau semisolide si
ele pot include chimicale toxice, materiale radioactive, materiale patogene sau explozive. Aceste
deşeuri, datorita pericolului pe care-l prezintă, necesita colectare speciala, manipulare si depozitare in
funcţie de caracteristicile materialului.
Deşeurile provenite din construcţii si demolări includ lemn, metal, cărămizi, sticla, plastic,
ţevi, sarma, beton. Cantitatea si componenţii acestor deşeuri pot varia mult.
13
 b) Deşeurile industriale sunt produse in doua sectoare de activitate: sectorul comercial si
instituţional si în procesele industriale. Deşeurile comerciale si instituţionale sunt generate in birouri,
cofetarii si alte activitati legate de personal. Aceste deşeuri sunt incluse in categoria deşeurilor
municipale. Deşeurile de proces sunt generate in industrii ce includ instalaţii chimice, rafinării,
instalaţii electrice, mecanice.
Unele dintre aceste deşeuri pot fi periculoase si necesita o manipulare corespunzătoare. Cele
mai multe dintre deşeuri sunt controlate de industriile care le generează, dar sunt unele ce se
depozitează liber pe sol.
c) Deşeurile agricole reprezintă o problema in zonele rurale. Cantitati importante de
balegar/gunoi sunt generate în operaţiile de hrănire a vitelor, cailor, oilor, caprelor, găinilor, gâştelor si
îndepărtarea acestora este foarte costisitoare pentru gospodar.
Un volum mare de deşeuri rezulta din tăierea vitei de vie si a pomilor fructiferi, deşeuri care
pot adăposti insecte si boli ale plantelor. Golirea recipienţilor si a sacilor de fertilizatori, insecticide sau
pesticide poate duce la contaminarea apei si a solului cu chimicale.
d) Deşeurile periculoase sunt deşeurile toxice, inflamabile, explozive si infecţioase.
Multe produse folosite zilnic intr-o locuinţa precum: adezivi, cosmeticale, vopsele, produse
pentru îndepărtarea muştelor si a tantarilor, produse de curatat, baterii, becuri, degresanţi, filme foto,
paste de lustruit pantofi, mobila, produse pentru automobil (antigel, baterie auto, ulei de motor, ulei
uzat de motor, benzina, motorina), precum si produsele folosite la grădinărit (erbicide, insecticide,
fungicide) conţin chimicale periculoase. Acestea pot fi găsite in garaje, in pivniţe, sub chiuveta de la
bucătărie si in bai. Substanţele periculoase conţinute de aceste materiale pot fi dăunătoare pentru
sănătatea publica si pentru mediul înconjurător daca ele sunt folosite sau înlăturate in mod
necorespunzator.
O alta sursa de deşeuri periculoase o constituie unitatile comerciale, cum ar fi: curatatoriile si
atelierele de reparaţii auto care produc deşeuri ce conţin solvenţi, vopsitoriile care produc deşeuri ce
conţin vopsea si dizolvanţi, imprimeriile care produc deşeuri ce conţin cerneluri, atelierele pentru
reparaţii electrocasnice ce produc deşeuri ce conţin materiale sintetice si magazinele ce vând produse
pentru protecţia plantelor si a culturilor, acestea producând deşeuri ce conţin fungicide si erbicide.
Aceste deşeuri ajunse in rampele de gunoi pot pătrunde in sol, in apa sau ajung in aer.

COMPOZITIA DESEURILOR SOLIDE

Termenul de compoziţie este folosit pentru a descrie componenţii individuali ai fluxurilor de
deşeuri solide si distribuţia lor relativa, exprimata in procente masice. Aceasta informaţie este
importanta când se evaluează echipamentul necesar si planurile de management.
Compoziţia deşeurilor solide in România s-a modificat considerabil de-a lungul anilor. Pana nu
demult, deşeurile solide municipale constau din cenuşa rezultata din arderea lemnului, cărbunilor si
resturi de alimente; resturile naturale precum produsele din lemn si metal fiind recuperate de către
cautatorii prin gunoaie. De asemenea, resturile de alimente erau folosite ca hrana pentru vite si porcine
sau erau aruncate pe terenurile agricole ca ingrasamant.
Odată cu urbanizarea si industrializarea, stilul de viata al cetatenilor s-a schimbat si aceasta s-a
reflectat si in generarea si in compoziţia deşeurilor. Au apărut produse noi din abundenta si cu preturi
convenabile astfel ca articole precum cutiile de conserve, ambalajele din sticla si plastic, anvelope
uzate si altele. Se consideră a fi mai economic aruncarea acestora decât recuperarea. Ambalajele
multor articole aruncate la gunoi au dus la formarea unor tipuri noi de deşeuri naturale.
Principalele componente ale deşeurilor solide municipale din zilele noastre sunt: hârtia si
cartonul, resturi de alimente, sticla, metale feroase si neferoase, materiale plastice, lemnul, cauciucul,
pilea, textile, deşeuri de plante.
Compoziţia deşeurilor solide este puternic influenţata de progresul tehnologic care produce
schimbări in stilul de viata si de legislaţia ce reglementează controlul deşeurilor.

14
 5. CARACTERISTICILOR DESEURILOR

Proprietatile fizice, chimice si biologice ale deşeurilor solide municipale

Multe dintre aceste proprietati pot fi cuantificate prin calcule si prin culegerea de date, ele
trebuind sa fie cunoscute in vederea proiectarii si dezvoltarii unui sistem de management. In trecut, cei
care se ocupau de controlul deseurilor nu trebuiau sa cunoasca prea multe despre proprietatile fizice,
chimice si biologice ale deseurilor solide deoarece cele mai multe dintre deseuri erau depozitate direct
pe sol. In zilele noastre tehnicile de management a deseurilor solide implica reducerea si reciclarea,
refolosirea şi tratarea, ceea ce a impus cunoasterea proprietatilor deseurilor.
Proprietatile fizice importante sunt:
- greutatea specifica;
- continutul de umiditate;
- distributia dupa marimea particulelor;
- capacitatea de retinere a apei;
- conductivitatea hidraulica.
Deoarece deseurile solide reprezinta o masa eterogena cu o compozitie schimbatoare, aceste
caracteristici fizice trebuie raportate la un agregat sau la un component individual. In plus, diferite
operatii de procesare conduc la modificarea caracteristicilor fizice, ceea ce face necesară determinarea
caracteristicilor dupa fiecare oparetie de procesare.
Greutatea specifica este definita ca masa unui material raportata la unitatea de volum [kg/m3].
Aici trebuie mentionata si starea deseului – compactat sau necompactat. Greutatea specifica trebuie
cunoscută pentru a evalua masa totala si volumul deseurilor ce vor fi procesate.
Componentii specifici ai deseurilor solide variaza cu locul, sezonul, timpul de stocare. Valorile
tipice ale greutatii specifice sunt:
- 180 – 480 [kg/m3] pentru deseurile colectate in camioanele cu compactare;
- 90 [kg/m3] pentru deseurile colectate in camioanele fara compactare.
Aceste valori sunt valabile in cazul in care fiecare camion este plin.
Greutatile specifice pentru cateva categorii tipice ale deseurilor sunt date in tabelul urmator.

Componenti Greutatea specifica

[kg/m3]
Hartie, carton, plastic 81
Resturi menajere 300
Sticla, metale neferoase, lemn, cauciuc, piele,
162
textile
Cenusa, caramizi, metale feroase 480
Plastic 65
Aluminiu 162
Cutii de conserve 90
Resturi vegetale 100

Volumul ocupat de deseurile solide in anumite conditii determina numarul si marimea

containerelor de colectare, a vehiculelor de colectere, statiilor de transfer si terenul necesar depozitarii.
Conţinutul de umiditatea face să crească greutatea specifica pana cand deseul devine saturat cu
apa. Cum apa inlocuieste aerul din cavitati, greutatea specifica creste, dar apa poate reduce greutatea
specifica prin inlocuirea solidelor.
Reducerea volumului deseurilor solide este importanta in colectarea, transportul si depozitarea.
Aceasta poate fi exprimata prin raportul de compactare sau reducerea de volum:

⎛ V ⎞
R v = ⎜⎜1 − f ⎟⎟100 = (1 − R c )100 [%]
⎝ Vi ⎠

unde: - Vi – volumul initial, inainte de compactare [m3];

15
 Vf – volumul final, dupa compactare [m3].
V
Rc - raportul de compactare: R c = f
Vi

Conţinutul de umiditate
Conţinutul de umiditate al deşeurilor solide se poate exprima ca procente ale masei materialului
umed din deşeu sau ca procente ale masei materialului uscat din deşeu. Cea mai utilizata este
exprimarea ca procente ale materialului umed, conform relaţiei:

m−d
w= 100 [%]
m
unde: m-masa iniţiala a probei de deşeu, [kg];
d- masa probei dupa uscare la 105ºC, [kg];
w-continutul de umiditate, %.
Conţinutul de umiditate depinde de compoziţie, anotimp si condiţiile climaterice. Cunoasterea
conţinutului de umiditate este importanta la detrminarea puterii calorifice, a densităţii şi a materialului
dizolvat la depozitarea in rampele de gunoi.

Distrbuţia granulometrică
Marimea particulelor precum şi distribuţia granulometrică au un rol important in transformarile
biologice, recuperarea materialelor şi incinerare. Marimea si forma deşeurilor solide variază cu
compoziţia acestora. Domeniul de dimensiuni se intinde de la marimea unui grăunte de nisip până la
mărimea articolelor de mobilă şi a aparatelor, dispozitivelor de uz casnic. Mărimea particulelor este
relevantă pentru reciclare, refolosire şi pentru dimensionarea echipamentelor de procesare a deşeurilor.
Componentele deşeurilor sunt descrise de obicei prin lungime x laţime x înalţime.

Capacitatea de reţinere a umiditaţii

Aceasta este cantitatea totală de umiditate pe care o probă de deşeu o poate reţine impotriva
forţei gravitaţionale .Capacitatea de reţinere a umidităţii are o mare importanţă in determinarea
formării de scursuri la depozitarea liberă pe sol. Apa aflată în exces (peste capacitatea de reţinere ) va
străbate (percola) deşeurile încărcându-se cu substanţe minerale şi organice dând naştere la levigat
(lixiviat).
Capacitatea de reţinere a umidităţii se estimează cu următoarea relatie:
m1
CRW = 0,6 − 0,55 m2
10000 + m1
unde: m1-masa stratului de deşeu inclusiv stratul protector de la baza şi apa din precipitaţii. Se
determină cu relaţia:
(
1
)
m1 = m d + w p + m sp
2
in care: md -masa deşeului
wp - masa apei din precipitaţii;
msp - masa stratului protector;
m2 - masa deşeului uscat.

Permeabilitatea hidraulică a deşeului compactat

De permeabilitatea hidraulică a deşeurilor compactate depinde rata de transport a levigatului şi
a altor contaminaţii (gaze, impurităţi microbiologice) prin stratul de deşeuri solide.
Cum deşeurile solide nu sunt omogene, permeabilitatea hidraulică nu este izotropă. Ea depinde
de densitatea deşeului şi are valoarea aproximativă de 1m/s.
Debitul de levigat prin stratul de deşeu solid se determina cu ajutorul legii lui Darcy:

QV=K·I·A [cm3/s] sau [m3/zi]

16
unde: K [m/zi] sau [cm/s] –permeabilitate hidraulica;
I [m/m] sau [cm/cm]-gradientul hidraulic sau panta;
A [m2] sau [cm2]-aria secţiunii prin care are loc curgerea.

PROPRIETĂŢI CHIMICE

Cunoaşterea proprietăţilor chimice este importantă in luarea deciziei de procesare sau de

recuperare a deşeului. De exemplu arderea deşeului sau compostarea depinde de compoziţia chimică a
acestuia. Deşeurile pot fi separate in combustibile şi necombustibile.
Pentru deşeurile solide combustibile sunt importante urmatoarele proprietăţi:
- analiza imediată;
- analiza elementară;
- conţinutul de energi (puterea calorifică).

Analiza imediată este o caracteristică chimică care determină conţinutul de umiditate, materii
volatile, carbon fix şi de cenuşă. Asa cum se vede din tabelul de mai jos,analiza imediată este
importantă in determinarea proprietăţilor combustibile a unui combustibil.

Analiza imediată
% (procente masice)
Umiditate 15-40 (20)
Materii volatile 40-60 (53)
Carbon fix 5-10 (7)
Cenuşă 10-30 (20)

De exemplu cu cât conţinutul de umiditate este mai mare cu atăt puterea calorifică este mai
mică. La încălzirea deşeului timp de o oră până la temperatura de 105°C se elimină umiditatea.
Incălzirea in continuare până la o temperatură de (600-950°C) conduce la degajarea volatilelor şi
aprinderea lor. După arderea volatilelor incepe arderea eterogenă, la suprafată, a carbonului fix. Un
conţinut mai mare de carbon fix necesită un timp mai mare de ardere a deşeului pe grătar.
Prin analiza elementară se determină procentele fiecărui element conţinut de deşeul solid.
Rezultatele analizei elementare sunt folosite la caracterizarea compoziţiei chimice a materiei organice
din deşeu, la determinarea raportului C/N, care este esenţial in procesele de conversie biologică
(degradare bacteriană).
Carbonul, hidrogenul şi oxigenul constituie elementele majoritare ale deşeurilor, aşa cum se
vede şi in tabelul următor.

Analiza elementară
Elementul %(procente masice)
Umiditate 20
Carbon 30
Hidrogen 4
Oxigen 25.5
Azot 0.37
Sulf 0.13
Cenuşă şi metal 20

Sulful conţinut de deşeurile solide, chiar şi în canţităţi foarte mici, provoacă poluarea aerului
în timpul arderii deşeurilor. La emisia de SO2 se poate adăuga şi emisia de compuşi halogenaţi. Cenuşa
rezultată in urma arderii poate fi intr-o cantitate considerabilă şi poate conţine metale grele care
necesită o înlăturare a lor, fiind considerate deşeuri periculoase.

