Curs1. Sisteme de monitorizare a factorilor de mediu.

Principii generale

Definţia monitorizării
Monitorizarea semnifică supravegherea evoluţiei în timp a unui sistem prin măsurarea,
estimarea sau semnalarea depăşirii valorilor limită a unor indicatori sau parametri definitorii ai
sistemului, diagnoza stării prezente şi eventual elaborarea unor prognoze.
Monitorizarea mediului este un sistem de supraveghere, prognoză, avertizare şi intervenţie,
care are în vedere evaluarea sistematică a dinamicii caracteristicilor calitative ale factorilor de
mediu, în scopul cunoaşterii stării de calitate şi semnificaţiei ecologice a acestora, evoluţiei şi
implicaţiilor sociale ale schimbărilor produse, urmate de măsuri care se impun (Legea “Protecţiei
Mediului” din 29 decembrie 1995). Controlul mediului este o acţiune complexă de supraveghere
permanentă a stării mediului în vederea asigurării securităţii ecologice. De aici reiese şi scopul de
bază al controlului – asigurarea respectării legislaţiei ecologice, a normelor şi standardelor în
domeniu, a realizării planurilor şi programelor de acţiune ale protecţiei mediului de către toate
instituţiile şi organizaţiile, activitatea cărora are tangenţa directă sau indirectă cu mediul înconjurător,
agenţii economici şi persoanele fizice.
Monitorizarea constituie un element de bază pentru un sistem de management de mediu pentru
că este veriga importantă în luarea deciziilor. Pentru asigurarea unei decizii corecte este esenţial ca
măsurătorile să reflecte realitatea. Datele trebuie să fie bine definite din punct de vedere calitativ şi
documentate. Modalităţile de prelevare a probelor şi analiză sunt foarte importante, iar obiectivul
este de a colecta şi analiza probe reprezentative, care să conducă la predicţii ale stării mediului în
corelaţie cu factorii modificatori, factorii poluanţi.
Pericolul în continuă creştere a influenţei negative exercitată de intensificarea producţiei
industriale şi a celei agricole asupra sanătăţii umane şi a stării biosferei în ansamblu impune
necesitatea elaborării unui sistem de monitorizare nu numai a unui factor de mediu, considerat
separat, ci a biosferei în întregime. O atenţie deosebită a fost acordată controlului schimbărilor ce au
loc în natură în urma poluării acesteia precum şi măsurilor de prevenire a pericolului ce ameninţă
sănătatea oamenilor, a calamităţilor naturale şi perturbărilor ecologice.
Sistemul global de monitorizare se bazează pe subsistemele naţionale de monitorizare, incluzând
elemente ale acestor subsisteme. Astfel monitorizarea a devenit un sistem informativ cu multiple
destinaţii speciale, în măsură să avertizeze organismele abilitate asupra stării biosferei, a gradului de
afectare antropogenă a ambianţei, despre factorii şi sursele unor efecte nefaste.
Din punct de vedere funcţional, sistemul de monitorizare a mediului cuprinde trei etape:
supravegherea, evaluarea stării reale şi pronosticul unor eventualemodificări.

Figura 1 Schema bloc funcţională a unui sistem de monitorizare

Componenta principală a unui sistem de monitorizare o constituie evaluarea stării mediului natural.
Evaluarea presupune selectarea indicatorilor şi a proprietăţilor factorilor de mediu (apă, aer, sol)
precum şi determinarea lor directa. Alegerea indicatorilor se realizează astfel încât să ofere o imagine
integrată asupra stării mediului natural.
Elaborarea unei prognoze presupune cunoaşterea mecanismelor privind modificarea gradului
de poluare şi starea mediului natural, existenţa unor modele şi posibilităţi de calcul numeric.
Evaluarea stării mediului şi eventual pronosticarea schimbărilor ce ar putea interveni este indicat a se
utiliza subsisteme de supraveghere a sistemului abiotic al biosferei (monitorizare fizico-chimică)
precum şi a celui biotic (monitorizare biologica).
Cuvântul monitoring denumeşte o mare diversitate de activităţi: încercarea de a descrie
condiţiile dominante ale mediului; apariţia, distribuţia şi intensitatea poluării. Starea biocenozelor sau
a populaţiilor unor specii; simpla descriere a unor regiuni.

Metodele de organizare a procesului de monitorizare

Primul pas care trebuie făcut este alegerea unui cadru organizaţional în funcţie de natura datelor şi
aspectele specific ale mediului. Monitorizarea mediului poate fi organizată pe mai multe nivele într-un
sistem piramidal. La bază se regăsesc datele primare iar la vârf sunt situaţi indicatorii foarte corelaţi.
În figura 2 este ilustrată o piramidă cu patru straturi diferite în funcţie de nivelul de corelare.
Aceste zone ale piramidei corespund necesităţilor informaţionale la nivel local, regional, naţional
şi internaţional. La nivelul inferior informaţiile se utilizează pentru a se construi indicatori pentru
analize la nivel naţional şi internaţional. Datele primare, de la baza piramidei sunt pe cât de numeroase
pe atât de detaliate. Acestea pot conţine datele primare referitoare la apă (măsurători zilnice ale
concentraţiei de poluanţi luate de la o staţie de colectare a probelor de pe un anumit râu). Aceste date
se pot corela cu alte date primare ce pot conţine: debitul, temperatura, oxigenul dizolvat, particulele
aflate în suspensie etc. Relevanţa directa a acestor date scade de la oficialităţile locale, spre
oficialităţile de la nivelurile ierarhice superioare. Al doilea nivel al piramidei este constituit din date
analitice, care sunt obţinute prin combinarea datelor primare. Datele analitice referitoare la exemplul
mai sus menţionat pot include mediile anuale, măsurători ale variaţiei şi totalul pentru fiecare
parametru al apei. Datele primare pot, să fie combinate pentru a se obţine informaţii despre încărcătura
poluantă a apei râului (de exemplu, prin combinarea datelor referitoare la concentraţia de poluanţi cu
volumul şi debitul de curgere).

Figura 2 Piramida datelor de monitorizare

In acest strat sunt două elemente de analiză:
- Agregarea datelor: obţinerea parametrilor de mediu, analiza prin prisma variaţiei în timp şi
spaţiu;
- Combinarea datelor (combinând doi sau mai mulţi parametrii pentru a se crea un nou
indicator).
La cel de-al treilea şi al patrulea nivel de agregare, indicatorii simpli şi sintetici de mediu sunt
construiţi pe baza datelor primare şi analitice. De exemplu, emisiile de CO2 dintr-o sursă individuala,
ca informaţie poate fi de interes pentru autorităţile locale, dar aproape inutilă pentru autorităţile de la
nivel naţional. În schimb poate fi de interes pentru organismele care realizează strategii naţionale care
pot cere, spre exemplu, o estimare a emisiilor de CO2 per unitatea de produs intern brut. Datele
primare şi analitice de pe primele două niveluri ale piramidei trebuiesc utilizate şi agregate astfel încât
să poată folosi nevoilor decizionale ale autorităţilor naţionale.
Tipuri de abordări privind realizarea monitorizării mediului
Monitorizarea mediului reprezintă un subiect de mare interes astfel încât organizarea unui cadru de
lucru se justifică din două motive: atingerea obiectivelor unui program; prezentarea coerentă a datelor.
În domeniul monitorizării sunt utilizate diferite tipuri de abordări având elemente comune.
Cele mai eficiente sunt: organizare bazată pe elementele de mediu; organizare bazată pe gestiunea
resurselor; organizare bazată pe abordarea de tip presiune-stare-răspuns; organizare bazată pe
abordarea din punct de vedere ecologic.
Organizarea bazată pe elementele mediu
Specialiştii pot folosi datele existente, care se înregistrează în concordanţă cu fiecare element
de mediu.
Organizarea bazată pe gestiunea resurselor
Această abordare se bazează pe metode de gestiune a resurselor, prin urmărirea ciclului de viaţă a
unei resurse. Datele sunt organizate astfel încât să se poată monitoriza stocurile şi fluxurile unei
anumite resurse, mărfurile în care este transformată resursa, risipa generată ca rezultat al conversiei
resursă /marfă, orice procedeu de reciclare ce poate fi folosit şi depunerea reziduurilor în mediu. În
principiu, un cadru de gestiune a resurselor trebuie să permita analiştilor determinarea modului de
utilizare optimă a resurselor, astfel încât degradarea mediului să fie minimă. Un astfel de cadru este
util, dar necesită un mare volum de date obţinut din mai multe surse.
Organizare bazată pe abordarea de tip presiune – stare – răspuns
Acest cadru poate fi utilizat pentru a se descrie diverse stadii în conexiunea “cauză-efect” din
interiorul circuitului economie-mediu şi a proceselor care au loc în natură: presiunea activităţilor cu
impact, starea calitativă a mediului şi răspunsul societăţii (protecţia mediului). Acest tip de abordare
permite o descriere a interrelaţiilor dintre economie şi mediu şi, totodată, are o mare relevanţă
în legătură cu formularea politicilor în rezolvarea problemelor de mediu. Este un cadru
conceptual care poate fi utilizat în construirea clasificărilor şi sistemelor statistice şi, nu în
ultimul rând, în analiza lanţului “cauză-efect”, generat de activităţile economice şi schimbările
de mediu.
În figura 3 este data o reprezentare care să permita formularea indicatorilor care să evidenţieze şi
să măsoare dimensiunea fluxurilor impuse de circuitul economie-mediu.

