CAPITOLUL 2

MANAGEMENTUL DE MEDIU
ÎN RELAŢIA CU ÎNTREPRINDERILE

Managementul de mediu (MM) este creat din 2 cuvinte:

 management, explicat în capitolul anterior;
 mediu, totalitatea resurselor naturale: sol, aer, apa, biodiversitate.

Asocierea celor 2 cuvinte conduce la o noţiune nouă, dar şi la un nou

domeniu al ştiinţelor, care capătă o importanţă din ce în ce mai mare.
Poate că în cursurile de ecologie noţiunea de mediu este prea simplist
explicată. Mediul nu este numai o locaţie în care ne desfăşurăm activitatea, ci este
un sistem complex de tip biotop-bios, în care au loc procese complexe de derulare
a vieţii a milioane de organisme ce se comportă după legi speciale, denumite
„LEGI ECOLOGICE”.
Ele alcătuiesc „viaţa pe pământ”, iar în absenţa lor şi mai ales a nesocotirii,
neglijării legilor ecologice, viaţa poate, încet şi sigur, dispărea. Nu dispare planeta,
aşa cum prevăd numeroase apocalipse. Ea, planeta, este aici de peste 4,5 miliarde
de ani, timp în care a suferit miliarde de transformări, dar n-a dispărut. Planeta va
rămâne în continuare la locul ei. Cei care nu vor mai fi suntem noi, este viaţa. Ea
dispare datorită creării condiţiilor foarte numeroase de distrugere a ei (demografia,
în primul rând).
După un timp, necesar detoxificării plantei de acţiunile umane, timp care
poate fi de milioane de ani, un nou ciclu de viaţă poate reapărea, pe baza aceloraşi
legi ecologice sau poate a altora. Legile ecologice nu sunt politice, dar sunt reale,
de tip liberal-conservator, şi sunt o creaţie a naturii, cu mult, cu foarte mult
superioare, ca eficienţă, legilor sociale.
Dacă legile ecologice servesc funcţionării sistemelor naturale, cunoscute ca
ecosisteme, multiecosisteme sau biosferă, legile sociale servesc unei singure specii
- Homo Sapiens - şi sunt cel mai adesea create în interesul speciei leader şi în
defavoarea mediului.

De exemplu, cea mai corectă lege a competiţiei şi concurenţei o găsim la

baza funcţionării sistemelor ecologice şi nicidecum a sistemelor economice,
sociale sau politice. Cele mai catastrofale legi le găsim astăzi în funcţionarea
sistemelor politice. Ele sunt rupte complet de legile care guvernează natura. Şi
chiar dacă, accidental, sunt formulate, cel puţin până în prezent, nu au fost
niciodată aplicate.
De aici necesitatea stringentă a reformulării legilor sociale, a schimbării
comportamentului şi a unei noi educaţii pentru creşterea durabilităţii vieţii pe
pământ. Tot de aici şi necesitatea cursului de management al mediului.

O schemă generală a cursului de management al mediului întâlnim în Fig. 1.

 Fig. 1. Elementele cuprinse de cursul de managementul mediului (original)

Explicaţii: indiferent dacă se referă la sistemul societar, la cel social sau

politic, în relaţia cu mediul există următoarele 2 direcţii:
1. managementul de subsistem al controlului poluării şi măsurile de blocare ale
emisiilor gazoase, lichide sau solide, în ecosistemele periferice întreprinderii
sau societăţii;
2. managementul de subsistem, care se ocupă cu monitorizarea stării ecologice
a resurselor principale: sol, aer, apă, biodiversitate (punctele 4-6 din Fig. 1)

Ambele direcţii au ca referinţă ecosistemele, arealele neimplementate

influenţează negativ dezvoltarea rurală, împiedică dezvoltarea durabilă sau
sustenabilă, una dintre problemele căreia i se acordă o atenţie maximă de UE, dar
şi de alte organizaţii internaţionale.
Există 4 tipuri de areale, şi anume:
 areale naturale sau ecosisteme naturale;
 areale agricole sau agroecosisteme;
 habitate rurale şi urbane, cunoscute ca oraşe, cartiere, comune,
sate, cu toate subsistemele lor de beneficii ecologice sau de utilităţi
nefuncţionale;
 areale industriale (marcate cu negru pe schema noastră, pentru că
ele reprezintă locaţiile de unde pornesc sau pot porni sursele de
poluare şi asupra cărora se exercită în mod deosebit activitatea
managerială de control).
În toate aceste areale (9, 10, 11 şi 12) pot apărea probleme de impact cu
substanţa naturală a ecosistemelor, probleme care se rezolvă prin una sau mai
multe măsuri sau strategii elaborate de către cei ce sunt specializaţi în
managementul mediului.

2.1. Sisteme de management al mediului la nivel de întreprindere şi

organizaţie

Managementul mediului se exercită, aşadar, atât la nivel General de Stat, de

Societate, care dispune de un organism central denumit, în cele mai multe ţări,
„Ministerul Mediului”, şi de o serie întreagă de organizaţii subsidiare, denumite în
România „Agenţie de Mediu”, organizaţie care se află în fiecare judeţ şi care ar
trebui să se ocupe cu monitorizarea reală, pe bază de bilanţ şi nu de hârtii, a stării
resurselor de mediu din arealele pe care le controlează.
Se va demonstra, într-un capitol viitor, că „starea de mediu” determinată prin
parametrii calităţii lui se corelează strâns cu parametrii, cu starea de sănătate a
populaţiei din zonele respective.
Managementul General ar trebui să participe la elaborarea secvenţională a
managementului de mediu (Fig. 2). De regulă, la nivel de întreprindere, ţinând cont
de regulile UE, acesta este elaborat de firme sau alte organizaţii acreditate.