17
 Conţinutul de căldură
Puterea calorifică a unui deşeu poate fi determinată prin arderea unei cantităţi determinate de
deşeu uscat in bomba calorimetrică şi calcularea cantităţii de căldură degajate. Puterea calorifică este
numită superioară atunci cănd în gazele de ardere rezultate, apa lipseşte (vaporii de apă s-au condensat
şi au cedat căldura lor de vaporizare) şi este numită inferioară atunci când apa din gazele de ardere se
găseşte sub formă de vapori. De obicei, puterea calorificăeste raportată la starea iniţială a deşeului. Ea
poate fi calculată pentru starea anhidră (uscată) a deşeului cu relaţia:

100
Q ianh = Q ii [kJ/kg]
100 − Wti

unde: Q ii [kJ/kg]-căldura inferioară de ardere raportată la starea iniţială;

Wţi[%]-umiditatea deşeului.
Căldura de ardere a deşeului lipsit de cenuşă şi umiditate se calculează cu relaţia:

100
Q imc = Q ii [kJ/kg]
100 − A i − Wti

în care: Q imc - căldura de ardere a deşeului raportată la starea de masă combustibilă (deşeul lipsit de
umiditate şi cenuşă);
Ai[%]-conţinutul de cenuşă al deşeului.

Proprietati biologice
Aceste propietati sunt importante deoarece descompunerea aerobica si anaerobica este folosita
pentru transformarea deseurilor in energie si produsi finali utili. Fractiile importante pentru
transformarea biologica includ proteine, lipide si carbohidrati. Proteinele sunt constituite din carbon,
hidrogen, oxigen, azot, sulf si intra in componenta protoplasmei celulelor animale si vegetale.
Resturile alimentare si cele vegetale costituie surse de proteine (si ofera o sursa de nutrienti) ce
determină degradarea deseurilor solide. Descompunerea incompleta a proteinelor duce la formarea de
aminoacizi, care au un miros puternic.
Grasimile, parafine si uleiurile sunt insolubile in apa dar sunt solubile in solventi chimici
organici si sunt greu biodegradabile. Sursele primare de lipide sunt resturile menajere, uleiuri de gatit
si grasimile. Multe dintre acestea sunt putin solubile in apa dar sunt biodegradabile. Ele au o putere
calorica mare (8000-9500)kJ/kg, astfel ele sunt foarte potrivite pentru procesele de recuperare a
energiei.
Carbohidratii contin exclusiv carbon, hidrogen si oxigen. Acestia includ celuloza, amidonul si
lignina (substanta organica complexa care se gaseste in tesuturile plantelor lemnoase dandu-le
impermiabilitate si rigiditate). Cu exceptia ligninei toate celelalte substante sunt biodegradabile.
Polimerii din amidon se transforma prin hidroliza in glucoza si zaharuri ce sunt solubile in apa si usor
biodegradabile. Acestia se gasesc in cartofi, orez, porumb si in toate plantele comestibile. Sursa
principala de hidrocarbonati in deseurile solide rezidentiale o constituie resturile alimentare si cele
vegetale.
Fibrele brute
In aceasta categorie intra fibrele naturale. Principalii polimeri sunt celuloza şi lignina, ambii
gasindu-se in multe fibre. Se biodegradeaza cu greutate. Principalele surse de polimeri sunt fibrele
naturale din produsele din hartie, din resturile alimentare si vegetale. In aceasta categorie mai pot fi
incluse si textilele confectionate din fibre naturale, bumbac, lana si piele.
Materialele organice sintetice
In aceasta categoria intra intai materialele plastice care sunt constituite din compusi sintetici.
Materialele sintetice detin o pondere crescanda in compozitia deseurilor solide. Rezistenta acestora la
biodegradare face nedorita prezenta lor in mediul inconjurator. Se fac incercari de dezvoltare a
18
materialelor plastice biodegradabile prin folosirea amidonului ca polimer natural sau a fibrelor
lemnoase. Plasticul biodegradabil anuleaza scopul pentru care a fost realizat, chimicalele rezultate din
biodegradarea acestor prezinta un potential de toxicitate pentru mediul inconjurator.
Un factor ce prezinta interes la materialele plastice este continutul mare de energie (7000-
10000) kJ/kg. Cu cat un deseu contine mai mult plastic cu atat este mai potrivit pentru procesele de
recuperare a energiei. Totusi arderea plasticului ridica o problema si anume aceea ca unele materiale
plastice contin clorura de polivinil care prin ardere formează clor si dioxina, ambele fiind deosebit de
poluante pentru aer.
Biodegradabilele
O caracteristica importanta a componentelor organice a deseurilor solide este acea ca ele pot fi
biodegradate in gaze si solide anorgonice inerte. Putrescibilitatea materialelor organice are potential de
a produce mirosuri si de a atrage mustele. Biodegradabilitatea resturilor alimentare din deseurile solide
este data de relatia:

FB = 0,83 – 0,028 CL

unde: FB – fractia biodegradabila, exprimata pe baza solidelor volatile;

CL – continutul de lignina a solidelor volatile

Mirosurile
Componenta organica a deseurilor solide (resturi alimentare si vegetale) este putrescibila.
Mirosurile pot aparea cand deseurile organice sunt depozitate timp mai indelungat, mai ales intr-un
climat cald, datorita descompunerii anaerobice a materialelor organice usor de descompus. In conditii
anaerobe, sulfatul poate fi redus la sulfit care se combina cu hidrogenul formand hidrogenul sulfurat
care este puternic mirositor si toxic.
Descompunerea anaeroba poate fi prezentata schematic astfel:

Materia organica + microorganisme → CO2 + H2O + produsi instabili (H2S, NH3, CH4)

Acesti produsi finali sunt nedoriti pentru ca sunt instabili si pentru ca produc mirosuri neplăcute.

Nebiodegradabile
In aceasta categorie intra materialele necombustibile din deseurile solide: sticla, ceramica,
praful, metalele. Aceasta reprezinta circa (12-20) % din deseurile solide uscate. Ele sunt constituite din
rezidul ramas dupa ardere.

19
 6. COLECTAREA ŞI TRANSFERUL DEŞEURILOR

6.1. Staţii de transfer

Timpul de transport al deşeurilor solide spre locul de procesare sau spre rampa de gunoi
afectează costul de colectare a deşeurilor. Cu cât distanţa de la sistemul de colectare către locul de
procesare sau rampa de gunoi (denumite colectiv puncte de destinaţie) este mai mare cu atât costul de
transport este mai mare.
Prin managementul deşeurilor solide trebuie să se decidă dacă este necesară construirea unei
staţii de transfer, un loc unde deşeurile colectate pot fi depozitate temporar sau transferate din vehicule
mici de colectare în altele mai mari pentru a le transporta la punctele de destinaţie. Aceste staţii sunt
construite de obicei aproape de oraş. Staţiile de transfer sunt percepute uneori de către public ca o
sursă de zgomot, praf, mirosuri, rozătoare, trafic intens, muşte şi mizerie. Cele mai multe dintre aceste
inconveniente pot fi eliminate printr-o alegere potrivită a locului, o bună proiectare şi exploatare şi
cultivarea unor bune relaţii cu publicul.
Localizarea staţiei de transfer este determinată de câteva criterii. Aceasta trebuie să fie cât mai
apropiată de zona de colectare pentru a minimiza timpul de transport spre staţia de transfer, care este
un timp neproductiv. Pe lângă învecinarea cu traseele de colectare, accesul la rutele majore de
transport este de asemenea important in optimizarea productivităţii vehiculelor de transport. Drumul de
acces trebuie să suporte traficul vehiculelor grele, iar traseele trebuie proiectate astfel încât impactul
acestor camioane grele asupra vecinătăţilor să fie minim. Terenul pe care se construieşte staţia de
transfer trebuie să aibă suprafaţa adecvată pentru eventuale extinderi. Selecţia plasamentului se va face
în funcţie de disponibilitatea utilităţilor cum ar fi: alimentarea cu apă, electricitate şi combustibil
pentru încălzire şi canalizare.
Costurile unei staţii de transfer depind de o serie de factori, cum ar fi: mărimea şi preţul
terenului, costul construcţiei şi alţi factori tehnologici.
Cea mai simplă şi ieftină staţie cuprinde:
• construcţie cu platformă subţire din beton folosită pentru descărcarea deşeurilor. Vehiculele
colectoare descarcă deşeurile pe această platformă;
• un încărcător cu cupă este folosit pentru a încărca vehiculele de transfer;
• staţiile de transfer pot fi prevăzute şi cu pâlnii pentru transferul direct din vehiculele colectoare în
cele de transfer şi cu instalaţie de compactare.
În figura 2 este prezentată o staţie simplă de transfer.

20
 2

1
14
13 5 3

12
8 6 4 1. cântar
2. vehicul colector
3. platformă de descărcare
4. puţ de acumulare
5. încărcător cu cupă frontală
11 6. pâlnie de descărcare
7. bandă transportoare
7 8. pâlnie de alimentare
9. compactor
10 camion de transfer
11. tocătoare
10 9
12. separator deşeuri metalice
13. banda transportoare deşeuri metalice
14. unitate de procesat deşeuri metalice

Fig. 2. Staţie de transfer cu stocare, procesare şi facilităţi de compactare.

Pentru transferul deşeurilor sunt folosite două tipuri de camioane: deschise şi închise.
Camioanele deschise transportă deşeuri necompactate şi prin urmare sunt mai uşoare decât cele care
transferă deşeuri compactate. Greutatea specifică a încărcăturii este de 95-140 kg/m3 pentru deşeuri
solide municipale. Camioanele ce transportă deşeurile compacte sunt vehicule închise, iar greutatea
specificã realizatã este de 175-120 kg/m³. Camioanele sunt confecţionate din oţel şi aluminiu şi
capacitatea lor variază între 50 şi 75 m³. Cu o greutate specifică de 210 kg/m³ la un volum de 75 m³
rezultă masa de deşeuri solide municipale ce poate fi transportatã de 26000 kg. Daca se adaugă şi masa
vehiculului, rezultã o masã mai micã decât masa limitã permisã pe drumurile publice de 39000 kg.
Încărcătura camioanelor poate fi limitatã de drumurile secundare de acces şi rampele de gunoi, care nu
suportã încărcătura camioanelor , mai ales pe vreme ploioasa.
Cele mai multe camioane sunt prevăzute cu sistem hidraulic de descărcare.
Balotarea deşeurilor solide municipale au câteva avantaje: cost de transport scăzut, material de
acoperire redus. Baloţii sunt încărcaţi in camioane –prevăzute numai cu o platforma, iar baloţii sunt
acoperiţi cu prelata pentru a preveni murdăria. Încărcarea şi descărcarea baloţilor este făcută cu
ajutorul unui încărcător elevator sau al unei macarale. Greutatea specifica a baloţilor poate fi de 700
kg/m³ si un singur balot poate avea 5 tone. În unele cazuri sunt folosite containerele pentru transportul
deşeurilor pe calea ferata sau pe apa.
Alegerea sistemului de transfer depinde de locul, tipul staţiei, legãturile de transport dintre
sursele de generare si rampa de gunoi sau locul de procesare/depozitare a deşeurilor, cantitatea
deşeurilor şi limitele de greutate.
În urma comparaţiei economice dintre costurile unitare asociate folosirii vehiculelor de
colectare ca vehicule de transport şi costul construirii şi exploatării unei staţii de transfer cu folosirea
vehiculelor de transfer, s-a ajuns la concluzia cã transportul cu vehiculele colectoare este mult mai
ieftin decât transportul cu vehiculele de transfer. Rezultã cã staţiile de transfer sunt rentabile atunci
când distanţele dintre locul de colectare şi cel de procesare/depozitare sunt suficient de mari.
Pentru a decide dacã este necesarã construirea unei staţii de transfer, trebuie stabilitã distanţa
dintre locul de colectare şi cel de procesare/depozitare de la care sunt justificate costurile suplimentare
21
ale staţiei de transfer. Acest lucru poate fi făcut cu uşurinţã constituind grafice de variaţie ale costului
pe tona de deşeu transportat pentru cele douã cazuri (fig. 3).

Cost
[lei/tonă]

Variaţia costului pentru transportul direct

Variaţia costului pentru staţia de transfer

A – distanţa peste care staţia de

transfer este mai rentabilă

A Distanţa
[km]

Fig. 3. Determinarea pragului de rentabilitate a unei staţii de transfer.

Examinând variaţiile costurilor se observã cã peste o anumitã distanţã, datã de intersecţia celor
douã linii de variaţie, transportul direct este nerentabil în comparaţie cu costul aferent staţiei de
transfer.

6.2. Colectarea şi stocarea provizorie a deşeurilor

Prima fazã a procesului de evacuare a gunoaielor şi anume colectarea şi stocarea la locul de

producere, realizatã in funcţie de sistemul de transport, este in general o parte foarte neglijatã,
insuficient dezvoltatã şi neunitarã din punct de vedere tehnic al întregului sistem de evacuare.
Esenţa sistemului închis de evacuare constã in faptul cã în zonele de colectare gunoaiele sunt
colectate la locul de producere şi depuse în recipienţi de construcţii unitare, adecvate dispozitivului de
încărcare a autovehiculului de transport (în multe cazuri standardizate). Recipienţii umpluţi treptat in
zonele de colectare dinainte proiectate sunt goliţi cu o periodicitate bine determinatã în vehicule de
transport speciale, in sistem închis după care gunoaiele sunt transportate.
Recipienţii de gunoaie - pot fi consideraţi ca anexe ale autovehiculelor de transport şi, ca urmare,
sunt fabricaţi după prescripţii unitare (standarde). In funcţie de mărimea stocării gunoaielor şi de
caracterul zonei de colectare (gradul de construcţie, densitatea locuinţelor) sunt fabricaţi recipienţi cu
diferite volume.
Tipurile de recipienţi de gunoaie utilizaţi în practicã sunt: recipienţi mici, cu volume de 35-50-60 l;
recipienţi mijlocii, cu volume de 90-110 l şi recipienţi mari (containere cu rostogolire, cu descărcare
sau de schimb) cu volume de 1100-1500 l. Recipienţii trebuie sã fie realizaţi astfel încât să
îndeplinească următoarele condiţii:
a. Trebuie sã fie confecţionaţi din materiale rezistente la intemperii, durabili în timp, rezistenţi
la eforturi mecanice (lovituri îndoiri), neutri fatã de acţiunile chimice (de coroziunea provocatã de
produsele in descompunere), neinflamabili (pericol de ardere, inflamabilitate).
b. Sã fie echipaţi cu capace de închidere bune şi uşor manevrabile.
c. Din punct de vedere al formei, recipienţii trebuie astfel concepuţi încât golirea lor sã fie
uşoarã şi rapidã.
d. Trebuie soluţionate manipularea, transportul şi curăţirea lor de către un singur om. Greutatea
lor proprie trebuie sã fie cat mai micã.
e. Partea lor superioarã sã corespundã condiţiilor impuse de dispozitivele de ridicare a
vehiculelor de transport (in cazul sistemelor de golire sau de containere de schimb).
In unele ţãri (se fac încercări şi la noi), se caută introducerea sistemului de colectare a gunoiului in saci
de hârtie sau plastic.
Avantajele sistemului in saci sunt:
22
 1. Manipularea si transportul sacilor închişi, bine legaţi, sunt uşoare si simple, fără emanare de
miros urat, degajarea de praf sau zgomot. Nu sunt necesare vehicule scumpe cu sistem de
încărcare închisã, se reduce numărul muncitorilor de manipulare si încărcare.
2. Nu mai este necesarã operaţia greoaie de curăţare si întreţinere sistematicã a recipienţilor.
3. Se poate elimina suprastocarea nedorită a recipienţilor în perioadele de vârf datoritã cantităţilor
de gunoaie variabile zilnic.
4. Realizarea spatiilor de stocare este mai simplã.
Dezavantajul cel mai mare este cã procurarea sacilor este destul de scumpa. Sacii nu pot fi
utilizaţi pentru transportul zgurii si cenuşii datorită pericolului de aprindere si, ca urmare, evacuarea
acestora trebuie asiguratã separat.