Figura 3 Abordarea monitorizării mediului de tip “Presiune-Stare-Răspuns

În prima etapă se descriu activităţile cu impact (de ex. Activităţile de producţie şi consum) care
conduc la o anumită presiune (de ex. Evacuarea de poluanţi). În această etapă se identifică presiunile
care decurg din activităţile economice şi care au generat câteva schimbări nedorite sau benefice pentru
mediu. Cele două aspecte au, fie un impact negativ, fie un impact pozitiv asupra mediului. Tot în acest
stadiu se stabileşte legătura dintre presiuni şi procesele care sunt influenţate direct prin politicile
economice. Pentru a putea evidenţia că presiunile au efect asupra mediului (de exemplu schimbarea
calităţii aerului), se abordează cea de-a doua etapă: starea (de exemplu, schimbări în stocul de
resurse). O schimbare în starea mediului poate produce consecinţe pentru bunăstarea oamenilor sau
pentru economie, cu alte cuvinte se produce un impact, (de exemplu, efecte asupra sănătăţii sau
productivităţii naturale). Indicatorii de stare relevă toate schimbările nedorite precum şi situaţiile
particulare benefice, înainte de a fi prezervate. Prin ultima etapă, răspunsul, se acoperă o descriere a
acţiunilor întreprinse pentru prevenirea sau remedierea efectelor de mediu (activităţi de protecţia
mediului) ca un răspuns la o anumită formă de impact. Indicatorii care descriu aceste acţiuni trebuie să
permită controlarea eficacităţii răspunsurilor societăţii la aceste probleme.
 Factorii de mediu
Prin factor de mediu se înţelege un element material capabil de a produce o acţiune directă sau
indirectă asupra unor elemente materiale, provocând reacţii corespunzătoare. Factorul de mediu
reprezintă influenţa biologică, fizică sau chimică care fie singură, fie combinată cu alte influenţe
produce o anumită condiţie de mediu ca umiditate, frig, căldură, radiaţii, presiune, precipitaţii,
vibraţii, etc .
Categoriile de factori de mediu sunt :
 factorii antropici ai climei datoraţi activităţilor umane care contribuie la modificarea climei:
defrişări, desecări, irigaţii, poluarea atmosferei , apelor, solului;
 factorii abiotici, fizici, climatici şi hidrici ca aerul, apa, lumina, căldura, umiditatea , vântul;
 factorii geomorfologici: altitudinea reliefului, înclinarea, expunerea;
 factorii edafici: solul cu propietăţile lui fizice, chimice şi biologice;
 factorii biotici : interrelaţii fitocenotice, zoocenotice, biocenotice.
Evaluarea stării mediului natural reprezintă elementul principal al unui sistem de monitorizare
şi constă în selectarea indicilor şi a caracteristicilor factorilor de mediu (apă, aer, sol, ecosisteme)
precum şi măsurarea lor directă. Complexul parametrilor respectivi trebuie să caracterizeze exact
starea mediului natural.
Elaborarea unei prognoze presupune cunoaşterea legităţilor privind modificarea nivelurilor de
poluare şi starea mediului natural, disponibilitatea unor modele şi posibilităţi de calcul numeric.
Pentru a evalua starea mediului şi a pronostica eventualele schimbări ce ar putea interveni este
indicat a se pune în evidenţă subsistemele de supraveghere a sistemului abiotic al biosferei
(monitorizare biofizică) precum şi a celui biotic (monitorizare biologică). Gama observaţiilor
geofizice este foarte vastă, extinzându-se de la reacţii şi diverse efecte de proporţii microscopice
până la reacţii globale, de exemplu, schimbări meteorologice şi climatice. Efectuarea acestor
observaţii necesită informaţii privind gradul de poluare, turbiditatea atmosferei, alte caracteristici
meteorologice şi hidrologice ale ambianţei.
O atenţie deosebită trebuie acordată transferului de substanţe poluante dintr-un factor de mediu
în altul, de la un biotop la altul. Sarcina principală a monitorizării biologice este de a detecta reacţia
biosferei, ca răspuns la efectul antropogen, exercitată la diferite nivele ale materiei vii: molecular,
celular, de organism, de populaţie sau de asociaţie. În acest sens, o importanţă deosebită revine
observaţiilor vizând impactul mediului ambiant asupra omului, reacţia populaţiilor de care depinde
bunăstarea sistemelor ecologice, efectele antropogene, populaţiile deosebit de sensibile în ce
priveşte impactul respectiv. În cadrul monitorizării biologice se atribuie un rol esenţial observaţiilor
privind eventualele modificări ale indiciilor ereditari proprii diverselor populaţii, activitatea vitală a
populaţiilor foarte susceptibile, servind drept indicatori (de exemplu lichenii).
Sunt luate sub observare atât modificărilre antropogene cât şi cele fenomenologice naturale,
fapt necesar evaluării componenţei antropogene a schimbărilor aflate sub observare. De regulă,
impactul antropogen se suprapune peste modificările naturale şi o eventuală separare a acestora nu
reuşeşte întotdeauna.
Tipuri de monitorizări
Tipurile de monitoring sunt:
a) Monitoringul de supraveghere - evaluează starea factorilor de mediu, furnizând informaţii
pentru validarea procedurii de evaluare a impactului, proiectarea eficienţa a programelor de
monitoring, evaluarea tendinţei de variaţie pe termen lung a resurselor naturale , inclusiv datorită
impactului activităţilor antropice. De exemplu în cazul monitorizării apelor, se evaluează starea
tuturor apelor din cadrul fiecărui bazin sau sub- bazin hidrografic, furnizând informaţii pentru
validarea şi evaluarea tendinţei de variaţie pe termen lung a resurselor de apă.
b) Monitoringul operaţional – stabileşte starea ecosistemelor ce prezintă riscul de a nu
îndeplini obiectivele de calitate pentru mediu , evaluează schimbările în starea unor astfel de
ecosisteme, datorate variaţiei factorilor preponderenţi de mediu. Se realizează pentru toate acele
domenii care, fie pe baza evaluării impactului fie pe baza monitoringului de supraveghere, sunt
identificate ca având riscul să nu îndeplineasca obiectivele de mediu.
c) Monitoringul de investigare – stabileşte cauzele depăşirilor limitelor prevăzute în
standardele de calitate pentru certificarea cauzelor pentru care un factor de mediu nu poate atinge
obiectivele de calitate (acolo unde monitoringul de supraveghere arată că obiectivele stabilite pentru
un factor de mediu nu se pot realiza, iar monitoringul operaţional nu a fost încă stabilit), precum şi
pentru stabilirea impactului poluărilor accidentale.
 Monitoringul de supraveghere
Criteriile minime pentru selectia secţiunilor monitoringului de supraveghere sunt definite de:
 punctele unde factorul de mediu are valori semnificative, de exemplu debitul cursului de apă
este semnificativ, cu valori mai mult de 25 m3/sec în cadrul districtului bazinului hidrografic
considerat ca un întreg, inclusiv punctele de pe marile râuri al căror bazin hidrografic este mai
mare de 2500 km2 (suprafetele locuite, situate la peste 2000 m inaltime care aduc impact
antropic nesemnificativ se vor scadea din suprafaţă bazinului) sau volumul de apă prezent este
caracteristic în cadrul districtului bazinului hidrografic (inclusiv marile lacuri naturale şi lacuri
artificiale);
 secţiunile semnificative pentru schimbul de informaţii.
ex.- La apele de suprafaţă care traversează frontiera de stat, secţiunile de monitoring deja
identificate pentru schimbul de informaţii şi alte asemenea puncte unde este necesară estimarea
încărcării poluanţilor care sunt transferaţi peste graniţe şi care sunt transferaţi în mediul marin;
- Secţiunile de monitoring pentru apele transfrontiere, care sunt cel puţin secţiunile sub-bazinelor
mai mari de 2500 km2, existente în cadrul reţelei de monitoring sistematic; în cazul apelor
transfrontiere cu bazin mai mare de 2500 km2 sau debit mai mare de 25 m3/sec, se va alege o
secţiune la fiecare 2500 km2; în cazul sub- bazinelor mai mici de aceasta valoare se vor alege
secţiunile decisive pentru calitatea cursului principal sau se vor stabili chiar pe cursul principal; în
sub-bazinele în care se cunoaste ca nu exista o poluare chimică semnificativă, numărul secţiunilor
poate fi micşorat cu 10%.
- Secţiunile stabilite în cadrul reţelei transnaţionale de monitoring (TNMN). Perioada de realizare a
monitoringului de supraveghere este e 1 an.
 Monitoringul operaţional
Criteriile pentru selectia secţiunilor monitoringului operaţional
Secţiunile pentru monitoringul operaţional trebuie stabilite pe baza evaluarii de impact, realizat în
concordanţăcu rezultatele monitoringului de supraveghere.
Ex.În cazul apelor de suprafaţă astfel:
- Secţiuni pe apele de suprafaţă unde exista risc de la presiuni semnificative ale surselor
punctiforme. Acolo unde o apa de suprafaţă este supusă diferitelor presiuni punctiforme, stabilirea
secţiunii va tine seama de insumarea acestor presiuni;
- Secţiuni pe apele de suprafaţă unde exista risc reprezentativ de la presiuni semnificative ale surselor
difuze;
- Secţiuni pe apele de suprafaţă în care sunt evacuate substanţe prioritare;
Elementele de calitate pentru substanţe periculoase din monitoringul operaţional vor cuprinde:
- toate substanţele prioritare evacuate în locaţia monitorizată;
- alti poluanţi toxici sintetici şi nesintetici evacuaţi în cantităţi semnificative.
Criteriile pentru stabilirea elementelor de calitate din monitoringul operaţional trebuie să ia în
considerare evaluarea impactului, inventarul emisiilor şi combinarea cu monitoringul de
supraveghere.
Monitoringul operaţional al unei substanţe într-o anumită secţiune de monitoring se va stabili
dacă:
 încărcarea totală a substanţei poluatoare din sursa punctiformă localizată în cadrul sub-
bazinului din care face parte secţiunea de monitoring, ponderată cu valoarea medie anuală a
debitului, depăşeşte valoarea obiectivului de calitate sau a factorului de evaluare;
 secţiunea de monitoring este supusă unei presiuni semnificative din surse punctiforme şi se
poate presupune din informaţiile disponibile ca respectiva substanţă contribuie substanţial la
această presiune;
 informaţiile provenite din monitoringul de supraveghere, pentru o secţiune dintr-un sub-bazin
supusă unei presiuni semnificative a acelei substanţe provenită din evacuare din surse
punctiforme sau din surse difuze, evidenţiază o valoare medie aritmetică a concentraţiei mai
mare decât obiectivul de calitate sau factorul de evaluare stabilit. în mod convenţional, se
consideră că secţiunile de referinţă pentru „‟starea bună‟‟ sunt considerate nepoluate;
 în cazul emisiilor difuze, se folosesc informaţiile combinate referitoare la valorile obiectivelor
de calitate adecvate şi la inventarul emisiilor. Evaluarea se realizeaza pe baza informaţiilor
relevante care se referă atât la cantităţile maxime permise cât şi la cantitatea reală disponibilă a
 emisiei.
Frecvenţa monitoringului operaţional la fiecare secţiune se va fixa în aşa fel încât să furnizeze
suficiente date pentru evaluarea starii elementelor de calitate relevante. Frecvenţa minimă
obigatorie, pentru râuri şi lacuri, este realizata astfel:
- substanţe prioritare – lunar;
- alti poluanţi toxici sintetici şi nesintetici – la fiecare 3 luni, cu exceptia primului an de aplicare
a monitoringului operaţional, cand frecvenţa este lunara.
Monitoringul operaţional acoperă toată perioada unui plan de management şi serveste drept
bază pentru pregătirea planului de măsuri inclus în planul de management .
Frecvenţa monitoringului operaţional poate fi redusă dacă pot fi justificate intervale mai mari pe
baza de studii, de cunoaşterea tehnică şi de decizia locală a experţilor. Pentru primul ciclu de
monitoring operaţional se sugerează reducerea frecvenţei la o perioada de 1 an în cazurile în care
emisiile sunt supuse variaţiillor sezoniere şi această situaţie este confirmată de rezultatele
monitoringului de supraveghere. Dacă se constată atingerea obiectivelor de calitate şi nu se
cunoaşte nici o presiune semnificativă suplimentară din surse punctiforme sau difuze, monitoringul
operaţional poate fi întrerupt după de 1 an şi, dacă condiţiile se păstrează identice, se reia
monitoringul operaţional în cadrul urmatorului ciclu de plan de management, respectiv dupa 6 ani.
Prelucrarea datelor de monitoring se realizeaza pe baza valorilor medii anuale, care se vor
calcula eliminând din şirul de date valorile maxime. Dacă valoarea obiectivului de calitate sau a
factorului de evaluare este sub limită de detecţie a metodei aplicate, se va considera valoarea
obiectivului de calitate egală cu limita de detecţie a metodei.
 Monitoringul de investigaţie
Monitoringul de investigatţe pentru substanţe le prioritare/prioritar periculoase este definit de:
 cazurile de depăşire a obiectivelor de calitate cu cauza necunoascută care trebuie identificată;
 cazurile în care monitoringul de supraveghere arata ca obiectivele de calitate nu se pot atinge şi
nu a fost stabilit încă monitoringul de operaţional pentru evaluarea cauzelor de nerealizare a
respectivelor obiective;
 evaluarea mărimii şi impactului unei poluări accidentale;
 furnizarea de informaţii care sa servească la stabilirea unor programe de măsuri pentru
atingerea obiectivelor de calitate.
Aceste criterii pot conduce la realizarea unor campanii de monitoring intensificate pe o anumită
perioadăde timp şi pot diferi substanţial de la caz.
 Conceptul de monitorizare integrată
Conceptul de monitorizare integrată reprezintă instrumentul de bază al sistemelor suport
decizional în domeniul mediului, necesar atât pentru înregistrarea schimbărilor mediului cât şi pentru
înţelegerea şi definirea motivelor acestor schimbări. Structura unui sistem de monitorizare integrata
a mediului conţine componente referitoare la starea şi calitatea tuturor factorilor de mediu biotici şi
abiotici. Fiecare componenta trebuie sa fie concepută şi structurată astfel încât să fie capabilă să
reflecte ansamblul problemelor pe întreaga traiectorie cauză - efect din domeniul respectiv.
Conceptul de administrare durabilă a resurselor naturale implică, din punct de vedere informaţional,
elaborarea sistemului de monitorizare integrata a mediului, în scopul determinării corelaţiilor care
există între factorii de mediu (aer, sol, biodiversitate etc.) şi furnizării de informaţii utile deciziilor.
Sistemele de monitorizare integrată au ca pilon central pentru evaluarea stării mediului
biomonitoringul, legat de folosirea organismelor, a componentele biologice ale sistemelor ecologice
la evaluarea şi supravegherea condiţiilor de mediu.
Subsistemul care monitorizează starea de securitate a unui obiectiv productiv se structurează pe
urmatoarele secvenţe:
 achiziţionarea în timp real a datelor
 localizarea şi vizualizarea în timp real a evenimentelor măsurate
 cuantificarea în timp real a parametrilor din obiectiv ( umiditate, presiune în pori, deformatii,
deplasări)
 analiza şi interpretarea valorilor măsurate prin sisteme de programare specializate
 raportarea periodica, automata, a rezultatelor în funcţie de opţiuni
 arhivarea automată a datelor şi rezultatelor obţinute
 asistenţă tehnică electronică
Proiectarea unui sistem de monitorizare integrată se face în condiţiile următoare :
  organizarea sistemului de monitorizare se face la scară spaţială în aşa fel încât să reflecte
eterogenitateastructurii sistemelor ecologice;
 luarea în considerare în cadrul fiecărui ecosistem a variabilelor de mediu cele mai sensibile;
 alegerea parametrilor de stare sintetici, care să nu difere de la un sistem ecologic la altul, cu
respectareacondiţiilor abiotice cât şi biotice;
 folosirea metodelor comparabile de lucru la scară naţională cu măsurători asociate;
 comparaţii între date, predicţia efectuată cu o eroare prestabilită.
Un exemplu este al monitoringului integrat de supraveghere, control şi decizii pentru reducerea
aportului de poluanţi proveniti din surse agricole în apele subterane şi de suprafaţă. Activităţile
specifice sunt :
 supravegherea şi monitorizarea concentraţiei azotatilor şi a altor compuşi ai azotului (cu
excepţia azotului molecular) din apele dulci şi apele subterane (acvifere), precum şi a altor
poluanţi din surse agricole, în secţiuni de control reprezentative pentru sursele difuze şi
punctiforme din agricultură ;
 stabilirea secţiunilor reprezentative de prelevare şi frecvenţa de monitorizare ;
 realizarea reţelei de monitoring ;
 evaluarea, prelucrarea şi interpretarea datelor obţinute;
 identificarea apelor afectate de poluare din surse agricole, întocmirea cadastrului şi a hărţilor
cu aceste ape ;
 transmiterea datelor către monitoringul pentru sol şi schimbul permanent de date cu acesta,
în cadrul sistemului national integrat;
 identificarea şi controlul surselor poluatoare ;
 participarea la procesul decizional de reducere a polurii şi eliminare a surselor poluatoare ;
 raportarea catre ministerul şi organismele de resort.
Proiectarea unui sistem de monitorizare
1. Ce va fi monitorizat?
2. Ce parametrii (factori) de mediu sunt măsuraţi?
3. Unde se efectuează măsurătorile ?
4. Când şi cât de frecvent se fac măsurătorile ?
5. Ce metode se utilizează pentru achiziţia datelor ?
Obiectivele monitorizării fixează ce aspect al mediului se va urmări. De exemplu apa potabilă
din sistemul regional, un râu , un lac, o apă subterană asociată cu un posibil loc contaminat.
Există şi programe de monitorizare care sunt dedicate pentru o clasă generală de factori de mediu
cum ar fi resurse de apă pentru o anume regiune sau raportate la scară naţonală.
Obiectivele monitorizării determină alegerea amplasamentelor, factorii de mediu cercetaţi,
frecvenţa şi metodologiile de monitorizare, de exemplu prin inspecţie vizuală, colectare de probe şi
efectuare de măsurători. Volumul de monitorizare este definit de numărul amplasamentelor care
urmează a fi monitorizate, numărul factorilor de mediu monitorizaţi pentru fiecare amplasament,
frecvenţa măsurătorilor sau numărul de probe colectate.
Frecvenţa de eşantionare depinde de viteza de modificare a datelor măsurate. Un interval de
eşantionare stabilit la un moment dat poate fi scurtat sau lungit după examinarea unui prime serii de
rezultate. Ajustarea intervalului de eşantionare se face la apariţia unor modificări importante ale stării
mediului, pentru a se observacauzele care o produc.
Valorile factorilor meteorologici se înregistrează zilnic, debitele cursurilor de apă sunt măsurate
continuu, stocate sau transmise prin telemetrie, analiza apei şi a ratei de sedimentare în cursurile de
apă se realizează cu frecvenâă lunară, calitatea apei subterane se testează la trei luni. Habitatele sunt
examinate la intervale de trei luni , iar flora terestră o dată la şase luni. Analiza factorilor chimici
pentru sol, a faunei terestre şi habitatelor acvatice se face cu frecvenţe de la unu la trei ani.
Sistem de monitorizare a mediului - structura hard şi soft
1. Sistem informativ de supraveghere
2. Evaluarea stării reale
3. Pronosticul stării
4. Evaluarea stării pronosticate
5.Controlul factorului de mediu şi reglarea calitătii mediului
Structura sistemului de monitorizare se proiectează la nivel naţional şi local pe factori de mediu
şi formede poluare , după paşii următori:
 1. Prelevare probe ;
2. Analiză probe ;
3. Crearea bazei de date ;
4. Analiza datelor ;
5. Întocmirea rapoartelor ;
6. Distribuirea rapoartelor ;
7. Formularea concluziilor şi deciziilor cu privire la calitatea mediului.

Implementarea unui sistem de monitorizare a mediului

Sistemul de monitorizare este un complex de părţi hardware şi software care permit achiziţia,
transferul, prelucrarea şi prezentarea datelor de mediu . Componentele sistemului sunt distribuite
geografic într-o arie deinteres.

Fig. 4 Structura hard a unui sistem de monitorizare

Staţia centrală este inima sistemul de monitorizare. Ea permite configurarea staţiilor particulare
de monitorizare şi primeşte date de la acestea. Prelucrarea datelor primite şi analiza lor pot fi făcute
de staţia centrală.
Staţiile de monitorizare sunt aferente locurilor alese pentru monitorizare. O staţie de
monitorizare primeşte, prelucrează şi transmite conform configuraţiei staţiei datele către staţia
centrală. Structural staţia de monitorizare are în componenţă un număr diferit de module senzori
inteligenţi pentru diferiţi factori de mediu şi un modul staţie centrală. Configurarea fizică a staţiei se
face înainte de a se deplasa în locaţie, configurarea logică se modifică de utilizator , conform
caracteristicilor staţiei centrale.
Modul senzor inteligent este partea de bază a staţiei de monitorizare. El permite o
interconectare pentru senzorul de măsură specific factorului monitorizat, face prelucrarea primară a
măsurărilor efectuate şi le comunică modulului staţiei centrale.
Cerinţele unui sistem de monitorizare se referă la o gamă largă de de măsurători cantitative
pentru factorii de mediu, independenţă a reţelei de comunicare, configurarea uşoară a sistemului,
reprocesarea locală a datelor, costuri cât mai reduse ale sistemului şi operaţionale.

Fig. 5 Sistem monitorizare

Fig. 6 Schemă senzor inteligent

 Fig. 7 Schemă modul staţie centrală

Fig. 8 Senzor inteligent

Echipamentele de prelevare a unor informaţii din mediul investigat introduc în mod inevitabil şi
valori eronate în datele de masurare. Aceste valori false pot constitui cauza unor fenomene nedorite
în prelucrarea ulterioară a informaţiilor. Se impune prin urmare, utilizarea unor proceduri de
detectare şi eliminare a valorilor eronate din setul de date achiziţionate.
Schema de lucru este prezentată în figura 1.6. Semnificaţia notaţiilor este următoarea:
• s(kt) – datele achiziţionate din mediu;
• FJT – filtru trece jos;
2
• [s(kt)] - datele filtrate şi ridicate la pătrat;
• [s2 (kt)] - datele ridicate la pătrat şi apoi filtrate;
• s*( kt) - datele validate
 Fig. 9 Schema…
Cele două filtre sunt utilizate pentru netezirea semnalului. Procedura implementată se bazează
pe considerentul că datele corecte au o evoluţie netedă, fără modificări bruşte, în timp ce valorile
false prezintă abateri de la aceasta evoluţie.
Pe baza acestor date se calculeaza în permanenţă valoarea actualizată a dispersiei σ 2 (kt) pe
baza relaţiei: σ 2 (kt) =[ media s(kt)]2 −media [s2(kt)] (1.1)
şi pe baza căreia se calculează deviaţia standard σ (kt) .
O nouă valoare este validată dacă respectă inegalităţile:

s(kt) − a ⋅σ (kt) ≤ s[(k +1)t] ≤ s(kt) + a ⋅σ (kt) (1.2)

unde constanta “a” se găseşte în intervalul [3 - 9] recomandâdu-se

valoarea “6”. În cazul unei valori eronate valoarea se înlocuieşte cu
valoarea:

s* (kt) = 2s[(k −1)t] − s[(k − 2)t] (1.3)

Corelaţia între monitorizarea factorilor de mediu şi variabilele măsurate

Monitorizare factor de mediu Variabile măsurate
Monitorizarea emsiilor din aer Temperatur
eumiditate
volumul si viteza gazelor emise
concentratia de poluanţi
Monitorizarea apelor reziduale Deversarile în apă

Monitorizarea apelor subterane
Monitorizare sol
Monitorizare covor vegetal
Monitorizarea apelor de suprafaţă
Monitorizare faunei
concentraţiile de poluanţi
Nivel presiune
componente chimice
Propietăti morfologice
Concentraţia de poluanţi acumulată
Caracteristici generale ale vegetatiei
pădurii
Nivelul apei, temperatura apei Încărcarea apei
Suspensiidin apă
Nămoluri Componenţa chimică a apei
Fenomeme de îngheţare primăvara şi toamnă
Concentraţia sedimentelor de poluanţi
Componenţa faunei Efectivele populaţiei
Indicatori morfologici ai speciilor

