Pdf24 Merged

să se afunde într-o existenţă lipsită de sens şi plină de suferinţă.
„Aşadar, scoaterea lui Adam

din rai este mai degrabă o faptă de purtare de grijă decât de mânie”219.
23: Domnul Dumnezeu l-a scos din raiul Edenului, ca să lucreze pământul din care
fusese luat.
24: Şi l-a izgonit pe Adam şi l-a aşezat în faţa raiului Edenului; şi heruvimi a pus, şi
sabia de pară rotitoare să păzească drumul către pomul vieţii.
„După Textul Masoretic, Adam este aşezat de Dumnezeu la răsărit de grădina raiului. ♦
Heruvimii vor fi asimilaţi, de către interpreţi, fie cu cei doi heruvimi de la Chivotul
Legământului (Philon, Cher. 21, 30; Origen, Exh. Mart. 36), fie cu îngerul care ridică sabia în
faţa măgăriţei lui Balaam (Numeri 22, 23). După Philon, heruvimii reprezintă mişcările sferelor
cereşti, iar rotirea lor este sabia. Pentru creştini, sabia de foc simbolizează purificarea sufletului
înainte de a intra în paradis (cf. Origen, Hom. Luc. 24, 2)”220.
Adam aşezat în preajma grădinii arată grija Creatorului de a menţine în inima celor
căzuţi nostalgia stării primordiale. „Aceasta nu înseamnă că ei vor fi readuşi iarăşi, după
refacerea lor, în acelaşi rai supus simţurilor şi material. Nu în acest scop a fost păstrat el până
acum; nu pentru aceasta l-a blestemat pe el Dumnezeu. Ci pentru că e tipul vieţii viitoare şi
chipul veşnicei Împărăţii a cerurilor”221.
Heruvimii ce păzesc drumul către pomul vieţii sunt îngeri slujitori ai Creatorului. Nu
cunoaştem originea exactă a cuvântului heruvim, sensurile propuse fiind: mare; puternic; mare
cunoştinţă; slujitor apropiat; cel rugător; apariţie strălucită.
Pomul vieţii preînchipuie sfânta Cruce: „Pentru că prin pom a venit moartea, trebuia ca
prin lemn să se dăruiască viaţa şi învierea”222. Dacă pomul vieţii este sfânta Cruce, sabia de foc
are rol de a opri pe cei care se apropie cu nevrednicie de roadele Jertfei celei mântuitoare:
„sabie înfricoşătoare şi arzătoare pentru cei necredincioşi, iar pentru credincioşi prietenoasă şi
cu dulce strălucire”223.
CAPITOLUL 4 – Cain şi Abel; urmaşii lor.
După cădere, raiul a încetat să mai existe pentru om. El se simte, deopotrivă, izgonit, dar
şi atras către redobândirea stării primordiale. Ca o mângâiere, Dumnezeu rânduieşte acum pri-
milor oameni să aibă copii.
1: Iar Adam a cunoscut-o pe Eva, femeia sa; şi ea, zămislind, l-a născut pe Cain şi a
zis: „Am dobândit om de la Dumnezeu”.
„Jubilaţia femeii care, din serva bărbatului, se descoperă născătoare de om”224
Sfântul Ioan Gură de Aur descoperă aici două înţelesuri: un început de înţelepciune la
femeie, care cunoaşte acum că tot ce avem vine de la Dumnezeu225; şi începutul relaţiei trupeşti
ca urmare a căderii, în rai stăpânind fecioria226. „După ce prin neascultare a intrat păcatul şi
după ce sentinţa lui Dumnezeu ne-a făcut muritori, înţeleptul Dumnezeu, deci, rânduind, potri-
vit înţelepciunii Lui, dăinuirea neamului omenesc, a îngăduit ca neamul omenesc să se
219
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, XVIII, 3
220
SEP 1, p. 62
221
Sf. Simeon Noul Teolog, Cuvântări morale, I, 2
222
Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, IV, 11
223
Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, XIII, 2
224
BBVA, p. 26
225
Cf. Omilii la Facere, XVIII, 4
226
30
a privit [la Anania: a căutat]: se poate adăuga o nuanţă: cu bunăvoinţă, conferită de preverbul
επι-. Lecţiunile hexaplare atestă o altă lectură: în locul lui a privit apare verbul a aprins, se
înţelege, darurile lui Abel, lăsând neatinse jertfele lui Cain. ♦ Eusebiu (DE I, 10, 1-15) apropie
sacrificiul lui Abel de jertfa Mielului divin, Iisus”235.
Chiar în stare de cădere şi fără a-L fi cunoscut pe Creator în chip nemijlocit, asemeni
protopărinţilor, oamenii ştiau că se cuvine să-I închine o parte din roadele muncii lor, ca Aceluia
de la care vine tot binele. „Vezi cum Creatorul firii a pus în conştiinţa omului cunoştinţa de
Dumnezeu! Spune-mi, cine l-a adus pe Cain la această idee? Nimeni altul decât cunoştinţa de
Dumnezeu din conştiinţa lui”236.
Există tendinţa de a socoti părtinitoare atitudinea lui Dumnezeu faţă de jertfele aduse. Dar
vedem că Abel alege cu grijă jertfa sa (cele întâi-născute ale oilor lui), în vreme ce Cain jert-
feşte la întâmplare (din roadele pământului). „Aduce deci sfinţitul şi preaînţeleptul Abel pe cele
socotite mai alese şi mai bune din turma sa. [...] Şi neignorând modul sfintei slujiri, a alăturat
grăsimea. Iar Cain nu face aşa, fiind foarte nepăsător. Cele mai alese dintre rodurile pământului
şi le-a dăruit plăcerilor sale, şi a ospătat pe Dumnezeul tuturor cu cele de calitatea a doua”237.
Apoi, „una este pârga şi alta este dijma. Pârga este de un har mai mare, de o sfinţenie cu totul
deosebită. De aceea a căutat Domnul spre Abel, fiindcă acesta n-a întârziat cu darul său şi I-a
dăruit din pârga oilor sale”238. „Deci ni se porunceşte să nu jertfim lui Dumnezeu cu zgârcenie
(cu micime de suflet) laudele şi rugăciunile, nici să-I aducem Stăpânului orice, la nimereală, ci
să-I închinăm ceea ce este de căpetenie în suflet, mai bine zis însuşi sufletul întreg, cu toată
dragostea şi hotărârea”239. Sfântul Maxim Mărturisitorul explică jertfa lui Abel, comparându-l
pe acesta cu Sfântul Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul: „Glas al lui Dumnezeu care strigă de
la început în pustie, adică în firea oamenilor, sau în lumea aceasta, este desigur orice sfânt, [...]
(când) închină lui Dumnezeu cu sinceritate, ca Abel, cele dintâi mişcări ale contemplaţiei
sufletului, îngrăşate prin virtuţi”240. Orice gând curat născut în noi trebuie închinat lui
Dumnezeu de îndată, spre a nu fi sfârtecat de vrăjmaş. Jertfa lui Abel preînchipuie lucrarea
Mântuitorului: „Abel cel drept, adică Hristos, aduce lui Dumnezeu ca dar primele născute ale
turmelor, adică pe cei fragezi la inimă şi purtători ai slavei Lui în chipul lor de întâi născuţi. Iar
aceasta e Biserica, care e numită de dumnezeiescul Pavel mulţimea celor întâi născuţi, înscrişi
în ceruri, a celor chemaţi spre sfinţirea prin credinţă”241.
Nu ştim în ce fel a făcut vădită Dumnezeu alegerea Sa. O tradiţie explică alegerea prin
căderea unui foc din cer, care a mistuit jertfa lui Abel şi nu pe a lui Cain; după o altă tradiţie, fu-
mul jertfei lui Abel a suit către cer, iar al celei a lui Cain s-a risipit. Oricum, din textul biblic
reiese cu claritate că respingerea jertfei sale i-a fost bine cunoscută lui Cain.
Inima lui Cain se vădeşte încă de pe acum. Dumnezeu, însă, i-a cunoscut gândurile
înaintea oricărei manifestări văzute: „La Cain, răutatea n-a început să se manifeste când şi-a
ucis fratele, căci încă înainte Dumnezeu cel cunoscător al inimilor nu privise spre Cain şi spre
jertfa lui, ci răutatea lui a ieşit [doar] la iveală când l-a ucis pe Abel”242. „Supărarea lui Cain a
fost îndoită; s-a supărat nu numai că a fost respins, ci şi pentru că a fost primit darul fratelui
său”243. Invidia e un păcat capital. Dar aici se manifestă chiar un păcat mai grav, împotriva Du-
hului Sfânt, Cain pizmuind harul de care s-a împărtăşit fratele său şi sporul acestuia în virtuţi.