Fig. 2. De la general la particular în managementul de mediu (original)

Rezolvarea problemelor de mediu la nivel de întreprindere se înfăptuieşte

prin introducerea unui sistem de management de mediu (SMM) (vezi şi Fig. 3).
 Fig. 3. Cele 2 sisteme de management al mediului mai utilizate la nivel de
întreprindere (original)

Este vorba, deci, de ISO 14011 versus EMAS, două sisteme complementare.
Un SMM este un plan dinamic, elaborat împreună cu întreprinderea sau
organizaţia (spitale, şcoli etc.), care pune la dispoziţie un algoritm de lucru pentru
rezolvarea problemei sau problemelor pe care întreprinderea le are în raport cu
mediul.
SMM-ul ISO 14001 poate fi aplicat singular sau integrat cu ISO 9001.
Algoritmul se bazează pe 16 concepte de lucru, care se vor regăsi în diferite forme
în paginile următoare. Menţionăm că, prin acest material, nu dorim să ne
substituim firmelor de consultanţă în domeniu, care în conexiune cu instituţiile
statului practică uneori incomplet, dar foarte scump acest sistem.
Menţionăm că algoritmul arată astfel:

Selectarea problemei Alegerea metodelor şi

Monitorizare sau a problemelor stabilirea regulilor

Decizia de implementare şi Monitorizarea rezultatelor

implementarea practică Control
 Subliniem că acest algoritm poate fi completat cu etape intermediare, că este
unul dinamic, care poate fi modificat din mers. De exemplu, dacă prin perpetua
monitorizare, emisia unui gaz creşte din cauza calităţii sursei de materii prime, pe
fluxul de măsuri implementabile proiectul elaborat e bine să prevadă amplasarea
unor filtre suplimentare pentru captarea gazului. În acest caz e necesară
funcţionarea gândirii anticipative.
Pentru cititorul neavizat e necesar să precizăm că:

EMAS = ECO – Management and Audit Scheme

şi aparţine Uniunii Europene (European Commission Environment). Este folosită,

deci, prescurtarea engleză a denumirii.

Fig. 4. Nominalizaţii EMAS în anul 2011, premiaţi pentru cele mai bune realizări
în implementarea normei.
Sursa: EMAS
 Menţionăm că normele EMAS elaborate de Parlamentul European prin
regulamentul Nr. 1221/2009, pot fi întâlnite inclusiv în limba română, ca şi în
limbile tuturor ţărilor UE şi siteul eur-lex.europe.eu, publicate însă şi în Jurnalul
Oficial al UE. Articolul 2 din acest document prezintă absolut toate acţiunile ce
necesită a fi întreprinse pentru a obţine certificarea, dar şi organizaţiile acreditate în
acest sens. El va fi găsit şi în anexa la acest curs.
În ceea ce priveşte ISO 14.001, acesta este un standard internaţional de
management de mediu, creat de Organizaţia Internaţională de Standardizare (ISO)
în septembrie 1996. El pune bazele unui sistem de mediu la nivel mondial, deci are
o extindere mai mare decât EMAS, care este valabil numai în Europa. Scopul lui
constă fie într-o autoevaluare, fie într-o evaluare şi certificare ISO 14.001. El preia
câteva principii de bază din ISO 9000 şi anume modelul:

Planificare – Executare – Verificare – Corectare

Modelul se bazează, de asemeni, pe cele 17 puncte, concepte ale sistemului

de control al calităţii, reduse în ultimă instanţă la 16 (vezi şi Fig. 3). Standardul nu
prevede nimic ca performanţă de mediu. Conform unui autor anonim, peste 7600
întreprinderi europene au primit certificatul ISO 14001.
Deşi în normele 14001 nu se vorbeşte nimic despre performanţe de mediu,
Andreas Sturm (1998) consideră că prima fază a sistemului este evaluarea
performanţei de mediu, urmată de auditing şi, în fine, de evaluarea ciclului de viaţă
al produsului (etichetarea + standardizarea ecologică a produsului, Fig. 5).

Managementul de mediu

Evaluarea ciclului de viaţă al

Sistem management mediu
produselor

Evaluarea Aspecte de
performanţei de Auditul de Etichetarea recunoaştere a
mediu mediu de mediu stării ecologice a
produselor
 Fig. 5. Schemă a managementului de mediu (după Andreas Sturm 1998)

ISO 14001 2004 este însă o variantă îmbunătăţită, competitivă pe piaţă, care
pe zi ce trece devine o condiţie pentru companiile ce doresc să rămână. Furnizează
liniile directoare cu privire la elementele unui sistem de management de mediu,
care în opinia promotorilor susţine afacerile şi poate conduce la performanţe de
mediu, fără ca acestea să fie clar definite.
Problemele principale pe care şi le propune spre rezolvare sistemul sunt
următoarele:
1. recunoaşterea timpurie a riscurilor de mediu;
2. asigurarea şi respectarea cerinţelor legale şi de reglementări;
3. prevenirea şi stăpânirea impactului de mediu;
4. monitorizarea şi controlul efectiv al protecţiei mediului în
organizaţie;
5. inducerea unor ecotehnologii care să conducă la obţinerea unor
produse stabilizate ecologic şi acceptate ca atare de consumator;
6. încurajarea personalului pentru susţinerea protecţiei mediului;
7. comunicarea cu clienţii şi consumatorii asupra sistemelor introduse
şi rezultatele obţinute.