Monitorizarea faunei acvatice Calitatea şi cantitatea animalelor si deriva

Distribuţia
Speciile de peşti Parametrii principali biologici
Condiţii sistemice
Monitorizare degradare geologică Intensitatea procesului
Aria de împrăştiere
Monitoringul integrat al mediului în România
Monitoringul mediului asigură un flux informaţional structurat pe elemente de mediu şi pe
activităţi specifice de supraveghere, evaluare şi avertizare. Alegerea parametrilor care fac obiectul
supravegherii sistematice este determinată în mare parte de nevoile de reglementare, de limitele
tehnicilor de prelevare a probelor şi de costurile de colectare a datelor. Pentru asigurarea
continuităţii seriilor cronologice precum şi comparabilitatea datelor este indispensabilă integrarea în
concepţia şi planificarea sistemelor de supraveghere a mediului, a criteriilor statistice de
omogenitate, comparabilitate şi de validitate.
În România, după 1990, a fost elaborată o concepţie modernă de organizare a sistemului de
monitoring, fiind construit ca un sistem integrat pentru toţi factorii de mediu şi un sistem global, pe
diferite niveluri de agregare, interconectat la reţeaua mondială.Ca instrument de culegere a datelor,
acest sistem are rolul de a reflecta starea mediului, tendinţa de evoluţie a acestuia şi de control al
eficienţei măsurilor politice şi economice luate în acest sens.
SMIR (Sistemul de Monitoring Integrat din România) reprezintă un sistem complex de achiziţie
a datelor privind calitatea mediului, obţinut pe seama unor măsurători sistematice, de lungă durată,
la un ansamblu de parametri şi indicatori, cu acoperire spaţială şi temporală, care să asigure
posibilitatea controlului poluării. Datele de mediu culese prin SMIR sunt cele generate de modul de
organizare a acestuia.
Modul de organizare a SMIR
Elemente specifice:
a) reţele destinate supravegherii imisiilor (aer atmosferic, cursuri receptoare de apă), care au o
structură mixtă de organizare, ţinându-se cont de mediile de investigaţie şi parametrii urmăriţi,
respectiv:
 structuri la nivel de bazin hidrografic;
 structuri la nivel judeţean;
 zone de tranzitare a poluanţilor atmosferici;
 zone de supraveghere a impactului transfrontier;
 puncte de postevaluare a impactului antropogen.
În funcţie de componentele de mediu urmărite, reţelele proprii de supraveghere pot să
corespundă nu numai unei singure structuri, ci şi unei structuri combinate.
b) controlul poluării la emisie, care se diferenţiază de monitoringul imisiilor astfel :
 concentraţiile, parametrii şi frecvenţele urmărite sunt diferite ca niveluri, gamă şi perioadă de
timp;
  alături de înregistrarea valorilor determinate, activitatea de control impune necesitatea
asigurării condiţiilor de intervenţie în procesele tehnologice de fabricaţie şi de epurare a
apelor, respectiv purificarea aerului, pentru a aduce parametrii urmăriţi în limitele
prestabilite.
Reţelele de emisie se referă la apele uzate şi evacuările de poluanţi în atmosferă.
c) evaluarea şi controlul eficienţei măsurilor de protecţia mediului. Structura organizatorică cuprinde:
 zone de protecţie naturale – rezervaţii naturale;
 ecozone;
 zone de reconstrucţie ecologică.
Ţinând cont că, la un sistem de monitoring integrat, participă mai multe reţele şi subsisteme
diferite, încirculaţia şi prelucrarea datelor se disting două planuri:
 circulaţia pe plan orizontal, între subsisteme de monitoring, vectori de propagare a
poluării/interfeţe de contact/medii de bioacumulare şi biotransformare;
 circulaţia în plan vertical de la punctele de supraveghere la centrul de prelucrare şi
interpretare adatelor.
Teledetecţia metoda moderna de monitorizare a factorilor de mediu
Teledetecţia este metoda de culegere a datelor de la distanţă cu ajutorul satelitului. Culegerea
datelor prin teledetecţie este o formă particulară de desfăşurare a sondajului areolar. Sondajul areolar
presupune identificarea univocă, adecvată şi simplă a anumitor populaţii prin segmente areolare, din
suprafaţa terestră. Construirea eşantioanelor specifice acestui tip de sondaj este de cele mai multe ori
dificilă din cauza mobilităţii tridimensionale a unor populaţii (lacurile, râurile, peştii, păsările,
animalele sălbatice).Sondajul areolar are la bază utilizarea de baze de sondaj a căror eficacitate
depinde de mai multe consideraţii:
 metodele de cartografiere administrativă permit identificarea uşoară a întregii populaţii prin
liste de blocuri şi segmente bine definite;
 micile unităţi areale pot fi în mod obişnuit ataşate la o ierarhie completă de unităţi
geografice şi administrative, oferind posibilitatea de identificare a datelor auxiliare utile cum
sunt: localitatea, judeţul, regiunea. Datele de acest gen extrase din registrele administrative
sunt preţioase pentru stabilirea mărimii eşantionului, a operaţiilor de stratificare etc.;
 o identificare făcută rămâne valabilă după toate fazele consacrate culegerii datelor din cadrul
anchetei;
 anchetatorii pot identifica pe teren destul de uşor limitele blocurilor şi segmentelor, precum şi
unităţilecare se găsesc acolo.
Bazele de sondaj în eşantionarea areolară prezintă două caracteristici:
 baza de sondaj este formată din sisteme de identificare ierarhizate care rezultă din
decuparea administrativă: ţara este împărţită în judeţe iar acestea, la rândul lor, în
localităţi şi sectoare;
 desemnarea pe teren a populaţiei studiate se face prin segmente areolare.
Teledetecţia poate fi considerată ca un substituent al metodelor clasice areolare prezentate
anterior. Esenţa acestei metode constă în faptul că pe lângă imaginea satelit, care oferă o informaţie
exhaustivă asupra zonei de studiu şi care nu poate fi interpretată în totalitate din diverse motive,
trebuie să se recurgă şi la culegerea unor date pe teren. Există mai multe combinaţii între
înregistrarea datelor pe teren şi imaginile satelit care pot fi sintetizate astfel:
 utilizarea teledetecţiei pentru o stratificare simplă a teritoriului, prealabilă anchetelor pe teren;
 sistem mixt care asociază datele culese pe teren cu imaginile din satelit;
 utilizarea numai a imaginilor din satelit.
Aportul imaginii captate prin satelit la stratificarea teritoriului constă în sintetizarea pe
hartă a straturilor (grupe omogene în raport cu dispersia variabilei studiate). Imaginile satelit sunt
foarte utile prin faptul că acoperă o suprafaţă mai mare în mod omogen, permiţând multiple
prelucrări informatice care să pună în valoare trăsăturile interesante ale peisajului pentru o aplicaţie
considerată. Interpretarea imaginilor satelit permite stratificarea foarte detaliată în zonele ecologice,
ceea ce prezintă un avantaj pentru realizarea unui eşantion eficient. Această tehnică de colectare şi
eşantionare s-a dovedit eficientă în evaluarea gradului de poluare şi a impactului fenomenelor
climatice precum şi în monitorizarea presiunilor exercitate de activităţile economice asupra
mediului.
 Curs 2
Factorii de mediu abiotici
2.1.Temperatura
Temperatura este un factor abiotic de control al funcţiilor sistemelor ecologice. Gradientul termic al aerului într un
ecosistem se măsoară la suprafaţa solului (la diferite înălţimi, 1m şi mai mari de 1m ) la umbrã si la soare, la baza
plantelor si in partea superioarã.
Cea mai importantă cauză care determină variaţiile temperaturii este data de diferenţele în radiaţia solară primită.
Mãsurãtorile temperaturii se fac cu urmãtoarele tipuri de termometre:
-termometrul de aer sau termograful pentru temperatura aerului;
-termometrul ecologic fãrã mercur pentru temperatura solului si a litierei pãdurii, utilizat la adâncimi diferite sub
stratul organic ;
Temperatura atmosferica se masoara si cu senzorii de monitorizare ai statiilor meteorologice.
Incalzirea aerului sau racirea aerului reprezinta fenomene complexe la realizarea carora concura o serie de factori si
conditii.
Aerul retine din fluxul de radiatii solare directe ce strabat atmosfera doar 14%, sursa principala pentru incalzire fiind
radiatia terestra.
Moduri de transmitere a caldurii in straturile aerului
-conductibilitatea calorica moleculara - rol principal in stratul de aer din imediata apropiere a solului;
-transformarile de stare fizica a apei - de la forma lichida la vapori la nivelul scoartei,iar apoi condensarea de la nivelul
stratelor superioare;
-turbulenta - proces de amestec local al unor volume de aer cu dimensiuni reduse, determinat fie de existenta unor
diferente termice intre ele (turbulenta termica), fie de intalnirea unor obstacole in deplasarea maselor de aer
(turbulenta dinamica);
-convectia - deplasarea pe verticala a unor mase de aer, proces care se realizeaza prin incalzirea sustinuta a suprafetei
active, ce determina ridicarea unor curenti de aer (curenti ascendenti) ce se pot asocia in zonele vecine deplasarii
verticale cu deplasari in sens invers (curenti descendenti)-convectia termica; convectia orografica - deplasarea pe
verticala a unor mase de aer poate fi impusa de necesitatea depasirii unui sir de munti; convectie de front de aer -
trecerea unei mase de aer cald peste una rece;
-advectia - deplasarea in plan orinzontal a unor mase de aer cu caracteristici termice diferite. Gradientul termic
reprezinta procesul de variatie termica a aerului in raport cu altitudinea sipoate fi influentat de variatia presiunii si
umiditatii.
-valoarea medie relativa 0,60/100m ;
-in masele de aer ascendente sau descendente,valoarea este de cca 10/100m pt masele de aeruscat si sub 10/100m pt
cele umede.
Izotermie - temperatura aerului nu variaza cu altitudinea.
Stabilitate - temperatura aerului creste cu altitudinea, convectia va exista putin sau nu va existadeloc.
Instabilitate - temperatura descreste cu 10/100m, ascendenta continua sa existe.
Inversiune termica - strat subtire de aer cu temperatura mai ridicata sau mai coborata in raportcu situatia normala.
Inversiune orografica - acumularea pe fundul vailor si al depresiunilor a unei mase de aer recepeste care se afla un strat
de aer cald.
Inversiunea de front de aer - patrunderea unei mase de aer rece sub una calda.
2.2.Umiditatea
Umiditatea reprezintã masa vaporilor de apã din atmosferã.
Apa se gaseste in natura in 3 stari fizice: gazoasã, lichidã ṣi solidã.
Posibilitati de trecere de la o stare de agregare la alta prin: evaporare, condensare, sublimare,înghetare, topire.
Vaporii rezultã din evapotranspiratie si se rãspândesc în troposferã prin turbulentã si convectie.
Mărimile care definesc umezeala aerului
Umezeala aerului reprezintă o caracteristică fizică a atmosferei, determinată de prezenta vaporilor de apă în
cantităti diferite.
Cantitatea de vapori de apă din aer se exprimă prin:
Tensiunea vaporilor de apă (e) care reprezintă forta elastică sau presiunea proprie a vaporilor de apă din
atmosferă la un moment dat (tensiunea reală sau partială a vaporilor de apă).
În cadrul atmosferei, tensiunea sau presiunea vaporilor de apă se consideră partială deoarece atmosfera reprezintă
un amestec de gaze si fiecare exercită o anumită presiune. Conform legii lui Dalton, presiunea atmosferică (P) este egală
cu suma presiunilor partiale exercitate de gazele din atmosferă (P I. P2, P3 ... Pn), adică
p  p1  p2  p3    pn
Dacă temperatura continuă să crească, creste si cantitatea de vapori de apă până la o anumită limită când aerul
devine saturat.
Tensiunea de saturatie sau tensiunea maximă posibilă (E) este tensiunea vaporilor de apă care saturează aerul
si care, atingând punctul culminant, devine maximă.
Tensiunea vaporilor de apă (e) si tensiunea de saturatie (E) depind de temperatură, fată de care se află în
raport direct proportional. Ea creste, se dublează pentru fiecare crestere a temperaturii cu 10 0C.
Tensiunea de saturatie, E, depinde si de starea de agregare; de exemplu: pe gheată, unde coeziunea moleculelor
este mai mare decât a apei (Ea), numărul moleculelor care se desprind evaporă) de pe suprafata ei (Eg) este mai mic, în
aceleasi conditii de temperatură (Ea> Eg).
Tensiunea de saturatie (E) mai depinde si de forma suprafetei (c) de evaporare. Ea este mai mare pe o suprafată
convexă (Eco) si mai mică pe una concavă (Ecv) comparativ cu una plană (Ep).
Eeo>Ep >Ecv

1
 Această ultimă particularitate are o importantă deosebită pentru formarea precipitatiilor cu diferite diametre ale
picăturilor de apă. Pentru o anumită picătură, aerul din jurul lor este saturat, în timp ce pentru alta cu dimensiuni mai mari,
este nesaturat.
În functie de valoarea tensiunii vaporilor de apă se remarcă trei ipostaze si anume:
Când tensiunea vaporilor de apă dintr-un volum de aer este mai mică decât cea maximă posibilă, aerul este
nesaturat: e<E
Când tensiunea reală este egală cu cea maximă, aerul este saturat: e=E
Când tensiunea reală este mai mare ca cea maximă posibilă, aerul este suprasaturat: e>E
Tensiunea reală a vaporilor de apă (e) si maximă posibilă (E) se exprimă ca și presiunea atmosferică, în mm sau
mb.
Umezeala absolută (a) reprezintă cantitatea vaporilor de apă, exprimată în grame, raportată la un volum de 1m3
aer care se exprimă în g/m3 .
Aceasta este maximă la o anumită tensiune, când devine umezeală absolută de saturatie sau umezeală absolută
maximă (A).
Tensiunea maximă a vaporilor de apă (E) coincide cu umezeala absolută (A), în linii mari ca valoare fiind
aproximativ direct proportională una fată de cealaltă. Umezeala absolută este de fapt, densitatea vaporilor de apă.
Umezeala specifică (q) reprezintă cantitatea vaporilor de apă exprimată în grame, raportată la unitatea de masă a
aerului (g/kg).
Există si o umezeală specifică de saturatie (Q).
Umezeala specifică de saturatie, sau umiditatea specifică maximă (Q) este cantitatea de vapori de apă care saturează 1
kg de aer.
Aceasta nu se modifică în cazul modificării volumului de aer, deoarece masa de aer luată în considerare de 1 kg
rămâne invariabilă (ea îsi schimbă doar volumul în functie de temperatură si presiune).
Umezeala relativă (R) este raportul dintre tensiunea partială sau reală (e) și tensiunea maximă de saturatie (E) la
temperatura de evaporare exprimată în procente.
e
Aceasta se exprimă prin formula: R   100 %
E
În care: e - tensiunea reală la un moment dat; E - tensiunea maximă posibilă.
Umezeala relativă exprimă adevărata stare a vaporilor de apă din atmosferă, adică, cât la sută din cantitatea vaporilor de
apă necesară saturării există la un moment dat în atmosferă.
e  E  R  100%
Variatia umezelii relative este invers proportională cu variatia temperaturii. Ea creste când aceasta scade si scade când
aceasta creste.
Deficitul de saturatie (D) reprezintă diferenta dintre tensiunea maximă de saturatie (E) si tensiunea reală la un
moment dat (e).
Deficitul de saturatie se exprimă prin formula: D=E-e
Acesta indică cantitatea de vapori de apă necesară pentru ca aerul să fie saturat (100%).
Punctul de rouă (τ) reprezintă temperatura pe care trebuie să o detină un volum de aer pur pentru a deveni saturat în
condiii de presiune constantă a atmosferei. E  e, a  A  t  
0

