Costache Giurgiuveanu este personajul central al romanului Enigma Otiliei, către care converg toate

energiile, din motive şi interese diferite: Otilia îl iubeşte, Felix îl simpatizează pentru că îl iubeşte
Otilia şi are compasiune faţă de el, Pascalopol îl ocroteşte pentru că e tutorele Otiliei, clanul Tulea şi
Stănică Raţiu îi vânează averea. Conflictul moştenirii îl are ca protagonist, atitudinea personajului
temătoare şi oscilantă potenţând anvergura acestui conflict. Statutul social al bătrânului este unul
ascuns cu străşnicie în spatele aparenţei de nevolnicie şi umilinţă. Deţinător al unui număr de
imobile şi proprietăţi, moştenitor al averii mamei Otiliei şi administrator al celei a lui Felix, în jurul
dimensiunilor averii sale circulă zvonuri şi fabulaţii, confirmate atunci când îi arată lui Pascalopol
suma ce doreşte să i-o lase Otiliei. Frate al Auricăi, tată vitreg al Otiliei, unchi al lui Felix, el este „ruda
bogată” cu bizarerii de comportament a tuturor. Psihologic, Giurgiuveanu este tipul clasic al avarului,
umanizat de sinceritatea sentimentelor faţă de fiica sa vitergă, Otilia Mărculescu, şi de vaga
afecţiune sau simpatie ce o poartă celorlalţi. Având ca modele pe Hagi Tudose, în literatura română,
sau pe bătrânul Grandet, în opera lui Balzac, Costache Giurgiuveanu este, comparativ cu aceştia, un
personaj mai complex, capabil de iubire dezinteresată, cu instinctul de conservare intact, dar fără a
putea să-şi depăşească mania. „Să munceşti, să strângi. Asta-i toată filizofia.”-formulează personajul
crezul său în viaţă. Moral, Călinescu zugrăveşte un avar simpatic, un bătrânel lamentabil şi meschin,
un frate circumspect şi un tată-copil, care trăieşte cu teama de a nu fi jefuit, dar şi cu dorinţa de a fi
un ocrotitor. Din perspectiva Otiliei, lui Felix sau a lui Pascalopol, Giurgiuveanu este, în fond, un om
bun, dar cu „ciudăţeniile sale”. Trăsătura primordială a personajului este avariţia. Ea este prefigurată
de aspectul exterior şi interior al casei de pe Strada Antim în care locuieşte. Pentru Balzac, o casă e
un document sociologic şi moral. Arhitectura, cu amestecul influenţelor incompatibile, executate în
materiale precare, aflate în diferite stări de degradare, sugerează incultura, snobismul, zgârcenia şi
delăsarea-” zidăria era crăpată şi scorojită”, „crăpăturile lungi şi