Spatii de stocare a recipienţilor

In incinta clădirilor trebuie asigurate încăperi speciale, corespunzătoare pentru amplasarea si
depozitarea recipienţilor de deşeuri. Economicitatea transportului impune ca vehiculele sã aibă
posibilitatea apropierii cât mai mult de locurile de depozitare a recipienţilor. Pregătirea recipienţilor
pentru golire, respectiv scoaterea lor din spaţiul de depozitare la marginea trotuarului, este făcută în
general manual. In scopul reducerii la minim a consumului de forţă de muncã si de timp, distanta
dintre locul de depozitare a recipienţilor si punctul de oprire a vehiculelor trebuie sã fie pe cât mai
micã. Trebuie asigurat ca intre locul de depozitare a recipienţilor si punctul de încărcare a vehiculelor
de transport sã nu fie pe cât posibil nici o diferenţă de nivel întrucât existenta unei astfel de diferenţe
îngreunează mult operaţiile de evacuare.
Condiţiile de realizare a încăperilor pentru stocarea gunoaielor la noile clădiri sunt următoarele:
- trebuie sã fie amplasate in apropierea intrării in clădire la parter (pe cât posibil, la nivelul
corespunzător nivelului trotuarului) si închise cu uşi corespunzătoare;
- dimensiunile sã fie in funcţie de numărul si tipul recipienţilor; ele trebuie determinate astfel încât
recipienţii sa fie uşor accesibili pe parcursul transportării lor la vehicule.
Trebuie asigurat si spaţiul necesar pentru aşezarea recipienţilor, curăţirii lor, cât si accesul la restul de
instalaţie; pentru curăţarea recipienţilor se poate realiza un loc de spălare separat (eventual in afara
încăperii de stocare). In general, pentru amplasarea recipienţilor cu capacitate de 110 l, este necesarã o
suprafaţă de 0,3 - 0,5 m2/recipient.
- pereţii si căptuşeala pardoselii trebuie sã fie din materiale uşor de curăţat si spălat (în general din
beton sclivisit);
- trebuie asiguratã ventilarea si iluminarea corespunzătoare a încăperii;
- in încăpere trebuie asiguratã apã curentã, gurã pentru deversarea apei murdare (sifon de pardosealã);
robinetul trebuie sã fie echipat cu supapã de ejector, iar capătul lui trebuie sã asigure racordarea
furtunului de spălare.

Colectarea preselectatã
Materialele refolosibile care rezultã din gospodăriile populaţiei, îndeosebi cele de uz casnic si
personal deteriorate sau uzate, sunt aduse de către posesorii acestora sau de către colectorii specializaţi
la punctele de colectare si la centrele de recuperare.
Pentru o cât mai bunã colectare a materialelor refolosibile de la populaţie si unităţi comerciale, au fost
luate si alte mãsuri si anume:
- instalarea la intrarea în blocuri a unor microcontainere pentru hârtie;
- amplasarea pe cartiere, la unităţile comerciale, a unor containere pentru depozitarea spãrturilor de
sticlã etc.
- predarea pe familii a unor saci din material plastic pentru colectarea hârtiei;
- amplasarea, la punctele de recolectare a reziduurilor menajere de la blocuri, a unor containere
inscripţionate pentru colectarea diferenţiata a materialelor refolosibile din gospodăriile populaţiei.
Cu toate aceste masuri, un procent însemnat dintre acestea se regăsesc în reziduurile menajere
evacuate si depozitate in afara localităţilor pe terenuri degradate fără nici un fel de valorificare. Se
apreciază cã în reziduurile menajere colectate de la populaţie din mediul urban existã si materiale
refolosibile in cantităţi de circa 100.000 t/an maculaturã, circa 30.000 t/an metal, circa 5.000 t/an
material plastic si altele.
23
 Colectarea selectivã este determinatã de douã raţiuni:
a) recuperarea mai uşoară a materialelor refolosibile, (M.R.) aceastã recuperare putându-se face
fie înaintea colectării deşeurilor urbane, fie după colectare, in aşa numitele staţii de tratare;
b) uşureazã utilizarea agricolã a deşeurilor urbane, în cazul tratării industriale prin fermentare
(compostare), separând elementele nefermentabile sau vătămătoare. Totodată, trebuie subliniat faptul
cã separarea materialelor refolosibile după ce au fost amestecãte cu deşeuri urbane în bena
autospecialei, in afara faptului cã este o operaţiune grea, care necesitã multã forţa de muncã si utilaje
specializate, este o separare doar parţială, pentru că materialele sunt mult deteriorate (mai ales hârtia si
textilele).
c) Se recomandã, astfel, ca, in mod eşalonat, sã se treacă la aplicarea unui sistem complet de
precolectare pe sortimente a tuturor materialelor refolosibile (hârtie, cartoane, spãrturi sticlã, textile,
mase plastice, cauciuc, metale) si deci sã se doteze fiecare tip de locuinţă cu saci de plastic,
minicontainere, containere recepţionate pe tipuri de materiale etc.
In privinţa organizării serviciului, frecventa colectării va fi aleasã în funcţie de natura
deşeurilor: pentru deşeuri urbane putrescibile sa păstrează sistemul stabilit prin serviciul de salubritate,
iar pentru MR ritmul de colectare poate fi mai rar.
Materialele refolosibile din containerele destinate acestora sunt preluate si transportate, prin grija
municipalităţii, la puncte de selectare, unde se face trierea materialelor si livrarea la uzinele de
prelucrare.
Preselectarea MR direct de la populaţie, fără a mai fi amestecate cu deşeurile urbane, este cea
mai avantajoasã metodã, ce meritã a fi organizatã corespunzător.
Avantajele acestui sistem sunt:
- cheltuieli mici pentru colectare;
- aprovizionarea continuã si echilibratã a punctelor de selectare;
- costul trierii MR este relativ scăzut, comparativ cu cele realizate la incinerarea reziduurilor menajere.
Tehnici si metode de transport
Transportul se face cu autovehicule care sa asigure si uşurarea muncii fizice la încărcarea din
containere sau saci.
Cerinţele principale sanitare impuse faţã de construcţia vehiculelor de tansportat deşeuri care
trebuie întreţinute şi pe perioada exploatării lor sunt următoarele:
a. sã asigure încărcarea gunoaielor rapid si pe cât posibil fără împrăştiere, degajare de praf şi
zgomot;
b. sã asigure transportarea gunoaielor complet închise si o descărcare rapidã;
c. corespunzător caracterului zonei de colectare, sã asigure obţinerea unui factor util de încărcare
şi a unui grad de completare care permite exploatarea vehiculului la parametrii cei mai economi
si folosirea la maximum a capacităţii de încărcare utilã in concordanţã cu raporturile densităţii
volumetrice a gunoaielor din zona de colectare, respectiv cu volumul util al vehiculului;
d. sã fie echipate cu dispozitive de avansare continuã a gunoaielor încărcate şi de repartizarea lor
uniformã;
e. construcţia sã fie simplã şi fiabilã, exploatarea sigurã, fără deranjamente;
f. vehiculele sã corespundã prescripţiilor valabile privind circulaţia pe drumuri publice şi
siguranţa circulaţiei, luând în considerare şi condiţiile de teren.
Pentru asigurarea unor maşini care sã satisfacă integral cerinţele şi din acest domeniu, Uniunea
Europeanã a adoptat Directiva Europeană 89-392 CEE. Aceastã directivã introduce principiul
"responsabilităţii producătorului, indiferent de culpã pentru modul in care maşina îşi îndeplineşte
funcţiile pentru care a fost conceputã, asigurând in acelaşi timp protecţia vieţii şi a sănătăţii oamenilor,
securitatea muncii operatorilor şi protecţia mediului ambiant. In acest scop fiecare producător este
obligat sã facă, pentru fiecare tip de maşinã, o analizã de funcţionalitate, de risc şi siguranţã şi sã ia
toate mãsurile pe care le considerã necesare, pentru ca maşina sã corespundã integral cerinţelor
beneficiarilor. Pentru asigurarea beneficiarilor cã maşina oferitã îndeplineşte aceste exigente,
producătorul remite acestora o Garanţie de conformitate cu Directiva Europeanã 89-392 CEE si
inscripţionează pe maşinã sigla CE, urmatã de anul de punere in fabricaţie. De asemenea, producătorul
va supune maşina testării şi agrementării din partea unui organism autorizat.

24
 7. TEHNOLOGII PENTRU PROCESAREA DE BAZĂ A DEŞEURILOR SOLIDE

O separare şi procesare mai avansată a deşeurilor ce au fost selectate şi procesate la locul de

generare, precum şi separarea deşeurilor amestecate se desfăşoară de obicei în centrele de recuperare a
materialelor sau în centrele ce combină recuperarea şi transferul. Centrele ce combină recuperarea şi
transferul pot realiza separarea, compostarea, bioconversia şi producerea de combustibil.
Preprocesarea deşeurilor solide se face în scopul obţinerii unui flux de deşeuri cu omogenitate
mai mare pentru a permite recuperarea materialelor ca aluminiu, sticlă, metale feroase. Aceste
activităţi, ce se desfăşoară de obicei în unitatea de recuperare, includ: cântărirea, primirea şi stocarea,
sortarea, tocarea şi sortarea cu ajutorul aerului.

Staţiile de cântărire
Cântărirea deşeurilor oferă o informaţie clarã asupra cantităţii primite şi permite stabilirea
costurilor de procesare. Staţia constã într-un cântar-platformã potrivit mărimii camioanelor mari de
transport.
Când camioanele sunt cântărite, se înregistreazã următoarele date: ziua şi ora, datele de
identificare a camionului, masa camionului (tara), masa brutã şi masa netã. Aceste informaţii sunt
folosite şi pentru înştiinţarea deţinătorului camionului privind cantitatea de deşeu transportată. Pentru
depozitarea în rampe de gunoi, cantitatea de deşeuri primitã indică modul cu care capacitatea de
depozitare este folosita şi ajută la determinarea producţiei totale de deşeuri a platformei. Înregistrarea
camioanelor oferă informaţii asupra producţiei de deşeuri de pe rutele folosite de camioane. Toate
aceste date sunt folosite la stabilirea unor rute de colectare mai eficiente.
Staţiile de cântărire pot funcţiona normal, caz în care este necesar un operator, sau automatizat.
În acest ultim caz, şoferii posedă cartele magnetice ce sunt introduse într-un cititor de cartele şi
informaţiile sunt colectate şi prelucrate în mod automat.

Suprafeţele de recepţie şi stocare

Pe aceste suprafeţe se primesc camioanele, se descarcă şi se stocheazã deşeurile materiale
înainte de a fi procesate. Aceste suprafeţe sunt folosite de asemeni ca tampon/amortizor al sistemului de
procesare la intrarea în salturi a deşeurilor. Cele mai multe unităţi de recuperare au o funcţionare în
continuă, chiar dacã deşeurile sunt colectate doar 5 zile pe săptămână, cu un singur schimb pe zi.
Unităţile de procesare a deşeurilor pot realiza rar o viteză de procesare egalã cu viteza cu care
sunt primite deşeurile. Deşeurile nu sunt primite uniform pe durata unei zile de lucru. Existã perioade cu
rate mici de primire şi perioade cu rate mari de primire. Cum alimentarea liniei de procesare se face cu
o rată constantã apar timpi în care cantitatea primitã este insuficientă şi timpi în care cantitatea este prea
mare. De aceea este necesarã stocarea temporarã a deşeurilor. În plus, dacã dacă procesarea se
realizează 24 ore din 24 , trebuie sã existe pe suprafaţa de stocare o cantitate suficientă de deşeuri la
sfârşitul zilei de lucru până când camioanele încep sã aducă din nou deşeuri. Cele mai folosite metode
de stocare a deşeurilor de către unităţile de recuperare sunt:
- puţ şi macara;
- puţ cu fund mobil;
- platformă basculantã;
- sistem de stocare tip ATLAS.
Sistemul cu puţ şi macara (fig. 4) este cel mai vechi şi rămâne cea mai utilizatã metodã de
stocare în unităţile de incinerare a deşeurilor.
Alimentarea grătarului de ardere trebuie făcută alternativ cu deşeuri uscate şi deşeuri umede
pentru a obţine o încărcare termicã constantã a focarului.
Aceastã metodã are avantajul cã necesitã o suprafaţă redusã. Dezavantajele constau în costuri de
întreţinere mari şi dificultatea de control a focului în puţ.
Stocarea în puţ cu fund mobil constã într-un puţ larg cu transportoare cu bandă rulantă la partea
inferioarã. Avantajele metodei constau în automatizare şi capacitate mare de stocare pe o suprafaţa
redusã. Dezavantajele constau în preţuri mari ale construcţiei si dificultatea separării articolelor ce nu
25
pot fi procesate. Acest sistem s-a extins mai puţin datoritã tendinţei unor deşeuri de a se lipi de banda
transportoare.
Sistemul de stocare cu podea basculantã este o alternativã a sistemului cu puţ cu fund mobil.
Acest sistem constã într-o platformã din beton pe care sunt descărcate deşeurile din camion, înconjuratã
de un perete din beton armat proiectat sã opună rezistenţã forţei cu care încărcătorul cu cupa frontalã o
exercitã la încărcarea cupei. Avantajele metodei includ costuri mai mici decât sistemul cu puţ de stocare
şi posibilitatea de curăţare în mod regulat a platformei şi de presortare a deşeurilor.
Sistemul de stocare de tip Atlas (fig. 5) este folosit mult la stocarea talaşului, scoarţei de copac şi
a rumeguşului. Acest sistem constã întru-un bazin de formã circularã care este alimentat pe la partea
superioarã cu deşeuri, printr-o deschizătură. Deşeurile formează o grămadă în formă de con. Adunarea
bucăţilor de material de pe suprafaţa bazinului este realizatã cu ajutorul a 3-6 lanţuri mãturãtoare.
Fiecare lanţ mãturãtor este fixat la un capăt de inelul rotitor care înconjoarã suprafaţa de stocare.
Celãlalt capăt este liber. Cum inelul se roteşte la periferia grămezii, lanţurile mãturãtoare cară deşeurile
spre centru, unde se găseşte un transportor cu bandã, aflat sub podeaua bazinului. Deşeurile cărate de
lanţuri cad pe banda rulantã şi sunt transportate către destinaţia dorită. La acest sistem apare problema
deteriorării podelei datoritã acţiunii abrazive a nisipului şi a sticlei ce se găsesc în deşeuri. Acest lucru
duce la creşterea costului de întreţinere. O altã problemã apare când rezervorul nu este golit complet de
deşeuri şi unele deşeuri care rămân în el o perioadã mai mare de timp, având un conţinut de umiditate
ridicat, încep sã fie biodegradate cu producerea de mirosuri.

abur
generator electric

electricitate
cuptor turbină
rotativ de pereţi ecrane
cazan coş de fum
uscare scruber

macara filtru cu saci

puţ de
stocare

piston de
alimentare
aer de ardere
colectare cenuşă
colectare
cenuşă

Fig. 4. Sistem de incinerare cu puţ de stocare şi macara pentru manipularea deşeurilor.