a-Umezeala absolută, A- umezeală absolută maximă

Variatiile zilnice si anuale ale tensiunii vaporilor de apă
Acestea definesc regimul zilnic si anual al tensiunii vaporilor de apă. Ele pot fi periodice si neperiodice.
Variatiile zilnice periodice
Depind de regimul zilnic al temperaturii aerului, al evaporatiei si vântului care asigură cantitatea de vapori de apă din
atmosferă.
În consecintă, regimul zilnic al tensiunii vaporilor de apă este aproape paralel cu cel al temperaturii, dar este usor nuantat
pe ocean si pe continent.
Pe mări, oceane si la tărmuri, el atinge un maxim la amiază si un minim înainte de răsăritul Soarelui.
Pe continente, în perioada caldă a anului, regimul zilnic al tensiunii vaporilor de apă prezintă două minime, dimineata de
vreme si în jurul orei 15 si două maxime, în jurul orei 9 si 21 (din cauza slăbirii convectiei termice si evaporatiei încă
active).
1. Variatiile periodice definesc regimul mediu multianual zilnic, lunar si anual pentru toate elementele prezentate.
2. Variatiile neperiodice reprezintă variatiile care au loc de la o zi la alta, de la o lună la alta de la un an la altul,
determinate de fluctuatiile circulatiei generale a atmosferei care pun în evidentă abateri pozitive (când acestea sunt mai
mari fată de valoarea medie multianuală, considerată ,,normală"), ca si abateri negative (când valoarea medie respectivă
este mai mică ,,normala".
Presiunea atmosferică
Presiunea atmosferică reprezinta o marime fizica care relevã apãsarea exercitatã uniform de masa de aer pe toata
grosimea si pe o unitate de suprafata orizontalã a scoartei terestre. Este omarime fizicã variabilã în functie de grosimea
diferitã a maselor de aer,temperatura,altitudinea si densitatea aerului.
Presiunea (P) este forţa (F) ce se exercită pe unitatea de suprafaţă (S), adică:
F
P (1)
S
Presiunea atmosferică variază de la o zonă la alta în funcţie de latitudinea geografică şi de temperatura
aerului. Presiunea variază invers proporţional cu temperatura.
Unitatea de măsură a presiunii în SI este pascalul (Pa) sau N/m2. În practică, se foloseşte o gamă largă de unităţi de
măsură. În meteorologie, unitatea cea mai des folosită este hectopascalul (1 hPa = 100 Pa). Alte unităţi utilizate sunt
2
milimetrul coloană de mercur (mmHg) sau milibarul (mb). Relaţiile de coversie sunt:
1 mmHg = 1,333224 hPa, 1 mb = 1 hPa
Se consideră presiune normală, presiunea de 1013,25 hPa (760 mmHg) la nivelul mării la temperatura de
0°C şi la latitudinea de 45°. Convenţional s-a stabilit că la nivelul mării, la latitudinea de 450 si temperatura de 00C, pe o
suprafaţă de 1cm2, presiunea este în medie, egală cu presiunea unei coloane de mercur, înaltă de 760 mm:
P = 76 * 980,62 bari = 1013,25 milibari (mb)
Cunoscându-se greutatea coloanei atmosferice cu secţiunea de 1cm2 si suprafaţa Pământului, s-a calculat
greutatea întregii atmosfere, care este de 52,1014 tf (tone forţă) echivalentă cu cea a unui strat de 76 cm care ar acoperi
întreaga suprafaţă a Terrei.
Presiunea cu care apasa întreaga atmosfera asupra globului este 5,3 x10 15 Tf.
Variaţia presiunii pe verticală este evidenţiată de doi parametri:
Gradientul baric vertical - ce indică variaţia numerică a presiunii atmosferice pe unitatea de distanţă în direcţia
verticală; acesta arată cu cât scade presiunea pe 100 m altitudine (diferenţă de nivel).
Acesta se calculează după formula:
p
Gv   (2)
n
Gv = gradientul baric vertical ( simbolizează altitudinea), Δp = diferenţa de presiune pe 100 m altitudine, Δn =
diferenţa de altitudine în m
Semnul minus (-) indică reducerea presiunii concomitent cu cresterea altitudinii, repectiv sensul de variaţie a
gradientului baric în condiţii normale. Presiunea atmosferică scade cu 0,02mb (hPa) la 100 m altitudine, cifra
valabilă pentru o atmosferă normală, omogenă, reală, cu calm atmosferic.
Variaţia gradientului baric este influenţată si de temperatura masei de aer, umezeala acesteia si presiunea
atmosferică. Gradientul baric vertical este direct proporţional cu presiunea atmosferică (dacă presiunea scade si
gradientul baric scade) si invers proporţional cu temperatura (dacă temperatura creste, gradientul baric scade).
Treapta barică reprezinta distanta pe verticala, in metri, pentru care se inregistreaza o descrestere a presiunii atmosferice
cu 1 milibar.
h
8000
( 1  t )
(3)
p
unde :p = presiunea [mb]; α = coeficientul de dilatare al gazelor (0,004); t = temperatura din momentul
respectiv [0C]; 8000 = constanta conventionala.
De exemplu, daca: p = 1020 mb, iar t = 50C, rezulta ca valoarea treptei barice este:
h = 8000/1020 x (1+ 0,004 x 5) = 8 m.
Valorile numerice ale treptei barice sunt invers proporţionale cu scăderea presiunii (deci cresc când
presiunea scade) si direct proporţionale cu altitudinea si temperatura (adică în condiţii de crestere a temperaturii
creste si treapta barică).
Variaţia presiunii atmosferice pe orizontală. Câmpul baric.
Presiunea atmosferică variază si pe orizontală conform unor gradienţi barici orizontali a căror valoare este
în funcţie de dinamica masei de aer, de caracteristicile fizice ale acesteia, etc.
Variaţia pe orizontală a presiunii atmosferice se poate urmări si analiza cu ajutorul hărţilor sinoptice care
redau relieful baric prin izobare (liniile care unesc punctele cu aceeasi presiune atmosferica, trasate din 5 în 5 mb
(hPa) reduse la nivelul mării). Relieful baric sau topografia barică se compune din diverse forme barice similar
reliefului terestru, cu izobare concentrice sau ovale închise (cicloni, anticicloni) sau cu izobare curbilinii deschise (talveg
depresionar, dorsală anticiclonică), izobare alungite închise (culoar depresionar) sau izobare de acelasi fel situate în
diagonală (saua barometrică).
Totalitatea formelor barice de pe o hartă sinoptică reprezintă câmpul baric. Pe baza acestuia se elaborează
prognoza meteorologică de către instituţia de specialitate (Administraţia Naţională de Meteorologie).
În raport cu variaţia pe orizontală (de crestere sau descrestere) a presiunii aerului se deosebesc:
- ciclonul, depresiunea sau minima barometrică. Este o formaţiune barică notată pe harti cu litera D (de la
"depresiune") situată deasupra unei regiuni cu presiune mică, caracterizată prin izobare închise, ovale sau eliptice,
cu valoare crescândă de la centru spre periferie (unde vine în contact cu un câmp de maximă presiune
atmosferică); ca urmare, aceasta imită forma unei depresiuni terestre, cu o denivelare accentuată la centru, fiind
notată cu litera D (de la "depresiune"); se caracterizează prin curenţi de aer ascendenţi. Mişcarea ascendentă a
aerului conduce la destindere adiabatică, răcire, condensarea vaporilor de apă şi formarea norilor. În consecinţă, vremea
este urâtă, cerul este acoperit, cu nebulozitate mare, precipitaţii crescute (ploaie sau zăpadă, în funcţie de anotimp), ceţuri,
iar vânturile bat convergent în sens antiorar (în emisfera nordică) şi în sens orar în emisfera sudică. Intensificarea vântului
se face simţită spre periferia ciclonului.

- anticiclonul sau maxima barometrică. Reprezintă o formă de relief baric cu izobare închise similare
ciclonului, dar cu valoarea maximă a presiunii la centru, de unde scade la periferie, unde vine în contact cu un

3
câmp de minimă presiune atmosferică. Pe hărţile sinoptice această formă de relief baric este notată la centru cu
litera M (de la cuvântul "maximă"). Ea imită formele pozitive înalte ale reliefului terestru (de cupolă); în interiorul
lui predomină curenţi de aer descendenţi.
Variaţia presiunii la suprafaţa pământului se materializează pe hartă cu ajutorul izobarelor. Aceste izobare se
trasează prin interpolare din 4 în 4 mb, din 5 în 5 mb sau din 10 în 10 mb.
Izobarele sunt linii curbe închise care închid în interior un centru de maximă presiune sau de minimă presiune.
Centrii de maximă presiune se numesc anticicloni (M, B, H) marcându-se pe hartă cu albastru, iar centrii de minimă
presiune se numesc depresiuni (D, H, L), (ciclon).
Trasarea şi marcarea centrilor barici pe o hartă meteorologică reprezintă relieful baric al respectivei suprafeţe. Un
exemplu de hartă barică este prezentat în figura 2.

Fig. 2 Exemplu de hartă barică

Vântul
Circulatia atmosferei implica deplasari ale maselor de aer pe distante mari, sub directa influenta a nucleelor barice
permanente. Ea sufera si modificari determinate de neomogenitatea reliefului, de repartitia diferita a suprafetelor de
uscat si apa, de miscarea de rotatie.
Vântul reprezinta cea mai frecventa forma de miscare a aerului in plan orizontal (in conditiile in care atmosfera e
alcatuita din volume de aer cu caracteristici diferite dpdv termic si ca presiune, existand permanent tendinta spre
echilibrare prin deplasari ale aerului pe verticalasau pe orizontala).
Intensitatea si durata vantului depind de diferenta de presiune exercitata intre 2 puncte extreme. Deplasarea aerului ca
vant se face de la presiune atmosferica mare spre cea mica ; miscarea se face pe aceasta directie, care insa
sufera modificari din cauza miscarii de rotatie (forta Coriolis) ce impune abateri spre dreapta in emisfera nordica si
spre stanga in emisfera sudica.
Asupra vântului acţionează mai multe forţe care îi determină direcţia, sau îi influenţează viteza mărind-o
ori diminuând-o.
Acestea sunt: gradientul baric orizontal, forţele Coriolis, forţa de frecare, forţa centrifugă.
Gradientul baric orizontal (G) se naste în condiţiile în care în plan orizontal apar diferenţe termice care
generează diferenţe de presiune. Asadar, gradientul baric orizontal G reprezintă variaţia numerică a presiunii
atmosferice (ΔP) pe unitatea de distanţă, în direcţie orizontală, spre regiunea unde presiunea este mai mică.

Vw = 3·γ
Valoarea gradientului baric indică viteza vântului, pentru că la izobarele dese diferenţa de presiune pe aceeasi
unitate de suprafaţă este foarte mare.
Din figură rezultă ca gradientul baric orizontal (G) reprezintă diferenţa de presiune realizată pe orizontală
între două puncte extreme pe o distanţă de 1 km.
Gradientul baric orizontal (G) poate fi calculat pentru orice suprafaţă izobarică după formula:
p , în care: Δp = diferenţa de presiune dintre două suprafeţe izobarice; Δn = diferenţa dintre izobare în [km]
G
n
Semnul minus (-), indică sensul de deplasare spre regiunea cu presiune mică Revenind la formula
prezentată rezultă că gradientul baric orizontal (G) este direct proporţional cu diferenţa de presiune si invers
proporţional cu distanţa dintre izobare. Deci, cu cât ΔP este mai mare, iar Δn este mai mic, cu atât G va fi mai
mare. Din momentul apariţiei gradientului baric orizontal (G) aerul începe advecţia sa (deplasarea lui pe
orizontală).
Forţele Coriolis
Reprezintă forţele care abat obiectele (inclusiv aerul) de la traseul lor normal datorită miscării de rotaţie a
Pământului în jurul axei sale. Acestea acţionează numai asupra aerului în miscare, nu si în condiţii statice, de calm
atmosferic. În emisfera nordică forţele Coriolis determină o abatere spre dreapta, iar în cea sudică spre stânga.

Forţele Coriolis
În cazul maselor de aer puse în miscare de gradientul baric orizontal, acestea vor determina numai
abaterea (devierea) vântului, respectiv direcţia de deplasare de la traseul său normal, nu si viteza lui.

4
 Abaterea determinată de forţele Coriolis depinde de: latitudinea geografică (φ), viteza de miscare a aerului (V),
viteza unghiulară de rotaţie a Pământului (ω),
Forţa de frecare
În timpul deplasării pe orizontală vântul suportă o rezistenţă opusă de toate neregularităţile suprafeţei
terestre care determină frânarea vitezei. Această frânare rezultă din procesul de frecare a masei de aer cu
suprafaţa terestră.
Asadar, forţa de frecare reprezintă forţa pe care o opune suprafaţa terestră (denumită suprafaţă activă) asupra
unei mase de aer în deplasare care are drept consecinţă frânarea vitezei acesteia.
Forta de frecare ce se manifesta pe timpul deplasarii pe orizontala a maselor de aer depinde de natura si de
forma suprafetei terestre. Ea este reprezentată de 2 componente:
- frecarea externă, frânarea exercitată asupra masei de aer în advecţie de către suprafaţa activă
- frecarea internă sau vâscozitatea reprezintă forţa externă ce se transmite masei de aer în interiorul ei
prin turbulenţă sau prin curenţi de aer ascendenţi sau descendenţi.
Forta centrifuga
Aceasta forta apare ca urmare a miscarii maselor de aer la suprafata Pamantului de-a lungul unor
traiectorii curbilinii.
Forta de frecare a maselor de aer cu suprafata terestra determina micsorarea vitezei,modificarea directiei de propagare.
Caracteristicile vantului
-Directia
-se stabileste prin raportarea sensului miscarii la punctele cardinale si intercardinale ;
-se determina cu ajutorul giruetei ;
-in stratul inferior al troposferei depinde de conditiile locale ale reliefului.
-Viteza
-se masoara instrumental cu ajutorul giruetelor,anemometrelor,anemografelor ;
-se exprima in m/s sau km/h(raportul e de 1m/s=3,6km/h sau 1km/h=0,28m/s);
-este mica la contactul cu solul(datorita frecarii) si creste cu altitudinea(la 25-30m este dublafata de valoarea la sol);
-sufera o variatie diurna(ex. regiunile temperate : maxim la amiaza,minim in a doua parte anoptii) si o variatie
anuala(in functie de zona de clima si caracteristicile regionale).
-Durata
-situatiile de calm sunt putine,intrucat diferentele de presiune impun deplasari ale aerului cuviteze diferite ;
-este raportata la directie si la viteza.
-Intensitatea / taria
-se apreciaza prin valori de pe scara Beaufort(13 valori) in care cel mai mic (0) corespunde starii de calm atmosferic , iar
13 furtunilor în care viteza depaseste 30m/s.
Nr.crt Gradul Gama vitezei Efecte
intensitatii vântului
vântului m/s
1 0 0-0,5 Aer linistit, fumul se ridicã verical
2 1 0,6-1,7 Aer putin tulburat, fumul usor abãtut
3 2 1,8-3,3 Vânt slab, se simte o adiere, frunzele fosnesc
4 3 3,4-5,2 Vânt slab, se miscã frunzele si crengile
5 4 5,3-7,4 Vânt potrivit, ridicã praful si bucãtile de
hârtie
6 5 7,5-9,8 Vânt relativ puternic care balanseazã copacii
mai mici si formeazã unde pe ape
7 6 9,9-12,4 Vânt puternic, agitã crengile mari , miscã
liniile de transmisie
8 7 12,5-15,2 Vânt destul de puternic, care împiedicã
mersul împotriva curentului de aer
9 8 15,3-18,2 Vânt foarteputernic, care nu permite mersul
împotriva curentului de aer
10 9 18,3-21,5 Vijelie care poate provoca avarii
11 10 21,6-25,1 Vijelie foarte puternicã , cu pagube
importante
12 11 25,1-29 Distrugeri pe scarã mare
13 12 >29 m/s Uragan, cu efect distrugãtor total
Structura vântului se apreciaza in functie de caracteristicile principalilor parametrii , viteza si directie,distingandu-
se 3 categorii majore :
-vantul laminar – presupune viteza mica,directie constanta si o deplasare pe suprafete netede.
-vantul turbulent – se caracterizeaza prin variatii in timp ale vitezei si directiei,dezvoltarea de vartejuri impuse de
neuniformizarea reliefului.Procesul e foarte activ dupa-amiaza cand se imbina deosebit de activ turbulenta dinamica
cu cea termica.
-vantul in rafale – rezulta in conditiile in care turbulenta dinamica este accentuata de cea termica ;
- este un vant care prezinta secvente bruste cu viteza mare,care au caracter
5
 pulsatoriu.
Vantul este creator de curenti ascendenti :
-curenti dinamici cand intalneste un obstacol lung si suficient de inalt,asezat perpendicularpe directia lui ;
-curenti ondulatorii / unda cand este silit sa treaca intre un obstacol inalt si un strat deinversiune.La curentul
ondulatoriu generat de formele de relief in partea de sus a undei seformeaza un nor cumulus lenticularis stationar
si un nor rotor sub creasta muntelui. iaza,minim in a doua parte a noptii) si o variatie anuala(in functie de
zona de clima sicaracteristicile regionale).
-Durata
-situatiile de calm sunt putine,intrucat diferentele de presiune impun deplasari ale aerului cuviteze diferite ;
-e raportata la directie si la viteza.
-Intensitatea / taria
-se apreciaza prin valori de pe scara Beaufort(13 valori) in care cel mai mic (0) corespundestarii de calm atmosferic ,
iar 13 furtunilor in care viteza depaseste 50m/s.
-Structura
-se apreciaza in functie de caracteristicile principalilor parametrii : viteza si
directie,distingandu-se 3 categorii majore :
-vantul laminar – presupune viteza mica,directie constanta si o deplasare pe suprafete netede.
-vantul turbulent – se caracterizeaza prin variatii in timp ale vitezei si directiei,dezvoltarea de vartejuri impuse de
neuniformizarea reliefului.Procesul e foarte activ dupa-amiaza cand se imbina deosebit de activ turbulenta dinamica
cu cea termica.
-vantul in rafale – rezulta in conditiile in care turbulenta dinamica este accentuata de cea termica ; - este un vant care
prezinta secvente bruste cu viteza mare,care au caracter pulsatoriu.
Vantul este creator de curenti ascendenti :
-curenti dinamici cand intalneste un obstacol lung si suficient de inalt,asezat perpendicularpe directia lui ;
-curenti ondulatorii / unda cand este silit sa treaca intre un obstacol inalt si un strat de inversiune.La curentul
ondulatoriu generat de formele de relief in partea de sus a undei se formeaza un nor cumulus lenticularis stationar si
un nor rotor sub creasta muntelui.
Viteza şi direcţia vântului se determină la înălţimea anemometrului, care în măsurătorile standard se ia 10
metri. În modelele de dispersie intră viteza fluidului atmosferic la înălţimea emisiei (coşul instalaţiei), de aceea este
necesară o relaţie de dependenţă între cele două viteze, care se poate deduce din variaţia cu înălţimea a vitezei
vântului
Relatii de calcul
Profilul vitezei vantului
Pentru a calcula viteza vantului la alte inaltimi fata de sol se foloseste urmatoarea formula:
m
 z 
v( z )  v10   
 10 
In aceasta relatie apare termenul m care reprezinta parametrul de profil al vantului, si este functie de categoria
de stabilitate atmosferica prezentat in tabelul 1, v10 viteza vantului inregistrata de statie la 10 m inaltime, in timp ce v (z)
reprezinta viteza pe care dorim sa o estimam la diferite inaltimi deasupra terenului.
Tabelul 1 Parametrul de profil al vantului ca functie de categoria de stabilitate
Categoria de stabilitate m
A 0,10
B 0,10
C 0,16
D 0,16
E 0,30
F 0,30

Tabelul 2. Estimarea categoriei de stabilitate atmosferica

Iarna Primavara Vara Toamna
Timpul zilei 8-16 17-7 7-17 18-6 6-18 19-5 7-17 18-6
Viteza
vantului
[m/s]
v<2 C F C F B F C F
2<v<3 C E C E C E C E
v>3 D D D D D D D D
Caracteristicile categoriilor de stabilitate: A – foarte instabilă, B – moderat instabilă, C – uşor instabilă, D – neutră,
E – moderat stabilă; F - stabila

