„Dansul ca eliberare de tirania nemișcării și a izolării”

Să vorbești despre dans în vreme de pandemie ar putea părea o impietate.

Dansul a fost nu de multe ori văzut ca o exuberanță facilă.
Fiind cea mai veche formă de artă, dansul l-a însoțit totuși pe om chiar și în
momentele lui dramatice; boala și chiar moartea au fost sublimate prin dans.
Dar dansul – care este nu doar o formă de artă, ci și o componentă a vieții
sociale – a cunoscut chiar și o formă ”epidemică” prin contaminarea mulțimilor
cu ”demonul” dansului. E cunoscută epidemia dansantă din Strasbourg din anul
1518, relatată de Paracelsus, care ne povestește despre o oarecare Frau Troffea
care a început să danseze spontan pe străzi, antrenând treptat o întreagă
comunitate care a continuat să danseze zile și nopți, până la epuizare, spre
îngrijorarea autorităților. Fenomenul, expediat de analiști în zona efectelor unor
substanțe psihogene sau în cea a epifenomenelor unei forme de stres colectiv,
intrigă și azi, fiind o formă de manifestare încă nedeslușită și care are rădăcini
adânci în psihismul uman cel mai profund.
Chiar zilele acestea, la Paris, în arondismentul 18, a apărut un fenomen similar.
Oamenii au ieșit spontan pe stradă și, ignorând izolarea, au început să danseze
pe melodia „Laissez-moi danser” a celebrei Dalida. De la „terpnos logosul”
medicinei antice grecești, prin muzică, este știut că vibrațiile sunetelor ne
influențează sufletul. Ni-l vindecă. Dar omul este și corp, iar rolul terapeutic al
dansului e cunoscut chiar înainte de lumea antică. Muzica și dansul,
îngemănate, ne-au fost din timpuri imemoriale doctorul și leacul căderilor
noastre în haosul bolii. Poate că un resort inconștient ne împinge, atunci când
medicina modernă depune armele, să ne întoarcem la medicul primordial,
singurul care știe să ne vindece în același timp și sufletul și corpul.
Dar cel mai evident lucru în aceste zile teribile este faptul că oamenii simt
nevoia să-și exprime opoziția la tirania bolii prin dans. Oare nu pentru că dansul
este resimțit de noi toți ca ultima formă a eliberării, a eliberării de teamă, de
frica de boală și de moarte, dar și a eliberării de tirania lui „a sta”, de tirania
nemișcării și de cea a izolării, identificabile în adâncul ființei noastre cu
moartea însăși? Într-un astfel de context, dansul pare a redeveni expresia însăși
a libertății noastre absolute: interioară și exterioară în același timp.