235
SEP 1, pp. 62-63
236
237
Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Facere, I
238
Sf. Ambrozie, Scrisori, XXXV, 9
239
Sf. Grigorie de Nyssa, Despre nevoinţă
240
Răspunsuri către Talasie, 47
241
Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Facere, I
242
Origen, Despre rugăciune, XXIX, 18
243
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, V
32
înmulţească prin unire trupească”227. Nu putem spune cum s-ar fi înmulţit oamenii păzind
fecioria, ci doar să presupunem că relaţia lor ar fi fost una predominant spirituală.
Numele primului născut, Cain, se traduce prin dobândit, primit (de la verbul ebr. qanah
= a dobândi); după o altă etimologie, Cain ar putea însemna fierar, metalurg.
2: Şi l-a mai născut pe fratele său, Abel. Abel era păstor de oi, iar Cain, lucrător de
pământ.
Abel (ebr. hebel) înseamnă trecere, abur, suflare, nimicnicie, traduceri care ar indica
scurtimea vieţii sale; sau râu, luncă, păstor, fiu. „Cei doi fraţi sunt reprezentanţii, conform
concepţiei vechi orientale, ai celor mai vechi îndeletniciri umane – păstoritul şi agricultura. Dar
această opoziţie cultural-istorică este marginală şi umbrită de opoziţia etico-religioasă a celor
doi fraţi. Povestitorul vrea să sublinieze aici efectul Răului, care prin păcatul părinţilor şi-a pus
pecetea pe întreaga umanitate (LThK)”228. „După revolta omului împotriva lui Dumnezeu,
urmează acum lupta omului împotriva omului (BJ)”229.
„Philon (Agr. 21) şi Didim (In Genesim 119) îl opun pe Abel, ciobanul, lui Cain
lucrătorul de pământ (în sens peiorativ, deosebit de ţăran, γεωργός, al cărui sens este pozitiv).
Noe va fi numit γεωργός (Facerea 9, 20)”230.
Sunt arătate cele mai vechi îndeletniciri umane şi, totodată, observăm prioritatea pe care
Scriptura o acordă lui Abel, deşi el era cel de-al doilea născut. Din chiar îndeletnicirile celor doi
putem vedea în Abel un tip al lui Hristos, Păstorul cel bun, iar în Cain pe cel ce se îngrijeşte de
trup (lucrător de pământ) şi culege roadele fireşti ale preocupării sale (plăcerea, durerea, grija şi
patimile).
3: Şi a fost că, după un timp, Cain a adus din roadele pământului jertfă lui
Dumnezeu.
După un timp sau după câteva zile (SEP 1) „este interpretat de către Philon (QG I, 60)
ca semn al întârzierii sacrificiului din partea lui Cain. Dumnezeu pedepseşte lipsa lui de zel şi
de promptitudine. Textul Masoretic are la sfârşitul zilelor”231. „Tot după Philon (QG I, 60),
Cain n-ar fi adus primele roade, ci roade la întâmplare (părere la care se raliază şi Ioan Gură de
Aur, Hom. Gen. XVIII)”232.
4: Şi a adus şi Abel din cele întâi-născute ale oilor sale şi din grăsimea lor. Şi
Domnul a căutat spre Abel şi spre darurile lui,
„Abel este simbolul Dreptcredinciosului, ale cărui jertfe Dumnezeu le primeşte cu
[bucurie]”233.
5: dar spre Cain şi spre darurile lui n-a căutat. Şi s-a umplut Cain de mânie şi faţa-
i era posomorâtă.
„Prima apariţie a temei mezinului preferat fratelui mai mare, preferinţă prin care se
manifestă libera alegere a lui Dumnezeu, dispreţul Său faţă de mărimile lumii şi predilecţia
pentru cei umili. Această temă revine frecvent atât în Facerea (Isaac este preferat lui Ismael –
21; Iacov lui Esau – 25, 23; Rahila, Liei – 29, 15-30), fiii primei celor acesteia din urmă), cât şi
în întreaga Biblie (cf. I Regi 16, 12; III Regi 2, 15 etc.)(BJ)”234.
Anania, în ambele cazuri, are daruri, dar „Septuaginta face distincţie între jertfele lui
Cain şi darurile lui Abel. Jertfele (θυσίαι) sunt ceva obişnuit, jertfitorul păstrându-şi o parte din
ofrandă, în vreme ce darurile (δωρα) sunt deosebite. Distincţia e cu atât mai semnificativă cu
cât ea nu există în Textul Masoretic, care foloseşte acelaşi termen în ambele cazuri: minhah. ♦
227
228
GEN, p. 333
229
GEN, p. 333
230
SEP 1, p. 62
231
SEP 1, p. 62
232
SEP 1, p. 62
233
GEN, p. 333
234
GEN, p. 333
31
6: Şi Domnul Dumnezeu i-a zis lui Cain: „De ce te-ai mâniat şi de ce-ţi este faţa
posomorâtă?
„Tristeţea lui Cain: Septuaginta nu aminteşte decât despre tristeţe, amărăciune, dar unii
comentatori creştini, plecând probabil şi de la Textul Masoretic (Cain s-a încins – mâniat la
Anania), vorbesc despre invidia şi mânia celui refuzat de divinitate (I Clement 4, 7)”244.
7: Dacă tu faci bine, nu vei fi oare bine primit? Dar de nu faci bine, păcatul stă pitit
la uşă: pe tine te pofteşte, dar tu cată să-i fii stăpân!”
Dacă tu faci bine, nu vei fi oare bine primit?: „text dificil, cu variante de traducere. Idee
posibilă: Chiar dacă jertfa sa n-a fost primită, Cain ar putea fi acceptat de Dumnezeu în virtutea
unor raţiuni care transcend jertfa în sine”245. Tot despre acest loc: „Frază dificilă în greacă, al
cărei sens probabil este: Cain a adus ce se cuvenea, dar n-a împărţit cum se cuvenea (n-a dat
partea cuvenită lui Dumnezeu, încălcând aşadar procedura ritualului). Este interpretarea pe care
o propun pasajului Philon (Agr. 127-130), Irineu (Adv. haer. IV, 18, 3), Didim, ad locum”246.
Textul ebraic fiind corupt, versetul 7 ridică dificultăţi în traducere. S-ar putea înţelege că
Dumnezeu îi cere în mod imperativ lui Cain să biruie păcatul. Sfinţii Părinţi au arătat, însă, că
voia liberă a omului nu e niciodată îngrădită de către Creator. Acesta doar îl îndeamnă pe Cain
să lupte împotriva păcatului.
Biblia 1914 traduce: De ai fi adus drept şi ai fi împărţit drept n-ai fi păcătuit. Teci, la
tine se va întoarce şi tu îl vei stăpâni pe acela.
Taci sau, cum mai e tradus uneori: Linişteşte-te! „Linişteşte-te se poate înţelege în trei
sensuri: nu te preocupa; taci din gură, nu mai vorbi; pocăieşte-te. Cu verbul precedent, ai
păcătuit, va deveni o sentenţă celebră: Ai păcătuit? Linişteşte-te!, adică Încetează să
păcătuieşti (cf. Constituţiile Apostolice II, 16, 4). Textul Masoretic este aici aproape
incomprehensibil”247.
Liniştea este începutul curăţirii sufletului. „Căci n-ar putea împăca pe Dumnezeu cel ce
nu e în pace cu fratele său, ci în dezbinare şi ură”248. Dar Dumnezeu nu-şi uită făptura, nici chiar
căzută în mulţime de păcate. „Uită-te la iubirea de oameni a Stăpânului! Cum vrea să-i
potolească mânia şi furia şi să-i oprească furia prin cuvintele acestea! Văzându-i mişcările
sufletului şi cunoscându-i neomenosul gând de ucidere, vrea să-i potolească mai dinainte gân-
dul, să facă linişte în mintea sa”249.
8: Şi Cain a zis către Abel, fratele său: „Să ieşim la câmp!” Şi a fost că-n timp ce
erau ei pe câmp, Cain s-a aruncat asupra lui Abel, fratele său, şi l-a omorât.