6
 Cursul 3
Monitorizarea poluantilor atmosferici
Monitorizarea calităţii aerului atmosferic şi industrial presupune dezvoltarea de concepte
teoretice, metodologice şi practice, pentru înţelegerea, controlul şi combaterea poluării aerului.
Problemele sunt legate de emisia de la sursele de poluare a atmosferei, transmisia amestecului
rezultat şi mãsurarea concentraţiilor de poluanţi la distanţe superioare la 100 m (poluarea la imisii).
Măsuratorile pentru verificarea valorilor limită de emisie trebuie realizate în condiţii standard
conform HG nr. 128/2002: temperatura 273oK, presiunea 101,3 kPa, 10% oxigen, gaz uscat.
Poluanţii aerului şi efectele lor asupra mediului şi sănătăţii sunt părţi principale de studiu. Cei
mai importanţi poluanţi atmosferici din punct de vedere al emisiilor, dar şi al impactului asupra
mediului şi sănătăţii umane sunt gazele ca monoxidul de carbon (CO), bioxidul de carbon (CO2),
oxizii de azot (NOx), bioxidul de sulf (SO2), ozonul O3, particulele de aerosol, pulberile (PM 2.5,
PM10), benzen (C6H6).
Monoxidul de carbon se găseşte în abundenţa în aerul urban poluat în cantităţi în care nu există alte
gaze la fel de toxice. Monoxidul de carbon se formează prin unul din urmatoarele trei procese:
combustia incompletă a combustibilului care conţine carbon, reacţiile dintre dioxidul de carbon şi
materiale care conţin carbon la temperaturi înalte şi disocierea dioxidului de carbon la temperaturi
înalte.
Din punct de vedere al naturii poluanţilor atmosferici pot fi clasificaţi în două grupe:
1. gazele şi vaporii toxici reprezentând poluanţii prezenţi în atmosferă din emisiile instalaţiilor
industriale şi ale traficului auto;
2. suspensiile sau aerosolii formaţi din particule lichide sau solide de dimensiuni mai mici de
100 μm. Gazele şi vaporii toxici sunt diverşi din punct de vedere al naturii chimice, au stabilitate
mare în atmosferă, precum şi mare putere de difuzie. Ambele caracteristici depind în primul
rând de caracteristicile fizice ale atmosferei şi mai puţin de natura chimică a substanţei.
Valorile ce se măsoară pentru poluanţi reprezintă valori ale emisiilor, dar mai ales ale imisiilor
la care contribuie toată activitatea economică din zona respectivă.
Temperatura, umiditatea, presiunea, mişcarea aerului şi precipitaţiile determină modificări
substanţiale ale nivelului de poluare al aerului.
Pentru a evidenţia dinamica stării mediului într-o zona urbană, intens industrializată, se pot
compara mediile anuale ale concentraţiei principalilor poluanţi analizaţi: NH3, H2S, sulfaţi în
suspensie inclusiv aerosoli de H2SO4, pulberi în suspensie, pulberi sedimentabile şi analiza
chimică a acestora, precum şi valorile medii ale frecvenţei de depăşire a concentraţiei maxime
admisibile (CMA).
Stabilitatea suspensiilor în atmosferă, cât şi capacitatea de difuzie a acestora depind de mărimea
particulelor.
În funcţie de dimensiunile şi comportarea în atmosferă pulberile în suspensie se clasifică astfel:
• suspensii cu diametru > 10 μm, cu stabilitate şi putere de difuzie mică în aer;
• suspensii cu diametru 10 μm – 0,1 μm se caracterizează printr-o stabilitate şi putere de
difuzie maimare în aer ;
• suspensii cu diametru < 0,1 μm, cu stabilitatea şi capacitatea de difuzie în atmosferă foarte
mare. Principalele surse de poluare a atmosferei cu pulberi în suspensie şi sedimentabile sunt:
transporturile, procesele de combustie şi procesele industriale. Pulberile prezintă o acţiune
iritantă a căilor respiratorii, iar acţiunea specifică este legată de compoziţia lor chimică (toxică,
fibrozantă, alergizantă).
Pulberile din aerul atmosferic au efect negativ asupra asimilarii clorofiliene şi în funcţie de
natura acestora pot duce la necroza frunzelor şi florilor.
Deoarece precipitaţiile sunt eficiente în spălarea atmosferei, parametrii lor cantitativi şi
calitativi constituie indicatori pentru evaluarea efectelor surselor de poluare a atmosferei atât la
nivel regional cât şi la nivel local, datorită surselor proprii. Precipitaţiile favorizează depunerea pe
sol a unei părţi a poluanţilor din atmosferă, având un rol purificator important. În schimb apa din
precipitaţii îşi poate modifica proprietăţile naturale datorită dizolvării unor poluanţi, în special oxizi
de sulf şi azot, fenomen care se poate produce la altitudine mare şi/sau la distanţe apreciabile de
locul de emisie.
În regiunile cu densitate mare de populaţie, sulfaţii conţinuţi în precipitaţii sunt în mare măsură
1
urmare a activităţii antropice, a arderii combustibililor fosili care degajă în atmosferă gaze
sulfuroase (SOx) şi care se transformă în sulfat prin oxidare. Combustibilii fosili cu conţinut de azot
vor degaja în urma arderii NH3 şi NOx. În cursul combustiei la temperaturi ridicate are loc un proces
chimic între oxigenul din atmosferă şi oxizii de azot degajaţi, proces în urma căruia apar azotaţii.
Atât azotaţii cât şi sulfaţii se regăsesc în precipitaţii sub forma acizilor corespunzători, care
determină o scădere a pH-ului.
Aceste fenomene conduc la apariţia ploilor acide care au efecte puternic distrugătoare asupra
vegetaţiei spontane şi în agriculturã.
Obiectivele urmărite în realizarea unui inventar de emisii sunt prezentate în Figura 1.

Figura 1 Obiective urmărite în realizarea inventarelor de emisie

Trebuie avută în vedere introducerea în inventarele de emisie a emisiilor obținute pe baza monitorizării
continue.
Inventarierea emisiilor poluante în atmosferă implică activitățile prezentate în Figura 2.

Figura 2. Inventarierea emisiilor poluante in atmosfera

Plan de monitorizare a calităţii aerului

Este necesar să se supravegheze poluarea aerului prin emisii determinând în special intensitatea
imisiilor poluante măsurate de organele sanitare în aerul ambiant, pe teritorii limitate. Astfel se
efectuează măsurători şi calcule de dispersie a noxelor pentru a urmări încadrarea în normele
admise pentru imisii. Trebuie să se stabilească emisiile excesive care s-ar produce, sursele de emisii
excesive şi măsurile de prevenire şi eliminare a imisiilor poluante.
Pentru elaborarea unui plan de monitorizare a imisiilor atmosferice trebuie să se realizeze următoarele
etape:
▪ Identificarea unităţilor industriale care se găsesc în localitatea sau în apropierea localităţii
pentru care se întocmeşte planul de monitorizare a imisiilor;
▪ Cunoaşterea activităţilor desfăşurate de unităţile industriale cu scopul identificării tipurilor de
poluanţi atmosferici ce pot să fie emişi de acestea;
▪ Fixarea arterelor cu trafic auto intens din localitate.
După aflarea acestor date, se propune un plan general de monitoring al imisiilor poluante, plan
ce cuprinde următoarele etape:
▪ Stabilirea punctelor de control a imisiilor în zonele considerate cu risc ridicat de poluare.
▪ Stabilirea poluanţilor specifici fiecărei zone, pentru care se vor efectua măsurători ulterioare.
▪ Fixarea orarului pentru recoltarea probelor şi realizarea analizelor acestora.
2
 ▪ Prezentarea rezultatelor obţinute în urma prelucrării statistice a rezultatelor analizelor
efectuate.
În cadrul reţelei de monitorizare a calităţii factorilor de mediu laboratoarele Inspectoratului de
Protecţia Mediului trebuie să recolteze şi să analizeze:
1. zilnic pulberile în suspensie din punctele de prelevare amplasate pe raza localităţii urbane;
2. lunar pulberile sedimentabile precum şi compoziţia chimică a acestora.
Conţinutul mediu al poluanţilor şi elementelor chimice în depunerile de pulberi sedimentabile
variază în funcţie de complexitatea proceselor industriale din zona respectivă.
Se pot efectua măsurători de imisii, cu includerea tuturor poluanţilor clasici ce îşi au originea în
traficul rutier. Pot fi alese principale obiective ale măsurătorilor:
✓ Determinarea variaţiei diurne a concentraţiei de CO în aer în unele puncte de control din
zona urbană aleasă spre monitorizare;
✓ Înregistrarea orară a traficului auto pe durata monitorizării imisiei de CO;
✓ Înregistrarea orară a principalilor parametri şi fenomene meteo ale zilei pentru determinarea
gradului deinfluenţare de către aceştia a măsurătorilor curente.
Limitele admisibile la emisie şi imisie de poluanţi ai atmosferei
Scopul principal al normelor de calitatea aerului este asigurarea bazei pentru protecţia sănătăţii
publice faţă de efectele negative ale poluării aerului şi pentru eliminarea sau reducerea la minimum
a acelor poluanţi toxici asupra sănătăţii şi confortului uman.
Ministerul Sănătăţii stabileşte limite sanitare admise pentru un număr de 30 poluanţi pentru 3
timpi de mediere: scurt (30 minute), mediu (8h sau zi) şi lung (lună, an).
Pentru poluanţii existenţi simultan în atmosferã, limita maxima admisibilã este :
C1 C2 Ci
CMA = + + .... + (1)
CMA1 CMA2 CMAi
unde CMA – concentraţia maximă admisibilă pentru un timp de mediere dat;
Ci – concentraţia de poluanţi pentru un anumit timp de mediere al poluantului i;
CMAi – concentraţia maximă admisibilă pentru un anumit timp de mediere al poluantului i.
Distanţa maximă până la care emisiile de pulberi în atmosferă ar putea influenţa indicii de
calitate ai aerului este, conform estimărilor efectuate pe baza modelului de dispersie a lui Sutton, de
80 - 100 m.
Pe baza concentraţiilor de noxe emise în atmosferă se procedeazã la estimarea indicilor de
poluare a atmosferei (IPA), pentru fiecare noxă, cu relaţia următoare:
CMA − CE
IPA =  100 (2)
CMA + CE
CMA - concentraţia maximă admisă ale substanţelor chimice poluante din aerul zonelor protejate,
conform STAS 12574/87;
CE - concentraţia estimată sau determinată.
Corespunzător diferitelor valori ale IPA, s-au acordat note de bonitate care sunt prezentate în
tabelul 2.
Tabelul 1. Concentraţii medii admisibile pentru principalii poluanţi
Poluanţi (μg/m3) SO2 NO2 Pulberi în Funingine O2 H2SO4 şi SO4 Pb Mn
Timp suspensie
30minute 750 300 500 150 100 30 - -
24 ore 250 100 150 50 30 12 0,07 10
an 60 40 75 - - - - -
Tabelul 2. Valorile indicelui de poluare IPA
Valoarea indicelui de poluare IPA Nota de Efectul indicelui de poluare asupra factorului de mediu
[%] bonitate
7 Domeniu excelent
100,00 Nu se exercită niciun fel de forme depoluare
6 Domeniu foarte bun
99,99 – 70,01 Poluarea este total nesemnificativă pentru mediu
70,00 5 Prag pentru declanşarea monitorizării indicatorului de calitate
69,99 – 15,01 4 Domeniu bun
15,00 3 Prag de atenţie
3
 2 Domeniu mediu
14,99 – 0,01 Poluare semnificativă cu posibile manifestări a fenomenului de
potenţare
0,00 1 Prag de alertă
Domeniu rau
Poluare cert semnificativă cu efecte distructive asupra mediului dacă nu se
-0,01 ÷ -14,99 intervine într-un interval de maxim 72 orepentru stoparea cauzei
-15 Prag de interventie
Domeniu foarte rau
Poluare semnificativă cu efecte distructive asupra mediului necesitând oprirea
sursei
-15,01 ÷ -134,99 Nu se în cel mai scurt timp posibil pentru remedieri. Sunt necesare măsuri speciale
acordă de decontaminare la nivelul factorilor de
note mediu afectaţi
-135,00 Prag de pericol
Domeniu catastrofal
Poluare cu efect total distructiv asupra ansamblului factorilor de mediu şi a
Peste -135,01 ecosistemului. Sunt necesare măsuri de identificare a zonelor afectate de
factorul poluator şi reconstrucţia ecologică a arealelor afectate.
Monitorizarea calităţii aerului implică monitorizarea tuturor elementelor incluse în fiecare
dintre cele patru categorii de probleme menţionate mai jos:
1) sursele şi emisiile de poluanţi atmosferici;
2) transferul poluanţilor în atmosferă;
3) nivelul concentraţiilor de poluanţi în atmosferă şi distribuţia spaţio-temporară a acestora, evaluarea
imisiei;
4) efectele poluanţilor atmosferici asupra omului şi mediului său biotic şi abiotic.
Bucureştiul este prima aglomerare din România care a fost dotată cu echipamente automate de
monitorizare a calităţii aerului. Reţeaua de monitorizare este constituita din 8 puncte fixe de
monitorizare: Baloteşti - staţie de fond regional; Măgurele - staţie de fond suburban; Lacul Morii -
staţie de fond urban; Drumul Taberei, Titan, Berceni - staţii industriale; Mihai Bravu, Cercul
National Militar - staţii de monitorizare a traficului.
Poluanţii monitorizaţi sunt NO2, SO2, O3, CO se utilizeazã analizoare automate. Sunt transmise
medii orare, particule (PM10 şi PM2.5) şi Pb, (prelevare pe 24 ore şi analiză în laborator, medii
zilnice). Reţeaua este automată şi furnizează date în timp real (în fiecare oră serverul localizat la
sediul APM Bucureşti preia concentratiile medii orare înregistrate la staţii pentru NO2, SO2, CO,
O3), astfel încât se pot observa imediat depăşirile valorilor limită şi se pot lua măsuri imediate în
cazul depăşirii pragurilor de alertă.
Tabelul 3 Valori măsurate ale poluanţilor în Bucureşti
Staţie Indicatorul monitorizat
SO2 NO2 PM10 Pb CO O3

Cercul Militar 0 227 57 0 3 0

Mihai Bravu 0 42 187 0 5 0
Titan 0 28 121 0 0 3
Drumul 0 64 62 0 0 1
Taberei
Balotesti 0 0 20 0 0 46
Magurele 0 3 83 0 0 0
Lacul Morii 0 30 108 0 0 3
Berceni 0 12 122 0 0 1
Reţeaua de monitorizare a calităţii aerului a inceput să funcţioneze la începutul anului 2004.
Pentru a îndeplini cerinţele de informare a publicului şi a construi sistemul de avertizare, datele de
calitate a aerului sunt transmise automat, în fiecare oră către:
− 3 panouri externe de afisaj - Moghioros, Obor, Universitate;
− 3 display-uri interne - Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor, Primăria Municipiului
Bucureşti şi APM Bucureşti.

4
 Tabelul 4. Limite admisibile ale poluanţilor (Legea 104/2011)
Nr. Poluant Limite admisibile pentru emisii Definiri statistice
1. Bioxid de sulf SO2 30μg / m3 Valoarea medie anualã
100μg / m 3
Valoarea la 24h
125μg / m3 Valoarea la 1/2h
2. Bioxid de azot (NO2) 30μg / m 3
Valoarea medie anualã
80μg / m 3
Valoarea la 1/2h
100μg / m 3
Valoarea la 24 h
3. Monoxid de carbon (CO) 8μg / m3 Valoarea la 24h
4. Ozon (O3) 100μg / m3 Valoarea la 1/2h
1 80μg / m 3
Valoarea la 1 h (permisã o singurã
datã pe an)
5. Praf (pulberi) suspensie PM10 20μg / m3 Valoarea medie anualã
50μg / m3 Valoarea medie la 24h permisã
depãsirea o singurã datã /an)
6. Pb 500μg / m3 Valoarea medie anualã
7. Cd 1,5ng/m3 Valoarea medie anualã
8. Zn 400μg / m 3
Valoarea medie anualã
Sursele principale de poluare sunt:
1. Traficul rutier - responsabil de aprox 70-% din poluarea atmosferică - emisii de NOx, CO,
pulberi, benzen;
2. Centralele electrotermice - emisii importante de NOx, SO2, CO2, CO, pulberi;
3. Industria - extrem de diversificată - NOx, CO, CO2, pulberi, COV - precursori ai ozonului;
4. Lucrările de construcţie – pulberi;
5. Încălzirea rezidenţială.
Poluanţii pentru care trebuie întocmite programe sunt:
▪ NO2, PM10, CO
▪ Surse de NO2- procese de combustie- trafic şi producere energie
▪ Surse CO - ardere incompleta - traficul rutier (benzina)
▪ Surse PM 10- trafic, constructii,industrie
Un alt aspect ce necesită atentia specialiştilor este reprezentat de identificarea şi utilizarea
bioindicatorilor (plante şi animale) în monitorizarea calităţii aerului în zonele urbane. Aceştia
reactionează la efectele asupra mediului, modificându-şi funcţiile vitale şi/sau compoziţia chimică,
numărul, distribuţia spaţială/temporală, făcând astfel posibilă emiterea unor concluzii privind starea
mediului. Bioindicatorii consideraţi ăn proiect pot fi grupaţi în două categorii, şi anume: indicatori de
acumulare şi indicatori de răspuns.
Primii înmagazinează cantităţi de poluant fără a prezenta schimbări evidente în metabolismul
acestora. Indicatorii de răspuns reacţionează vizibil prezentând simptome de deteriorare. Indicatorii
de acumulare pot reacţiona similar indicatorilor de răspuns în cazul în care cantităţile de substanţe
dăunătoare depăşesc capacitatea lor de acumulare.
Pentru Bucureşti, principalele surse de bioindicatori monitorizaţi şi analizaţi se regăsesc în
parcurile Cişmigiu, Izvor şi Unirii, arealele definite ca zone “control” (indicator de poluare de fond
la scară mare) fiind zona pădurilor Băneasa şi Baloteşti. Între speciile vizate pentru selecţia şi analiza
bioindicatorilor se află arborii şi tufişurile (ex.: Brasica elongata, Festuca rubra, Hedera helix,
Medicago sativa) .
Măsurile propuse în cadrul acestui program vizează în special reducerea poluării cauzată de
autovehicule, creşterea suprafeţelor de spaţii verzi, controlul şantierelor de construcţii.
În prezent în România sunt amplasate 117 staţii de monitorizare continua a calităţii aerului,
dotate cu echipamente automate pentru măsurarea concentraţiilor principalilor poluanţi atmosferici,
care alcătuiesc Reţeaua Naţionala de Monitorizare a Calităţii Aerului RNMCA. Reţeaua reprezintă
unul dintre cele mai complexe şi mai moderne sisteme de monitorizare a calităţii aerului din Europa.
Reţeaua acopera 11 aglomerări (cu densităţi mari ale populaţiei) şi 8 zone (care coincid cu
regiunile de dezvoltare), în care este obligatorie monitorizarea continuă a calităţii aerului cu ajutorul
staţiilor de monitorizare interconectate. Cele 117 staţii sunt instalate în 37 de judete ale ţării şi în
municipiul Bucureşti. Staţiile sunt de mai multe tipuri, pentru ca mediul din care provin emisiile de
5
 poluanţi este diferit. Astfel, sunt definite staţii de trafic, dar şi staţii de tip industrial, staţii care
evalueaza influenţa “aşezărilor urbane”, dar şi staţii de referinţă – amplasate departe de orice sursă
care ar putea contribui la deteriorarea calităţii aerului.
Reţeaua cuprinde şi 3 staţii de tip EMEP (European Monitoring and Evaluation Programme,
monitorizează şi evaluează poluarea aerului în context transfrontier la lungă distanţă; 500 km; raza ariei de
reprezentativitate este de 200), care permit evaluarea calităţii aerului la lungă distanţă şi care joacă un rol
important în prevenirea poluării transfrontiere.
Poluanţii monitorizaţi, metodele de măsurare, valorile limită, pragurile de alertă şi de informare şi
criteriile de amplasare a punctelor de monitorizare sunt stabilite de legislaţia naţională privind
protecţia atmosferei şi sunt conforme cerinţelor prevăzute de reglementările europene.
În prezent RNMCA efectuează măsurători continue de dioxid de sulf (SO2), oxizi de azot (NOx),
monoxid de carbon (CO), ozon (O3), pulberi în suspensie (PM10 şi PM2.5), benzen (C6H6), plumb
(Pb).
Sistemul de monitorizare a calităţii aerului este un subsistem al sistemului general de monitorizare a
mediului .