2.2. Ce beneficii poate aduce SMM ISO 14001?

Este de reţinut faptul că „verificatorii” de cele mai multe ori fac o lucrare
superficială, numai pentru motivul de a se produce această hârtie denumită
„certificat”. În managementul mediului, în protecţia principalelor resurse ale
mediului (apă, aer, sol, biodiversitate), o importanţă cu mult mai mare decât
„certificatul ISO 14001” o are conştiinţa grupului managerial şi educaţia lui vizavi
de protecţia ecosistemelor, căci poţi să ai certificat şi să poluezi, mai ales că în
România există elemente puternic poluatorii, care nu sunt luate în consideraţie de
echipele şi organismele de control.
De cele mai multe ori, unele organisme de control, precum Garda de Mediul
din Călăraşi, din lipsă de educaţie, dar şi datorită implicaţiei politice a
controlorilor, merg pe principiul conform căruia sarcina lor nu este protecţia
mediului, ci activitatea de „impozitare abuzivă” a agenţilor economici pe principiul
„avem sarcina să aducem bani la buget pe orice cale”. În aceste condiţii,
managementul conştient primeşte un şoc, care în loc să-l mobilizeze spre acţiune în
zona SMM-urilor, îl obligă să ia atitudine împotriva agresiunii organelor statale, să
se apere, să lucreze cu Justiţia în loc să lucreze cu UE şi consultanţa de specialitate.
Din aceste motive, triste pentru autoritatea română, dar şi pentru agenţii
economici, se naşte dorinţa consultanţilor de a scoate în evidenţă beneficiile pe
care le aduc certificările ISO 14001 şi EMAS. Precizăm mai jos câteva dintre ele,
culese de la diferite organe consultatorii:
1. Întreaga documentaţie a riscurilor, care provoacă impactul de
mediu, procesarea măsurilor, a strategiilor şi implementarea lor fie
şi „pe hârtie” poate conduce la reducerea riscurilor de mediu.
Pentru ca acest lucru să se întâmple, devin obligatorii măsurile de
educaţie în domeniu, de schimbare a atitudinii şi de stimulare a
personalului. Altminteri, aşa cum arătam mai sus, chiar şi purtătorii
de certificat ISO sau EMAS pot să polueze grav mediul cu anumite
substanţe poluante. Existenţa unui contract (Teoria hârtiile moarte)
între salubritate şi întreprindere nu rezolvă problema poluării şi cu
atât mai puţin a managementului necesar.
2. În categoria beneficii sunt strecurate formulări legate de
îmbunătăţirea performanţei de mediu, prin intermediul
organizaţiei. Lipsa bilanţului de mediu şi parametrilor concreţi
care îl însoţesc, dau acestei formulări o consistenţă redusă, numai
simbolică, la nivelul „valorii hârtiilor” şi nu a realităţii concrete.
Despre bilanţul de mediu se va discuta într-un capitol special. De
reţinut este faptul că el nu este obligatoriu în certificare şi atunci
certificarea nu are consistenţa necesară SMM-ului.
3. Tot cu titlul de beneficiu ne este prezentată „creşterea încrederii
pubicului, a agenţiilor guvernamentale, a băncilor, a asigurătorilor
şi a clienţilor”. Sigur că da, aici putem fi de acord că birocraţia
autorităţii se poate servi de birocraţia întreprinderii. Managementul
de mediu, în fond, poate fi circumscris managementului calităţii şi
poate fi dovedit numai cu o calitate semnificativ crescută în plan
ecologic a produselor şi prin satisfacţia publicului, de a respira un
aer mai sănătos pe platformele industriale.
4. Deşi iniţial costurile manageriale pentru introducerea SMM în
întreprindere sunt mari, după stabilizarea sistemului acesta poate
scădea semnificativ. Sistemul obligă la dematerializarea
economică, scăderea nivelului inputurilor şi creşterea eficienţei
folosirii lor.
5. A trăi şi munci într-un mediu sănătos este o dorinţă atât a
angajaţilor, cât şi a habitanţilor din zonă. Educaţia şi motivaţia se
corelează sinergic printr-un SMM eficient.
6. Specialiştii consultanţi (dqsromania.ro, dar şi alţii) văd ceea ce nu
vede standardul ISO 14001 şi anume „performanţa de mediu” care
ar rezulta din îmbunătăţirea imaginii şi abilitatea de competitivitate
 atât în plan naţional, cât şi internaţional. După cum spuneam
anterior că „nu se vede”, lipsesc măsurătorile, parametrii. Totuşi, o
anumită imagine este cu adevărat creată, mai ales vizavi de
consumatori.
7. Din punctul de vedere al legalităţii se apreciază obţinerea unei
siguranţe crescute. Acest lucru este adevărat şi poate fi şi mai
adevărat dacă implementarea este efectuată direct pe fluxurile de
producţie.
8. SMM se circumscrie managementului de calitate. Nu se poate
obţine calitate în medii poluate. Aici fenomenele converg sinergic.

ISO 14001 se adresează tuturor organizaţiilor de orice tip din toată lumea.
Sondajele arată că 83% din respondenţii unei anchete au răspuns pozitiv dorinţei
de a introduce un SMM şi numai 2% au fost împotrivă, restul au fost fie nehotărâţi,
fie n-au cunoscut subiectul.
În Germania, 5000 de organizaţii au implementat SMM-ul ISO 14001 şi
doar 3000 EMAS, dar preocupările pentru introducerea unor sisteme de
management al mediului cât mai performante sunt corelate în ţări ca Germania,
Austria, Danemarca, Suedia şi altele (Fig. 3).

2.3. Metodologia de studiu a managementului de mediu în raport cu

organizaţiile

Sunt câteva teme care se impun discutate cu privire la metodologia de

studiu, a managementului de mediu şi a sistemelor de management de mediu.
 În Fig. 6, de exemplu, ne propunem un segment privind interfaţa dintre
managementul de mediu şi SMM-urile în raport cu normele ce se utilizează – în
mod deosebit ISO 14001 şi EMAS.

Fig. 6. Schema privind interferenţa dintre managementul de mediu şi sistemele lui

de implementare
(Sursa: Wikipedia.de)

