O curățenie și o ordine de sanatoriu înghețau totul,iar atmosfera era încărcată de un miros

pătrunzător de ulei. Proveniența mirosului era, precum văzu Felix, pe dată ce se așeză pe un
fotoliu la invitația Aureliei, de la un număr incalculabil de tablouri în ulei, puse în rame grele
bronzate, care acopereau aproape în întregime pereții anticamerei și ai salonului. Felix, care se
aștepta sa fie chemat spre a face cunoștință cu Titi cel corigent, văzu că Aurica arăta
predispoziiuni de a-l trata ca pe un musafir al ei, propriu. [...].
Aurica luă una câte una pernele și le puse sub ochii lui Felix, în vreme ce Simion le
urmărea mișcările plin de o vizibilă mândrie. Broderiile erau făcute cu foarte multă
îndemânare,însă cam bătătoare la ochi și de un desen banal. Felix fu purtat apoi prin fața
tablourilor, care, precum i se spuse, erau opera lui Simion și a lui Titi. Simion avea numai câteva
și începu să le arate cu degetul către Felix, căutându-i cu insistență aprobarea pe față.
— Ce zici de ăsta, dar de ăsta?
Și povesti împrejurările în care le-a pictat pe fiecare și de unde-i venea ideea. Picturile lui
Simion și ale lui Titi, mai cu seamă ale acestuia din urmă, erau de o dexteritate indiscutabilă.
Mâna știa să întindă bine culoarea, desenul era îngrijit, și în chiar diformitățile unor portrete se
simțea vocația unor mâini de probabili artiști. Nu erau în nici un caz picturile stridente care se
confecționează prin pensionatele de fete. Cu toate acestea, atât în forma, cât și în cantitatea
picturilor se vădea un ridicol, la început inexplicabil. Grație comentariilor lui Simion și unui
examen mai atent, taina fu lămurită. Nici un tablou nu era original. Toate copiau cărți poștale
ilustrate, clișee de prin cărți de calitatea cea mai proastă uneori și mai puerilă, și un ochi expert ar
fi descoperit și cauza unor stranii efecte de stângăcie. Desene în peniță neagră erau tratate de cei
doi artiști în ulei de două tonuri, negru și alb, pastelul sau acuarela de asemenea erau imitate
servil în culori grase. Ochiul pictorului avea o însușire înnăscută de a combina armonios liniile și
culorile, dar inteligența lui nu putea să discearnă în nici un fel rațiunea structurii modelului și să
interpreteze din nou. Petele rumene din obrajii unei fetițe zugrăvite, probabil în acuarelă,
deveniseră, în ulei, prin neînțelegerea procesului real de difuziune a luminii, niște lacuri de rubin
fără nici o legătură cu restul, dar de o țesătură coloristică nu lipsită de grație. Felix ocoli pereții
celor două odăi cu bizarele colecțiuni și se arătă, din politețe, foarte încântat, spre mândria
tuturor.