„Pe câmp lipseşte din Textul Masoretic. ♦ După Philon (Deter. 47-48), Cain se ucide pe
sine însuşi, ucigându-şi sufletul prin crimă, în vreme ce Abel continuă să trăiască, în pofida
morţii fizice”250. „Abel, invidiat pe nedrept de fratele său, datorită binecuvântării lui
Dumnezeu, este ucis violent. Prin crima lui Cain se inaugurează o relaţie ostilă, care se va
transmite apoi întregii umanităţi. Dreptcredinciosul este victima pe nedrept duşmănită şi
urmărită de cel nedrept, care-l consideră un veşnic reproş adus sie însuşi (cf. Pilde 2, 12-20; I
Ioan 3, 12; Matei 23, 35; Luca 11, 51). Ca arhetip al celui drept, pe nedrept urât şi ucis, Abel
devine în literatura şi arta creştină timpurie simbol al lui Iisus şi al Bisericii Sale, persecutat de
fraţii Săi, iudeii necredincioşi”251.
„Cain pune la cale crima împotriva fratelui său, îl atrage într-un deşert şi înfăptuieşte
crima încrezându-se în singurătatea locului, fapt nelegiuit şi nebunesc totodată, fiindcă a socotit
244
SEP 1, p. 63
245
BBVA, p. 26
246
SEP 1, p. 63
247
SEP 1, p. 63
248
Sf. Ciprian, Despre unitatea Bisericii ecumenice, XIII
249
250
SEP 1, p. 63
251
GEN, p. 333
33
că este destul, pentru a-şi ucide fratele, să se ferească de văzul oamenilor, fără să-şi dea seama
că la omorul săvârşit de el Dumnezeu este martor. Socotesc că s-a gândit atunci, cum se gân-
desc şi acum mulţi, că Dumnezeu nu se îngrijeşte de cele pământeşti şi nu vede faptele
oamenilor sceleraţi. Fără îndoială că aşa s-a gândit, de vreme ce după săvârşirea crimei, chemat
şi întrebat de Dumnezeu, a răspuns că nu ştie nimic despre uciderea fratelui. Îl socotea pe
Dumnezeu atât de străin de faptele oamenilor, încât credea că poate acoperi cu minciuni o
nelegiuire atât de bestială. Dar socoteala lui a ieşit altfel. Căci pe Dumnezeu, despre Care-şi
închipuia că nu i-a văzut crima pe când o înfăptuia, L-a simţit că-L vede pe când era
condamnat”252.
Nil Ascetul actualizează: „Iar dacă e careva din cei ce nu ştiu încă să se lupte, să rămână
nesupărat acasă, asigurându-şi neprimejduirea prin liniştea sa. Aşa era Iisus al lui Navi, despre
care s-a scris: Iar slujitorul Iisus, fiind încă tânăr, nu ieşea afară din cort (Ieşirea 13, 11). Căci
ştia din istoria lui Abel că cei ce pleacă la câmp sunt ucişi de fraţii şi de prietenii după trup,
pentru că ies la luptă înainte de vreme”253. Să nu ne avântăm spre fructele vieţii creştine cât încă
mai socotim patimile trupului „fraţi şi prieteni” ai noştri!
Tertulian socoteşte că, asemenea Evei, Cain a nesocotit virtutea răbdării: „De-a surda aş
scrie despre nerăbdare, dacă acel prim ucigaş şi prim fratricid, Cain, ar fi aşteptat cu suflet
liniştit şi răbdător faptul că jertfa sa n-a fost bineprimită de Dumnezeu, dacă nu s-ar fi mâniat pe
fratele său, dacă în sfârşit n-ar fi ucis pe nimeni”254.
Includem aici şi o preţioasă tâlcuire, aparţinând Sfântului Maxim Mărturisitorul: „Cain
este legea trupului, cea dintâi pe care o naşte Adam după ce a călcat porunca dumnezeiască. Iar
Abel este cugetul duhului, pe care-l naşte tot acela, mai pe urmă, prin căinţă. Pe acesta îl ucide
Cain, fiindcă a purces la contemplarea naturii înainte de a dobândi deprinderea desăvârşită în
acest scop”255.
9: Şi a zis Domnul Dumnezeu către Cain: „Unde este Abel, fratele tău?” Iar el a
zis: „Nu ştiu; nu cumva sunt eu paznicul fratelui meu?...”.
10: Şi a zis Domnul: „Ce-ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă spre Mine din
pământ.
„Abel este prototipul omului drept ucis fără vină/fără motiv, al cărui sânge va fi
răzbunat (Matei 23, 35); el îl prefigurează pe Iisus, al cărui sânge îi a răscumpăra pe păcătoşi
(Evrei 12, 24). Versetul a fost folosit pentru a susţine credinţa în supravieţuirea celui drept după
moarte (Philon, Deter. 69-95)”256. În majoritatea religiilor şi culturilor, sângele (ebr. dam) era
considerat sediul vieţii şi al forţei vitale; în această calitate aparţinea lui Dumnezeu şi, ca atare,
orice vărsare de sânge nevinovat reprezenta o nelegiuire împotriva divinităţii (Facerea 9, 5 ss.;
Ieşirea 20, 13; Deuteronom 5, 17). Sângele nevinovat cere răzbunare (Facerea 4, 10; II Macabei
8, 3; Iov 16, 18) şi apasă ca un Blutschuld asupra celui vinovat (Ieşirea 22, 1; Deuteronom 10,
10; I Regi 25, 26-33)”257.
Ca şi atunci când l-a întrebat pe Adam, Dumnezeu nu caută nici acum să afle ci,
dimpotrivă, să-i arate lui Cain că fapta lui e cunoscută şi, astfel, să-l aducă la pocăinţă. Dar, tot
ca şi Adam odinioară, Cain nu-şi recunoaşte păcatul.
Uciderea e un păcat strigător la cer; sângele vărsat strigă către Dumnezeu, cerând o
pedeapsă imediată. „Abel se ruga nu numai prin tăcere, ci şi prin moartea lui; că sângele lui
dădea drumul la o voce mai puternică decât trâmbiţa”258.
252
Salvianus, Despre guvernarea lui Dumnezeu, I, 6
253
Cuvânt ascetic, XLVII
254
Despre răbdare, V
255
Răspunsuri către Talasie, XLIX
256
SEP 1, p. 63
257
GEN, p. 333
258
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, XIX, 3
34
11: Şi acum, blestemat să fii de pământul ce şi-a deschis gura ca să primească din
mâna ta sângele fratelui tău.
12: Când vei munci pământul, el nu-ţi va mai da puterea lui; rătăcitor vei fi şi
fugar pe pământ!”
Rătăcitor, „Cain fiind condamnat la o pribegie permanentă”259, aceasta putând desemna
şi pe acela ce rătăceşte spiritual din loc în loc, neputându-se fixa în Dumnezeu.
Pe bună dreptate exclamă Sfântul Chiril al Ierusalimului: „Mare este păcatul, mică
osânda!”260. În bunătatea Sa, Dumnezeu nici nu-l pedepseşte pe Cain, ci doar îi anunţă urmarea
firească a faptei sale. „Că trupul, dacă nu are sprijinul său firesc, trebuie neapărat să se
vânzolească şi să tremure”261. Odată cu creşterea păcatului, sporesc şi consecinţele. „Neamul lui
Adam, căzând din poruncă şi făcându-se vinovat de păcate, e zbuciumat de gânduri nestatornice
şi e plin de frică şi de tulburare, însuşi vrăjmaşul învăluind tot sufletul care nu s-a născut din
Dumnezeu, în pofte şi plăceri felurite, învârtindu-l ca pe grâu cu o lopăţică”262.
13: Şi a zis Cain către Domnul Dumnezeu: „Pedeapsa mea e mai mare decât aş
putea eu să duc.
SEP 1 traduce aici: Mi-e prea mare vina, ca să fiu iertat. Anania se apropie de textul
ebraic, în cazul de faţă. „Philon interpretează diferit: Prea mare este pedeapsa mea, de a fi
lăsat liber (Deter. 141-150; Confus. 165); o temă specific philoniană: nu este bine pentru
păcătos să rămână nepedepsit. După Didim, Cain îl roagă pe Dumnezeu să nu-l părăsească (ad
locum)”263.
14: Dacă Tu mă izgoneşti astăzi de la faţa pământului, şi de la faţa Ta voi fi ascund;
rătăcitor voi fi eu şi fugar pe pământ, şi va fi că oricine mă va întâlni, mă va ucide”.
„Despărţindu-l de pământul însângerat, crima îl desparte pe om şi de Dumnezeu; prin
aceasta, el rămâne vulnerabil, total descoperit, fără nici o apărare. Arheologia biblică pare a
recunoaşte în Cain pe strămoşul Cheneilor (vezi 15, 19), trib nomad al Canaanului”264.