26
 deşeu

lanţ măturător
bandă
transportoare

inel trăgător perete bazin

Fig. 5. Sistem de stocare tip Atlas.

27
 8. PROCESAREA FIZICĂ A DEŞEURILOR SOLIDE MUNICIPALE

8.1. Reducerea dimensiunilor deşeurilor solide neprocesate

Deşeurile solide brute sunt un amestec de cutii, ziare, sacoşe, cutii de conserve, cauciucuri etc., toate
având dimensiuni şi forme diferite. De aceea, deşeurile primite de către o unitate de procesare sunt verificate în
ceea ce priveşte starea lor. Primul pas al procesării constă în golirea cutiilor şi a sacilor de deşeuri prin
deschiderea acestor containere ce sunt trecute printr-o tobă cu cuţite sau printr-un concasor (fărâmiţător).
Caracteristicile formei şi a distribuţiei după mărime a deşeurilor solide variază mult cu compoziţia lor.
Există o varietate de forme, dar cele mai multe componente ale deşeurilor sunt fie cilindrice, sferice sau plate.
Mărimea constituenţilor deşeurilor poate varia de le un bob de nisip până la un articol de mobilă. Această
diversitate de forme şi mărimi poate influenţa procesarea. Deşeurile solide comerciale au dimensiuni cuprinse în
domeniul (5-20)cm, iar deşeurile solide rezidenţiale au dimensiuni cuprinse în domeniul (2-25)cm. După
sfărâmare, mărimea particulelor amestecului format din cele două tipuri de deşeuri ajunge la (5-9)cm.
Reducerea mărimii deşeurilor solide se realizează în scopul obţinerii unui material relativ uniform ca
mărime. Termenul folosit pentru procesele mecanice folosite în reducerea dimensiunilor şi omogenizarea
deşeurilor este shredding. Există mai multe sisteme de shredding ce prezintă avantaje şi dezavantaje.
Morile cu ciocane sunt echipamentele cele mai folosite. Elementul principal este rotorul şi în funcţie de
orientarea acestuia morile cu ciocane se clasifică astfel:
– mori cu ax vertical (fig. 6.a);
– mori cu ax orizontal (fig. 6.b).

3 5

6
1
a) b)
1-ciocane; 2-ax; 3-carcasă metalică; 4-motor electric de antrenare a rotorului; 5-transportor cu bandă; 6-grătar.
Fig. 6. Moară cu ciocane.

La morile cu ax vertical, deşeul este sfărâmat prin lovirea lor de carcasă în urma impactului cu ciocanele
aflate în mişcare de rotaţie cu viteză mare. Reducerea mărimii deşeului este controlată de spaţiul dintre ciocane
şi carcasă. Carcasa are formă tronconică, baza mică fiind la partea inferioară. Acţiunea de ventilaţie a ciocanelor
produce un curent de aer de sus în jos, care împreună cu gravitaţia trage materialul deşeu în moară. Din moară
va ieşi numai materialul ce are dimensiuni sub o anumită valoare. El va rămâne în moară până la reducerea sub
dimensiunea cerută. Timpul de staţionare în moară a deşeului depinde de spaţiul dintre ciocane şi carcasă.
Numărul de ciocane determină numărul de impacturi, adică mărimea particulelor. Mărimea dorită a particulei
poate fi obţinută modificând numărul şi dispunerea ciocanelor în moară.
Morile cu ciocane cu ax orizontal sunt mai des întâlnite decât primele. La acest tip de moară, mărimea
deşeurilor la ieşire este controlată de grătarul aflat la ieşire. Aceste mori sunt folosite mai mult pentru
sfărâmarea minereului, a pietrelor şi a cărbunelui şi ele nu funcţionează bine la sfărâmarea deşeurilor solide.
Datorită grătarului, moara nu poate evacua deşeul, aceasta suferind distrugeri din partea materialelor cu
dimensiuni mari sau mai dure.
Moara cu ciocane şi nicovală este prevăzută cu unul sau două axe orizontale având sensuri opuse de
rotaţie, pe care sunt montate ciocanele şi o nicovală de care sunt izbite particulele lovite de ciocane (fig. 7).
Această moară necesită putere mică de antrenare şi realizează o reducere accentuată a mărimii particulelor. Alte
avantaje ale acestei mori sunt:
− cost de exploatare redus;

1
− permite unor constituenţi ai deşeurilor să-şi păstreze mărimea originală. De exemplu, recipienţii din metal şi
sticlă nu sunt sfărâmaţi în bucăţi mai mici şi ei se amestecă cu materialele organice din deşeuri şi pot fi separaţi
mai uşor decât dacă ar fi sfărâmaţi. În plus, fracţia organică este mai uşor de procesat şi utilizat când nu este
amestecată cu material anorganic.

ciocan rotor

nicovală

Fig. 7. Moara cu ciocane şi nicovală.

Moara cu discuri tăietoare constă din două rotoare pe care sunt montate discuri tăietoare ce acţionează
ca un foarfece, ele având sensuri opuse de rotaţie (fig. 8). Materialul deşeu este tăiat când este captat între dinţii
discurilor sau este crăpat/rupt. Aceste mori au turaţii reduse pentru rotoarele ce sunt acţionate hidraulic, iar
costurile sunt de asemeni reduse. Cuţitele îşi schimbă automat sensul de rotaţie pentru a elibera materialul blocat
între dinţi. Obiectele mari, cum ar fi anvelopele de cauciuc pot fi sfărâmate cu uşurinţă. Mărimea deşeului care
iese poate fi reglată prin modificarea distanţei dintre rotoare.

rotor

disc cuţit
cu dinţi

Fig. 8. Moara cu discuri tăietoare.

Morile sunt mari consumatoare de energie. De exemplu pentru reducerea dimensiunii la 12,5 cm puterea
consumată este de (3-4,5)kWh/tona de deşeu uscat procesat.
Reducerea volumului
Deşeurile reciclabile precum sunt: hârtia, cartonul, recipienţii din aluminiu sunt balotate pentru a uşura
manipularea şi a reduce costurile de transport. Echipamentele de balotare comprimă materialul pe una sau mai
multe direcţii prin aplicarea unei presiuni de (14-25) MPa cu ajutorul unui piston hidraulic.

8.2. Separarea componentelor deşeurilor

După ieşirea deşeurilor din moară acestea sunt supuse proceselor de recuperare. Prin fiecare proces se
recuperează un anumit component. Interesul este să se recupereze toate componentele reciclabile.
2
 Separarea după mărimea particulelor se realizează prin trecerea deşeurilor printr-o sită. Sitele se
clasifică în funcţie de plasarea lor în fluxul de procesare a deşeurilor în primare, secundare şi terţiare. Sita cu
ochiurile cele mai mari este primară şi este dispusă înaintea tuturor unităţilor de recuperare. Pentru a determina
mărimea ochiurilor sitei, care trebuie să fie potrivită cu cea a particulelor este necesară o analiză a deşeurilor în
ceea ce priveşte mărimea particulelor. O sită rotativă (sau trommel) este folosită pentru procesarea deşeurilor
brute, înainte de sfărâmarea lor, pentru îndepărtarea rocilor, a sticlei, obiectelor din metal, materialelor plastice
de dimensiuni mari, a hârtiei. Trommelul constă dintr-un tub cilindric perforat aflat în mişcare de rotaţie şi care
are axa înclinată faţă de orizontală (fig. 9). Alimentarea cu deşeuri se face pe la partea superioară (capătul aflat
mai sus) şi materialul este cernut pe măsură ce este antrenat de cilindru. Prin rotirea cilindrului, particulele aflate
în contact cu peretele cilindrului se mişcă odată cu acesta până ating o anumită înălţime, după care cad ajungând
la suprafaţa deşeului cu reluarea ciclului. În interiorul cilindrului pot fi prevăzute protuberanţe ascuţite pentru
tăierea şi spargerea sacilor din plastic în care se găsesc deşeurile. Materialul din interiorul cilindrului tinde să
urmeze o traiectorie elicoidală în parcurgerea lungimii cilindrului. Dimensiunea orificiilor cilindrului (sitei)
depinde de tipul materialului care trebuie separat.

alimentare cu
deşeuri

material de
dimensiuni
mari

vedere în interiorul unui trommel

material
mărunţit
Fig. 9. Sită rotativă (trommel).

Sitele cu discuri constau din discuri în formă de cană sau stea montate pe axe rotitoare perpendiculare
pe direcţia de deplasare a materialului deşeu (fig. 10). Discurile se rotesc toate în aceeaşi direcţie astfel că
particulele mai mari, ce nu cad printre discuri vor străbate lungimea sitei. Aceste site pot fi construite pentru a
separa particule cu dimensiuni de la 0,6 cm la 20 cm. Particulele mari, precum recipienţii pot fi separate cu
uşurinţă.
alimentare cu
deşeuri

disc în
formă de agitare
stea

material material de
mărunţit dimensiuni mari

Fig. 10. Sită cu discuri.

Separarea după densitate a deşeurilor

Cele mai cunoscute metode de separare după densitate sunt flotaţia cu lichid şi clasificarea cu aer.

3
 Flotaţia cu lichid separă materialele ce compun deşeurile în două categorii: cele care au o densitate mai
mică decât cea a lichidului şi cele ce au o densitate mai mare decât a lichidului folosit pentru separare.
Clasificarea cu aer este o metodă des întâlnită în separarea uscată după densitate a deşeurilor solide
municipale. Această metodă foloseşte gravitaţia şi curenţii de aer pentru separarea deşeului care este introdus
într-un flux de aer. Deşeurile sfărâmate sunt separate într-o fracţie uşoară cum ar fi: hârtia, plasticul şi alte
materiale uşoare şi o fracţie grea constând din material organic şi anorganic, cum ar fi: pietriş, piese din metal,
etc. Procesul de separare într-un clasificator cu aer depinde de viteza şi debitul de aer.
Factorii ce determină separarea particulelor într-un curent de aer sunt:
− mărimea particulei;
− forma particulei;
− densitatea particulei.
Mişcarea ascensională a aerului creează o forţă de împingere care se opune forţei de gravitaţie a
particulelor deşeului. Această forţă este influenţată de forma particulei şi de numărul Reynolds, dar este foarte
greu să se realizeze o analiză teoretică a proiectării unui clasificator. Fabricanţii de astfel de aparate se bazează
în proiectare pe modele pilot. În fig. 11 este prezentat un clasificator cu aer ce separă particulele anorganice de
cele organice. Componentele cu densitate mică şi rezistenţă la înaintare mare formează fracţia uşoară, iar
componentele cu densitate mare şi rezistenţă la înaintare mică formează fracţia grea. Fracţia uşoară este
constituită în cea mai mare parte din materiale combustibile reprezintă circa (60-80)% din totalul deşeului, în
timp ce fracţia grea este constituită din materiale necombustibile. Principiul de bază al acestei metode constă în
faptul că materialele cu densitate mică tind să se deplaseze în direcţia jetului de aer, în timp ce cele cu densitate
mare se mişcă foarte puţin pe direcţia jetului de aer sau rămân nemişcate.

aer

alimentare
cu deşeuri

materiale
uşoare

jet de aer materiale

grele
Fig. 11. Clasificator cu aer.

Clasificarea cu aer a deşeurilor prezintă câteva probleme, cum ar fi:

− particulele umede au tendinţa de aglomerare şi de formare de particule mai mari;
− hârtia umedă are tendinţa de a se lipi de murdărie antrenând aceasta spre fracţia uşoară;
− particulele mici de sticlă se înfig în hârtie şi în alte deşeuri şi astfel ajung la fracţia uşoară şi nu la cea grea.
Pentru deşeurile care au suferit un proces de separare se poate folosi procedeul de clasificare cu cuţit
de aer. Deşeurile sfărâmate sunt introduse într-un curent înclinat de aer şi componentele vor fi antrenate de
curentul de aer pe o distanţă ce depinde de greutatea şi forma lor. Curentul de aer va transporta hârtia şi
plasticul, iar materialele dense vor cădea mai repede. În funcţie de construcţia clasificatorului se poate face
clasificarea pe 2 până la 5 fracţii. Deoarece procesul de clasificare se face într-o incintă închisă nu sunt
probleme cu praful. Clasificarea cu cuţit de aer prezintă un cost redus de investiţie şi de operare.

4
 aer sub
presiune

materiale materiale
grele uşoare

Fig. 12. Clasificarea cu cuţit de aer.

Separarea magnetică se bazează pe forţele magnetice de atracţie şi de respingere a obiectelor feroase.

