Ion Creangă s-a născut în anul 1839 în satul Humulești în cel mai nefavorabil context, într-o

familie numeroasă de țărani analfabeți și săraci. Pentru a ieși din acest cerc exista o singură
soluție aceea fiind învățătura, iar pentru accesul la carte era prielnică alegerea preoției.
Copilăria sa se termină la seminarul de la Socola unde, în preajma unor profesori de elită,
începe să se maturizeze. Își alcătuiește o bibliotecă, iar gustul pentru cultură îl acaparează,
urmând ca mai apoi să renunțe la preoție pentru o carieră didactică, de profesor, care îi va
deschide oportunitatea de a fi membru în Junimea.
Datorită întâlnirii sale cu Maiorescu, pe atunci directorul Școlii Normale, Creangă își asigură
nu doar intrarea în Junimea, ci și o protecție de-a lungul întregii vieți. Acesta își conturează o
imagine ușor naivă, mimând un stil „țărănesc” și făcând deseori caz de lipsurile sale culturale
pentru a se evidenția în societatea hiper-educată și snoabă. In operele sale principala tema este
reprezentată de viața de la sat. Acesta reușește să aducă o componentă esențială și anume:
oralitatea. Creangă începe să scrie basme într-un stil unic, împletind caracterul oral cu valoarea
scriptică. După reducerea trăsăturilor basmului tradițional, scriitorul accentuează natura
personajelor de a fi mai puternice, de a ieși din normă, acestea au contradicții și evoluează pe
măsura avansării narațiunii.
Ultima scrierea semnificativă a acestuia este cartea „Amintiri din copilărie”, ideea scrierii a
luat naștere de la dorința de afirmare a lui Creangă în urma unui val de memorii scrise, în cercul
Junimea. Cartea reușește să aibă un imens impact asupra tuturor cititorilor, conturând o imagine
de vis cu cea mai încântătoare copilărie de la acele timpuri. Creangă a reușit să definească și să
înfrumusețeze toată această perioadă de la 1881 încoace, influența acestei scrieri observându-
se și în zilele noastre. Însă adevărata profunzime stilistică poate fi înțeleasă de puțini cititori,
prozele lui Creangă posedând și alte atribute surprinzătoare. Limbajul este unul ieșit din comun,
cuvintele dialectale și nenumărații termeni inventați de autor însuși, rezultă formarea unor
povești cu un limbaj din ce în ce mai greu de înțeles pentru generațiile viitoare.
Astfel, proza lui Creangă rămâne cea mai puțin agreată dintre toate prozele acelei perioade.
Poporul de rând și oamenii de cultură medie evită să o citească, deoarece nu le spune nimic din
cauza stilului său incomparabil care restrânge drastic numărul lectorilor.