Nepedepsit, Cain îşi socoteşte pedeapsa prea grea. Sau s-ar putea înţelege că el spune:
Vina mea este prea mare ca să mi se poată ierta, ceea ce ar fi un păcat mai greu, deznădejdea de
a mai primi iertarea divină, păcat împotriva Duhului Sfânt. „Mai există încă şi o altfel de triste-
ţe, mai blestemată, care împinge sufletul păcătos nu la îndreptarea vieţii şi la alungarea
patimilor, ci la cea mai pierzătoare disperare; aceasta l-a împiedicat pe Cain de la căinţă”265. Nu
căinţa, ci teama de moarte îl copleşeşte pe Cain: „nimic nu aruncă sufletul în robie (mai mult)
decât frica de moarte. Cum să se ridice deasupra urâciunilor simţirea de rând şi josnică, înecată
în băltoaca slăbiciunii şi în poftele acestei vieţi?”266.
15: Şi i-a zis Domnul Dumnezeu: „Nu aşa, ci oricine-l va ucide pe Cain, înşeptită
răzbunare va cădea asupră-i”. Şi Domnul Dumnezeu i-a pus lui Cain un semn, ca tot cel
care-l va întâlni să nu-l omoare.
„Origen a consacrat două cărţi (13 şi 14, din păcate pierdute) din Com. Gen. Acestui
verset complicat. După Ieronim (Ep. 36, 3), sensul ar fi următorul: Cine te va ucide îţi va face
un bine, pentru că te va elibera de nenumăratele mustrări. Unii comentatori presupun un punct
după va ucide. Atunci sensul se schimbă: Cain va plăti şapte răzbunări. Plecând de aici: Cain va
fi pedepsit la a şaptea generaţie, prin Lameh (Ieronim, loc. cit.); Cain va fi pedepsit de şapte ori
pentru şapte greşeli (invidie, necinste, crimă, fratricid, crimă primordială, întristarea părinţilor,
minciună). Cele şapte pedepse: munca pământului, nerodnicie, geamăt, tremur, exil pe pământ,
259
GEN, p. 334
260
Catehezele, II, 2
261
Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, XIV, 5
262
Sf. Simeon Metafrastul, Parafrază la Macarie egipteanul, 52
263
SEP 1, pp. 63-64
264
BBVA, p. 26
265
Sf. Ioan Casian, Aşezămintele mânăstireşti, IX, 9
266
Sf. Ambrozie, Scrisori, XXXVII, 31
35
exil de la faţa lui Dumnezeu, semnul infamant (cf. Vasile, Ep. 260). Textul Masoretic spune:
Cine-l va ucide pe Cain, acesta va fi răzbunat de şapte ori”267.
Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuieşte pe larg acest loc268; tâlcuire pe care vom încerca s-o
rezumăm aici. Numărul şapte este întrebuinţat spre a indica un număr mare. Se arată astfel cât
de gravă e fapta lui Cain şi cât de înfricoşătoare urmarea. Văzând zbuciumul lui Cain, oricine îi
va cunoaşte fapta şi se va îngrozi de urmări. De aceea, de l-ar ucide, pe el sau pe oricare altul,
pedeapsa ar fi amplificată, căci era avertizat asupra consecinţelor.
În plus, acel ce ucide ia asupra sa şi păcatele pentru care victima n-a mai putut să se
căiască. Iar Cain a săvârşit şapte păcate, nu unul. După Sfântul Chiril al Alexandriei 269, acestea
au fost: 1) nu a deosebit în chip drept; 2) nu şi-a îndreptat greşeala; 3) a pizmuit; 4) a fost
viclean; 5) a ucis; 6) L-a minţit pe Dumnezeu; 7) a socotit că va scăpa fără voia lui Dumnezeu
de pedeapsă. Sunt posibile şi alte clasificări ale păcatelor săvârşite de Cain.
Nu ştim ce semn i-a fost pus fratricidului, locul biblic fiind obscur. Credem, totuşi, că e
vorba de tremurul şi zbuciumul de care s-a amintit, semn vizibil oricui.
16: Şi s-a dus Cain de la faţa lui Dumnezeu şi a locuit în ţinutul Nod, la răsărit de
Eden.
Nod: „localitate necunoscută, dar al cărei nume pare a sugera ideea de pribegie, rătăcire,
viaţă nomadă”270. „Denumirea ei a fost pusă în legătură cu ebr. nad – rătăcitor – şi ar însemna
ţinutul lipsit de linişte, ţinutul mizeriei, o viaţă departe de Dumnezeu”271.
Cain se mută în ţinutul Naid (Nod): „Naid se tâlcuieşte tulburare, pe când Eden,
desfătare. Credinţa, gnoza şi pacea sunt desfătarea, din care a fost izgonit cel ce n-a ascultat.
Cel care se socoteşte înţelept, însă, de la început nici nu vrea să audă de poruncile dumnezeieşti;
ci ca unul care se crede prin el însuşi învăţat, se împotriveşte frâului şi, de buna sa voie, se mută
în tulburarea învălurată; şi coborându-se de la cunoaşterea Fiinţei nenăscute la cele muritoare şi
născute, are când o părere, când alta”272.
E o sporire a răului: „Dacă Adam s-a ascuns de la faţa lui Dumnezeu, Cain, mai păcătos
şi mai nelegiuit decât Adam, a plecat de la faţa lui Dumnezeu”273. Ruptura e totală!
17: Şi Cain a cunoscut-o pe femeia sa; şi ea, zămislind, l-a născut pe Enoh; şi a zidit
o cetate şi a numit cetatea după numele fiului său, Enoh.
Scriptura nu a amintit naşterea ori numele femeii lui Cain, socotindu-le lipsite de
importanţă. „După Cartea Jubileelor 4, 1, 9, femeia lui Cain se numea Awan şi era sora lui.
Părinţii insistă pe ideea incestului (cf. Theodoret, QG 43). ♦ După Iosif Flaviu, evenimentul
marchează începutul vieţii politice (AI I, 61-62). Augustin pune în paralel cuplurile
Remus/Romulus, Cain/Abel, precum şi întemeierea celor două oraşe (Civ. Dei. XV, V)”274.
Enoh înseamnă îndemânatic, începător, alte traduceri posibile părându-ni-se nepotrivite
pentru el. Interesant că primul erou civilizator amintit de Biblie este Cain, primul care zideşte o
cetate. Depărtat de Dumnezeu, el simte nevoia de protecţie prin ziduri, ca şi dorinţa de-a do-
bândi o anume nemurire prin lucrarea sa. Ridicarea unei cetăţi mai sugerează vremuri în care
numărul oamenilor ajunsese destul de mare. „Atribuirea rolului de civilizator, fondator al
primului oraş, are pentru autor […] valoare simbolică, aceeaşi pe care o vom regăsi şi în
relatarea […] turnului lui Babel (11, 1-9) – condamnarea vieţii urbane şi un argument pentru
degenerarea umanităţii primitive prin extinderea caracterului violent”275.
267
SEP 1, p. 64
268
Omilii la Facere, XIX, 5
269
Glafire la Facere, I
270
BBVA, p. 26
271
GEN, p. 334
272
Clement Alexandrinul, Stromate, II, 51, 4-5
273
Origen, Omilii la Cartea Ieremia, XVI, 4
274
SEP 1, p. 64
275
GEN, p. 334
36
32: Acestea sunt triburile fiilor lui Noe, după urmaşii lor şi după naţiile lor. Din ele
s-au răspândit insulele neamurilor pe pământ după potop.
Se repetă expresia de la versetul 5.
CAPITOLUL 11 – Turnul Babel. Încâlcirea limbilor şi împrăştierea popoarelor.

Strămoşii lui Avraam.
1: Pământu-ntreg avea pe-atunci o singură limbă şi aceleaşi cuvinte.

„Această relatare preia o tradiţie diferită de aceea a listelor genealogice precedente, care
presupun existenţa mai multor limbi. Totuşi, ideea centrală le este comună: diversitatea
oamenilor îşi are originea într-o unitate primordială”452. „Motivul limbii primitive a oamenilor,
omogenă şi comprehensibilă pentru toţi. Cf. Irineu, Dem. 22-23; Theodoret, QG 61”453.
Lingviştii par a fi de acord asupra rădăcinii comune a cuvintelor de bază din numeroase
limbi. Dar, cum vom vedea, intenţia autorului biblic pare a fi fost alta decât aceea de a da o ex-
plicaţie diversificării limbilor, episodul despre Turnul Babel fiind mai degrabă un pamflet la
adresa celor alunecaţi în credinţe politeiste.
2: Şi a fost că, pornind din părţile Răsăritului, oamenii au găsit un şes în ţara
Şinear şi s-au aşezat acolo.
Biblia 1982: purcezând oamenii de la Răsărit; SEP 1: mişcându-se ei de la Răsărit.