Figura 3. Componentele Sistemului de management al aerului

Monitorizarea calităţii aerului presupune o serie de acţiuni de observare şi măsurare cantitativă şi calitativă a
unor indicatori ai stării aerului (cum ar fi concentraţii ale unor componente din aer). Sistemul de monitorizare
permite obţinerea de date utile pentru identificarea rapidă a zonelor poluate şi pentru luarea de decizii
strategice şi tactice de combatere a poluării şi de prevenire a acesteia. În procesul de proiectare al unui sistem
de monitorizare a calităţii aerului se parcurg mai multe etape care vor fi descrise în continuare.
Prima etapă este cea de stabilire a obiectivelor.

Figura 4. Principalele obiective ale Sistemului de monitoring a calității aerului

După stabilirea obiectivelor de monitorizare, în funcţie de nivelul reţelei de supraveghere, proiectarea
presupune parcurgerea mai multor etape:
• stabilirea zonei de monitorizare - caracterizarea geografică (identificarea formelor de relief, topografie etc.);
6
 - caracterizarea condițiilor meteorologice (intensitatea mișcărilor eoline, temperatură, umiditate, regim de
precipitații etc.)
• selectarea variabilelor (componentelor) care vor fi măsurate;
• stabilirea numărului de puncte de măsurare;
• stabilirea tipului acestor puncte: mobile sau fixe (punctiforme sau de suprafață), permanente sau accidentale
-localizarea punctelor de măsurare;
• alegerea şi instalarea instrumentaţiei (senzori, aparate) necesare;
• determinarea frecvenţei de măsurare
• identificarea celor mai adecvate metode de analiză a probelor de aer;
• stabilirea metodelor de analiză (on-line / off-line) a probelor de aer
• dezvoltarea subsistemelor de achiziţie, memorare, transmitere şi de introducere/ stocare a datelor;
• stabilirea unui sistem de analiză, prelucrare şi raportare a datelor;
• resurse umane şi financiare pentru implementarea sistemului. În funcţie de scara de lucru proiectarea
reţelelor se realizează pentru areale restrânse (reţele locale sau de impact) sau reţele globale.
EPA (Environmental Protection Agency) din SUA recomandă următoarele priorităţi pentru amplasarea
punctelor de măsurare:
• amplasarea punctelor de măsurare în zonele cu concentrare mare a poluantilor;
• zonele intens populate;
• locurile situate pe traseele principale de curgere a aerului la pătrunderea în zonele urbane, pentru a pune în
evidenţă contribuţia surselor exterioare zonei de interes;
• zonele proiectate pentru o dezvoltare viitoare.
Sistemul de monitorizare a calităţii aerului în România.
În România, punerea în aplicare a prevederilor Legii nr. 104/2011 privind calitatea aerului înconjurător
se realizează prin Sistemul Naţional de Evaluare şi Gestionare Integrată a Calităţii Aerului (SNEGICA).
Principalele atribuţii ale SNEGICA sunt: asigură evaluarea calităţii aerului înconjurător, în mod unitar,
în aglomerările şi zonele de pe întreg teritoriul ţării; asigură clasificarea şi delimitarea ariilor din zone şi
aglomerări în regimuri de evaluare şi în regimuri de gestionare a calităţii aerului înconjurător; asigură
realizarea inventarului naţional privind emisiile de poluanţi în atmosferă; asigură elaborarea şi punerea în
aplicare a planurilor de menţinere a calităţii aerului, a planurilor de calitate a aerului şi a planurilor de acţiune
pe termen scurt; asigură informaţiile necesare realizării rapoartelor către organismele europene şi
internaţionale; asigură informarea publicului cu privire la calitatea aerului înconjurător. SNEGICA cuprinde,
ca părţi integrante, următoarele două sisteme: Sistemul Naţional de Monitorizare a Calităţii Aerului
(SNMCA) şi Sistemul Naţional de Inventariere a Emisiilor de Poluanţi Atmosferici (SNIEPA).

Figură 4. Sistemul Naţional de Evaluare şi Gestionare Integrată a Calităţii Aerului (SNEGICA)

7
 Figura 5. Principalele atribuții ale Sistemul Naţional de Evaluare şi Gestionare Integrată a Calităţii Aerului
. Stații de monitorizare O staţie de monitorizare furnizează date de calitatea aerului care sunt reprezentative
pentru o anumită arie în jurul staţiei.

8
 Circuitul datelor
Sistemul de monitorizare permite autorităţilor locale pentru protecţia mediului: să evalueze, să cunoască şi să
informeze în permanenţă publicul, alte autorităţi şi instituţii interesate, despre nivelul calităţii aerului; să ia, în timp
util, măsuri prompte pentru diminuarea şi/sau eliminarea episoadelor de poluare sau în cazul unor situaţii de
urgenţă; să prevină poluările accidentale; să avertizeze şi să protejeze populația în caz de urgenţă. Informaţiile
privind calitatea aerului și datele meteorologice, provenite de la staţiile de monitorizare sunt transmise la Centrele
locale de la cele 41 Agenţii pentru Protecţia Mediului. Valorile măsurate on-line de senzorii analizoarelor instalate
în staţii, sunt transmise prin GPRS (General Packet Radio Service) la centrele locale.

Reprezentarea schematică a circuitului datelor

9
 Cursul 4
Monitorizarea mediului hidric
Apa – lichid transparent şi incolor – este unul dintre elementele componente ale mediului natural,
reprezentând o resursă naturală indispensabilă vieţii, regenerabilă, vulnerabilă şi limitată. Apa constitute un factor
determinant în menţinerea echilibrului ecologic (Legea apelor nr. 107/1996). Principala dimensiune a apei este
calitatea, care constituie în prezent un obiectiv major în gospodărirea apelor, la care activitatea de monitoring are un
rol determinant, reprezentând instrumentul de bază în dezvoltarea politicilor de apă, asigurarea managementului
aferent. Monitoringul calităţii apelor reprezintă un element de bază în orice program de gospodărire a apelor.
Managementul resurselor de apă necesită informaţii cu privire la:
Condiţiile de calitate a apelor de suprafaţă şi subterane la nivelnaţional;
Unde, cum şi de ce s-au modificat aceste condiţii în timp?
Unde există probleme majore legate de calitatea apelor şi caresunt cauzele apariţiei lor?
Existenţa unor programe care lucrează pentru prevenirea sau remedierea problemelor;
Respectarea standardelor şi obiectivelor de calitate.
Scopul monitoringului calităţii apelor este acela de a răspunde la aceste întrebări şi de a asigura supravegherea
întregului ciclu CAPTARE -TRATARE – DISTRIBUŢIE – UTILIZARE – EVACUARE.
Sunt patru clase de bază de activităţi, sau sectoare de activităţi care exercită presiuni asupra corpurilor de apă, de
suprafaţă sau subterane şi anume: poluare; alterarea regimului hidrologic; modificări morfologice; biologie (Tabelul
1). Trebuie avută în vedere şi poluarea naturală, care poate să contribuie la multe dintre categoriile enumerate mai sus,
cum ar fi: materii solide în suspensie (din eroziunea versanţilor şi descărcarea în corpul de apă receptor, din
repunerea în curent a sedimentelor la mărimea debitelor); acizi şi alcalii (prin dizolvarea compuşilor minerali
naturali, ploi acide); fosfor şi azot; materie organică (materie moartă de origine vegetală şi animală spălată de pe
versanţi); compuşi metalici naturali; radionuclizi (proveniţi din spălarea zăcămintelor sau căderi radioactive din
atmosferă); microorganisme (viruşi, bacterii datoraţi faunei sălbatice).
Tabel 1. Clasele principale de activităţi care exercită presiuni asupra corpurilor de apă
Categorie corp de apă OBIECTIVE
Ape subterane

Apa potabilă
DCA (biota)

SURSE DE

Habitate,

piscicole
Îmbăiere
Costiere
Lacuri

Ferme
păsări
Râuri

POLUARE

POLUARE
Casnică       
Industrie      
Agricultură        
Piscicultură   
Silvicultură    
Zone impermeabile     
Mine, cariere   
Zone de depozitare     
Transporturi   
ALTERĂRI ALE REGIMULUI HIDROLOGIC
Captare      
Lucrări de regularizare a    
scurgerii
Lucrări hidroenergetice    
Ferme piscicole  
Răcire   
Mărirea debitelor pe   
râu (transfer de apă)
MODIFICĂRI MORFOLOGICE
Activităţi agricole      
Aşezări umane      
Zone industriale     
Protecţie împotriva   
inundaţiilor
Exploatare, întreţinere   
Navigaţie   
BIOLOGIE
Pescuit/pescuit sportiv    

1
 Ferme piscicole     
Golirea iazurilor    
Directiva cadru privind apa (DCA)
Sursa: conform Directiva Cadru a Apei, 60/2000/EC
Cele mai importante presiuni asupra resurselor de apă care depind de sursele de poluare sunt cele prezentate în Figura 1.

Figura 1. Principalele presiuni asupra resurselor de apă

Aportul de poluanţi în ecosistemele acvatice poate avea loc în mod neintenţionat (majoritatea surselor
naturale), accidental/ episodic (din surse naturale sau autorizate) şi continuu (din surse autorizate). In functie de
descărcarea în corpul de apă receptor, sursele seclasifică în punctiforme şi difuze.
O sursă punctiformă este un input de poluare cauzat de o singură sursă. Efluenţii netrataţi, sau trataţi inadecvat,
sunt în continuare sursa majoră de poluare punctiformă în apele lumii. Printre alte surse punctiforme importante se
numără exploatările miniere şi efluenţii industriali. Unele surse punctiforme sunt caracterizate printr-o descărcare
relativ constantă a substanţelor poluante pe o perioadă de timp (ex. sisteme de canalizare) în timp ce alte descărcări sunt
ocazionale sau fluctuante (deversări accidentale şi fisuri). O staţie de epurare a apei menajere ce deserveşte o populaţie
fixă furnizează o cantitate continuă de nutrienţi către corpul de apă receptor. De aceea o creştere a descărcărilor în râu
cauzează o diluţie accentuată şi o scădere caracteristică în concentraţia râului. Acest lucru este în contrast cu
depunerile atmosferice şi alte surse difuze unde creşterea scurgerii de suprafaţă cauzează adesea concentraţii de
poluanţi crescute în corpul de apă receptor.
Sursele punctiforme au proprietatea că debitul masic de poluant, ca şi compoziţia acestuia pot fi determinate şi
într-o mare măsură controlate, la secţiunea de deversare în corpul de apă receptor.
Sursele difuze includ: apa subterană poluată şi debitele de drenaj natural din bazin; ploile contaminate (acide) şi
căderile din atmosferă (radioactive etc.); depunerile în suspensie din cauza traficului naval şi deversările accidentale
(imprevizibile în timp şi spaţiu). Sursele difuze nu pot fi corelate cu un singur punct sau o activitate umană singulară,
deşi după cum s-a accentuat mai sus ele pot fi cauzate de mai multe surse punctiforme individuale ale unui corp de
apă, de-a lungul unei zone extinse. Presiunile din poluarea difuză sunt datorate forţelor de acţiune precum anumite
activităţi agricole şi industriale, transport terestru si fluvial.
Diferenţa faţă de sursele punctuale constă şi în aceea că cele de origine difuză nu pot fi controlate nemijlocit (de
exemplu nu poate fi oprită deversarea dacă se constată un grad de tratare necorespunzător, ca în cazul unei staţii de
epurare), ci doar prin reglementări privind activităţile care generează poluanţi (de exemplu tipuri, cantităţi şi perioade
de folosire pentru îngrăşăminte în agricultură).
Deoarece poluarea difuză apare adesea ca un rezultat al unei activităţi extrem de folositoare, managementul
calităţii apei trebuie să ţină seama de acest aspect şi să armonizeze criteriile de urmărire şi control ale diverselor surse
poluante din sistem, acţionând prioritar în legătură cu sursele punctuale, al căror aport de poluanţi poate fi reglat mai
uşor.
Din punct de vedere al modului de propagare sunt două categorii de surse difuze diferenţiate, indiferent de
geneza acestora:
Surse locale – sunt corelate cu solul şi scurgerile prin antrenare cu precipitaţii în apele de suprafaţă sau
prin percolare, în apa subterană, aplicarea de pesticide şi îngrăşăminte minerale, fiind un exemplu tipic în acest sens.
Aceste procese transferă particule organice şi anorganice ale solului, nutrienţi, pesticide şi ierbicide către corpul de
2
apă din vecinătate. Haldele de deşeuri menajere şi industriale deşi au un caracter de sursă difuză de poluare, în
prezent sunt incluse în categoria surselor punctiforme de poluare.
Surse regionale şi transfrontaliere – în această categorie sunt incluse poluările difuze transmise la distanţă faţă
de locul de geneză, prin aer, respectiv depunerile atmosferice lichide şi solide.
Poluarea difuza cu forme de azot este data de depunerile de NH3, rezultate de la fermele de animale, staţii
orăşeneşti de epurare (tratare nămol). Amoniacul reprezintă în general peste 40% din emisiile totale de forme de azot.
Acesta provine în principal din agricultură (zootehnie). Forma redusă de azot este caracterizată printr- un timp de
înjumătăţire în atmosferă cuprins între 1 şi 5 zile.
Depunerile de compuşi metalici (de exemplu compuşi cu plumb proveniţi din arderea combustibililor auto)
constituie o altă sursă importantă de poluare difuză directă şi indirectă (prin sol) a apelor de suprafaţă.
Sursele depoluare posibil a fi controlate sunt:
-Ape uzate menajere;
-Ape uzate industriale de natură organică, anorganică, termică şi radioactivă;
-Ape uzate provenite din spălarea suprafeţelor impermeabile (prin evitarea poluării accidentale a acestor
suprafeţe);
-Ape uzate drenate din amplasamente specifice (materii solide în suspensie de la lucrări edilitare, cariere, mine,
halde);
-Deversările ilegale (teoretic controlate prin lege, dar care trebuiesc detectate şi urmărite).
Tipuri de poluare şi natura poluanţilor
Poluarea apelor receptoare poate fi naturală şi artificială. Poluarea naturală se datorează surselor de poluare
naturală (de ex. la trecerea apei prin roci solubile când apa se încarcă cu diferite săruri) sau ca urmare a dezvoltării
excesive a vegetaţiei şi vieţuitoarelor acvatice. Poluarea artificială se datorează surselor de ape uzate de orice fel,
apelor meteorice, nămolurilor, reziduurilor, navigaţiei.
Exista poluare controlată (organizată) şi necontrolată (neorganizată). Poluarea controlată se referă la cea
care provine din ape uzate transportate prin reţeaua de canalizare şi evacuate în anumite puncte, stabilite prin proiecte;
poluarea necontrolată provine din poluanţi care ajung în corpul de apă receptor pe cale naturală şi de cele mai multe ori
prin intermediul apelor de ploaie. În această ordine de idei trebuie menţionate deşeurile animale, produsele petroliere
din zonele de extracţie a ţiţeiului, gunoaielor.
Poluarea normală şi accidentală reprezintă categorii de impurificare, folosite deseori pentru a defini grupuri de
surse de ape uzate. Poluarea normală provine din surse de poluare cunoscute, colectate şi transportate prin reţeaua de
canalizare la staţia de epurare sau direct în receptor. Poluarea accidentală rezultă, de exemplu, ca urmare a dereglării
unor procese industriale când cantităţi mari (anormale) de substanţe nocive ajung în reţeaua de canalizare, defectării
unor obiecte din staţia de epurare sau a unor staţii de preepurare.
Exista si poluare primară şi secundară. Depunerea substanţelor în suspensie din apele uzate, evacuate într-un
corp de apă receptor, pe patul acestuia, constituie o poluare primară; poluarea secundară începe imediat ce gazele
rezultate în urma fermentării materiilor organice din substanţele în suspensii depuse, antrenează restul de suspensii şi le
aduce la suprafaţa apei, de unde sunt apoi transportate în aval de curentul de apă.
Referitor la natura poluanţilor din punctul de vedere al interacţiunii cu ecosistemele, aceştia se împart în
biodegradabili şi nebiodegradabili. La rândul lor, poluanţii nedegradabili prin procese biologice pot fi împărţiţi în
conservativi şi neconservativi.
Substanţele conservative sunt acelea care nu-şi schimbă caracteristicile/starea chimică sau şi-o schimbă
insesizabil pe parcursul duratei de retenţie într-un ecosistem dat. Cel mai adesea diluţia şi dispersia în corpul de apă
receptor reprezintă mijlocul cel mai economic de evitare a poluării, dar este posibil ca diferitele scheme de reciclare
sau tehnologii de producţie mai bune să minimizeze cantităţile de astfel de substanţe ajunse în apele uzate.
Substanţele neconservative sunt descompuse, sorbite, sedimentate prin procese naturale (fizice, chimice,
biochimice) în cursurile de apă. Un exemplu ar fi radionuclizii care, pe lângă procesul de dezintegrare naturală, sunt
sorbiţi pe sedimente şi flora acvatică şi se pot astfel acumula în lanţul trofic. La fel, poluarea termică poate fi
încadrată în această categorie, cedarea de căldură la interfaţa apă-aer conducând la reducerea nivelului termic al
receptorului.
Substanţele biodegradabile sunt neconservative şi pot fi rapid oxidate, reţinute, descompuse, fie în instalaţiile
de tratare, fie în cursurile de apă, prin procese fizico-chimice sau biologice.
O altă clasificare frecvent întâlnită are la bază compoziţia poluanţilor. Acestea cuprind: materii solide în
suspensie; acizi şi baze; îngrăşăminte (nitraţi şi fosfaţi); cianuri; sulfiţi; fosfor; metale şi metaloizi; compuşi organici
(produse petrochimice şi mase plastice); efluenţi organici; pesticide; diverşi compuşi metalici; radionuclizi;
detergenţi; microorganisme; poluarea termică.
Clasificarea substanţelor chimice în naturale şi poluante rămâne relativ dificilă şi adesea controversată.
Indiferent că ele aparţin elementelor majore care susţin viaţa acvatică (oxigen, hidrogen, carbon, azot, fosfor) sau
3
viaţa în general (în plus faţă de cele anterioare: calciu, potasiu, magneziu, sodiu, sulf, fier etc.), că sunt substanţe
esenţiale sau neesenţiale, de provenienţă naturală sau antropică, aproape toate pot constitui, în anumite condiţii, o
ameninţare pentru mediul acvatic şi pentru oameni.
Efecte induse de poluanţi
Efectele induse de poluanţi se evaluează după modul de comportare în timp si dupa natura efectelor.
Poluanţii pot crea un efect imediat şi unic sau pot avea un efect cumulativ. Este greu de precizat care dintre cele
două forme este mai periculoasă pentru ecosistemul acvatic, deoarece magnitudinea impactelor depinde de nivelele la
care se manifestă aceste efecte. Exemple clasice de poluare cu efect cumulativ pot fi: acumularea în timp a nutrienţilor
(care conduce la eutrofizare); acumularea substanţelor toxice în lanţul trofic (care devine periculoasă pentru
consumatorii de ordin superior); acumularea metalelor grele în sedimente şi repunerea lor în suspensie la modificarea
regimului hidrologic.
Tabel 2. Efecte asupra mediului induse de diferite surse de poluare
Efecte induse

