Prima secvenţă poetică -

stofele 1 – 3

Reproșul iubitei

•înfăţişează lumea rece a ideilor, lumea lui

•imaginea lumii apolinice, puse sub semnul vanității și al îndoielii, situate „în depărtare”;

•motivul zădărniciei este inserat subtil în text prin locuțiunea „în zadar”

•ton familiar, termeni populari („încalte”, „nu căta”)

•simboluri ale eternităţii-morţii : „iar te-ai cufundat în stele/ Şi în nori şi-n ceruri n-alte?”

•aspiraţia spre cunoaşterea absolută: „râuri în soare/ Gramădeşti-n a ta gândire”

•misterul genezei: „întunecata mare”;universul de cultură: „câmpiile

asire”;universul de creaţie umană proiectat cosmic: „Piramidele-nvechite/ Urcă-n

cer vârful lor mare.

A doua secvență poetică constituie meditația îndrăgostitului, care conștientizează adevărul vorbelor
fetei: „Ah! ea spuse adevărul/ Eu am râs, n-am zis nimica”. Tăcerea este atributul geniului, care știe
că esența, centrul omului este iubirea, dar el nu poate participa la ea. Verbele la trecut redau
detaşarea reflecţiei şi distanţarea temporală (meditaţia bărbatului). Astfel, în „Floare albastră” se
află germenele alegoriei din poemul „Luceafărul”, al cărui sens a fost clarificat de însuși Eminescu:
„geniul nu e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit”.