„Migrarea din Răsărit, simbolul paradisului, reprezintă o a doua cădere. Philon citează în
legătură cu acest verset profeţia din Zaharia 6, 12 (Confus. 62-63), care, pentru creştini, dă
numele lui Iisus: Ανατολή (Răsăritul)”454.
3: Şi au zis unul către altul: „Hai să ne facem cărămizi şi să le ardem în foc!” Şi au
folosit cărămida în loc de piatră, iar smoala în loc de var.
„Când cugetele s-au înstrăinat de lumina Răsăriturilor şi s-au îndepărtat de ea, atunci au
dat peste câmpia din ţara Senaar, cuvânt care în tălmăcire înseamnă scrâşnirea dinţilor, pentru
ca să arate în chip tainic că şi-au sfârşit proviziile de hrană; atunci s-au sălăşluit acolo şi s-au
apucat să adune cărămizi, căutând să unească cu cerul printr-un turn ceea ce nu putea fi nicicum
unit şi uneltind prin mijlocirea materiei împotriva a ceea ce-i nematerial”455. Pentru noi,
Răsăritul e un nume al lui Hristos Dumnezeu; cel ce părăseşte Pâinea vieţii va înfometa, căzând
în scrâşnirea dinţilor.
Au folosit cărămidă în loc de piatră arată alegerea celor perisabile în locul celor eterne.
Simbol al repetiţiei monotone a păcatului şi al civilizaţiei, cărămida înalţă un zid între omul ro-
bit patimilor şi Creator. Păcatul nu aduce nici o noutate, aşa cum o cărămidă nu diferă de alta.
Smoala în loc de var sugerează, de asemenea, alegerea negrului în locul albului, cu alte cuvinte,
cufundarea de bună voie în păcate.
4: Şi au zis: „Hai să ne clădim un oraş şi un turn al cărui vârf să ajungă la cer, şi să
ne facem un nume, ca să nu mai fim împrăştiaţi pe faţa-ntregului pământ!”
SEP 1 traduce: înainte de a fi împrăştiaţi pe faţa pământului. „Prin înainte de,
Septuaginta sugerează că oamenii ştiau că vor fi risipiţi pe faţa pământului (Philon, Confus.
120-121). Textul Masoretic spune exact: de frică să nu fie împrăştiaţi, dând actului zidirii
turnului o anumită justificare”456. Şi aici, Anania a preferat apropierea de textul ebraic.
Zidirea s-ar dori până la cer, însă Dumnezeu e exclus din calculele oamenilor (să ne
facem). Scopul ei nu e unul religios, urmărind doar flatarea orgoliului propriu (să ne facem
faimă).
452
BBVA, p. 32
453
SEP 1, p. 78
454
SEP 1, p. 78
455
Origen, Filocalia, XXII, 9
456
SEP 1, p. 78
65
Posibil ca citatul biblic să se refere la ziguratul din Babilon, Etemenanki. Acesta avea un
fundament de 90 x 90 metri, la fel şi înălţimea. Numărul 90 simboliza distanţa de la cer la pă-
mânt, iar ziguratul era simbol al muntelui sacru. Turnul avea şapte etaje, fiecare înconjurat de o
terasă. La al şaptelea etaj se afla un templu pătrat, sanctuarul zeului. Aici urcau doar regele sau
preotul, ajungând astfel ritualic la Cer. Textul lui Moise pare a fi un pamflet, în care e denunţată
drept iluzorie credinţa celor căzuţi în politeism că ar mai putea atinge cerul. Totodată, e o critică
a vieţii în marile cetăţi, în care păcatul se extinde cu repeziciune. Oricum, intenţia predilectă e
aceea de condamnare a politeismului.
5: Şi S-a pogorât Domnul să vadă cetatea şi turnul pe care-l zideau fiii oamenilor.
„Coborârea Domnului a fost văzută ca o premanifestare a lui Dumnezeu înainte de
Întrupare (Iustin, Dialogul cu Trifon 127-129)”457.
Pogorârea lui Dumnezeu trebuie înţeleasă în chip nevăzut: „Domnul priveşte de sus la
cei ce rămân în vrednicia lor şi care săvârşesc cele date spre împlinirea firii omeneşti; iar pe cei
care sunt pogorâţi în adâncul răutăţii, îi cercetează altfel, prin pogorârea la ei”458.
6: Şi a zis Domnul: „Iată că ei sunt un singur popor şi au toţi o singură limbă; şi
acesta-i doar începutul a ceea ce vor face; de-acum nu se vor mai opri de la tot ceea ce şi-
au pus în gând să facă.
Nici chiar pogorămintele lui Dumnezeu nu mai întorc sufletul beat de orgoliu de la
rătăcirea sa. Doar o pedagogie severă îl mai poate salva.
7: Hai să ne pogorâm şi acolo să le încâlcim graiul, pentru ca unul altuia să nu-şi
mai înţeleagă limba”.
Să le încâlcim graiul: „Verbul syg-heo: a răsturna, a întoarce pe dos, a stârni confuzie, a
amesteca (în sensul de a tulbura un lichid prin agitarea drojdiei), a încâlci, a răvăşi, a înnegura,
a încurca. În text, subiectul acestui predicat este graiul (singular)”459. SEP 1 traduce: să le
amestecăm: „dar nu există decât o singură limbă: normal ar fi fost, aşa cum scrie şi Philon
(Confus. 183-195), ca Dumnezeu să despartă întâi limbile una de alta, pentru a le amesteca
ulterior. Dar amestecul trimite aici la ideea pierderii de sens a cuvintelor, la ideea bruiajului
fonic. Se trece de la homofonia iniţială, paradisiacă, la heterofonia, diafonia sau poliftongia
decăderii (cf. Iustin, Dialogul cu Trifon 102, 4)”460.
„Verbul la plural (cf. Facerea 1,26): după Philon, Dumnezeu deliberează în El însuşi,
apoi porunceşte puterilor (Confus. 168-182). După Origen (Com. Io. XIII, 50), Dumnezeu
porunceşte îngerilor, iar după Vasile cel Mare, este o deliberare a Treimii (Adv. Eun. V, 4)”461.
Aici avem altă opinie, alăturându-ne comentariului de mai jos.
Pluralul de aici nu mai indică Sfânta Treime, căci e vorba despre oameni ce nu mai
cunosc taina Treimii celei deofiinţă. Sfântul Maxim Mărturisitorul dezvăluie itinerarul
alunecării în politeism: „În cazul de faţă, cei ce zideau turnul, porniseră mai înainte din ţara de
la răsărit a luminii, adică de la cunoştinţa unică şi adevărată despre Dumnezeu, şi veniseră în
pământul Senaar, care se tălmăceşte dinţi blestemaţi, căzând în tot felul de păreri despre
dumnezeire. Aci adunând toate părerile, ca pe nişte cărămizi, se apucaseră să zidească, asemenea
unui turn, necredinţa politeistă. Din această pricină, pe drept cuvânt, Dumnezeu, care risipeşte
unitatea conglăsuirii păcătoase a oamenilor rătăciţi, Se numeşte aci pe Sine la plural, după dis-
poziţia lor care era împărţită şi împrăştiată în nesfârşite păreri. Prin aceasta arată că, fiind unul,
în ei s-a împărţit în mulţi”462.
8: Şi de acolo i-a împrăştiat Domnul pe faţa-ntregului pământ şi ei au încetat să
mai zidească cetatea şi turnul.
457
SEP 1, p. 78
458
Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, VII, 8
459
BBVA, p. 32
460
SEP 1, p. 78
461
SEP 1, p. 78
462
Răspunsuri către Talasie, XXVIII
66
„Exegeţii vor descoperi sensul împrăştierii în Deuteronom 32, 8 şi Înţelepciunea lui
Solomon 10, 5: împărţirea popoarelor în diverse regiuni ale lumii. O tradiţie iudaică (Oracolele
sibiline III, vv. 97.104; Cartea Jubileelor 10, 26) pune distrugerea turnului pe seama vânturilor
puternice trimise de Dumnezeu”463.
Cât timp oamenii nu se depărtează de Răsărit, Dumnezeu nu îi împrăştie464. Cei aflaţi în
unire cu Dumnezeu sunt una, chiar risipiţi în lumea întreagă; cei robiţi ereziei sunt sfâşiaţi şi
dezbinaţi, de ar fi şi siliţi să trăiască laolaltă. „În timpul amestecării limbilor a fost o împărţire a
voinţei, pentru că gândul era împotriva lui Dumnezeu”465. Aparent aspră, pedeapsa divină arată
dragostea de oameni a lui Dumnezeu. „Doctorul [...] salvează restul trupului când taie partea
care nu se poate vindeca, iar generalul, când seamănă discordie între conspiratori. Tot aşa şi la
Turnul Babel; o bună neînţelegere a pus capăt unei păci rele şi a făcut pace”466.