ReducereOD
Transmitere
Grup de compuşi

Eutrofizare

lanţ trofic
Afectare
Potenţial

Afectare
estetică
toxic

boli
PUNCTUALE
1. Ape uzate menajere +   +
2. Ape uzate industriale de natură:
• organică + + + +
• anorganică  + + + +
• termică  +
• radioactivă + 
3. Ape uzate superficiale deversate:
• din neatenţie + + +  +
• posibil de evitat +  +
4. Ape uzate drenate din:
• construcţii +
• halde  + +
• terasamente agricole + +  + + +
• preparaţii miniere + + + +
5. Deversări ilegale + + + +
DIFUZE
1. Ape subterane poluate şi drenaj natural  + +
2. Trafic fluvial + + + 
3. Depuneri atmosferice + 
4. Deversări accidentale  + + 
+ nivele normale
nivele ridicate de impact
Scopul şi obiectivele monitorizării mediului hidric
Prin monitorizare se urmăreşte comportarea ecosistemeloracvatice, constituite din apele de suprafaţă (râuri, lacuri),
apele subterane, apele din estuare, apele costiere, comunităţile acvatice asociate şi sedimente. Mărimile măsurate în
cadrul unei activităţi de monitoring sunt de natură fizică, chimico/toxicologică, biologico/ecologică, precum şi date
asociate pentru interpretare.
Monitoringul este utilizat pentru determinarea tendinţelor mediului acvatic şi a modului în care calitatea apei este
afectată de evacuări de contaminanţi, alte activităţi antropice şi/sau operaţiuni de procesare a deşeurilor (monitoringul
de impact). Mai recent, monitoringul a fost utilizat pentru estimarea fluxurilor, de nutrienţi sau poluanţi, transportati de
către râuri sau ape subterane către lacuri şi oceane sau între diverse ţări riverane.
Activităţile de monitoring constau în:
 Identificarea problemelor de mediu;
 Proiectarea şi planificarea programelor de monitoring;
 Selectarea indicatorilor de monitoring;
 Stabilirea amplasărilor de puncte ale reţelei de monitoring;
 Observaţii de teren, prelevare probe;
 Analize de laborator;
 Stocarea, manipularea şi difuzarea datelor;
4
  Interpretarea şi evaluarea datelor pentru producerea de informaţii;
 Raportarea şi distribuirea rezultatelor de monitoring.
Obiectivele monitorizării sunt de a caracteriza condiţiile de calitate ale mediului precum şi tendinţele acestora,
de a aprecia fluxurile de apă şi poluanţi, de a compara valorile măsurate cu valorile admisibile şi de a emite avertizări în
situaţii de urgenţă. Aceste deziderate se pot atinge prin acţiuni precum:
 evaluarea stării de calitate (în timp şi spaţiu) şi a tendinţelor deevoluţie;
 caracterizarea problemelor existente (permanente sau urgente);
 proiectarea şi implementarea programelor/proiectelor (management,
reglementări etc.);
 evaluarea eficienţei programelor/proiectelor;
 răspunsul operativ la situaţii de urgenţă.
Abordarea evaluării calităţii apelor ca factor de mediu are la bază trei componente majore care caracterizează
corpurile de apă:
• caracteristicile hidro-morfologice
• caracteristicile fizico-chimice
• caracteristicile biologice.
O evaluare completă a calităţii apei este bazată pe monitoringul convenabil al acestor componente.
Etapele sistemului de monitorizare a apelor
Conform noului sistem de monitoring integrat al apelor există maimulte etape care trebuiesc parcurse:
1. Stabilirea unei clasificări a apelor de suprafață
Sistemul de monitorizare a apelor de suprafață este reprezentat de 7 subsisteme (două sunt subsisteme noi)(Fig. 2).

Figura 2. Subsistemele componente ale sistemului de monitorizare a apelor de suprafață

2. Stabilirea condițiilor de referință
Stabilirea condițiilor de referință reprezintă unul dintre elementele esențiale în definirea stării de calitate a apelor.
Definirea unui sistem de referință care să exprime starea de echilibru biologic al apelor este esențial în compararea și
armonizarea diferitelor sisteme naționale. Condițiile de referință reprezintă o stare în prezent sau în trecut
corespunzând condițiilor naturale sau cu impact antropic foarte redus (din industrie, urbanizare, agricultură) exprimate
5
prin modificări minore ale caracteristicilor fizico-chimice, hidromorfologice și biologice.
Monitorizarea situației ecologice și chimice a apelor desuprafață
Reţeaua de monitorizare este astfel structurată încât să ofere o privire de ansamblu coerentă şi completă asupra
situaţiei ecologice şi chimice din fiecare bazin hidrografic şi să permită clasificarea maselor de apă în cinci clase de
calitate.
În conformitate cu prevederile Directivei Cadru în domeniul apei, sistemul național de monitorizare a apelor
va cuprinde trei tipuri de monitoring.
 Monitoringul de supraveghere;
 Monitoringul operational;
 Monitoringul de investigare.
Monitoringul de supraveghere are rolul de a evalua starea tuturor apelor din cadrul fiecarui bazin sau sub-bazin
hidrografic, furnizand informatii pentru: validarea procedurii de evaluare a impactului, proiectarea eficienta a
viitoarelor programe de monitoring, evaluarea schimbarilor pe termen lung a conditiilor naturale, precum si evaluarea
schimbarilor pe termen lung a impactului activităţilor antropice asupra resurselor de apa.
Selectarea punctelor de monitorizare
Pentru a oferi o evaluare a situaţiei generale a apelor de suprafaţă din fiecare zonă de captare sau sub-zonă de captare
din bazinul hidrografic respectiv, se monitorizează un număr suficient de mase de apă de suprafaţă. La selectarea
acestor mase, statele membre se asigură că, dacă este cazul, monitorizarea se efectuează în puncte unde:
 rata debitului este semnificativă pentru întreg bazinul hidrografic,inclusiv puncte din fluvii
unde zona de captare depăşeşte 2 500 km2,
 volumul de apă prezent este semnificativ pentru bazinul hidrografic,inclusiv în cazul lacurilor sau
rezervoarelor întinse,
 mase de apă semnificative depăşesc graniţa statului membru,
 siturile sunt identificate conform Deciziei privind schimbul de informaţii 77/795/CEE
(Comunitatea Economica Europeana) şi de asemenea, în alte situri necesare pentru a estima cantitatea
de agenţi poluanţi transferată peste graniţele statului membru şi care pătrunde în mediul maritim.
Selectarea elementelor calitative
Monitorizarea de supraveghere este efectuată pentru fiecare sit de monitorizare pe o perioadă de un an, pe parcursul
perioadei acoperite de planul de gestionare a bazinului hidrografic pentru:
 parametrii indicatori pentru toate elementele calitative biologice,
 parametrii indicatori pentru toate elementele calitative
hidromorfologice,
 parametrii indicatori pentru toate elementele calitative fizico-chimicegenerale,
 agenţii poluanţi incluşi pe lista prioritară care sunt evacuaţi în bazinulsau sub-bazinul hidrografic şi
 alţi agenţi poluanţi evacuaţi în cantităţi semnificative în bazinul sau sub-bazinul hidrografic, cu
excepţia cazului când exerciţiul de monitorizare pentru supraveghere anterior a demonstrat că masa de
apă respectivă are o situaţie bună şi analiza impactului activităţii umane menţionate în anexa II nu
indică în nici un fel modificarea impacturilor asupra masei de apă. În aceste cazuri, monitorizarea de
supraveghere este efectuată o dată la fiecare trei planuride gestionare a bazinelor hidrografice.
Monitoringul operational trebuie realizat pentru toate acele corpuri de apa care, fie pe baza evaluarii impactului
conform Anexei II din Directiva Cadru, fie pe baza monitoringului de supraveghere, sunt identificate ca avand riscul
sa nu indeplineasca obiectivele de mediu.
Monitoringul operational are ca scop stabilirea starii ecosistemelor acvatice ce prezinta riscul de a nu indeplini
obiectivele de mediu precum si evaluarea oricaror schimbari in starea unor astfel de ecosisteme acvatice,schimbari care
rezulta din programele de masuri.
Selectarea siturilor de monitorizare
Monitorizarea operaţională este efectuată pentru toate masele de apă care, fie pe baza evaluării impactului efectuată în
conformitate cu anexa II, fie pe baza monitorizării de supraveghere, sunt identificate ca prezentând riscul de a nu-şi
îndeplini obiectivele ecologice şi pentru acele mase de apă în care sunt evacuate substanţe incluse pe lista prioritară.
Pentru substanţele incluse pe lista prioritară, punctele de monitorizare sunt selectate conform specificaţiilor legislaţiei
care stabileşte standardele de calitate ecologice relevante. În alte cazuri, inclusiv pentru substanţe incluse pe lista de
priorităţi pentru care legislaţia nu oferă indicaţii specifice, punctele de monitorizare sunt selectate după cum urmează:
-pentru masele ameninţate de presiuni considerabile ale unor surse punctiforme, suficiente puncte de monitorizare în
fiecare masă de apă pentru a evalua amploarea şi impactul sursei punctiforme. Dacă o masă de apă este supusă mai
multor presiuni din surse punctiforme, punctele de monitorizare pot fi selectate pentru a evalua amploarea şi impactul

6
acestor presiuni ca un întreg,
-pentru masele ameninţate de presiuni considerabile ale unor surse difuze, suficiente puncte de monitorizare dintr-o
selecţie de mase de apă pentru a evalua amploarea şi impactul sursei difuze. Selectarea maselor este astfel făcută încât
acestea să fie reprezentative pentru riscurile relative de apariţie a presiunii din sursele difuze şi pentru riscurile
relative de a nu obţine o situaţie bună pentru apa de suprafaţă respectivă.
-pentru masele ameninţate de presiuni considerabile ale unor surse hidromorfologice, suficiente puncte de
monitorizare dintr-o selecţie de mase de apă pentru a evalua amploarea şi impactul presiunii hidromorfologice.
Selectarea maselor indică impactul general al presiunii hidromorfologice la care sunt supuse toate masele de apă.
Selectarea elementelor calitative
Pentru a evalua amploarea presiunii la care sunt supuse masele de apă, statele membre monitorizează acele
elemente calitative care indică presiunile la care este supusă masa de apă sau sunt supuse masele de apă respective.
Pentru a evalua impactul acestor presiuni, statul membrumonitorizează după caz:
parametrii indicatori pentru elementul calitativ biologic sau elementele calitative biologice cel(e) mai sensibil(e) la
presiunile la care sunt supuse masele de apă,
toate substanţele prioritare evacuate şi alţi agenţi poluanţi evacuaţi încantităţi semnificative,
parametrii indicatori pentru toate elementele calitative hidromorfologice cele mai sensibile la presiunea identificată.
Monitoringul de investigare trebuie efectuat pentru: identificarea cauzelor depasirilor limitelor prevazute in
standardele de calitate si in alte reglementari de mediu, pentru certificarea cauzelor pentru care un corp de apa nu poate
atinge obiectivele de mediu (acolo unde monitoringul de supraveghere arata ca obiectivele stabilite pentru un corp de
apa nu se pot realiza, iar monitoringul operational nu a fost inca stabilit), precum si pentru stabilirea impactului
poluarilor accidentale.
Frecvenţa monitorizării
Pentru perioada de monitorizare pentru supraveghere, se aplică frecvenţele de monitorizare pentru parametrii de
monitorizare indicatori ai elementelor calitative fizico-chimice din tabelul 3, cu excepţia cazului când se justifică
intervale mai mari pe baza cunoştinţelor tehnice şi a analizei experţilor. Pentru elementele calitative biologice sau
hidromorfologice, monitorizarea este efectuată cel puţin o dată pe durata perioadei de monitorizare de supraveghere.
Pentru monitorizarea operaţională monitorizarea trebuie efectuată la intervale care să nu depăşească perioadele
indicate în tabelul de mai jos,cu excepţia cazului când se justifică intervale mai mari pe baza cunoştinţelor tehnice şi
a analizei experţilor.
Frecvenţele de monitorizare sunt selectate luând în considerare variabilitatea parametrilor care rezultă din condiţiile
naturale şi antropice. Momentele la care se efectuează monitorizarea sunt selectate astfel încât să minimizeze
impactul variaţiilor sezoniere asupra rezultatelor şi astfel să asigure faptul că rezultatele reflectă modificările apărute
în masa de apă ca urmare a presiunii antropice. Pentru realizarea acestor obiective, acolo unde este cazul, se
efectuează monitorizări suplimentare în diferite anotimpuri ale aceluiaşi an.
Tabel 3. Frecvențe de monitorizare
Element calitativ Râuri Lacuri Ape de Ape de
tranziţie coastă
Biologic
Fitoplancton 6 luni 6 luni 6 luni 6 luni
Altă floră acvatică 3 ani 3 ani 3 ani 3 ani
Macronevertebrate 3 ani 3 ani 3 ani 3 ani
Peşti 3 ani 3 ani 3 ani
Hidromorfologic
Continuitate 6 ani
Hidrologie continuu 1 lună
Morfologie 6 ani 6 ani 6 ani 6 ani
Fizico-chimic
Condiţii termice 3 luni 3 luni 3 luni 3 luni
Oxigenare 3 luni 3 luni 3 luni 3 luni
Salinitate 3 luni 3 luni 3 luni
Situaţie nutrienţi 3 luni 3 luni 3 luni 3 luni
Situaţie acidifiere 3 luni 3 luni
Alţi agenţi poluanţi 3 luni 3 luni 3 luni 3 luni
Substanţe prioritare o lună o lună o lună o lună

