Scrisă în 1872, într-o perioadă cunoscută ca epoca marilor clasici și publicată în anul

următor în revista "Convorbiri Literare", poezia "Floare albastră" prefigurează marile

teme și motive ale lirismului eminescian.

Curentul literar în care se încadrează textul este romantismul, deoarece apar teme
specifice acestuia - condiția geniului, iubirea și natura - dar și motive literare
caracteristice, precum motivul codrului, motivul sărutului și motivul lunii. De asemenea,
o altă caracteristică a acestui curent, prezentă și în această poezie, este expresivitatea
sporită, în text regăsindu-se o multitudine de imagini artistice și figuri de stil, antiteza
fiind cea predominantă. Specia lirică din care poezia face parte este egloga, dar ultima
strofă reprezintă o elegie, prin tonul melancolic și prin meditația asupra imposibilității
atingerii unui ideal.
Tema condiției geniului este mascată de povestea de dragoste, însă adevărata semnificație a
poeziei se referă la antiteza dintre două moduri de a percepe lumea. Vocea lirică a
îndrăgostitului este geniul, omul superior care optează pentru cunoașterea rațională și
împlinirea dobândită în plan spiritual. Pe de altă parte, ipostaza feminină privește viața într-o
manieră mult mai simplă, oferindu-i geniului un alt mod de a obține fericirea: dragoste împlinită,
gesturile banale.

Gheorghe Panu
Eminescu depăşeşte nu numai raza romantică, ci şi toate celelalte
antecedente cunoscute; într-adevăr, el ne apare drept unul din cei mai mari
poeţi ai categoriei departelui din întrega literatură universală.

Una dintre secvențele ce susțin tema este avertizarea iubitei, "Nu căta în depărtare /
Fericirea ta, iubite!", menită să-i arate eului liric că sursa fericirii nu este cunoașterea
spirituală, ci iubirea simplă, împlinită. Verbul cu formă populară "nu căta" ilustrează
diferența de condiție între cei doi și folosirea modului imperativ arată că e un îndemn,
nu doar o rugăminte. Expresia "în depărtare" sugerează cunoașterea spre care ea
tinde, dar față de care se simte amenințată, îndepărtată. Sintagma "...Fericirea ta,
iubite" creează o antiteză între lumea lui spirituală și conceptul de fericire asociat cu
terestrul.

O altă secvență ce susține tema este "Și te-ai dus, dulce minune / Ș-a murit iubirea
noastră - ". Anafora din aceste versuri și verbele la perfect compus ("te-ai dus", "a
murit") sugerează sfârșitul neașteptat al poveștii de dragoste, dar și faptul că eul liric nu
a mai avut o șansă să se răzgândească. Pronumele posesiv "noastră" ilustrează faptul
că iubirea a fost împărtășită, iar linia de pauză sugerează regretul, marchează o pauză
de a medita.
Titlul poeziei este totodată și simbolul central, un motiv preluat de Eminescu din
literatura romantică occidentală. Din punct de vedere morfologic, acesta este format
dintr-un substantiv comun nearticulat și un adjectiv, cuvintele fiind folosite cu sens
conotativ și devenind un simbol pentru iubirea văzută ca un ideal intangibil. Pe de o
parte, termenul "floare" sugerează frumusețe, delicatețe, iar pe de altă parte, adjectivul
cromatic "albastră" reflectă ideea de aspirație către înalt, către sferele superioare ale
cunoașterii.

Incipitul este marcat de o interogație retorică, prin care iubita îi reproșează eului liric
faptul că s-a îndepărtat din nou de ea, afundându-se în lumea cunoașterii. Câmpul
semantic al înaltului, format prin cuvintele "stele", "nori" și "ceruri" definește lumea
bărbatului ca fiind una a spirațiilor intelecuale superioare, iar folosirea adverbului "iar"
arată recursivitatea.
Imaginarul poetic este specific eminescian, apărând o serie de motive literare romantice, care
conturează natura idilică în care fata proiectează povestea de dragoste: motivul codrului (spațiul
care protejeaza cuplul, oferind intimitate, dar și apărare de societatea superficială), motivul lunii,
al lacului și al nopții.
În concluzie, tema condiției geniului este abordată în această operă literară într-o viziune
artistică originală, folosindu-se elemente de conținut și structură specifice romantismului. În
primul rând, viziunea este dublă asupra conceptului de iubire, existând două mentalități diferite.
De aceea, secvențele lirice sunt structurate simetric, în funcție de viziunile celor doi îndrăgostiți.
În al doilea rând, iubirea e un simplu pretext pentru o meditație gravă asupra condiției omului de
geniu, care are de făcut o alegere în ceea ce privește adevărata cale către fericire și împlinire.

Constantin Noica
Eminescu începe cu haosul de contraste, spre a se sfârşi cu cel de
nediferenţiere totală.