9: E pricina pentru care cetatea aceea s-a numit Babilon, pentru că acolo a încâlcit
Domnul limbile a tot pământul şi de acolo i-a împrăştiat Domnul Dumnezeu pe toată faţa
pământului.
Abia acum e indicat numele cetăţii, Babilon. Bab-ilani însemna poarta zeilor. Autorul
biblic, însă, utilizează un joc de cuvinte, alăturând numele cetăţii ebraicului babel [din balal] (=
amestecare; încurcătură; confuzie). Cu alte cuvinte, locul prin care pătrund falsele credinţe
politeiste ni se face pricină de amestecare a limbilor, fiecare lăsându-se amăgit de o altă iluzie.
E aici „sancţionarea orgoliului omenesc de a străpunge cerul (locuinţa lui Dumnezeu) cu puteri
proprii. Cu acest moment se începe nu numai istoria limbilor, ci şi istoria mentalităţilor; când
doi oameni nu vorbesc aceeaşi limbă înseamnă că ei gândesc diferit”467. „La comentatorii
creştini, episodul amestecării limbilor trimite la episodul Cincizecimii, al separării limbilor, al
clarificării sensurilor (cf. Fapte 2, 1-6). De pildă Grigorie al Nyssei, Encom St., PG 46, 705A;
Chiril al Alexandriei, Glafire, ad locum”468.
Nu putem şti cu siguranţă dacă Scriptura vorbeşte despre o lucrare abandonată de
lucrători, sau despre un zigurat rămas „neterminat” ca unul ce nu şi-a împlinit menirea, nefiind
ridicat spre slava lui Dumnezeu. Evident, autorul biblic nu a intenţionat în acest pasaj să facă
istorie, decât într-un sens foarte larg. Important e să nu uităm de aici faptul că patimile nu se
unesc niciodată, ci întotdeauna se despart. Iar atunci când suntem încercaţi de gânduri deşarte,
să revenim la sfatul: „Adu-ţi aminte de turnul dezbinării şi de zidirea lui şi de despărţirea
limbilor şi cunoaşte că nu toată zidirea e bună, chiar dacă pare din afară altfel”469.
10: Iată-i acum pe urmaşii lui Sem: Sem era de o sută de ani când i s-a născut
Arfaxad, la doi ani după potop.
Se reia genealogia lui Sem, restrânsă, de data aceasta, la ascendenţii lui Avram. „Cu
unele diferenţe, acest tablou genealogic îl continuă pe cel din capitolul 5 şi acoperă perioada
dintre Noe şi Avraam. El este însă şi o paralelă a celui din 10, 21-31, cu deosebirea că pare a se
ocupa numai de ramura nordică a semiţilor, cea din Mesopotamia, din care se va naşte
Avram”470.
Dacă Noe a trăit 950 de ani, Sem a atins doar 600 de ani. Fiul său Arfaxad (= cel ce
vindecă tristeţea; ţinutul haldeilor), în Biblia Hebraica Arpakşad, pare să fi dat numele său şi
unei regiuni situată la nord şi nord-est de Ninive.
11: După naşterea lui Arfaxad, Sem a mai trăit cinci sute de ani şi i s-au născut fii şi
fiice; şi a murit.
463
SEP 1, pp. 78-79
464
cf. Origen, Filocalia, XXII, 9
465
Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, XVII, 17
466
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, XXXV, 1
467
BBVA, p. 32
468
SEP 1, p. 79
469
Calist Patriarhul, Capete despre rugăciune, 54
470
BBVA, p. 32
67
CAPITOLUL 18 – Arătarea treimică de la stejarul Mamvri.
„Capitolele 18 şi 19 cuprind unul din cele mai frumoase episoade ale Vechiului
Testament. Naraţia e permanent învăluită într-o aură de mister. Cei Trei vorbesc când la plural,
când la singular, şi tot aşa Li se vorbeşte. Sfânta Tradiţie a Bisericii creştine a identificat aici
întâia revelare a Sfintei Treimi (un singur Dumnezeu în trei persoane), credinţă care a inspirat
numeroase capodopere ale iconografiei ortodoxe (printre care celebra icoană a lui Rubliov şi
fresca de la Surpatele”644. „Trei bărbaţi (ανδρες): personaje misterioase, care au dat naştere
multor interpretări în tradiţia iudaică şi creştină. După Philon, ar fi o viziune a lui Dumnezeu
înconjurat de puterile Sale principale (puterile au un rol fundamental în angelologia philoniană).
Într-un fragment păstrat doar în armeană, Philon scrie că cele trei personaje sunt simple
aparenţe, deoarece Dumnezeu este neschimbător, iar cuvântul bărbat trimite la natura
masculină a divinităţii, ea însăşi neavând nici un nume, doar cele două puteri ale Sale se
numesc Domnul şi Dumnezeu. ♦ Marea problemă exegetică este alternanţa singular-plural.
Tradiţia midraşică atribuie câte o funcţie diferită fiecărui personaj: 1) vestirea naşterii lui Isaac;
2) distrugerea Sodomei; 3) vindecarea lui Avraam după circumcizie. În sec. II, creştinii au văzut
manifestarea Cuvântului lui Dumnezeu însoţit de doi îngeri (Iustin, Dialogul cu Trifon 56-59).
El singur va vorbi în versetele următoare. Pentru Origen şi pentru antiohieni, cei trei sunt îngeri
(Com. Io. II, 144; XIII, 214). Alţi exegeţi (Chiril al Alexandriei) vor vedea aici simbolul
Treimii”645.
1: Domnul i S-a arătat [lui Avraam] la stejarul Mamvri, pe când el şedea în pragul
cortului său sub zăduful amiezei.
„Stejarul, după Iustin, Dialogul cu Trifon 86, 5, prefigurează lemnul crucii”646.
2: Şi ridicându-şi el ochii, s-a uitat; şi iată, trei Oameni îi stăteau în faţă; şi de cum
I-a văzut, a alergat din pragul cortului său în întâmpinarea Lor şi s-a închinat până la
pământ.
„Închinarea până la pământ nu reprezintă un act ritual, ci o formă de politeţe. Avraam nu
recunoaşte, la început, în noii sosiţi decât nişte oaspeţi, caracterul lor divin dezvăluindu-se
progresiv”647.
„Uită-mi-te aici la virtutea dreptului! Scriptura zice: când stătea în uşa cortului. Asta o
făcea de dragul iubirii de străini. Că nici nu îngăduia să încredinţeze altuia din cei ai casei lui
această vânătoare. Avea trei sute optsprezece slugi, era om bătrân, ajuns la adânci bătrâneţe –
atinsese suta – şi stătea în uşă! El făcea lucrul acesta! Bătrâneţea nu-i era o piedică, nu se gân-
dea la odihna lui, nu se gândea să stea înăuntru, aşezat în pat, ci şedea în uşă!”648. Sufletul curat
recunoaşte apropierea lui Dumnezeu: „Dumnezeu a fost văzut ca un om de către Avraam, şe-
zând la stejarul Mamvri, unde I s-a şi închinat îndată până la pământ, cu toate că ochii lui
vedeau doar om. Dar I s-a închinat totodată ca unui Dumnezeu şi s-a rugat înaintea Lui ca unui
Domn”649. Totuşi, închinarea până la pământ era un gest de politeţe obişnuit în Orient, astfel că
nu putem trage doar de aici concluzia că Avraam a ştiut de la început Cui se închină. Sfântul
Maxim Mărturisitorul consideră că principala virtute a lui Avraam a fost iubirea sa de oameni,
prin aceasta dobândind harul iluminării şi cunoaşterea unicului Dumnezeu ca Treime de Per-
soane: „Avraam s-a învrednicit ca om să vadă pe Dumnezeu şi să-L primească, călătorind
împreună cu raţiunea desăvârşită prin iubirea de oameni. S-a înălţat spre El, părăsind particula-
ritatea celor divizaţi şi care divide, nemaisocotind pe celălalt om ca pe altul decât pe sine,
644
BBVA, p. 38
645
SEP 1, p. 91
646
SEP 1, p. 91
647
GEN, p. 346
648
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, XLI, 3
649
Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, I, 2, 7
93
cunoscând pe toţi ca pe unul şi pe unul ca pe toţi”650. Prin iubire, Avraam pătrunde taina Treimii
Celei deofiinţă şi a relaţiei iubitoare între Persoanele dumnezeieşti. De aceea, deşi i s-au arătat
trei Oameni, Le aduce o singură închinare.