Există mai multe tipuri de separatoare magnetice, cele mai multe dintre ele utilizând un scripete magnetic la
capătul unui transportor cu bandă. Datorită forţei de inerţie ce acţionează asupra materialului (deşeurilor) aflat
pe transportorul cu bandă, acesta tinde să se deplaseze în direcţia de mişcare a benzii în timp ce este descărcat.
Magnetul aflat deasupra capătului de descărcare al benzii prinde (datorită forţei de atracţie) materialele feroase
de suprafaţa unei benzi ce acoperă magnetul şi care le transportă către un recipient. În fig. 13, metalele feroase
din deşeu sunt ridicate de primul magnet, sunt lipite de banda ce acoperă magneţii şi transportate la al doilea
magnet, care are polaritate inversă, cauzând astfel rotirea materialului. Aceasta duce la eliberarea (desprinderea)
materialului neferos (hârtie, plastic) ce a fost antrenat de către cel magnetic. Materialul feros este apoi atras de
un al treilea magnet şi transportat la capătul de descărcare al benzii.

1
2 3

materiale
neferoase materiale
feroase
Fig. 13. Separator magnetic.

Eficienţa de colectare a materialului feros din deşeurile solide este de circa 80-85%. Deoarece valoarea
materialului feros recuperat este relativ mică, iar costurile de procesare (transport, recuperare-separare) sunt
mari, uneori mai mari decât valoarea de piaţă, este recomandabil ca recuperarea metalului să se facă pe
parcursul primelor faze de procesare.
În deşeurile solide municipale, aluminiul este principalul metal neferos, el reprezintă circa 80-85% din
conţinutul total de metale neferoase. Prin recuperarea aluminiului se poate obţine un venit de 20 de ori mai mare
pe tonă decât prin recuperarea sticlei, recipienţilor din oţel sau hârtiei.

5
 9. TRANSFORMAREA TERMOCHIMICĂ A DEŞEURILOR SOLIDE

Arderea (incinerarea) este un proces de descompunere termică prin oxidare exotermă la

temperatură ridicată (peste 1000°C). Arderea este folosită pentru a transforma deşeurile într-un material
cu volum redus, nepericulos sau în energie. Principalele elemente chimice constitutive ale deşeurilor sunt:
carbonul, hidrogenul şi oxigenul. Unele deşeuri pot avea un conţinut ridicat de sulf, iar altele de azot.
Când la ardere participă o cantitate adecvată de oxigen, carbonul se oxidează la CO2, hidrogenul la apă
(H2O) şi sulful la SO2. Arderea fiind o reacţie chimică se supune legilor de echilibru chimic, cineticii
chimice şi termodinamicii. Reacţiile de ardere depind de masa de oxigen, timp, temperatură şi turbulenţă.
Arderea deşeurilor poate fi realizată:
− în condiţii stoechiometrice: cantitatea de oxigen folosită la ardere este egală cu cea necesară arderii
complete fără ca în gazele de ardere să se găsească oxigen;
− cu exces de aer;
− cu deficit de aer, adică în condiţii substoechiometrice: ardere parţială, pentru generarea gazelor
combustibile ce conţin CO, H2 şi hidrocarburi. Această ardere este denumită gazificare.
Folosirea oxigenului este în exces în reacţia de ardere se face în scopul obţinerii unei arderi cât
mai complete. Pentru ca reacţia de ardere să fie completă ea necesită un anumit timp. Multe componente
ale deşeurilor au o temperatură de autoaprindere ce trebuie depăşită pentru a se iniţia reacţia de ardere. O
temperatură mai mare a reacţiei de ardere duce la o viteză mai mare de ardere, dar şi la o emisie crescută
de NO. Turbulenţa este la fel de importantă, deoarece ea produce amestecarea gazelor combustibile cu
oxigenul în focar, care este esenţială pentru o ardere completă. Experienţa în arderea deşeurilor a
demonstrat că este nevoie de o temperatură ridicată pentru a distruge componentele toxice şi a recupera
căldura produsă.
Pentru a determina necesarul de aer pentru arderea stoechiometrică trebuie cunoscut conţinutul
procentual de carbon (c), hidrogen (h), oxigen (o) şi sulf (s).
Deşeurile trebuie să fie combustibile pentru a fi distruse. Prin arderea deşeurilor organice rezultă
căldură, gaze de ardere (CO2, H2O, SO2, NO) şi produse solide ale arderii (cenuşa).
Reacţia arderii stoechiometrice este:

S + (O2 + 3,76 N 2 ) → CO2 + H 2 O + 3,76 N 2

9 1 9
C
14+2H4 +3
combustibi l 4 14 4244 3
1442442444443
aer
gaze de ardere

Pentru deşeul cu compoziţia elementară, exprimată masic

c + h + s + n + a + w = 100%

volumul/masa de aer necesar arderii stoechiometrice şi volumele/masele gazelor de ardere sunt date în
tabelul 1.

Tab. 1. Volumele şi masele de gaze de ardere şi aer necesar arderii stoechiometrice.

Masa Volumul
(kg/kg comb.) (m3N/kg comb)
44 22,41
CO2 c c
12 12
18 22,41
H2O h h
2 2
64 22,41
SO2 s s
32 32
⎛ c h s ⎞ ⎛ c h s ⎞
N2 3,76⎜ + + ⎟28 22 ,41 ⋅ 3,76⎜ + + ⎟
⎝ 12 4 32 ⎠ ⎝ 12 4 32 ⎠
A a -

1
 Gaze de 44 18 64 ⎛ c h s ⎞ ⎛ c h s ⎞
c + h + s + 3,76⎜ + + ⎟ 28 + n + μa 22 ,41 ⋅ 4 ,76⎜ + + ⎟
ardere 12 2 32 ⎝ 12 4 32 ⎠ ⎝ 12 4 32 ⎠
Aer de ⎛ c h s o ⎞ ⎛ c h s o ⎞
32⎜ + + − ⎟ 22 ,41⎜ + + − ⎟
ardere ⎝ 12 4 32 32 ⎠ ⎝ 12 4 32 32 ⎠

Incinerarea este o formă fundamentală a procesării termochimice a deşeurilor ce implică oxidarea

rapidă a deşeurilor.
Principalele procese ale arderii deşeurilor solide sunt: uscarea pe măsură ce deşeurile sunt
încălzite la intrarea în focar (umiditatea se evaporă la atingerea temperaturii de 105°C); volatilizarea sau
piroliza (descompunerea termică în absenţa oxigenului), gazificarea carbonului fix şi arderea în faza
gazoasă. În fig. 14 sunt prezentate schematizat aceste procese. Când deşeul solid intră în camera de
ardere, temperatura lui începe să crească ceea ce duce la degajarea volatilelor. După degajarea completă şi
arderea volatilelor rămâne carbonul fix şi cenuşa. Când temperatura din camera de ardere atinge valoarea
de autoaprindere a carbonului fix (>980°C), pe seama arderii volatilelor, începe şi arderea acestuia. Pentru
a realiza o distrugere completă (prin ardere) a întregului material combustibil, temperatura trebuie să fie
mai mare de 980°C în întreg volumul camerei de ardere şi oxigenul să fie în cantitate suficientă.

aer

H2O reacţiile fazei

umiditate gazoase
O2, N2

volatile C3H8, CO, O2 CO, CO2, H2O, O2

C3H8, CO, H2

cenuşă liberă
O2
CO, CO2

carbon şi
cenuşă legată

Fig. 14. Prezentarea schematică a arderii deşeurilor solide.

Conţinutul de căldură

Principalele caracteristici ale deşeurilor de care se ţine seama în alegerea sau proiectarea unui
incinerator sunt:
- conţinutul de căldură;
- conţinutul de umiditate;
- conţinutul de material combustibil şi de material necombustibil.
Conţinutul de căldură este dat de puterea calorifică inferioară sau puterea calorifică superioară.
Puterea calorifică superioară se determină ca şi la combustibilii solizi şi lichizi (conform SR ISO
1928:1995 ce înlocuieşte STAS 5269-82) prin arderea completă a unei cantităţi cunoscute de deşeu în
bomba calorimetrică şi calcularea căldurii eliberate prin măsurarea variaţiei de temperatură a apei din
vasul calorimetrului.
Deşeurile cu putere calorifică mare, conţinut de umiditate mai mic de 50 %, conţinut de cenuşă sub 60 %
pot fi arse fară supliment de combustibil. Deşeurile materiale cu putere calorifică mică, conţinut mare de
umiditate şi cenuşă necesită un combustibil suplimentar pentru a putea fi arse.

2
Conţinutul de căldură al deşeurilor poate fi calculat dacă se cunoaşte compoziţia elementară a deşeurilor.
Datorită preocupărilor privind emisia de compuşi cu clor, când se efectuează analiza elementară se
determină şi conţinutul de halogeni al deşeurilor.
Puterea calorifică superioară a unui deşeu a cărui compoziţie este cunoscută se calculează cu relaţia:
Qsi = 339c + 1440 h − 139 ,1o + 105 s [kJ/kg]
unde: c, h, o, s – procentele masice de carbon, hidrogen, oxigen, respectiv sulf raportate la starea iniţială a
deşeului, (%).
Puterea calorifică inferioară a deşeurilor se poate calcula cu relaţia:
Qii = Qsi − 2500(w − 9h ) [kJ/kg]
În tabelele 2, 3 şi 4 sunt date puterea calorică superioară a componenţilor deşeurilor menajere, compoziţia
deşeurilor menajere şi compoziţia elementară a acestora.

Tab. 2. Puterea calorică superioară a componenţilor deşeurilor menajere

Nr.
Componenţi Puterea calorifică (kJ/kg)
crt.
1 Resturi alimentare 15 000-20 500
2 Hârtie, cartoane 16 000-18 000
3 Textile 16 000-19 800
4 Deşeuri de lemn 18 000-20 600
5 Plastice 29 200-37 600
6 Oase 16 000
7 Policlorură de vinil 40 500
8 Polietilenă 45 000

Tab. 3. Compoziţia deşeurilor menajere - global şi pentru Bucureşti.

Conţinut procentual masic
Tip deşeu
Media pe ţară Bucureşti
Hârtie 13,8 3,56
Materiale plastice 11,0 1,60
Metale 2,5 1,59
Sticlă 5,5 2,20
Textile 3,2 2,10
Diverse (resturi vegetale etc) 64 58,65
Umititate nespecificată 30,30

Tab. 4. Compoziţia elementară a deşeurilor.

Carbon Hidrogen Oxigen Azot Clor Sulf Umiditate Cenuşă
Material
(%) (%) (%) (%) (%) (%) (%) (%)
Deşeuri amestecate 27,5 3,7 20,60 0,45 0,50 0,83 23,20 23,40
Hârtie de împachetat 36,79 5,08 35,41 0,11 0,12 0,23 20 2,26
Ziare 36,62 4,66 31,76 0,11 0,11 0,19 25 1,55
Reviste 32,93 4,64 32,85 0,11 0,13 0,21 16 13,13
Alte hârtii 32,41 4,51 29,91 0,31 0,61 0,19 23 9,06
Plastic 56,43 7,79 8,05 0,85 3,00 0,29 15 8,59
Cauciuc/piele 43,09 5,37 11,57 1,34 4,97 1,17 10 22,49
Lemn 41,20 5,03 34,55 0,24 0,09 0,07 16 2,82
Textile 37,23 5,02 27,11 3,11 0,27 0,28 25 1,98
Deşeuri de grădină 23,29 2,93 17,54 0,89 0,13 0,15 45 10,07
Resturi alimentare 17,93 2,55 12,85 1,13 0,38 0,06 60 5,10

Gazele rezultate la arderea deşeurilor solide municipale au acţiune corozivă asupra componentelor
cazanului de abur, cum ar fi ţevile supraîncălzitorului de abur. Conversia deşeurilor în electricitate se face
cu ajutorul cazanului ce produce abur pe seama căldurii degajate prin arderea deşeurilor, abur ce se
destinde într-o turbină ce antrenează un generator electric (fig. 15). Eficienţa acestei conversii depinde
foarte mult de temperatura aburului. Din păcate, datorită coroziunii rapide ce are loc când temperatura
aburului este ridicată, eficienţa instalaţiilor actuale este de circa 20%. Coroziunea depinde atât de
temperatura gazelor de ardere cât şi de temperatura pereţilor cazanului, aşa cum se poate vedea în fig. 16.

3
 Tipuri de incineratoare
Incineratoarele pot fi proiectate să lucreze cu deşeuri solide municipale procesate sau cu deşeuri
solide municipale neseparate (ardere în masă).
La incineratoarele cu ardere în masă, deşeul solid suportă o procesare minimă înainte de a intra
în incinerator. Deşeul este depozitat pe o platformă unde are loc îndepărtarea obiectelor ce sunt
inacceptabile pentru incinerare. În ciuda verificării efectuate de către operatorul de macara se întâmplă ca
articole necombustibile şi chiar deseuri periculoase să ajungă în mod deliberat sau accidental în
incinerator. Din acest motiv, sistemul trebuie proiectat pentru manipularea acestor deşeuri fără a provoca
distrugeri.
După verificarea deşeurilor, acestea sunt împinse în puţul de stocare sau pe banda transportoare
de alimentare al pâlniei. Alimentarea focarului se face cu viteză constantă. Sistemele de ardere în masă
folosesc focare cu pereţi membrană cu apă (fig. 17). Aceşti pereţi primesc căldura prin radiaţie şi
convecţie. Focarul lucrează la un nivel de temperatură mai scăzut decât focarele ce au pereţii din
materiale refractare. Acestea din urmă, în schimb, sunt mai mici, mai ieftine şi mai eficiente în ceea ce
priveşte recuperarea căldurii.

Coş de fum
Injecţie
amoniac Generare abur Control emisii
Control ardere
poluante
Injecţie Injecţie carbon
Ialimentare
calcar activ
focar

Turbină cu abur

Filtre sac
Turn de Transformator
reacţie electric

Puţ

Strat Ieşire mat. Colectare Colectare Cazan Turbină cu gaze

incandescent metalice cenuşă produşi de recuperator
Ieşire zgură curăţire

Recepţie şi amestecare Focarul cazanului Tratare gaze de ardere Generare electricitate Livrare în reţea

Fig. 15. Schema centralei termoelectrice pe bază de deşeuri menajere Biscaia-Spania.

Combustibilul derivat din deşeuri (CDD) este acea fracţie combustibilă a deşeurilor solide municipale ce
sunt procesate pentru a se înlătura metalele, sticla şi alte materiale necombustibile, obţinându-se astfel un
produs mai omogen. Materialul combustibil astfel obţinut poate fi procesat mai mult pentru a-i creşte
densitatea prin comprimare, sau poate fi mărunţit. Incineratoarele de CDD sunt prevăzute cu grătar
circulant. Datorită conţinutului de energie mai ridicat al CDD, aceste sisteme de ardere pot fi mai mici
decât sistemele de ardere în masă ce ard aceeaşi cantitate de deşeuri.