Mediul, cu problemele lui, a venit de abia în ultimii 30 de ani la masa

problemelor solicitate de managementul general al organizaţiilor.
A venit momentul să ne aducem aminte de cugetarea lui Aristotel, care
spune: „Natura nu face nimic fără motiv”, confirmată, aşa cum arătam mai sus, de
însăşi legile ei cele mai bune. Robert Redford spunea, la rândul său, „Cred ca
mediul înconjurător ar trebui inclus în chestiunea care ţine de securitatea
naţională”. Apărarea resurselor noastre este la fel de importantă ca şi apărarea
graniţelor. În caz contrar, ce ar mai rămâne de apărat? Şi este foarte adevărat că
atâta vreme cât am avut graniţele complete, am distrus păduri, ape, soluri.
 Nu ne mai identificăm cu natura care ne-a produs şi ne-a aruncat în lanţul
evoluţiei pentru că ea, natura, mult mai inteligentă decât noi, nu ne mai vrea. Cred
că problema mediului în România este cu mult mai gravă decât cea cu care se
confruntă restul lumii.
După intrarea noastră în UE, încearcă alţii să se ocupe de propriul nostru
mediu, organizându-ne şi antrenându-ne în curentul universal al protecţiei şi
reconstrucţiei. Noi, însă, am înţeles altceva decât ceea ce cu adevărat aşteaptă UE
de la noi.
Am înţeles , de exemplu, că managementul de mediu este o problemă de
second hand şi nicidecum de „securitate naţională” şi este tratat ca atare.
Formularea mijloacelor de conducere a sistemelor de management nu a devenit
deloc o problemă prioritară. Există manuale specifice de management al mediului,
procedee, strategii, informaţii privind ordonarea şi conducerea muncii în aceste
sisteme, există o descriere amănunţită a proceselor conform normelor.
Toate la nivel birocratic, care dau bine pe hârtie, dar nu reduc noxele, nu
împiedică tăierea pădurilor, distrugerea solurilor şi poluarea apelor, distrugerea
faunei şi florei din Deltă şi alte rezervaţii de importanţă planetară.
Există numeroşi antreprenori care fac eforturi mari pentru a-şi crea un sistem
al mediului eficient. Numai că, spre deosebire de o ţară ca Australia, unde
crescătorii de porci primesc subvenţii importante pentru a capta amoniacul şi CO 2-
ul din crescătorii şi a-l folosi ca energie (vezi DLG Mitteilungen 1/2012), în
România mirosurile date de emisiile de amoniac şi metan sunt permise de lege
(Garda de Mediu Călăraşi 2011).

Eforturile mari depuse de specialişti de vază ai lumii (vezi şi Fig. 7) îşi

găsesc o birocratică neaplicare în România. Scopul acestor norme este clar:
îmbunătăţirea proceselor şi măsurilor manageriale în zona relaţiei întreprindere-
mediu, iar dacă răul a fost efectuat este necesară conservarea şi chiar reconstrucţia
de mediu, care costă foarte mult în raport cu măsurile preventive.

Fig. 7. Normele de bază ale sistemelor de management de mediu

Orice acţiune managerială începe cu aflarea adevărului despre mediu (sau

impactul) prin monitorizarea stării mediului, a stării şi calităţii resurselor. Adevărul
e cel mai adesea trist şi atunci se fac selecţii şi se trece la planificare. Se stabilesc
măsurile, eventual procesele manageriale necesare şi apoi, prin actul decizional al
conducerii, urmează implementarea măsurilor, a proceselor, a strategiilor etc.
Fenomenele se petrec identic şi pentru alte organizaţii, inclusiv pentru
administraţie. Numai că aici actele normative, fie ele ISO 14001 sau EMAS, au
altă înţelegere, care nu conduce în niciun caz la eficienţă. În Fig. 7 sunt prezentate,
de asemenea, date despre evoluţia sistemului ISO 14001, precum şi dezvoltarea lui.
Cea mai bună implementare a normelor este în Germania, Elveţia, Austria, ţările
din nordul continentului şi îndeosebi Finlanda, Danemarca, Norvegia. Cele mai
slabe se întâlnesc în sudul continentului, precum Italia, Spania, Grecia, Portugalia,
România, Bulgaria, care au fie economii slab dezvoltate şi neconcurenţiale, fie sunt
puternic afectate de actuala criză.
Scopul central al SMM-ului îl constituie cunoaşterea, analiza şi reacţia la
răul făcut naţiunii şi care continuă inconştient să se facă. Sistemele de management
al mediului este necesar a se aplica la nivelul planetei, al naţiunilor, al societăţilor
economice, sociale şi politice, dar şi la nivelul populaţiei, al omului simplu şi al
familiei lui (Fig. 8).

Fig. 8. Scopul central al managementului de mediu

Sistemele manageriale ce se doresc implementate au la bază cunoaşterea,

corecta evaluare a impactului de mediu pentru o ştiinţifică abordare a
oportunităţilor necesar a fi reţinute din sistemele ISO 14001 şi EMAS.
 Arătam, în paginile anterioare, că alcătuirea sistemelor manageriale de
mediu se efectuează după metoda algoritmului. În Fig. 9 se prezintă un asemenea
algoritm, pe care l-am gândit ca să se poată desfăşura în 5 paşi. De fapt, sunt paşii
necesari gândirii, efectuării proiectului şi elaborării întregii documentaţii
informaţionale necesară obţinerii profitului ecologic pentru toţi participanţii
naţionali. Primul pas al algoritmului, denumit „Faza preliminară”, este destinat
unei analize pertinente asupra necesităţii sistemului şi a alegerii sale în aşa fel încât
să conducă organizaţia spre scopul dorit.
Prima fază de studiu reprezintă al doilea pas în care echipa, prin dezbateri şi
comparaţii, caută înţelegerea „conceptului managementului de mediu”. Spuneam
că el nu poate fi separat de celelalte sisteme sau subsisteme manageriale şi că
trebuie integrat acestora (calitate, finanţare, procesare, marketing, vânzare etc.).
Este foarte necesar acest lucru pentru că, citez „Ar fi un optimism fatal să credem
că obţinerea unui certificat ISO 14001 sau altul ar conduce automat la creşterea
eficienţei ecologice a societăţii. Pentru aceasta este nevoie de mult mai mult, de
ştiinţă, procesată şi aplicată în practică”. Dar nu oricum, proiectul de management
este necesar să fie acceptat de colaboratori, dar şi de publicul larg, care trăieşte şi
coutilizează resursele de mediu. Elaborarea unei lucrări care să conteze,
optimizarea economică şi ecologică a problemelor în mod dinamic, cu
îmbunătăţirea permanentă a valorii ecologice a produselor, dar şi a resurselor
naturale, este necesară pentru fiecare domeniu în parte (Steger Ulrich, 1997). O
asemenea gândire este însoţită de dezbateri publice şi de acceptul tuturor. Nimeni
nu supune la vot, ca la partid sau sindicat, înţelegerea şi acceptarea unui asemenea
proiect, iar responsabilitatea o poartă cel care a luat decizia dacă e vorba de o
întreprindere, iar în România o decizie proastă în domeniul managementului de
mediu la nivel central, nu intră sub nicio responsabilitate.
 Dacă conceptul a fost înţeles şi acceptat, atunci intră în acţiune echipa de
specialişti, bine pregătită, şi efectuează studiul de profunzime pe cele 7 grupe de
probleme prezentate în Fig. 9.
Urmare a studiului rezultă şi măsurile (pasul 1) sau strategiile, implementate
în practică prin conferinţe şi modificările tehnologiei necesare, ce vor fi prezentate
în capitolele următoare.
În final, în pasul 5 al algoritmului, se alcătuiesc o serie de rapoartea, în care
cel mai important este cel privind „conceptele manageriale, cele de stimulare a
personalului”, pentru a efectua o muncă de calitate etc.