3: Şi a zis: „Doamne, dac-am aflat har în ochii Tăi, nu-l ocoli pe robul Tău!
Doamne: „în ebraică: Iahve (indiciu sigur al intuiţiei lui Avraam, în sensul că Cei Trei
nu sunt oameni obişnuiţi şi că, în fapt, Ei sunt Unul”651.
4: Să se aducă puţină apă! Spălaţi-Vă picioarele şi odihniţi-Vă sub acest copac;
„Origen atrage atenţia că, după Ioan 13, 5, Iisus a spălat picioarele apostolilor, în vreme
ce Avraam se mulţumeşte doar să dea poruncă (Com. Io. XXXII, 46-47)”652.
5: eu voi aduce pâinea şi veţi mânca, după care Vă veţi duce-n calea Voastră, de
vreme ce-aţi trecut pe la robul Vostru!” Zis-au Aceia: „Fă precum ai zis!”
„Să spună: dacă am aflat har înaintea Ta, acesta-i lucru de minune. Tu îmi faci un har că
vii în casa mea, nu-ţi fac eu harul acesta! – îi spune Avraam. Aceasta-i adevărata iubire de străini!
Cel care primeşte pe un străin cu dragă inimă, primeşte mai mult decât dă” 653. Sfântul Dionisie
Areopagitul, văzând trei îngeri în Oaspeţii lui Avraam, comentează astfel momentul spălării pi-
cioarelor: „neacoperirea şi lipsa tălpilor arată desfacerea, nelegarea, starea nereţinută, curăţia de
orice adaos din afară şi asemănarea cea mai mare cu putinţă cu simplitatea dumnezeiască”654.
Sfântul Ambrozie sfătuieşte: „Primiţi cu plăcere să fiţi gazde. Prin găzduire sfântul Avraam a aflat
har. Găzduind pe Domnul, Sarra a meritat să aibă un fiu, deşi la o înaintată bătrâneţe”655.
6: Şi a alergat Avraam în cort la Sarra şi i-a zis: „Ia repede trei măsuri de făinuţă
de grâu, frământă şi fă azime!”
Azime: „literal: turte. Pâinişoare nedospite şi coapte-n spuză sau între lespezi fierbinţi.
Tradiţia ortodoxă numeşte toată această scenă Filoxenia (ospitalitatea) lui Avraam, devenită
model al carităţii creştine. Deşi adiat de intuiţii sacre, Avraam Îi tratează pe Cei Trei ca pe nişte
călători osteniţi şi flămânzi, tratament pe care Ei îl onorează într-o perfectă manieră
antropomorfă”656. „Turte, exact pâiniţe ascunse, termen care a incitat la comentarii alegorice
(discursul despre Dumnezeu este secret, ezoteric: Philon, QG IV, 8; Sacrif. 60; Clement,
Stromate V, 80, 3; Origen, Hom. Lev. XIII, 3). Pentru Origen (Hom. Gen. IV, 1), turtele sunt o
imagine a pâinii mistice”657.
7: Apoi Avraam a dat fuga la cireadă, a luat un viţel fraged şi frumos şi l-a dat
slugii, care-a dat zor să-l gătească.
„Cina658 de la Stejarul Mamvri e unul din cele mai populare motive din iconografia
Vechiului Testament. Apare în pictura murală dar şi printre miniaturile mitropolitului Atanasie
Crimca din celebrul său Tetraevanghel”659.
„Viţel: Origen vede aici simbolul lui Iisus dăruit lumii prin jertfă (Hom. Gen. IV, 2)”660.
8: Şi a luat Avraam unt, lapte şi viţelul pe care-l gătise şi le-a pus înaintea Lor; şi Ei
au mâncat în timp ce el stătea alături de Ei, sub copac.
Am mai vorbit despre simbolistica vitei; laptele e simbol al vieţii veşnice şi al
cunoaşterii supreme, iar untul e concentrat de forţe vitale şi revărsare de binefaceri spirituale şi
materiale. Chiar dacă Legea va opri ulterior alăturarea cărnii produselor lactate, Dumnezeu nu
respinge bucatele oferite de Avraam. Nu ne putem explica cum va fi „mâncat” Dumnezeu, căci
650
Epistole, II
651
BBVA, p. 38
652
SEP 1, p. 92
653
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, XLI, 4
654
Despre ierarhia cerească, XIII, 3
655
Scrisori, LXIII, 105
656
BBVA, p. 38
657
SEP 1, p. 92
658
De fapt, venirea celor trei se petrece la amiază.
659
GEN, p. 347
660
SEP 1, p. 92
94
său, Iustin vede în Domnul pe Hristos, într-una din hierofaniile sale de dinaintea Întrupării
(Dialogul cu Trifon 86, 2)”921.
14: Urmaşii tăi vor fi ca pulberea pământului; te vei întinde la apus şi la răsărit, la
miazănoapte şi la miazăzi, şi-ntru tine se vor binecuvânta toate neamurile pământului, şi-
ntru urmaşii tăi.
„Lucrul acesta nu l-a mai spus nici lui Esau, nici lui Ruben şi nici vreunui altul, ci numai
acelora din care avea să fie Hristos”922.
15: Iată, Eu cu tine sunt şi te voi păzi oriunde vei merge; te voi întoarce în ţara
aceasta şi nu te voi părăsi până nu voi plini toate câte ţi-am spus”.
16: Iar când s-a trezit din somn, Iacob a zis: „Într-adevăr, Domnul este în locul
acesta, şi eu n-am ştiut-o!
„Duhul este cu adevărat în locul sfinţilor. Iar sfinţii sunt locul potrivit pentru Duhul,
pentru că se oferă ca locuinţă lui Dumnezeu şi devin templul Lui”923. Omul înduhovnicit umple
de har şi locul în care sălăşluieşte, după cum sunt şi locuri în care prezenţa Duhului în sufletul lor
e mai evidentă decât în altele.
17: Şi s-a-nspăimântat şi a zis: „Cât e de înfricoşător locul acesta!; el nu-i altceva
decât casa lui Dumnezeu; aceasta e poarta cerului!”
18: Iacob s-a sculat dis-de-dimineaţă, a luat piatra din care-şi făcuse căpătâi, a pus-
o stâlp şi a turnat pe vârful ei untdelemn.
„Piatra localizează prezenţa divină, ea devine bet-el casa lui Dumnezeu şi este sfinţită924
cu ulei. Astfel de practici cultice răspândite în religia canaanită şi a popoarelor semitice în
general vor fi condamnate ulterior de Lege şi Profeţi (cf. Ieşirea 23, 21). Chiar şi aici ideea unui
locaş divin pe pământ este alăturată uneia mai spirituale – Betel este poarta cerului, unde se
află Dumnezeu (BJ). Grecii denumeau betylos (împrumut din feniciană sau ebraică) o coloană
conică, unsă cu ulei, vin sau sânge, în care se credea că sălăşluieşte un zeu şi că este căzută din
cer. [Isihie] relatează că piatra ce-l simboliza pe Zeus copil, înghiţită şi apoi scuipată de Cronos,
este arătată la Delphi şi numită Betylos”925. „Piatra unsă cu untdelemn este, pentru tradiţia
rabinică, piatra de temelie a Templului de la Ierusalim (Targum 28, 10). Pentru Iustin, ea este o
prefigurare a lui Iisus (Dialogul cu Trifon 86, 2-3; 113, 6)”926.
19: Şi a numit Iacob locul acela cu numele de Betel; dar la-nceput cetatea aceea se
numea Luz.
Betel (= casa lui Dumnezeu); Luz (= migdal).
20: Şi a făcut Iacob o făgăduinţă, zicând: „De va fi Domnul Dumnezeu cu mine şi
mă va păzi în calea aceasta pe care merg, de-mi va da pâine să mănânc şi haine să mă
îmbrac
21: şi de mă voi întoarce sănătos la casa tatălui meu, atunci El, Domnul, va fi
Dumnezeul meu,
22: iar piatra aceasta, pe care am pus-o stâlp, va fi pentru mine casă a lui
Dumnezeu, şi din toate câte-mi vei da Tu mie Îţi voi da zeciuială”.
„Inaugurarea practicii zeciuielii către Dumnezeu, înainte de Legea scrisă (Deuteronom
14, 22)”927. Totuşi, zeciuială dăduse şi Avram lui Melchisedec, astfel că practica era mai veche.
„Iacov a văzut în vis o scară înaltă şi un urcuş al îngerilor şi a turnat în chip tainic
untdelemn pe un stâlp de piatră – poate ca să arate Piatra unsă din capul unghiului (cf. Fapte 4,
921
SEP 1, p. 118
922
Sf. Iustin Martirul, Dialog cu iudeul Trifon, CXX
923
Sf. Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, XXVI
924
Termenul ales ne pare exagerat, fiind, mai degrabă, o jertfă.