700
peratura metalului, (°C)

600 Zona coroziunii

500 de viteza mare
400
300 4
200 Zona coroziunii
100 de viteza redusă
 Fig. 16. Coroziunea la incineratoare.

Incineratorul în strat fluidizat- constă dintr-un cilindru vertical metalic, izolat la interior cu
cărămidă refractară, un strat de nisip sau calcar, o grilă de susţinere şi de admisie a aerului de fluidizare şi
de ardere şi un orificiu de introducere a deşeurilor (fig. 18). Aerul de fluidizare face ca stratul de deşeu să
devină fluid şi să se expandeze atingând un volum de două ori mai mare decât cel iniţial. Acest tip de
incineratoare permite arderea unei varietăţi mari de combustibil incluzâd şi deşeuri solide municipale,
biomasă, nămoluri şi deşeuri chimice.
Folosirea calcarului ca material pentru stratul fluidizat permite arderea combustibililor cu conţinut
ridicat de sulf. Calcarul (CaCO3) reacţioneaza cu oxigenul şi SO2 format prin arderea sulfului formând
sulfat de calciu (CaSO4) şi dioxid de carbon (CO2).
Incineratoarele cu camere multiple –sunt compuse din două sau trei compartimente: camera de
iniţiere sau primară de ardere, camera de amestecare şi camera secundară de ardere. Geometria acestor
camere este dictată de doi parametri: vitezele de curgere a gazelor de ardere si timpii de rezidenţă a
acestora. Vitezele gazelor influenteaza amestecarea, iar timpii de rezidenta influenteaza viteza de ardere.
Pentru o ardere completă este necesar un timp de rezidenţă adecvat. Normele privind poluarea aerului
sunt cele care fixează vitezele şi timpii de rezidenţă a gazelor de ardere. Construcţia acestor incineratoare
se poate îmbunătăţi prin cercetare-dezvoltare. Aceste incineratoare folosesc gratare de ardere oscilante, cu
impingere inferioara, gratare in trepte si gratare plane fixe. Gratarele mişcătoare sunt folosite pentru
arderea RDF, dar si pentru arderea deşeurilor neprocesate. Deşeurile neprocesate au un conţinut
neomogen şi mişcarea grătarelor face posibilă expunerea deşeurilor la temperatură ridicată si permite
accesul aerului de ardere la acestea.

5
 Aerul de ardere in incineratoare se introduce in cantitate mai mare de 2-4 ori decat cantitatea de
aer necesar arderii stoechiometrice.

evacuare gaze
de ardere

ţevi
vaporizatoare injecţie amoniac

alimentare
distribuitor aer
incinerator
de ardere
material
fluidizat
ţevi imersate
grilă în strat

colector tuburi
aer de fluidizare imersate în strat

cameră distribuţie pâlnie de

aer de fluidizare colectare

conveier vibrator

Fig. 18. Incinerator în strat fluidizat.

În fig. 19 este prezentat un incinerator cu două camere:

• camera primară de ardere care realizează o creştere rapidă a temperaturii în cameră. Alimentarea
cu aer de ardere se face în mod continuu prin orificii multiple practicate în peretele cel mai de jos.
Forma ovală a camerei provoacă o curgere turbulentă a aerului ce asigură o bună amestecare gazele
de ardere înainte de intrarea în camera de post-ardere. Temperatura este de 700°C – 900°C;
• camera secundară de ardere (camera de post-ardere) asigură ca şi camera principală
descompunerea termică şi oxidarea carbonului ars incomplet şi a gazelor volatile. Această cameră
este dotată cu preîncălzitor de aer.

Poluarea aerului produsă de inceneratoare

Incineratoarele produc următorii poluanţi:

- particule solide;
- SO2, NOx, HC, CO;
- poluanţi periculoşi ai aerului: metalele grele, dioxina, hidrocarburile aromatice şi compuşi ai lor.
Particulele materiale sunt constituite din cenuşă, bucăţi de sticlă, metal, particule de carbon arse
incomplet şi material inert (nisip). Aceste particule se acumulează la poarta inferioară a camerei de
ardere. Cenuşa zburătoare este formată din material necombustibil- oxizi anorganici- incluzand metalele
grele. Particulele de metale grele sunt emise într-o gama largă de dimensiuni. Dacă temperatura în camera
de ardere este ridicată, metalele se găsesc sub formă de vapori. Unele săruri de metale au temperatura de
fierbere mai scazută. O problemă deosebită o ridică mercurul, deoarece are temperatura de fierbere de
373°C. Dacă cei mai mulţi vapori ai metalelor se condensează la răcirea gazelor de ardere, mercurul
rămâne în stare de vapori. Studiile efectuate au arătat că particule foarte mici în fracţia respirabilă (0,1-
15μm) sunt emise de incineratoare. Mercurul poate fi reţinut din gazele de ardere prin filtrarea umedă a
acestora.

6
 Gazele de ardere pot conţine acid clorhidric (HCl) provenit din arderea policlorurii de vinil sau a
altor materiale plastice ce conţin clor. O parte din acidul clorhidric este absorbită de particulele alcaline.
Concentraţia medie a HCl în gazele de ardere provenite de la incineratoare este de 100 –150 ppm.
Temperatura de ardere este in general sub 1100°C, ceea ce limitează producerea de NOx.
Conţinutul de sulf al deşeurilor solide municipale este de apoximativ 0,1-0,2 %. Prin urmare,
emisia de SO2 este redusă.
Producerea unui amestec de gaze acide creează probleme atât de exploatare cât şi de mediu.
Aceste gaze trebuie convertite în forma solidă prin precipitare sau absorbite de către particule solide sau
lichide cu îndepărtarea particulelor rezultate într-o instalaţie specială. Reţinerea gazului acid poate fi
făcută prin filtrare umedă, filtrare semiumedă şi filtrare uscată.
Substanţele foarte toxice (dioxinele şi furanii) sunt produse în incineratoare, la procesarea
chimică, albirea hârtiei cu clor, arderea combustibililor diesel, instalaţiile de ardere casnice, industria de
conservare a lemnului şi la utilizarea pesticidelor. Dioxinele sunt toxice şi cancerigene În general,
controlul dioxinelor şi furanilor este dependent în mare măsură de eficienţa arderii. Exista o corelaţie între
temperatura de ardere, timpul de rezidenţă şi emisiile de dioxină şi furan. In SUA se recomandă ca
temperatura minimă în sistemele de procesare termică să fie de 1000°C ±105°C cu un timp de rezidenţă
de o secundă sau mai mare. Condiţiile care minimizează generarea de CO minimizează şi generarea
dioxinelor şi furanilor. Chiar dacă incineratoarele sunt prevăzute cu instalaţii performante de curăţire a
gazelor de ardere, unele poluări sunt inevitabile.

capac coş
de fum

port prelevare
probe
arzător
material refractar primar
cap coş de fum
termocuplu
termocuplu primar încărcător
coş de fum secundar semi-automat

manta
exterioară

ventilator uşă alimentare

aer

arzător secundar
camera post-
ardere uşă
panou comandă incinerator
ardere
canal aer primar
camera primară de conveior
ardere cu racleţi

evacuare cenuşă
Fig. 19. Incinerator cu două camere.

7
 10. TRANSFORMAREA BIOLOGICĂ A DEŞEURILOR

Materia organică din deşeurile solide municipale ridică o problemă serioasă privind depozitarea,
dar are poate fi tansformată în chimicale utilizabile sau în combustibil. Microorganismele biodegradează
materia organică în gaze, solide şi energie. Pentru ca acestea să lucreze şi să se reproducă este necesar ca
ele să aibă o sursă de energie, un mediu cu pH şi temperatură corespunzătoare şi un substrat netoxic. De
asemenea este important tipul de microorganisme folosite la biodegradare (ele pot realiza transformari
aerobe sau anaerobe). O aplicaţie importantă a principiilor biologice se regăseşte în procesul de
compostare a deşeurilor solide ( resturi vegetale, alimentare).
Compostarea devine o opţiune tot mai populară de management al deşeurilor pe măsură ce
comunităţile găsesc căi de a nu mai trimite deşeurile la rampa de gunoi. Ea poate fi aplicată la
transformarea deşeurilor vegetale şi a fracţiei organice a deşeurilor solide municipale, iar co-compostarea
poate fi aplicată cu deşeurile de noroi.
În condiţiile în care nu se mai găseşte teren pentru depozitarea deşeurilor, legislaţia privind
protecţia mediului devine tot mai restrictivă, iar opoziţia publică faţă de aceste facilităţi creşte, devine tot
mai evident că reducerea surselor şi programele de reciclare a deşeurilor trebuie impelementate.
Compostarea este procesul degradarea biochimică a deşeurilor organice. Produsul final al
compostării este un matarial asemănător humusului, care poate fi folosit ca îngrasamant natural al solului.
Cele mai multe procese de compostare sunt poiectate pentru operarea aerobică (în prezenţa
oxigenului). Într-un proces de compostarea aerobică, microorganismele descompun deşeurile organice
după cum urmează:

Materie organică + O2 ⎯⎯ ⎯ ⎯ ⎯→ celule noi +CO2+H2O+NH3+SO4

bacterii aerobe

Organismele aerobe de compostare sunt: bacterii, mucegaiuri şi protozoare.

Procesul de compostare are este ifluienţat de următorii parametrii: conţinutul de umiditate,
temperatura, conţinutul de oxigen, raportul C/N şi pH.
Conţinutul optim de umiditate este de 50-60%. Sub 50% umiditate, activitatea metabolică scade.
Peste 60% umiditate, accesul oxigenului este blocat prin umplerea golurilor dintre particule şi aceasta
duce la scăderea temperaturii.
Compostarea este un poces exoterm cu variaţii ale temperaturii în timpul procesului de
descompunere dupa cum umează:
- faza psihrofilică 32,7°C → 37,7°C
- faza mezofilică 42,7°C C → 52,7°C
- faza termofilică 67,7°C C → 77,7°C
Cel mai bun rezultat este obţinut dacă faza termofilică poate fi atinsă după câteva săptămâni şi
apoi menţinută. O temperatură mai mare decât cea din faza termofilică poate inhiba activitatea biologică
şi în acelaşi timp bacteriile patogene pot fi distruse.
Oxigenul este esenţial în descompunerea aerobă. Cu un nivel mai mic de oxigen, procesul de
descompunere devine anaerob, care este mult mai lent şi care generează mirosuri. Prin răscolirea şi
ventilarea compostului se poate asigura o concentraţie suficientă de oxigen.
Raportul carbon/azot (C/N) este o masura a conditiilor biochimice optime ce sunt întrunite la
valori cuprinse între 20/1 şi 40/1. Dacă raportul este mai mic decât 20/1 trebuie adăugat material bogat în
carbon, iar dacă este mai mare de 40/1 trebuie adaugaţi compuşi bogaţi în azot.
Valoarea optimă a pH-ului se află în domeniul 6-8. În pimele zile ale pocesului de biodegradare,
pH-ul este mai mic de 5, deoarece se formează acizi organici. Apoi, pH-ul creşte pe măsură ce aceşti acizi
sunt descompuşi în faza termofilică.
Compoziţia biochimică influenţează în mare măsură desfăşurarea procesului. Materiale precum
deşeuri umane, plante, deşeuri alimentare sunt uşor degradabile, iar materialele cu conţinut ridicat de
lignină, cum ar fi scoarţa de copaci, lemnul, deşeuri vegetale şi unele produse din hârtie sunt greu
biodegradate. Înaintea compostării, deşeurile trebuie preprocesate în vederea separării părţii compostabile
de cea necompostabilă (sticlă, plastic, metale).
Co-compostarea constă în compostarea simultană a două sau mai multor fluxuri de deşeuri
diferite cu deşeuri de nămol sau alt material bogat în azot. Deşeurile de nămol oferă umiditate şi nutrienţi
pentru compostare.

8
 Compostarea în gospodăriile individuale este mult practicată pentru transformarea deşeurilor din
curte şi a celor menajere. Această operaţie reprezintă o activitate de reducere a sursei de deşeuri întrucât
materialul compostat nu ajunge în fluxul deşeurilor municipale. Cele mai utilizate metode sunt
compostarea în ţarcuri (fig. 20.a) şi compostarea în stive (fig. 20.b).
Tehnici de compostare
Cele mai utilizate metode de compostare sunt: metoda şirurilor de stive (fig. 21), metoda stivei
statice (fig. 22) şi compostarea în vas închis (fig. 23). În prima metodă, cunoscuta şi ca metodă cu
agitaţie, deşeul de compostat este agitat periodic pentru a se asigura accesul aerului, pentru controlul
temperaturii şi amestecarea deşeului. În a doua metodă (statică), aerul este aspirat prin stiva statica şi
refulat prin altă stivă cu deşeu mărunţit folosită drept filtru pentru reţinerea mirosurilor. Stivele în şiruri
sunt lungi, în formă de trunchi de piramidă cu înălţimea de (2-2,5) m şi lăţimea de (4,5-5,20) m la bază.

amestec de material
compostare de acoperire

surcele de lemn conductă pentru aerare

a) b)

Fig. 20. Compostarea în ţarcuri (a) şi compostarea în stive (b).

Fig. 21. Compostarea în şiruri de stive.

aer

ventilator
compost mărunţit
material deşeu bine conductă
amestecat perforată
bază poroasă (surcele de stivă filtru
lemn sau compost mărunţit) drenare condens

Fig. 22. Compostarea în stivă statică.

