Richard III – Dansul morții

Mihai Măniuțiu a fost, cred, unul dintre primii regizori români care a înțeles,
după marele succes cu Furtuna lui Liviu Ciulei de la Bulandra, spectacol pentru
care făcusem mișcarea scenică și câteva momente coregrafice, că teatrul
românesc nu se mai putea înnoi, nu-și mai putea revigora sângele obosit de o
prea lungă endogamie stanislavskiană decât printr-o aventurare dincolo de
teritoriul nativ, dincolo de sfera prea vechilor înrudiri cu formele și mijloacele
teatrului confecționat din ”pielea personajului” și din ”psihologia” lui, adică
printr-un gest exogamic al acestui gen de teatru guraliv, prin mariajul fast și
salvator cu tăcerile adânci ale dansului.
Desigur e o supoziție. Nu am discutat lucrurile astea cu Mihai. Eram grăbiți să
lăsăm libere energiile imense care se acumulaseră în jurul unei întâmplări
fericite care pusese împreună un actor genial și încărcat de lungi așteptări și care
prezenta deja toate simptomele exploziei de talent ce avea să urmeze, un
regizor obișnuit cu pericolele fertile pe care le asuma cu un curaj de samurai, o
scenografă care intra ușor – era lucru știut – în rezonanță armonică cu orice ton
dacă simțea o vibrație puternică în jurul ei, un scenograf rafinat care știa să facă
decoruri din umbre, un muzician capabil să traducă gânduri în sunete
și...”ultimul pe listă cu voia dvs.” un coregraf care, culmea potrivelii,, provenea
dintr-o familie cu lungă tradiție militară.
Mihai nu avea niciun plan. Mi-a spus doar că vrea un ”balet al guarzilor” și că
vrea să aducă pe scenă vreo 30 de studenți de la UNATC. De fapt, dacă mă
gândesc bine, exista un plan. Cam ca planurile lui Richard III care spune în mai
multe rânduri în textul lui Shakespeare: ”Eu am un plan: îi tai capul!”. Cam ăsta
cred că era și ”planul” lui Mihai; să tăiem capul teatrului de spus texte pe gură,
al teatrului așezat în jilțuri, al teatrului ”psihologic” , al teatrului ”teatral”, al
”teatrului” din teatru. Primul semn că mergeam spre asumarea unei astfel de
”crime” a fost spațiul gol, semn al unei necesare ”tabula rasa” în raport cu orice
montare shakespeareană anterioară. Spațiul urma să fie – o simțeam încă de la
repetiții, unde guarzii umpleau toată scena uneori – un loc al umbrelor, al
urletelor de durere și al unui grund sonor curgând continuu în scenă ca un sânge
rece, închegat.
Când au început să apară și costumele Doinei Levința m-am bucurat. Vedeam în
ele, datorită suprapunerilor de structuri buboase , amestecate parcă cu texturi
leprozice sclipind în lumina verdatră ca niște bale metalice de limacși, un fel de
gintă a unor oameni-batracieni, reptiloi gata să înghită orice mișcă.
Configurarea spațiului era gata. Nu mai erau necesari pereții din piatră ai
vreunui castel din Northamptonshire pe care să se prelingă, lichefiată, durerea
oaselor personajelor, trosnetul articulațiilor mutilate de frig și de frică. Totul era
în costumele acelor batracieni lacomi și uzi de o lumină neagră amestecată cu
sclipiri de mătasea broaștei.
Guarzii erau o extensie a nebuniei lui Richard. Forma fizică a acesteia. O
amplificare a violenței personajului jucând rolul cutiei de rezonanță a ”corzii
ciupite” care era tot timpul ducele de Gloucester.
Deși Marcel Iureș credea că e bine să se țină la distanță de guarzi pentru a
câștiga o prestanță care ar fi trebuit să fie câmpul magnetic în interiorul căruia i-
ar fi manipulat ca între pereții unei celule, a trebui să-l amestec pe Iureș cu
guarzii, corp-la-corp pentru a pune semnul identității – o identitate fizică – între
regele scelerat și tăișurile acțiunilor sale. Guarzii au devenit, așa, o multiplicare
demonică, o ”legiune” a întunericimii din mintea și din sufletul lui Richard. Era
o răsturnare cantitativă și calitativă a raportului dintre rege și sabie în care sabia
devenise rege și făcea doar ce știe sabia: tăia. Tăia capete.
După premieră, care a fost un șoc pentru multă lume, am știut că acolo, echipa
din care am făcut parte a produs și ea un paricid necesar: a tăiat capul unui
teatru matusalemic, muribund și putrid înlocuindu-l cu unul așezat pe vigoarea
dansului și a bețiilor cosmice ale acestuia. Murise acolo la Odeon o stea pitică
din corpul căreia explodase o Supernovă.

Sergiu Anghel
București, 16.06.2022