Fig. 9. Prezentarea algoritmică a metodologiei de studiu a managementului de

mediu

Am afirmat şi insist a spune că managementul de mediu nu este deloc un

lucru simplu şi că el atrage tot mai mulţi teoreticieni (mult mai mult decât
practicienii), care prin felurite moduri de gândire, încearcă să elaboreze definiţii,
teze, idei, care să conducă la lămurirea conceptelor, a sistemului în sine.
În Fig. 10 am selectat 10 teze ale managementului de mediu pentru formarea
unei noi ordini manageriale la nivelul întreprinderilor în care managementul,
gestionarea mediului, să-şi găsească locul important pe care îl merită.
Probabil că nu toată lumea acceptă noţiunea de nouă ordine managerială,
prin integrarea managementului de mediu în cel general al întreprinderii, societăţii
sau planetei. De aceea, foarte mulţi teoreticieni vorbesc de BUNE PRACTICI, atât
în managementul de mediu, cât şi în cel general. Este dificil de estimat dacă
practicile adoptate sunt bune sau nu, în lipsa parametrilor comparativi. Cele 10 teze
pe care le prezentăm acum pot fi utilizate ca atare sau pot fi îmbunătăţite. Oricum,
nu avem voie să uităm de caracterul dinamic al problemei în sine.

Fig. 10. Zece teze ale managementului de mediu pentru crearea unei noi ordini
manageriale
1. Omul rămâne în mijlocul problemelor
Nici n-ar putea fi altfel. Omul n-ar fi intrat în mijlocul problemelor dacă n-ar
fi simţit şocul dramatic şi al dezechilibrelor pe care el le-a creat şi pe care acum are
obligaţia să le refacă. Cum sistemele ecologice sunt extrem de complexe,
intervenţia umană e necesar a fi extrem de profesionistă. Ştiinţa, inovaţia în
reconstrucţia de mediu, sunt instrumentele sale principale de lucru.

2. Prezentul nu trebuie neglijat

Deşi sistemele de management al mediului sunt în funcţiune oficial, nu toţi
managerii şi responsabilii administraţiei le respectă. Tocmai de aceea, accelerarea
proceselor de educare a locuitorilor prezenţi ai naţiunilor şi planetei se cere
intensificată. Procesul început are nevoie de continuitate şi durabilitate, iar acest
lucru se face astăzi, întrucât mâine poate fi într-adevăr prea târziu.

3. Echilibrul a devenit necesitatea activităţii umane în domeniul mediului şi al

energiei
Fără păstrarea echilibrelor ecologice între intrări şi ieşiri, pot apărea aşa-
numitele „confuzii” de sistem, iar în sistemul natural confuziile nu pot fi reparate
ca în proiectele de birou. Ele provoacă dane uneori ireparabile.
O mare greşeală a dezvoltării societăţii umane a fost aceea a acceptării unei
industrializări mult prea rapide comparativ cu posibilitatea naturii de a digera, de a
neutraliza toxinele noii societăţi industrializate.
Concluzia: apariţia riscurilor modificărilor climaţice, care puteau să nu
apară. Existenţa lor nu a putut fi anticipată, însă, astfel că au apărut. Acum
problema s-a complicat, sistemul a intrat în „confuzie”. Sunt necesare evaluări,
soluţii, strategii, implementări. Mediul n-ar fi trebuit deranjat, dar a fost. Refacerea
lui, fie şi parţială, se face prin reconstruirea echilibrelor cât mai aproape de
„maturarea iniţială” a sistemului natural (realizarea dumnezeiască în spiritualitatea
creştină).

4. Proprietatea şi protecţia mediului

Refacerea proprietăţii în diferite forme, după 1989, a dus iniţial la grave
degradări ale mediului prin lipsa completă a sistemelor de management al acestuia.
Este suficient să amintim aici suprafeţele imense de păduri distruse într-un mod
barbar, distrugerea apelor, a solurilor şi altor forme de biodiversitate. La baza
acestor acţiuni s-a aflat, în primul rând, lipsa unei legislaţii coerente şi aplicabile.
În al doilea rând, vorbim aici de lipsa de educaţie, de cultură, însoţită de o
mentalitate primitivă. Dar mai este de vină şi lăcomia exacerbată, mai ales la
reprezentanţii puterii, care au coparticipat la distrugeri.
Au fost afectate pe termen lung durabilitatea resurselor, posibilităţile de
conservare şi s-a renunţat la ideea generoasă de a conserva mediul şi în interesul
generaţiilor viitoare.
Odată cu intrarea în UE, ni s-a impus o legislaţie care să ne permită să
devenim mai europeni. Legislaţia a început să protejeze natura. Se regândeşte
funcţia dreptului de proprietate în garantarea exigenţelor protecţiei mediului (Duţu,
Morar şi colab. 2011).
Se pune de acord verbul „a fi” (dreptul la mediu) cu „a avea” (dreptul la
proprietate). Între cele două verbe ar trebui să existe compatibilitate şi
interdependenţă sau, altfel spus, o „corelaţie pozitivă foarte semnificativă”.
Raţiunea de a fi sau motivaţia de a fi („Ikigai”, în japoneză) este un nou concept de
viaţă care nu-ţi dă linişte atunci când distrugi, în loc să construieşti, când refuzi
gândirea şi inovarea, în scopul echilibrului şi al progresului şi le înlocuieşte cu
nebunia distrugerii pentru „a avea cât mai mult şi cât mai necuvenit”. România, azi
în criză majoră, este, din nefericire, în această situaţie.
5. Atâta economie de piaţă cât este posibil
Mediul, ca utilitate publică, nu este de vânzare pe nicio piaţă din lume, nu
face obiectul niciunei cotaţii pe burse, precum unele produse naturale (cereale, soia
etc.). Mediul este garantul unei eficienţe durabile, iar specia umană, dacă se
gândeşte la viitor, are obligaţia de a menţine un bilanţ ecologic mereu pozitiv.
Doctrinele care se ocupă de protecţia, stabilitatea şi dezvoltarea ecosistemelor
consideră că „economia de piaţă socială şi ecologică combină ordinea economiei
de piaţă cu ordinea serviciilor sociale într-un întreg al ordinii publice, îmbină
voinţa individuală, performantă, cu echilibrul social şi creează, în cadrul ordinii
ecologice, premizele pentru conservarea naturii”.