CĂLINESCU, GEORGE „Enigma Otiliei”2003. Ed „Litera International”, București-

Chișinău, colecția „Biblioteca școlarului”, cap III, pag45 și 47

Fragmentul de față reprezintă o descriere realistă de tip voir și topografică, mai exact
odăile cele mai bune din casa familiei Tulea, pe care Aurica i le prezintă lui Felix cu mare
mândrie. Pernele decorative și tablourile în ulei care împodobesc din plin interiorul sunt realizate
de membrii familiei Tulea și sunt în viziunea Auricăi dovada indubitabilă a spiritului lor
gospodăresc și artistic. Curățenia este general percepută ca apanajul oamenilor serioși,
muncitori,calculați, iar arta est dovada culturii, a bunului gust și a bunăstării, două clișee sociale
cu care încearcă să impresioneze. Romanul Enigma Otiliei de George Călinescu este un roman
realist, de tip balzacian, o frescă socială în care personajele sunt încadrate în tipologii,iar mediul
în care trăiesc reflectă fidel psihologia lor. Nicolae Manolescu afirmă despre planul fizic în
„Arca lui Noe” că este : o reconstituire în toată regula de departe către aproape și din afară
către înăuntru. Psihologia fiind considerată o funcție a mediului, cu mediul trebuie întotdeauna
început.
Încăperile sunt prezentate minuțios, detaliile vizuale ne relevă indirect, în stil naturalist
portretul psihologic al unei familii care se pretinde educată, de condiție bună, așezată, dar care în
realitate suferă de alienare socială și mintală. Atmosfera generală este una apăsătoare, imaginile
sunt stridente, sugerează degradarea, mania, ticurile. Termenul definitoriu este sanatoriu,
substantiv care evoluează semantic în două etape. Prima etapă se concretizează atunci când Felix
intră în casă și curățenia de acolo îi amintește de sanatoriu, aici avem de-a face cu o comparație
hiperbolizantă: O curățenie și o ordine de sanatoriu înghețau totul,iar atmosfera era încărcată
de un miros pătrunzător de ulei. A doua se concretizează mult mai subtil pe parcursul întregii
vizite, timp în care tânărul își dă seama care este starea de sănătatea gazdelor lui. În contrast cu
imaginea vizuală a curățeniei exagerate este cea olfactivă a mirosului puternic de ulei, semn că
membrilor familiei le lipsește ceva, nu au o imagine reală despre sine și nici despre casa în care
locuiesc. Spre finalul vizitei avem impresia ca locuința cu pricina seamănă mai mult cu o casă de
nebuni, sanatoriu de boli mintale decât cu un cămin.
Simion Tulea și Titi Tulea sunt încadrați de către critici în tipologia decrepitului,
respectiv a debilului mintal, lucru care este reflectat și în mediul în care trăiesc. Pe lângă
grotescul picturilor care împânzesc pereții ne mai șochează comportamentul infantil a lui Simion
care așteaptă laude de la Felix cum așteaptă un preșcolar care a depus foarte mult efort în
realizarea unui desen oarecare. Titi, prin copiile pe care le realizează și prin carențele
intelectuale, nu face decât să amplifice efectul, ne evocă un ecou sau o reflecție în oglinda.
Descrierea este indirectă, sugestivă, constând în critici elegante, făcute de Felix care are
delicatețea de a le păstra pentru el și a cărui viziune se confundă în mare parte cu a naratorului. O
singură frază face referire direct asupra intelectului celor doi bărbați inteligența lui
(pictorului)nu putea să discearnă în nici un fel rațiunea structurii modelului și să interpreteze
din nou. În paralel cu procesele psihice deviante ne mai este sugerat și factorul ereditar, Titi,
copilul retardat care se îndreaptă spre senilitate, nu este altceva decât a copie a tatălui său.
Aurica, încadrată în tipologia babei, întregește portretul sinistru al familiei prin mândria pe care o
afișează față de realizările tatăui și fratelui ei, ceea ce denotă snobism ,lipsă de cultură și de bun
gust. Descrierea Auricăi se realizează tot indirect, printr-o serie de gesturi sugestive și prin
confundarea cu mediul. Pretențiile ei de gospodină pricepută, care promite să fie o bună soție nu
sunt susținute nici de ambient nici de purtări. Se spune că o casă este o oglinda stăpâne ei pentru
că femeia o îngrijește, dar atmosfera casei îngrijite de Aurica este rece și ciudată, nicidecum
primitoare, ceea ce ne face să credem ca Aurica are de fapt o fire aspră, rece și dezechilibrată, iar
gusturile ei că este foarte limitată.
Imaginile sunt prezentate din perspectiva lui Felix care posedă, după cum spune și
Călinescu ochiul unui estet și care este capabil de observații complexe precum un specialist.
Felix este un licean eminent care posedă cunoștințe vaste și care apelează după cum spunea și
Nicolae Manolescu la un limbaj profesional și chiar ușor pedant. Ochiul pictorului avea o
însușire înnăscută de a combina armonios liniile și culorile, dar inteligența lui nu putea să
discearnă în nici un fel rațiunea structurii modelului și să interpreteze din nou. Petele rumene
din obrajii unei fetițe zugrăvite, probabil în acuarelă, deveniseră, în ulei, prin neînțelegerea
procesului real de difuziune a luminii, niște lacuri de rubin fără nici o legătură cu restul, dar de
o țesătură coloristică nu lipsită de grație. Se creează astfel o antiteză, pe de o parte se
evidențiază inteligența sclipitoare a lui Felix care dă dovadă atât de bun gust cât și de bun simț,
iar pe de altă parte se evidențiază tarele familiei Tulea. Felix face notă discordantă cu mediul în
care Aurica se străduiește să îl integreze, sentimentele lui la contactul cu așa-zisele opere de artă
sunt un amestec de mirare, jenă și îngăduință: Felix ocoli pereții celor două odăi cu bizarele
colecțiuni și se arătă, din politețe, foarte încântat, spre mândria tuturor. Momentul în care
conștientizează adevărata valoare a lucrărilor este unul șocant iar acest lucru este exprimat la
nivel formal printr-o propoziție scurtă care se diferențiază de restul frazelor ample și descriptie
Nici un tablou nu era original
Personajele de tip balzacian sunt încadrate în tipologii, sunt specifice unei epoci anume și
au referent clar în plan psihologic și social. În fragmentul de față avem de a face cu o descriere
naturalistă cu accent pe dezechilibre emoționale și boli psihice descriere care se realizează
indirect, prin raportare cu predilecție la mediul ambiental. Pe lângă demență, idioțenie și manie
se mai sugerează și deficiențe de natură socială: stare materială, cultură, maniere. Defectele
personajelor se reliefează și mai mult prin antiteză cu Felix un intelectual adevărat respectuos și
îngăduitor.

Manolescu, Nicolae. Arca lui Noe (2001) Ed „Grammar”

CĂLINESCU, GEORGE „Enigma Otiliei”(2003) Ed „Litera International”, București-
Chișinău, colecția „Biblioteca școlarului”, cap III, pag45 și 47