Stivele sunt răscolite o dată sau de două ori pe săptămână pe perioada de compostare de
aproximativ 5-6 saptamani, pentru aerare şi amestecare. Înainte de formarea stivelor, materialul organic
este prepocesat. Compostarea în şiruri de stive necesită suprafeţe mari de teren. La compostarea în stive

9
statice, aerarea este realizată prin suflarea sau aspirarea aerului printr-un sistem perforat şi flexibil de ţevi
de drenare.
Sistemul stivelor statice aerate constă dintr-o reţea de ţevi de aerare sau ventilare, peste care este
dispusă fracţia organică procesată a deşeului solid municipal. Înălţimea stivei este de 2-2,5 m şi un strat
de compost fin este asezat deasupra stivei pentru a o izola termic şi a împiedica răspândirea mirosurilor.
Aerul este introdus pentru a oferi oxigenul necesar conversiei biologice şi pentru reglarea temperaturii în
stivă. Folosind senzori pentru temperatură şi oxigen, sistemul poate funcţiona în condiţii optime pentru
activitatea de compostare cu menţinerea unei temperaturi suficient de ridicate pentru a distruge germenii
patogeni.
Compostarea închisă se desfăşoară într-un vas reactor închis. Biologia acestui proces este aceeaşi
ca la procesul deschis. Compostarea închisă permite un control mai bun al mediului (temperatură,
umiditate, aerare) în timpul compostării. Sistemul de compostare în vas are un timp de 14 zile pentru
compostare şi 20 de zile pentru conservare, în timp ce sistemul deschis are un timp de minimum 21 de
zile pentru compostare şi 30 de zile pentru conservare. Sistemul închis necesită o suprafaţă de teren mai
mică. Sistemele mecanice ale vaselor de compostare sunt proiectate sa minimizeze răspândirea
mirosurilor şi timpul de procesare prin controlul mediului din reactor. Costurile de capital şi de exploatare
sunt mai mari.

deşeu solid
pentru compostat
aer şi gaze

material de compostat

aer

ţeavă perforată

Fig. 23. Compostarea în vas închis.

11. PIROLIZA

Piroliza reprezintă descompunerea termică a compuşilor organici în prezenţa redusă a oxigenului.

Este un proces înrudit cu arderea, un proces termic în care materialele organice sunt încălzite pană la
temperaturi ridicate într-un mediu lipsit de oxigen.
Piroliza este un proces de distilare, este o reacţie în care căldura trebuie oferită reacţiei (reacţie
endotermă) pentru ca aceasta să aibă loc.
O reacţie tipică de piroliză utilizând celuloza este:

C 6 H10 O 5 → CH 4 + 2CO + 3H 2 O + 3C

în care se produce un gaz ce conţine metan (CH4), monoxid de carbon (CO) şi umiditate.
Compoziţia şi cantitatea produşilor pirolizei pot fi variate prin controlarea parametrilor de operare
(presiune, temperatură, timp, mărimea materiei prime, combustibili auxiliari). Temperatura mai mare de
760°C favorizează producerea gazelor precum: hidrogen, metan, monoxid de carbon şi CO2. Temperaturi
în domeniul (450-730)°C conduc la formarea gudronului, mangalului şi a lichidelor precum metanol, acid
acetic şi uleiuri.
Deşeul solid municipal este mărunţit până la dimensiunea de 10cm şi apoi trecut printr-un
separator magnetic înainte de a fi introdus în reactorul de piroliză. În reactor (fig. 24), deşeul trece prin

10
zona de uscare, zona de piroliză, zona de gazificare a mangalului şi apoi se depune pe stratul de cenuşă
aflat la partea inferioară a reactorului. Amestecul de aer şi abur injectat la partea inferioară a reactorului
reacţionează cu resturile de mangal producând căldura necesară pirolizei deşeului intrat. O parte din abur
se descompune în timpul reacţiei, iar restul încălzeşte deşeul proaspăt introdus. Gazele formate în reactor
sunt comprimate şi transportate la o instalaţie de producere a energiei electrice cu turbină cu gaze.
deşeu solid alimentator ermetic

gaze produse

zona de uscare 200°C

şi preîncălzire

zona de piroliză
700°C
zona de gazificare
a mangalului 100°C

zona de cenuşă

pâlnie cenuşă

evacuare ermetică
cenuşă
aer+abur

Fig. 24. Reactor (Battelle) de piroliză.

12. DEPOZITAREA CONTROLATĂ A DESEURILOR (WASTE

LANDFILL)
Un depozit este definit ca fiind orice amplasament pentru eliminarea finala a deseurilor
prin depozitare pe sol sau in subteran,.
In functie de tipurile de deseuri care sunt acceptate, depozitele de deseuri se clasifica
dupa cum urmeaza:
• depozite pentru deseuri periculoase (clasa a);
• depozite pentru deseuri nepericuloase (clasa b);
• depozite pentru deseuri inerte (clasa c).

Proiectarea depozitelor de deseuri

Proiectarea unui depozit de deseuri se face in functie de o serie de factori, dintre care cei
mai importanti sunt:
• cantitatea si natura deseurilor ce urmeaza a fi depozitate – se evalueaza in functie de

11
 prognozele de dezvoltare a localitatilor;
• caracteristicile amplasamentului – in raport cu eficienta economica (dimensiuni, durata
de functionare, distanta de transport a deseurilor) si eficienta ecologica (cerinte legate de
protectia factorilor de mediu si a sanatatii umane) necesar a fi realizate;
• posibilitatile de reabilitare si utilizare ulterioara a terenului – se evalueaza in functie de
natura deseurilor depozitate, comportarea acestora pe perioada depozitarii, planurile de
dezvoltarea pe termen lung etc.
Alegerea amplasamentului
Alegerea amplasamentului optim dintre mai multe variante posibile se face pe baza unei
analize pluricriteriale care cuprinde:
• criterii geologice, pedologice si hidrogeologice: caracteristicile si modul de dispunere a
straturilor geologice; structura, adancimea si directia de curgere a apei subterane; distanta
fata de cursurile de apa si alte ape de suprafata; starea de inundabilitate a zonei; folosinta
terenului; clasa de seismicitate; criterii legate de pericole de alunecare, tasare;
• criterii climaterice: directia dominanta a vanturilor fata de asezarile umane sau alte
obiective; regimul precipitatiilor;
• criterii economice: capacitatea depozitului si durata de exploatare (minimum 10 ani);
distanta medie de transport al deseurilor; necesitatea unor amenajari secundare (drumuri
de acces, utilitati etc.);
• criterii suplimentare: vizibilitatea amplasamentului si modul de incadrare in peisaj;
accesul la amplasament; existenta unor arii protejate de orice natura; existenta in zona a
unor aeroporturi, linii de inalta tensiune sau obiective militare.

Construirea depozitelor de deseuri

Un depozit de deseuri trebuie sa aiba in componenta urmatoarele instalatii si echipamente
fixe principale:
• poarta de acces si sistem de paza si supraveghere;
• echipament de cantarire si echipament de receptie pentru cantitati mici de deseuri;
• facilitati pentru verificarea deseurilor si laborator;
• drumuri interioare;
• zone pentru depozitarea deseurilor;
• instalatii pentru tratarea levigatului, respectiv pentru colectarea si evacuarea gazului de
depozit;
• garaje, ateliere si spatii de parcare pentru utilaje;
• echipament pentru curatarea rotilor vehiculelor;
• birouri administrative si constructii sociale.
Aceste facilitati trebuie amplasate, in functie de rolul pe care il au si de caracteristicile
specifice fiecarui depozit (marimea si tipul, perioada de operare stabilita, cantitatea de deseuri,
frecventa de transport, cerintele legale si cele ale autoritatii competente), astfel incat sa asigure o
exploatare optima.
Calea de acces si sistemul de paza si supraveghere
Proiectarea si construirea portii si a drumului principal de acces se realizeaza in functie
de o serie de factori, cum ar fi:
• numarul vehiculelor de transport deseuri si frecventa cu care acestea intra in depozit,
• marimea si tipul vehiculelor,
• caracteristicile drumului public din care se face accesul la depozit.
Sistemul de paza si supraveghere este destinat sa impiedice patrunderea in depozit a persoanelor
neautorizate.
Sistemul de paza si supraveghere poate cuprinde:
• porti si garduri confectionate din materiale corespunzatoare, prevazute cu mecanisme sigure
de inchidere si mentinute in stare buna de functionare; se recomanda o inaltime minima a

12
 gardului de 2 m si o suprainaltare din sarma ghimpata; imprejmuirea perimetrala va fi
inspectata periodic de catre o persoana desemnata;
• sistem video cu camere de supraveghere;
• sistem de paza si securitate asigurat de persoane competente, special instruite in acest scop;
• sistem de alarmare sonora si luminoasa in caz de patrunderi neautorizate.
Componentele sistemului de securitate se stabilesc pentru conditiile specifice ale fiecarui
amplasament.
Echipamentul de cantarire
Depozitul trebuie sa fie prevazut cu echipament de cantarire atat pentru vehiculele
incarcate care intra in depozit, cat si pentru cele descarcate care parasesc depozitul. Acest lucru
se poate realiza cu ajutorul unui singur echipament de tipul platforma de cantarire, sau cu doua
echipamente montate in paralel, pe sensul de intrare, respectiv pe cel de iesire.
Platforma de cantarire trebuie sa aiba o capacitate acoperitoare pentru toate tipurile de
vehicule care pot fi utilizate pentru transportul deseurilor (50 tone greutate bruta). Se pot utiliza
fie platforme de cantarire la nivelul solului, incastrate in sosea, fie platforme suprainaltate la cca.
35 cm fata de nivelul solului, fixe sau mobile, acestea din urma avand avantajul ca pot fi mutate
daca este nevoie. Platformele de cantarire moderne pot fi racordate la un sistem computerizat de
inregistrare a caracteristicilor cantitative si calitative ale incarcaturii de deseuri. Pentru primirea
unor cantitati mai mici de deseuri se utilizeaza alte tipuri de echipamente specifice.
Facilitati pentru verificarea deseurilor si laborator
Echipamentele pentru verificarea deseurilor sunt amplasate intr-o zona special destinata
inspectiei, prelevarii de probe si laboratorului pentru analize.
Drumurile interioare
Drumurile interioare principale au caracter semi-permanent. Deoarece caracteristicile lor
trebuie sa indeplineasca anumite standarde, construirea lor va fi bine planificata, astfel incat sa
poata fi utilizate timp cat mai indelungat, iar costurile necesare pentru noi investitii sa fie cat mai
reduse.
Drumurile interioare temporare au o durata scurta de utilizare, ele facand legatura intre
drumurile interioare principale si zona de depozitare. In general, aceste drumuri sunt construite
din deseuri de materiale de constructii aduse pentru depozitare pe amplasamentul respectiv.
Deoarece in aceste zone apar probleme de compactare si tasare diferentiata, drumurile temporare
vor fi desfiintate inainte de depunerea altor deseuri pe zonele respective.
Zonele pentru depozitarea deseurilor
Amenajarea initiala a zonelor pentru depozitarea deseurilor cuprinde doua operatii de
baza:
• impermeabilizarea bazei si a marginilor depozitului;
• realizarea sistemului de drenare si evacuare a levigatului.
Impermeabilizarea depozitelor de deseuri
Alegerea sistemului optim de impermeabilizare se face, pentru fiecare caz in parte,
tinand seama de o serie de factori, printre care cei mai importanti sunt:
• natura deseurilor ce urmeaza a fi depozitate;
• conditiile hidrogeologice si natura suprafetei amplasamentului;
• solicitarile ce pot aparea in timpul exploatarii;
• natura si caracteristicile materialului utilizat.
Sistemul de impermeabilizare trebuie sa asigure atat etanseitatea intregului depozit, cat
si:
• stabilitate chimica si termica fata de deseurile depozitate si fata de solul de dedesubt (inclusiv
fata de umezeala si activitatea microorganismelor);
• rezistenta mecanica la eforturile care apar in timpul constructiei si in timpul exploatarii;
• rezistenta la fenomenele meteorologice (inlcusiv la inghet, la temperaturi ridicate si la raze
ultraviolete);

13
• stabilitate dimensionala la variatiile de temperatura;
• rezistenta la imbatranire, elasticitate suficienta si rezistenta la rupere.
Solutia de impermeabilizare trebuie sa tina seama de caracteristicile naturale ale
amplasamentului ales, si in mod special de conditiile geologice si hidrogeologice care formeaza
bariera geologica. Se considera ca bariera geologica indeplineste conditiile necesare pentru
impermeabilizare daca ea are urmatoarele caracteristici:
• grosime ≥ 1 m, coeficient de permeabilitate (k) ≤ 10-7 m/s – pentru depozitele de deseuri
inerte;
• grosime ≥ 1 m, k ≤ 10-9 m/s – pentru depozitele de deseuri nepericuloase;
• grosime ≥ 5 m, k ≤ 10-9 m/s – pentru depozitele de deseuri periculoase.
In cazul in care aceste conditii nu sunt indeplinite in mod natural, bariera geologica va fi
completata cu un strat de argila sau alt material natural cu proprietati echivalente.
Stratul natural de impermeabilizare va fi completat cu un strat polimeric format din
geomembrana, geotextile si straturi de drenare, astfel incat impermeabilizarea cuvetei depozitului
va avea o structura de tipul celei prezentate in figura de mai jos.
In functie de natura deseurilor ce urmeaza a fi depozitate, implicit de gradul de etansare
dorit, impermeabilizarea se poate realiza prin:
• etansare simpla prin geomembrana;
• etansare simpla prin geocompozit cu strat mineral etans;
• etansare combinata cu geomembrana si material argilos;
• etansare dubla cu geomembrana;
• etansare combinata, dubla sau tripla, cu geomembrana si material argilos.
La partea superioara a taluzului, geomembrana trebuie sa fie ancorata in mod
corespunzator, pentru a face fata la solicitarile mecanice si pentru a impiedica alunecarea
acesteia.
Materialele geosintetice (geomembrane si geotextile) utilizate pentru amenajarea
depozitelor de deseuri trebuie sa aiba anumite caracteristici de baza prin care sa se asigure
indeplinirea anumitor exigente specifice:
• exigente functionale – legate de indeplinirea functiilor pentru care sunt utilizate;
• exigente constructive – legate operatiile de constructie si de amplasare in teren, care trebuie
sa nu afecteze caracteristicile functionale;
• exigente de durabilitate – legate de faptul ca materialul trebuie sa-si pastreze caracteristicile
functionale pe toata durata de exploatare a depozitului.
Realizarea sistemului de drenare si evacuare a levigatului
Sistemul de drenare si evacuare a levigatului este format din:
• strat de pietris;
• sistem de drenuri absorbante si colectoare.
Caracteristicile sistemului de drenare a levigatului (panta, distanta intre conducte etc.) va
fi stabilit de catre proiectant, in fiecare caz in parte, in functie de conditiile specifice fiecarui
amplasament (relief, regimul precipitatiilor, tipul deseurilor depozitate). Zonele pentru
depozitarea deseurilor vor fi imprejmuite cu santuri de garda pentru colectarea apelor meteorice;
acestea vor fi epurate si / sau eliminate de pe amplasament impreuna cu levigatul.
Instalatiile pentru tratarea levigatului
Aceste instalatii au rolul de a aduce valorile indicatorilor caracteristici levigatului in
limite admisibile pentru evacuarea in sisteme de canalizare sau in ape de suprafata.
Caracteristicile cantitative si calitative ale levigatului variaza in timp si in functie de natura si
cantitatea deseurilor depozitate, iar proiectarea si construirea instalatiilor pentru tratare trebuie sa
tina cont de aceste aspecte.
Fiecare caz in parte necesita o evaluare proprie, alegerea variantei optime de tratare a
levigatului facandu-se in functie de:
• cerintele legale referitoare la deversarea levigatului, inclusiv cele impuse de autoritatea