6. Politica e necesar să utilizeze mecanismele economiei de piaţă

Guvernele UE elaborează politicile de mediu. Unele resurse de mediu devin
marfă, au un preţ, care se supune economiei de piaţă. Câtă vreme apa nu s-a plătit,
tot românul a desconsiderat-o ca valoare ecologică şi economică. Deşeurile strânse
şi reciclate produc valoare ecologică şi economică. Metanul de la crescătoriile de
animale produce valoare economică, când este folosit ca energie, şi ecologică, prin
blocarea ajungerii lui în atmosferă.
Ecologizarea solurilor şi folosirea îngrăşămintelor organice sau verzi aduce
valoare economică prin reducerea costurilor cu îngrăşămintele chimice, dar şi o
foarte mare valoare ecologică prin refacerea biodiversităţii şi a activităţii biologice
a solului.
Politicile de mediu au obligaţia stimulării sistemelor de management de
mediu, aşa cum se întâmplă în toate ţările civilizate, cu dezvoltare eco-economică
stabilizată.

7. Controlul economic şi ecologic se cere instituţionalizat şi independent politic

 Dacă centralele pe cărbune din Valea Jiului încă mai funcţionează, aceasta
se datorează unor interese politice. Ele au distrus în procent de peste 80%
biodiversitatea forestieră şi agroecosistemele din Bazinul Jiului, de la Tg. Jiu până
la Craiova.
În această zonă, pe motive de „protecţie socială”, s-au efectuat cel mai
anacronice lobby-uri împotriva managementului de mediu. Expertizele neutre nu
au fost luate în seamă. Dezastrul continuă.
În Valea Jiului este lezat, în cel mai înalt grad, principiul economico-
ecologic al pieţei. Energia electrică produsă aici este cea mai scumpă şi cea mai
poluantă şi este livrată gospodăriilor, în timp ce energia hidrică ieftină face
obiectul speculei de către grupe de interese politice.
Un control obiectiv, un audit independent şi o decizie în favoarea SMM-ului
devine urgent necesară.

8. Implicarea organismelor locale şi regionale în implementarea SMM-urilor este

necesară şi obligatorie şi aici se cere responsabilitate, profesionalism şi
obiectivitate.

9. Nu-i este nimănui interzis a gândi bine

Gândirea ar fi necesar să fie cea mai importantă calitate sau funcţie umană.
Gândirea conduce la cercetare, ştiinţă, inovaţie, echilibru, economisire, soluţii,
durabilitate.
Gândirea nu este o însuşire ereditară. Este una care vine mai ales din
educaţie şi sănătate. Nu poţi obţine performasnţe în managementul de mediu fără
gânditori sănătoşi. Gândirea profundă, simplă şi eficientă este cea mai ecologică
formă de manifestare a speciei umane. Numai de aici poate veni soluţia salvatoare
a Terrei.
10. Tehnica ajută mediul
Nu ne gândim aici la tehnologia termocentralelor pe cărbune din Valea
Jiului, ci la noile tehnologii alternative pentru producerea de bunuri, energie şi
servicii ale viitorului (vezi Agrotehnica – transformarea modernă a agriculturii,
Berca M. 2011). Natura poate oferi soluţii în locul omului, dacă îşi cuplează
inteligenţa şi gândirea la coordonatele naturii, ale mediului, ale ecosistemelor.
Omul inteligent şi gânditor ştie bine că nu poate exista viaţă în afara naturii.

2.4. Procese de producţie prietenoase mediului la nivel de întreprindere –

Puncte şi situaţii de abordare

Pentru analiza acestui subiect prezentăm Fig. 11.

Fig. 11. Implementarea SMM la nivelul proceselor de producţie (abordarea

problemelor)

Procesele de producţie se caracterizează prin două însuşiri:

 transformarea materiei prime în produse de consum
  neutralizarea deşeurilor sau reciclarea lor
Într-o întreprindere în care s-a implementat sau se va implementa un SMM,
nu se acceptă orice calitate de inputuri, nu se procesează cu orice tehnologie, iar
produsul care se obţine (output-ul principal) va fi unul purtător de „calitate
ecologică” intrinsecă.
Modificarea proceselor de producţie nu se face oricum, ci pornind de la
conceptul lansat de Lester Brown (eco-economie sau economie ecologică). De aici
s-a trecut la noţiunea de eco-industrie şi eco-întreprindere.
Conceptul include, în primul rând, utilizarea ştiinţelor de interfaţă dintre
industrie şi ecologie, inovarea pe această bază pentru a se crea:
 procese de producţie prietenoase, favorabile mediului;
 utilizarea prin reciclare a reziduurilor, aşa încât să se
obţină produse secundare şi energie utilă, fără deversări şi
emisii în mediu.
Modificările favorabile mediului pe liniile de producţie includ:
 îmbunătăţirea proceselor tehnologice şi a instalaţiilor;
 eliminarea sau substituirea unor subprocese critice;
 procese de producţie (tehnologii) prietenoase mediului;
 conducerea şi derularea optimă a proceselor, în sensul reducerii
consumului de inputuri şi energie şi/sau înlocuirea lor cu forme
regenerabile;
 modificări pozitive, favorabile, în procesul derulării muncii (crearea
atitudinii eco-economice, eco-industriale).