Mediile de investigare
In conformitate cu prevederile Directivei Cadru si a celorlalte directive din domeniul apei sunt identificate
urmatoarele medii de investigare, fiind necesara extinderea cu precadere a abordarii mediului biotic si cel al
7
sedimentelor:
 Apa
 Sedimente/materii in suspensie
 Biota
Aprecierea starii ecologice a cursurilor de apa se face pe baza elementelor biologice, hidromorfologice si fizico-
chimice de calitate. Elementele biologice de calitate devin prioritare si se refera la compozitia specifica si abundenta
principalelor comunitati biotice (nevertebrate bentonice, fitoplancton, perifiton, macrofite acvatice, pesti).
Caracterizarea calitatii apelor de suprafata si clasificarea în categorii de calitate
Directiva Cadru prevede un sistem de clasificare a calitatii apelorde suprafata in cinci categorii de calitate:
Calitate foarte buna (I)-elementele biologice se caracterizeaza prin valori asociate acelora din zonele de referinta
sau cu alterari antropice minore; -alterarile antropice ale valorilor elementelor fizico-chimice si hidromorfologice ale
apelor de suprafata nu exista sau sunt minore fata de valorile normale, in conditii nealterate. Pentru reprezentarea
grafica se foloseste culoarea albastru.
Calitate buna (II) -valorile elementelor biologice pentru apele de suprafata prezinta nivele scazute de alterari ca
rezultat al actiunii umane si se abat doar in mica masura de la valorile normale. Pentru reprezentarea grafica se
foloseste culoarea verde.
Calitatea moderata (III)- valorile elementelor biologice deviaza moderat de la valorile normale asociate apelor aflate
in conditii de referinta. Valorile indica o alterare moderata a apei ce rezulta din activitatea umana. Pentru
reprezentarea grafica se foloseste culoarea galben.
Calitatea satisfacatoare (IV)- exista alterari majore ale elementelor biologice de calitate, comunitatile biologice
relevante difera substantial fata de cele normale asociate conditiilor de referinta. Pentru reprezentarea grafica se
foloseste culoarea orange.
Degradata (V)- alterari severe ale valorilor elementelor biologice de calitate, un numar mare de comunitati biologice
relevante sunt absente fata de cele prezente in conditii de referinta. Pentru reprezentarea grafica se foloseste culoarea
rosu.
Monitoringul integrat al apei se imparte, in prezent, in patru arii de investigaţie: apa, sedimentele, suspensiile şi
biocenozele, pentru fiecare arie urmărindu-se o serie de indicatori specifici.
Pentru apa propriu-zisă reţeaua de prelevare a probelor are o densitate mai mare şi o frecvenţă de prelevare a
probelor şi de efectuare a măsurătorilorsuperioară celei de monitorizare a sedimentelor şi suspensiilor.
Monitoringul biocenozelor acvatice oferă posibilitate de supraveghere şi analiză a mediilor de bioacumulare şi
bioconversie şi oferă date privind sinergia pe termen lung a unor fenomene de mediu şi impactul de lungădurată a
ecotoxicităţii acvatice.
Reţeaua naţională de observaţii pentru gospodărirea apelor cuprinde următoarele 5 componente:
 ape curgătoare de suprafaţă;
 apă stătătoare;
 ape marine litorale;
 ape subterane;
 ape uzate.
Pentru fiecare din aceste componente, in vederea realizării activităţii de monitoring sunt necesare proiectarea reţelei
de staţii sau secţiuni de control şi elaborarea cadrului metodologic de generare a fluxului de date şi informaţii.
Pentru fiecare punct de recoltare a probelor se stabilesc indicatorii care vor fi analizaţi: fizico-chimici, biologici şi
bacteriologici.
Sistemul indicatorilor fizico-chimici cuprinde următoarele elemente: temperatura, pH-ul şi concentraţiile elementelor
O2, Ca, Mg, Na, NO3, Fe. Pe langă aceşti indicatori fizico-chimici generali mai există şi unii indicatori specifici care
se determină diferenţiat, in funcţie de condiţiile particulare ale fiecărei zone controlate.
Indicatorii bacteriologici care se determină sunt: numărul total de bacterii care se dezvoltă la 370C şi numărul total de
bacterii coliforme care se dezvoltă la aceeaşi temperatură.
Din punct de vedere al frecvenţei de recoltare a probelor s-a stabilit ca in general să se programeze cate o zi de
recoltare a probelor pentru fiecare secţiune, cu o frecvenţă lunară. In ziua de recoltare se vor preleva 3 probe pentru
fiecare secţiune, rezultand in final 36 probe anuale pentru fiecare secţiune.
In cazurile in care apar fenomene deosebite care au impact asupra apei, numărul de probe şi frecvenţa recoltării pot
creşte după necesităţi.
In privinţa monitoringului apelor marine litorale există, de asemenea, o serie de diferenţieri. Reţeaua se compune
din 12 staţii reprezentative amplasate de-a lungul litoralului romanesc al Mării Negre. In fiecare zonă se recoltează
probe de suprafaţă din 3-4 puncte, iar din zonele de larg se recoltează proba şi de la adancuri de circa 200 m.
In ceea ce priveşte monitoringul apelor subterane, activitatea se desfăşoară in cadrul marilor bazine hidrografice pe
8
 unităţi morfologice, iar in cadrul acestora pe structuri acvifere, prin intermediul staţiilor hidrogeologice care au in
componenţa lor unul sau mai multe foraje de observaţie. Reţeaua numără circa 270 de staţii. Indicatorii de calitate a
apei freatice sunt următorii:
-indicatori fizico-chimici generali, care se determină obligatoriu in toate secţiunile de control (temperatură,
culoare, miros, pH, oxigen, CO2, CCOMn, H2S, Ca, Mg, Fe);
-indicatori fizico-chimici specifici, care se determină doar in acele puncte in care calitatea apei freatice este
susceptibilă la alterări datorită impactului unor surse de poluare exterioare (amoniu, nitriţi, fosfaţi, sulfuri, cianuri,
fenoli, detergenţi, Cr, Cu, Hg, F, pesticide).
Organizarea reţelei de monitorizare a apelor
Din punct de vedere al densităţii spaţiale, reţeaua de monitoring a calităţii apelor de suprafaţa curgătoare din
România cuprinde o staţie la sub 1000 km2 bazin hidrografic, încadrându-se astfel în procedurile şi prevederile reţelei
europene EUROWATERNET.
Monitoringul calităţii apelor intervine, practic, la toate funcţiile de gospodărire a apelor, începând cu politica de
planificare a calităţii apei şi terminând cu faza de audit. Elementele de monitoring, diferenţiate din punct de vedere al
organizării sistemelor aferente, corelate cu funcţiile de gospodărire, se înscriu într-un perimetru integrat:
• calitate;
• cantitate;
• imisii;
• emisii;
• surse punctiforme;
• surse difuze;
Procesul de monitoring şi evaluare trebuie, în principal, văzut ca secvenţe înlănţuite de activităţi, care pornesc cu
definirea necesitaţii de informaţii şi se finalizează cu utilizarea produsului obţinut. Evaluarea informaţiei obţinute
poate conduce la noi cerinţe în această direcţie, pornindu-se o nouă secvenţă, pe aceasta cale îmbunătăţindu-se procesul
de monitoring.
Activităţile succesive în acest ciclu de monitoring trebuie specificate şi proiectate în funcţie, atât de informaţia
solicitată, cât şi de partea precedentă a lanţului.

Figura 3. Ciclul de management al apelor

Sistemul National de Monitoring Integrat al Apelor (SNMIA) cuprinde 6 sub-sisteme (Fig. 4): râuri; lacuri; ape
tranzitorii; ape costiere; ape subterane; ape uzate (monitoringul de control al apelor uzate evacuate în receptorii
naturali).

Figură 4. Sistemul național de monitoring integrat al apelor

9
Mediile de investigare sunt reprezentate de apă, sedimente şi biota, elementele de calitate, parametrii şi frecvențele
minime de monitorizare fiind în concordanță cu cerințele Directivei Cadru în domeniul apei, in funcție de tipul de
program.
Monitorizarea stării apelor în România pe baza programelor de monitorizare al Directivei Cadru Apa se realizează
de către Administrația Națională “Apele Romane” prin unitățile sale teritoriale. Sistemul informaţional de
monitoring este format din şase activităţi, implicate în fluxul de informaţii (Figura 5):

Figură 6.Sistemul de monitoring – activităţi implicate în fluxul de informaţii

La acţiunile ce constituie sistemul informaţional de monitoring trebuie avute în vedere următoarele etape:
-prelevarea de probe pentru determinarea caracteristicilor fizice, chimice si biologice;
-măsurarea caracteristicilor fizico-chimice şi biologice pentru determinări de teren şi laborator;
-introducerea rezultatelor într-o bază de date;
-analiza datelor prin procedee statistice sau modelare;
-elaborarea unui raport pe baza unui format stabilit anterior;
-utilizarea informaţiilor obţinute la nivelul factorilor de decizie.
De multe ori, activitatea de monitoring a calităţii apelor este considerată ca limitându-se la doar primele trei etape,
ceea ce corespunde în realitate la doar 50% din întreg ansamblul de activităţi ce trebuie parcurse. De aceea, este
recomandabil ca, pentru fiecare dintre aceste secvenţe care se înscriu în sistemul total de monitoring, să se prevadă
protocoale standard, ca părţi integrate ale documentaţiei de operare.
Supravegherea integrată a calităţii apei impune luarea în considerare a unor serii de criterii, dintre care se
reamintesc cele privitoare la coroborarea emisiilor (efluenţilor), imisiilor (monitoring ambiental) şi interdependenţa
cantitate/calitate, cu considerarea legăturilor specificedintre apele de suprafaţa şi cele subterane.

10
 Curs 5
MIŞCAREA APEI SUBTERANE Legea lui Darcy
Apa subterană provine din apa aflată la suprafaţa pamântului, apă care se infiltrează printr-un sistem
de discontinuităţi cu geometrie variabilă sub acţiunea forţei de gravitaţie. Caracteristicile sistemelor
de discontinuităţi separă mediul prin care se mişcă apa subterană după caracteristicile geometrice
predominante:
• Mediu poros este format dintr-un sistem complex de capilare cu diametre variabile, rezultat prin
comunicarea golurilor care separă granulele din care sunt formate majoritatea rocilor. Discontinuităţile
mediului poros caracterizează în special rocile sedimentare şi vulcanice.
• Mediu fisural este reprezentat printr-un sistem reticular de canale alcătuit din falii, fisuri sau chiar
galerii subterane.
• Mediul fisural-poros este specific rocilor fisurate/fracturate care sunt caracterizate atât printr-un
sistem de discontinuităţi primare (pori) cât şi printr-un sistem de discontinuităţi secundare (fisuri,
fracturi etc.). Pentru astfel de medii se consideră un volum reprezentativ extins care să înglobeze
ambele discontinuităţi şi pentru care se determină o conductivitate hidraulică echivalentă.
Categorii de medii discontinue acvifug, acviclud, acvitard, acvifer.
Mişcarea reală a apei subterane din mediul discontinuu poros/fisural este înlocuită cu o mişcare
aparentă într-un mediu continuu (solid+goluri), cu condiţia ca debitul ce trece printr-o secţiune să fie
egal cu cel real. Această abordare a studiului mişcării apei subterane apelează la noţiunea de
viteză de filtraţie/viteză aparentă definită ca raport dintre debitul (Q) ce trece printr-o secţiune
Q
şi suprafaţa totală a acesteia Ώ: V 

Echivalarea mediului discontinuu (poros/ fisural) cu un mediu continuu se face prin medierea pe
volum (volum elementar reprezentativ) a caracteristicilor, rezultatul depinzând de:
• poziţia punctului în care se face echivalarea
• caracteristica aleasă
• extinderea domeniului spaţial pe care se face medierea.
Legea lui Darcy
Legea de mişcare a apei subterane-legea lui Darcy
Experimentul Darcy
Legea lui Darcy, stabilită experimental, arată că debitul de fluid (Q) filtrat laminar printr-un
mediu granular saturat este proporţional cu (Fig.1):
• reducerea sarcinii piezometrice (HA-HB) prin mediul respectiv
• lungimea drumului parcurs L
Sarcina piezometrica nivel pana la care se ridica apele
• secţiunea de curgere (secţiunea transversală a tubului umplut cu material granular saturat cu
apă S)

Fig.1 Experimentul lui Darcy

Conductivitatea hidraulică (K) este utilizată ca factor de proporţionalitate în relaţia empirică a legii
lui Darcy:
 H  HB 
Q   K   A 
 L 
Introducând notaţiile:
- viteză de filtrare/viteza lui Darcy/viteza aparentă: V
- debit specific q
Q
V  q

se ajunge la forma sintetică a legii lui Darcy: V = q = - KI
Gradientul hidraulic (I) este expresia sintetică a forţelor care acţionează asupra apei
hidrodinamic active, apa care se deplasează sub acţiunea câmpului gravitaţional, din zonele cu
energie mare spre zonele cu energie mai mică.

1
Mişcarea apei subterane prin mediile poroase este un proces consumator de energie: se consumă
energie mecanică care se disipează sub formă de energie termică.
Mişcarea apei subterane se face cu viteze reduse, de ordinul centimetrilor pe secundă.
În legea lui Darcy, diferenţa de potenţial dintre două puncte situate pe direcţia de curgere a apei
subterane HA-HB reprezintă lucrul mecanic efectuat de forţele care pun în mişcare unitatea de greutate
de apă. Efectul acestor forţe este viteza de deplasare a apei subterane, acceleraţia fiind neglijabilă
datorită caracterului puternic disipativ al procesului de curgere.
Domeniul de valabilitate al legii lui Darcy
Legea lui Darcy este valabilă în cazul vitezelor de deplasare reduse de ordinul
centimetrilor/secundă şi regim laminar de curgere, condiţii în care se menţine relaţia de
linearitate între gradientul hidraulic şi viteza de filtrare/aparentă / viteza Darcy.
Relaţia gradient hidraulic-viteză de filtrare este marcată de trei valori particulare ale
gradientului hidraulic (Fig.2):
• gradient critic (Icr) valoarea minimă a gradientului hidraulic care determină deplasarea apei
subterane. Sub această valoare a gradientului hidraulic apa nu se deplasează. Acest lucru a fost
pus în evidenţa în rocile argiloase şi este condiţionat de granulozitatea formaţiunilor saturate cu
apă, de compoziţia chimică a apei etc.
• gradientul limită inferioară (Iinf) care împreună cu gradientul critic delimitează domeniul
inferior pe care relaţia între gradient şi viteza de filtrare este nelineară.
• Gradientul limită superioară (Isup) care delimitează împreună cu gradientul limită inferioară
domeniul de linearitate al corelaţiei dintre viteza de filtrare şi gradientul hidraulic (valabilitate
totală a legii lui Darcy). La valori ale gradientului hidraulic mai mari decât gradientul limită
superioară (Isup) curgerea devine turbulentă iar relaţia dintre gradientul hidraulic şi viteza de
filtrare nelineară.

Fig.2. Domeniul de valabilitate al legii lui Darcy

Diversitatea mediilor prin care curge apa subterană impune particularizări ale legii lui Darcy care
minimizează erorile aplicării unei legi empirice definită pentru anumite condiţii în condiţii care diferă
semnificativ de domeniul experimental de bază.
Corecţiile se aplică în cazul celor trei categorii importante de medii prin care curge apa
subterană:
• Mediu poros
• Mediu fisural
• Mediu fisural-poros
Aceste corecţii vizează heterogenitatea conductivităţii hidraulice din mediile poroase şi
particularităţile fisurilor prin care se deplasează apa subterană.
Caracteristicile curgerii apei subterane în mediul poros sunt determinate în principal de
distribuţia spaţială a conductivităţii hidraulice.
Mediile poroase, în funcţie de distribuţia spaţială a conductivităţii hidraulice sunt separate în:
• Mediu poros: o Omogen, o Heterogen
• Mediu poros: o Izotrop; o Anizotrop
Legea lui Darcy este valabilă pentru un mediu omogen şi izotrop şi aplicarea ei într-un mediu
poros heterogen şi anizotrop se face prin diverse proceduri de echivalare a acestuia cu unul
izotrop şi omogen, proceduri alese în funcţie de tipul heterogenităţii (graduale/zonale) şi gradul
de anizotropie.
Heterogeniate zonală
Schematizarea parametrică prin echivalarea mediului neomogen cu unul omogen se realizează
atunci când variaţia parametrului este discontinuă şi se face în două variante:
• distorsiune parametrică, atunci când acviferul real şi cel schematizat echivalent au aceleaşi
dimensiuni dar parametri diferiţi;
2
• distorsiune geometrică, atunci când schematizarea mediului real se bazează pe deformarea sa
geometrică, pe verticală/orizontală.
Distorsiunea parametrică abordează numai aspectul neomogenităţii distribuţiei parametrice şi
pentru schematizarea acesteia ţine seamă de:
• unghiul (α) dintre liniile de curent şi limitele ce separă subzonele cu valori diferite ale
parametrului;
• dimensiunile subzonelor (h1, h2,…,hn) cu valori diferite ale parametrului;
• valorile parametrului (K1, K2, …Kn) în mediul real, neomogen.
nivel piezometric – nivel pana la care poate urca apa
culcus acvifer strat acvifer care contine apa

Fig.3 Schematizarea prin distorsiune parametrică a conductivităţii hidraulice (K) a unui acvifer
neomogen cu nivel liber în care curgerea apelor subterane se face paralel cu limitele ce separă
subzonele cu valori diferite ale conductivităţii hidraulice α = 0
Valoarea parametrului pentru mediul omogen echivalent se calculează cu relaţia:
KM  Km
K ( ) 
K M  sin   K m  cos2 
2

în care
α - unghiul între direcţia liniilor de curent şi a limitelor ce separă subzonele cu valori diferite ale
parametrului;
KM- conductivitatea hidraulică a mediului omogen echivalent, atunci când α = 00 (Fig.3), se
calculează ca o medie aritmetică ponderată.

Ki- conductivităţile hidraulice ale subzonelor mediului neomogen; hi-grosimile

subzonelor cu conductivităţi diferite, măsurate perpendicular pe direcţia de curgere; Km-
conductivitatea hidraulică a mediului omogen echivalent atunci când α = 900 (Fig.4), se calculează cu
relaţia:
i n

d i
Km  i 1
i n
di
K
i 1 i

- di distanţa parcursă prin mediul de conductivitate Ki, măsurată perpendicular pe direcţia de curgere.

Fig.4. Schematizarea prin distorsiune parametrică a conductivităţii hidraulice(K) a unui acvifer

neomogen cu nivel liber în care curgerea apelor subterane se face perpendicular pe limitele ce separă
subzonele cu valori diferite ale conductivităţii hidraulice α = 900

Prin distorsiune parametrică, spaţiul în care are loc curgerea apelor subterane rămâne identic cu cel
al acviferului real, neomogen, iar acviferul schematizat este omogen, cu o conductivitate
constantă, echivalentă K(α).