14
 competenta;
• caracteristicile cantitative si calitative ale levigatului;
• alte aspecte tehnico-economice: costurile construirii unei instalatii de tratare proprii,
posibilitatea evacuarii levigatului in influentul unei statii de epurare orasenesti, costul
aplicarii diferitelor metode de tratare etc.
In general, este necesara aplicarea unor metode de tratare pentru indepartarea urmatorilor
impurificatori:
• compusi organici biodegradabili si nebiodegradabili;
• compusi toxici organici sau anorganici;
• amoniac si ioni nitrat;
• sulfuri;
• compusi volatili urat mirositori;
• materii solide in suspensie.
Pot fi utilizate urmatoarele tehnici de tratare:
• tratare biologica: anaeroba, aeroba, aeroba prelungita pentru eliminarea azotului (nitrificare/
denitrificare); un sistem eficient si putin costisitor care poate servi ca faza de pretratare
inaintea deversarii in influentul unei statii de epurare orasenesti este lagunarea;
• tratare prin procedee fizico-chimice: coagulare-floculare, flotatie-precipitare, ultrafiltrare,
evaporare.
In anumite cazuri, in functie de scopul urmarit, pot fi aplicate si alte procedee fizico-chimice:
• stripare cu aer pentru eliminarea amoniacului;
• adsorbtie pe carbune activ pentru indepartarea urmelor de compusi organici;
• osmoza inversa pentru eliminarea particulelor in suspensie sau coloidale, a azotului
amoniacal, a metalelor grele si a materiilor dizolvate.
In functie de conditiile locale specifice si de caracteristicile levigatului (daca acestea se
incadreaza sau nu in limitele stabilite de normele legislative in vigoare), acesta poate fi deversat
direct sau colectat local si apoi transportat in influentul unei statii de epurare orasenesti.

Instalatiile pentru colectarea si evacuarea gazului de depozit (gaz de dponie, landfill

gas)
Aceste instalatii au rolul de a asigura colectarea controlata a gazului de fermentare care
se formeaza, pentru o perioada lunga de timp, in toate depozitele ce contin deseuri
biodegradabile.
In urma descompunerii anaerobe a deseurilor se formeaza gazul de depozit (gaz de
fermentare), cu o compozitie in care predomina CH4 si CO2 si la care se adauga mici cantitati de
hidrogen sulfurat, monoxid de carbon, mercaptani, aldehide, esteri, urme de compusi organici.
Cantitatile de gaz de depozit pot varia semnificativ atat in cazul aceluiasi depozit, in timp, in
functie de o serie de parametri (varsta depozitului, tipul deseurilor depozitate, modul de operare
etc.), cat si de la un depozit la altul. Procesul de migrare a gazului din masa de deseuri este
influentat de: concentratia gazelor din sol, distributia gradientilor de presiune, proprietatile
fizico-chimice ale straturilor de deseuri, ale materialului de acoperire si ale solului. In cazul in
care gazul format nu este evacuat controlat din depozit, migrarea si acumularea acestuia pot
prezenta o serie de riscuri, printre care: pericol de incendiu prin auto-aprindere; degajare de
mirosuri neplacute si de compusi toxici (hidrogen sulfurat, compusi organo-fosforici, alte
substante organice nesaturate); afectarea componentei biologice a solului, prin reducerea
concentratiei de oxigen; pericol de explozie, prin posibila aparitie a acumularilor de gaz in
vecinatatea zonelor rezidentiale; cresterea acumularilor de gaze ce contribuie la efectul de sera.
Evacuarea controlata a gazului de depozit este necesara atat pentru evitarea aparitiei riscurilor
mai sus mentionate, cat si pentru valorificarea metanului, in cazul in care aceasta este rentabila.
Modul de evacuare a gazului de depozit depinde de conditiile specifice fiecarui depozit si de
scopul urmarit (arderea controlata a gazului sau utilizarea acestuia). De obicei se utilizeaza

15
tehnici de ventilatie pasiva – puturi de gaz, drenuri de gaz, transee de ventilatie, bazate pe
migrarea gazului catre punctele cu presiune scazuta. Ventilatia activa se realizeaza prin pomparea
gazului colectat prin puturi sau drenuri; aceste tehnici sunt recomandate in cazul depozitelor
mari, in care inaltimea depunerilor depaseste 8 m. Gazul colectat este valorificat in energie
electrica, surplusul este supus unui proces de ardere controlata.

Cantitatea de biogaz produs în timp depinde de mulţi parametri. Vechimea depozitului de

deşeuri este un factor determinant, datorită începerii descompunerii deşeului după aproximativ 3
luni de la depozitare şi întinderii acesteia pe o durată de 20-50 ani. În primii ani de la depozitarea
deşeului, rata de generare creşte rapid de la 0 la 11 m3/(tonă·an), după care urmează o reducre
continuuă a acesteia. Rata de generare a biogazului depinde de temperatura internă a stratului de
deşeu şi în mică măsură de condiţiile atmosferice. Temperatura optimă de producere este de (35-
37)°C. Schimbările sezoniere de temperatură influenţează puţin rata de generare, deoarece
reacţiile de descompunere a deşeurilor organice asigură o temperatură aproape constantă în
decursul anului de circa 50°C. Un alt parametru important este conţinutul de umiditate al
deşeurilor. Ideal ar fi ca acesta să rămână între 50 şi 60% (mas). Cu cât deşeul depozitat este mai
umed cu atât este mai mare rata de descompunere. O umiditate mai mare a deşeului, de peste
65%, conduce la producerea de cantităţi importante de levigat necesitând colectarea şi
îndepărtarea acestuia. Când deşeurile au un conţinut mai mic de 30% el se va degrada mult mai
încet deoarece activitatea microbiană este inhibată. Tipul de deşeuri depuse poate influenţa atât
compoziţia cât şi cantitatea de biogaz produs. Deşeurile organice produc în principal gaz ce
conţine CH4 and CO2, faţă de deşeurile sintetice care pot fi inerte, ca sticla, sau produc gaze
specifice ca H2S, în cazul degradării unor materiale plastice. Caracteristicile fizice, ca adâncimea
stratului şi caracteristicile chimice ca pH-ul pot influenţa mult rata de producere a biogazului.
Pentru obţinerea producţiei maxime de biogaz, stratul trebuie să fie suficient de adânc pentru a
asigura descompunerea anaerobă şi ph-ul trebuie să aibe o valoare apropiată de cea neutră, adică
de 6,8-7,2.

Generarea biogazului de la depozitele de deşeuri solide municipale

Imediat după ce deşeurile au fost depozitate, componenţii organici sunt supuşi reacţiilor
biochimice. Generarea gazelor are loc în 5 faze aşa cum este ilustrat în fig. 2 [6].

Faza
Compoziţie gaz, [% vol]

Fig. 2. Fazele de generare a biogazului de la depozitele de deşeuri solide municipale [6].

Prima fază este faza de ajustare iniţială, în care componenţii organici biodegradabili ai
deşeurilor sunt supuşi descompunerii de către bacterii în condiţii aerobe (datorită înglobării unei

16
anumite cantităţi de aer în stratul de deşeu). Această reacţie este similară cu arderea pentru că
produşii formaţi sunt CO2 şi vapori de apă.
În cea de-a doua fază, denumită faza de tranziţie, oxigenul este consumat în totalitate şi
începe descompunerea anaerobă.
În faza a III-a, faza acidă, activitatea bacteriilor începută în faza a doua se intensifică
producând o mare cantitate de acizi organici şi o cantitate redusă de H2. În prima etapă, bacteriile
fermentative hidrolizează compuşii cu masă moleculară mare (celuloză, amidon, pectina, lipide,
polimeri, proteine) în compuşi cu molecule mai mici ce pot fi folosite de microorganisme ca
sursă de energie. În a doua etapă, etapa acidogeneză, bacteriile convertesc compuşii rezultaţi în
prima etapă în compuşi cu masă moleculară şi mai mică, ca acidul acetic (CH3COOH), acidul
propionic, acidul butiric şi etanolul. Gazele generate în această fază sunt: NH3, H2S, CO2. Reacţia
reprezentativă este:

C6 H12O6 → 2C2 H 5OH + 2CO2

(glucoza)→(etanol)
Faza a IV-a este faza metanogenă, în care se formează metanul sub acţiunea bacteriilor
metanogene, fie prin descompunerea acizilor în CH4 şi CO2, fie prin reducerea CO2 cu H2. În
această fază pH-ul creşte la valori cuprinse în domeniul 6,8-8. Principale reacţii sunt:

CH 3COOH → CH 4 + CO2
CO2 + 4 H 2 → CH 4 + 2 H 2O

Faza a V-a este faza de maturare. Deoarece apa se infiltrează prin stratul de deşeu, o
parte a materialului biodegradabil ce nu era mai înainte disponibil va fi convertit.
Compoziţia tipică a gazului de la depozitele de deşeuri este dată în tabelul 1.

Tab. 1. Compoziţia gazului generat de depozitele de deşeuri solide municipale [6].

Component Participaţie volumică
(raportată la starea
anhidră)
Metan 45-60
Dioxid de carbon 40-60
Azot 2-5
Oxigen 0,1-1
Hidrogen 0-0,2
Amoniac 0,1-1
Monoxid de carbon 0-0,2
Mercaptani, hidrogen sulfurat, benzopirol, 0,01-1

Conversia anaerobă a deşeurilor dolide municipale poate fi descrisă la modul general de

reacţia:

⎛ 4a − b − 2c + 3d ⎞ ⎛ 4a + b − 2c + 3d ⎞
Ca H bOc N d + ⎜⎜ 4 ⎟⎟ H 2O → ⎜ ⎟CO2 + dNH 3
⎝ ⎠ ⎝ 8 ⎠

unde termenul CaHbOcNd reprezintă compoziţia molară a materiei prezente în deşeu la începtul
descompunerii.

17
Estimarea emisiei de metan de la depozitele de deşeuri

De estimarea emisiilor de metan de la depozitele de deşeuri solide municipale s-au ocupat

cercetători din diferite ţări. Cele mai multe încercări au fost îndreptate spre estimarea emisiei de
gaz de la depozitele de deşeuri pentru extracţia şi utilizarea ca sursă regenerabilă de energie.
Aceste metodologii pot fi folosite şi la estimarea emisiilor de gaze cu efect de seră de la
depozitele de deşeuri.
Metodele folosite în literatura de specialitate includ pe cea mai simplă, bazată pe bilanţul
masic, denumită şi metodota implicită (dezvoltată de Bingemer şi Crutzen [1]), metoda
stoechiometrică, metoda triunghiulară şi metoda LandGEM.
Metodologia dezvoltată de Bingemer şi Crutzen este folosită de ghidurile IPCC [9] ca
metodologia implicită pentru estimarea emisiilor de metan de la depozitele de deşeuri solide
municipale. Formula de calcul este:

QCH 4 = MSWT ⋅ MSWF ⋅ MCF ⋅ DOC ⋅ DOC F ⋅ F ⋅ ⎛⎜ − R ⎞⎟(1 − OX ) [tone/an]

16
⎝ 12 ⎠

unde:
MSWT = cantitatea totală de deşeuri solide municipale generată, tone/an;
MSWF = fracţia de deşeuri solide municipale generate ce se depune. Se consideră că
numai 91% din deşeurile generate se depozitează. Restul de 9% se reciclează, se arde la locul de
generare şi la locul de depunere sau nu ajunge la depozit datorită ineficienţei sistemului de
management al deşeurilor;
MCF – factor de corecţie a metanului. Depinde de metoda de depozitare şi adâncimea
depozitului. Pentru depunere neacoperită şi adâncime sub 5m, IPCC recomandă valoarea 0,4;
DOC – fracţia de carbon organic degradabil. Depinde de compoziţia deşeurilor şi variaza
de la un oraş la altul. Se determină cu relaţia:

DOC = 0,4 A + 0,17 B + 0,15C + 0,3D

în care A - conţinutul de hârtie, carton şi textile, %;

B – conţinutul de frunze, iarbă, %;
C - conţinutul de fructe şi legume, %;
D - conţinutul de lemn, %.
DOCF – fracţia de carbon organic degradabil ce este convertită în biogaz. Se calculează
cu relaţia:

DOC F = 0,014t + 0,28

în care:
t este temperatura din zona anaerobă a stratului de deşeu, °C. Se consideră că în zona
anaerobă a stratului de deşeuri, temperatura are valoarea constantă de 35°C;
F – fracţia de metan în gazul de depozit. Se consideră egală cu 0,5;
R – fracţia de metan recuperat;
OX – factorul de oxidare a metanului. Se consideră că la partea superioară a stratului de
deşeuri, unde este prezent oxigenul are loc oxidarea metanului. Acest factor nu este acceptat în
mod unanim şi prin urmare poate fi considerat egal cu zero.

18
 Garajele, atelierele si spatiile de parcare pentru utilaje
Aceste dotari sunt necesare pentru a asigura buna functionare a echipamentelor mobile utilizate
pentru operarea depozitului de deseuri.
Echipamentele mobile cuprind in general:
- buldozere – pot fi dotate cu diferite tipuri de lame si senile profilate pentru deplasarea,
omogenizarea si compactarea deseurilor; sunt utilizate atat pentru depozitarea efectiva a
deseurilor, cat si pentru alte activitati de mentinere a bunei functionari a depozitului;
- încarcătoare;
- compactoare cu role;
- screpere;
- excavatoare hidraulice.
În fig. 25 este prezentată o secţiune printr-un depozit de deşeuri.

conductă pentru extragerea gazuluide depozit

sol
geomembrană
strat argilă compactată

conductă colectare
apă de suprafaţă

strat transport gaze membrană

filtrantă
deşeu strat pietriş
transport levigat

geomembrană
fundaţie
strat argilă compactată
conductă colectare levigat

Fig. 25. Secţiune printr-un depozit de deşeuri.

19