Prin implementarea în practică a acestor proiecte, prin dezvoltarea ecologică

a întreprinderii în noul sistem industrial care apare, constatăm modificări
semnificative de sistem (vezi Fig. 12).
 Pe fond, totul se modifică, de la statutul întreprinderii la politica acesteia, de
la managementul strategiilor până la cele mai mici activităţi. Gândirea şi atitudinea
oamenilor se va schimba.

Fig. 12. Comparaţie între o întreprindere clasică şi una supusă sistemului de

management de mediu în etapa actuală

Modelul prezentat în Fig. 12 corespunde stadiului actual de cunoştinţe şi a

normelor la zi. Dezvoltarea ecologică a sistemelor de producţie de bunuri, energie
şi servicii va continua, până în momentul în care integrarea în modelele naturale va
fi completă. Numai atunci putem spune că planeta se va încadra în dezvoltarea
sustenabilă normală.

De reţinut!
Transformarea şi dezvoltarea ecologică a economiei va conduce implicit la o
extrem de mare simplificare a societăţii umane, a vieţii omului, iar evoluţia lui
diformă de azi, va lua un curs normal. Oamenii vor redeveni oameni, neintegraţi
nu numai legilor sociale, ci şi celor ecologice. Cum se va face acest lucru la o
populaţie de 10 miliarde de oameni în 2050? Simplu! Oamenii reînvaţă să
 Trecerea la modelul de jos, al infrastructurii viitorului, mai ales în zona
producerii de energie, poate începe chiar azi. Există, însă, petrol, care este un foarte
bun material energetic de speculă, de presiuni politice, şi până ce acesta nu se va
epuiza, decizia politică la nivel internaţional, rămâne încă deficitară, în defect
intenţionat faţă de eco-economie sau economia verde.
Lucrurile simple se fac cu inteligenţă, partea de jos a Fig. 13 putând suferi
modificări în funcţie de zonele geografice, dezvoltarea ştiinţei şi interesul politic,
angajarea acestuia faţă de cetăţean şi natură în perspectiva viitorului.

Fig. 13. Infrastructura energetică de azi şi de mâine

 Principalele inputuri care fac obiectul procesului de transformare sunt
capitalul, munca, solul, tehnologia şi resursele, indiferent că avem de-a face cu
procesări industriale, agricole sau cu prelucrarea reziduurilor (Fig. 14).
Inputurile se pot diferenţia între ele prin modul în care au încorporate sau nu
conţinutul ecologic:
 capitalul, sub formă de fluxuri financiare poate încorpora valoarea ecologică
numai după evaluarea valorii ecologice a resurselor cumpărate;
 munca, prin educaţie, training şi atitudine are încorporată valoarea ecologică, în
funcţie de rezultatele ecologice ale outputurilor;
 solul (în agricultură), este deja evaluat din punct de vedere ecologic în funcţie
de activitatea biologică, de cantitatea de biomasă din profilul său, de structură,
starea chimică şi măsura în care conservă apa şi nutritive şi le pune la dispoziţia
plantelor;
 tehnologiile, decisive pentru înglobarea în produsul final a unei cantităţi mari de
substanţă ecologică, dar şi în reducerea riscurilor, a emisiilor şi reziduurilor.
Standardele actuale, mai ales în România, care nu ţine întotdeauna cont de
SMM-urile propuse de UE, trec cu vederea mai multe emisii şi reziduuri decât
limitele acceptate. Pe de altă parte, criteriile de stabilire a limitelor, chiar şi în
normele europene, nu sunt întotdeauna ştiinţific argumentate.
 Fig. 14. Procesele care privesc transformarea inputurilor în outputuri în relaţia
economie/ecologie (prelucrare după Steger, 1997)

Deşi se face greu o diferenţă între gândirea stict economică şi cea eco-
ecologică, am încercat în Fig. 15 să punem la dispoziţie un mic studiu comparativ
în acest sens.
La nivel de scop, de ţel. Orice întreprindere îşi propune să obţină cât mai
mulţi bani, profit cât mai mare, pentru a oferi satisfacţia materială solicitată de
patroni sau acţionari. Perspectiva strict economică urmăreşte numai banii, în timp
ce cea ecologică, fără a neglija importanţa banilor, urmăreşte produse şi energie cu
înglobarea unei cantităţi cât mai mari de substanţe ecologice, de calitate ecologică,
de siguranţă a vieţii şi a viitorului vieţii.
 Fig. 15. Diferenţa între gândirea strict economică şi cea ecologică într-o
întreprindere

La nivel de procesare, varianta economică urmăreşte intensificarea maximă

a proceselor de producţie, lipsa costurilor pentru transformări ecologice, profit
maxim – perspective reduse pentru viitor.
Varianta ecologică apelează la ştiinţă, cunoaştere, inovaţie, procesare mai
extensivă cu rezultate sigure şi cu perspective foarte bune de dezvoltare a
viitorului. Se va vedea că acest mod de comportare se numeşte „dezvoltare
sustenabilă” sau dezvoltare durabilă.
În Fig. 16, circuitul substanţelor în cadrul unei întreprinderi cu SMM
implementat se închide, cu valorificarea completă a tuturor deşeurilor şi
reziduurilor. Sunt puse din nou în mişcare cunoaşterea şi inovarea, pentru ca nimic
din ce ar putea să polueze mediul să nu fie valorificat. Reciclarea deşeurilor şi a
reziduurilor aduce valoare adăugată variantei eco-economice şi o plasează pe linia
performanţelor de mediu în continuă evoluţie pozitivă spre durabilitate stabilă,
arareori recurentă.
În unele ramuri economice, cum ar fi agricultura, nu întotdeauna varianta
folosirii intensive a inputurilor aduce şi profitul cel mai mare. Cu deosebire în
România, unde factorul restrictiv apa, calitatea solului, modificările climatice,
acest lucru se întâmplă în cel mult 2-3 ani din 10.

Fig. 16. Închiderea circuitului substanţelor în cadrul unui circuit economic la

nivel de întreprindere sau ramură (SMM – implementat)

Foarte multe exploataţii agricole primare aparţin unor fonduri de investiţii

străine, care urmăresc exclusiv profitul. Chiar şi în condiţii climatice favorabile, ei
utilizează inputuri puţine, de proastă calitate, forţând obţinerea unor producţii
relativ mici, dar cu costuri foarte reduse. Lucrând suprafeţe mari, profitul este şi el
mare. Pământul fiind arendat, nu este luat în calcul pentru acţiuni inovative de
conservare sau refacere biologică. Dimpotrivă, solul este secătuit la maximum,
solurile nu primesc nici materie organică, nici bioactivatori, se degradează, se
erodează, îşi pierd treptat funcţiile ecologice şi productive. Ajunsă la un grad mare
de epuizare, exploataţia este vândută unui alt investitor, iar în cazul în care acesta
nu se găseşte, este redat arendatorilor, care practic nu-l mai pot folosi.
Am dat acest exemplu pentru că România este singura ţară europeană care
are o poziţie negativă faţă de inteligenţa românească, lăsând pământul românesc la
dispoziţia unor buni cetăţeni din afara UE, care nu văd de ce ar face investiţii în
ecologizarea solurilor. Aici, raportul între proprietăţi şi ecologizare, lucrează
decisiv în defavoarea proprietăţii şi în defavoarea securităţii alimentare şi
naţionale.
Deşi vom avea un capitol special despre durabilitatea sistemelor şi
managementul lor, în Fig. 17 prezentăm principiile care stau la baza unei viziuni
antreprenoriale ce se conectează, se integrează la mediu, îl acceptă, îl protejează, îl
reconstruieşte pentru propria sa dezvoltare.

Fig. 17. Principiile viziunii antreprenoriale într-o economie durabilă

 Cel puţin în lumea civilizaţiei occidentale, măcinată de criză la sfârşitul
deceniului I şi începutul deceniului II, cetăţenii, mai puţin guvernele şi autorităţile
de la Bruxelles, devin din ce în ce mai conştiente de necesitatea de a sprijini prin
consum numai acele întreprinderi care nu le alterează mediul în care trăiesc. De
aceea, relaţia dintre întreprindere şi client sau consumator, va fi un factor
determinant al implementării SMM-urilor.
Participarea populaţiei devine eficientă numai dacă este corect informată.
Iarăşi apare în discuţie educaţia de bază în şcoli, care necesită o bază solidă de
pregătire în producţia, dar şi consumul în societatea nouă eco-economică. Toate
informaţiile pe care specialiştii organizaţiei sau ai firmei de consultanţă-proiectare
care elaborează proiectul le acumulează din dezbaterile publice sau din cercetare,
servesc apoi la alcătuirea unui set de strategii la nivel de întreprindere sau
organizaţie (Fig. 18).
Strategiile implică atât politica de viitor a firmei în raport cu mediul, dar mai
ales măsurile cele mai potrivite ce vor fi incluse în SMM, măsuri pe care
managementul întreprinderii şi le asumă, ca responsabilitate faţă de mediu şi
societate în general.
 Fig. 18. Strategiile necesare pentru managementul de mediu la nivel de
întreprinderi

Atenţie!
Bilanţul de mediu nu este încă utilizat în România şi nici n-ar avea cum
În elaborarea
să-l facă strategiilor,
în afara cercetării. Dindar mai ales
această a măsurilor
cauză, caredeşeurilor
transportul activeazăde
SMM-
la o
ul, nu încape loc
întreprindere de formalism.
la groapa de gunoiAm avut numeroase
a oraşului nu este discuţii
altceva mai
decâtales
un cu organe
procedeu
de controlaale
primitiv, Ministerului
deplasa factoriiMediului, pentru care
poluanţi dintr-o zonăSMM-ul
în alta, este o acţiune
exclusiv formală
din lipsă de
care mimează protecţia,
profesionalism şi dispreţ conservarea
faţă de mediu şi şi
utilizarea inteligentă
societate. Asemeneaa procedee
resurselor vor
de
mediu.
dispăreaUn contract
odată neoperabil
cu birocraţii între o lor
şi birocraţia întreprindere
păguboasă.şi un colector de deşeuri,
este cu mult mai importantă decât măsurile eficiente de reciclare a deşeurilor

Contactul fizic dintre întreprinderi şi mediu se face cel mai adesea prin
intermediul şi afectarea resurselor. Resursele vieţii noastre se află în mediu şi ş-au
aflat acolo cu mult înainte de a utiliza ştiinţa şi tehnologia spre a le procesa. SMM-
urilor le revine sarcina să restituie naturii, mediului, ceea ce i-a luat cu atâta
lăcomie (Fig. 19).

Fig. 19. Contractul între întreprinderile economice cu resursele naturale

Solul, apa, aerul, biodiversitatea şi toate laolaltă formează arealele –

ecosistemele – biosfera.
Ecosistemele pot fi naturale şi acestea au fost distruse cel mai mult pentru a
le transforma fie în agroecosisteme, fie în habitate. Agroecosistemele produc peste
95% din hrana omenirii, iar habitatele s-au extins odată cu creşterea populaţiei, a
economiei corelative acesteia şi a nivelului de trai în ţările occidentale civilizate.
Reducerea drastică a dimensiunilor ecosistemelor naturale terestre a condus
semnificativ la reducerea unor resurse foarte necesare vieţii ca apa, aerul,
biodiversitatea şi solul.
 Cercetarea actuală este orientată pe transferul unor funcţii ale ecosistemelor
naturale spre agroecosisteme, atâta timp cât primele nu pot fi refăcute (Olegen
Jørgen şi colab., 2002), lucru dificil de efectuat cu actuala genetică a culturilor
agricole (Brummer E.C. şi colab, 2011). Pentru funcţiile majore, ce vor fi necesar a
fi preluate de agroecosisteme de la ecosistemele naturale, enumerăm doar câteva:
creşterea biodiversităţii şi a biomasei, preluare de funcţii energetice, preluarea
reconstrucţiei solului şi a conservării unei cantităţi mai mari de apă, crearea
echilibrelor între inputuri şi outputuri şi la nivelul industriei, amortizarea unor
emisii (gaze, lichide, reziduuri) şi altele.
Ameliorării plantelor îi revine, în viitor, rolul dezvoltării unor culturi care să
preia aceste funcţii şi să conducă, totodată, la restaurarea echilibrelor cu mediul, pe
fondul asigurării securităţii şi siguranţei alimentare.