925
GEN, p 353
926
SEP 1, p. 119
927
SEP 1, p. 119
136
10: Iar Iacob, ieşind din Beer-Şeba, s-a dus la Haran.
11: Ajungând însă într-un oarecare loc, a rămas acolo pentru noapte, căci asfinţise
soarele. Şi luând una din pietrele locului şi punându-şi-o căpătâi, s-a culcat în locul acela.
12: Şi a avut un vis. Iată, o scară era sprijinită de pământ, al cărei vârf atingea
cerul; iar îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se pogorau pe ea.
„Visul ca mijloc de revelare a intenţiei divine apare în momentele hotărâtoare ale istoriei
divine în Vechiul Testament”914. „Acest episod, al visului lui Iacob, sinteză a tradiţiilor iahvistă
şi sacerdotală, îşi propune să ateste Betelul ca topos sacru, punct de comunicare între pământ şi
cer. În viziunea patristică, scara lui Iacob este simbolul prezenţei proniatoare a lui Dumnezeu în
lume, El păstrându-Şi, în acelaşi timp, transcendenţa, dar şi prefigurarea întrupării Fiului lui
Dumnezeu, Care S-a pogorât prin poarta cerului. Într-un colind românesc: Pe o scară de
argint/Se pogoară Domnul Sfânt, scara fiind simbol al Maicii Domnului. În mistica răsăriteană
(Sf. Ioan Scărarul), scara lui Iacob este şi simbol al urcuşului duhovnicesc pe treptele sfintelor
desăvârşiri, aşa cum poate fi contemplat în reprezentarea iconografică de pe biserica mânăstirii
Suceviţa”915. „Philon comentează viziunea scării în trei sensuri: cosmic (scara reprezintă
universul); psihologic (scara este simbolul sufletului străbătut de cuvintele dumnezeieşti); moral
(viaţa omului are suişuri şi coborâşuri) (Somn. I, 1-188). ♦ Versetul este preluat în Evanghelia
după Ioan 1, 51: De acum veţi vedea cerul deschizându-se şi îngerii lui Dumnezeu urcând şi
coborând peste Fiul Omului, cu sensul că de acum înainte legătura dintre cer şi pământ nu mai
este Templul, ci persoana lui Iisus. ♦ După Origen, Iacob reprezintă filozofia contemplativă, el
este un vizionar (de unde şi numele ulterior, Israel) (cf. Comm. in Canticum Canticorum,
Prolog)”916.
„Sfântul Iacob în somn vede minuni dumnezeieşti pe care nu le văzuse în stare de
veghe; văzduhul străbătut de sfinţi de la cer la pământ şi pe Domnul privind şi făgăduind
stăpânirea acelui pământ. Astfel, dormind un somn scurt, a dobândit în vis moştenirea pe care
după aceea, prin mare trudă, a câştigat-o. Căci somnul sfinţilor este ferit de toate poftele
trupului, de toată tulburarea sufletului, aducând minţii linişte şi inimii pace, ca să se dezlege de
lanţurile trupului şi să se unească cu Hristos”917. Scara indică urcuşul duhovnicesc: „Cei care se
îndreaptă spre viaţa cea virtuoasă trebuie să meargă pe urmele virtuţii începând cu primele
trepte şi de la ele să păşească pe treptele următoare, până ce se urcă, printr-un urcuş săvârşit
încetul cu încetul, la înălţimea pe care o poate atinge firea omenească”918. E un progres infinit în
cunoaşterea lui Dumnezeu. De aceea nu se indică numărul treptelor şi nici timpul urcuşului. Ni
se descoperă doar că ne e deschisă calea către cer şi că în efortul nostru suntem ajutaţi de către
sfinţii îngeri. Viziunea de care se învredniceşte Iacov e şi urmarea unui exerciţiu ascetic: „Iacov
s-a culcat pe pământ şi o piatră îi era pernă; şi atunci a fost învrednicit să vadă o vedenie mai
presus de om”919. Începătorul e avertizat să-şi însuşească treptat virtuţile: „Acesta e un semn
celui ce începe să slujească lui Dumnezeu, că la început i se descoperă lui chipul virtuţilor, iar
de nu-şi va însuşi osteneala lor, nu va ajunge la Dumnezeu”920.
13: Şi iată că Domnul stătea drept în vârful ei şi a zis: „Nu-ţi fie teamă! Eu sunt
Domnul, Dumnezeul lui Avraam, părintele tău, şi Dumnezeul lui Isaac. Pământul pe care
dormi ţi-l voi da ţie şi urmaşilor tăi.
Stătea drept: SEP 1 are stătea sprijinit. „Pentru Philon, expresia stătea sprijinit
înseamnă că Dumnezeu asigură stabilitatea întregului cosmos (Somn. I, 157-158). La rândul
914
GEN, p 353
915
BBVA, p. 52
916
SEP 1, p. 118
917
Sf. Ambrozie, Scrisori, XVI, 4
918
Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, I, 4
919
Clement Alexandrinul, Pedagogul, II, 78, 3
920
Isaia Pustnicul, 29 de Cuvinte, IV, 9
135
18: că şi tu te vei slei, şi poporul acesta care-i cu tine; grea e pentru tine treaba
aceasta, şi nu vei putea s-o faci singur.
19: Acum dar ascultă-mă pe mine!, am să-ţi dau un sfat; apoi, Dumnezeu cu tine!
Tu să-i fii poporului ceea ce trebuie să-i fii faţă de Dumnezeu: să-I înfăţişezi lui
Dumnezeu, tu, trebuinţele lor;
20: iar lor să le arăţi poruncile şi legile Lui, să le descoperi căile pe care să umble şi
faptele pe care să le facă.
21: Acum: din întregul popor alege-ţi oameni destoinici şi temători de Dumnezeu,
oameni drepţi, care urăsc trufia, şi pune-i căpetenii peste mii, căpetenii peste sute,
căpetenii peste cincizeci, căpetenii peste zeci.
22: Aceştia, ei să judece poporul în toată vremea: pricinile grele să le aducă la tine,
iar pe cele mici să le judece ei. Ei te vor ajuta astfel, uşurându-ţi povara.
23: De vei face lucrul acesta, Dumnezeu te va întări, tu vei putea să faci faţă, iar
poporul acesta-ntreg va ajunge cu pace la locul său”.
24: Şi a ascultat Moise de cuvântul socrului său şi a făcut tot ceea ce i-a spus.
„Lumina poate veni şi de la cei netăiaţi împrejur (cf. Origen, Hom. Ex. 11, 6). Augustin
semnalează că Moise poate recunoaşte originea divină a unui gând bun, inspirat, şi vede în Ietro
tipul legii naturale (Quaest. in Hept. II, 67)”424.
25: Aşadar, din întreg Israelul a ales Moise oameni destoinici şi i-a pus căpetenii
peste mii, căpetenii peste sute, căpetenii peste cincizeci şi căpetenii peste zeci.
26: Aceştia, ei judecau poporul în toată vremea; toate pricinile grele le aduceau la
Moise, iar pe cele uşoare, pe toate, le judecau ei.
27: Moise l-a lăsat apoi pe socrul său să plece, iar acesta s-a dus în ţara lui.
Prin sfatul său, primit de Moise, Ietro înlesneşte cele ce vor urma. Totodată, se arată că
până şi cei ce s-au învrednicit de primirea tainelor dumnezeieşti, asemeni lui Moise, au nevoie
de lumina ce vine de la semeni.
CAPITOLUL 19 – Sosirea în pustia Sinai. Pregătiri pentru primirea Legii.
1: Iar în cea de a treia lună de la ieşirea fiilor lui Israel din ţara Egiptului, în chiar
ziua aceea au ajuns ei în pustia Sinai.
În chiar ziua aceea: „dată imprecisă; se crede că cea exactă a dispărut din vechile
manuscrise ebraice”425.
2: Au plecat deci de la Rafidim, au ajuns în pustia Sinai, şi acolo a tăbărât Israel, în
faţa muntelui.
„Adică în faţa (sau în imediata vecinătate) a muntelui lui Dumnezeu, Sinai [sau Horeb,
după altă tradiţie]. Localizat în sudul peninsulei cu acelaşi nume. Munte devenit celebru prin
aceea că în el i S-a descoperit Dumnezeu lui Moise şi li s-a dat Israeliţilor Legea. Pentru Sfântul
Apostol Pavel, Sinaiul va fi simbolul Legii care a fost desfiinţată prin [sau, mai degrabă, plinită
în – n. n.] Iisus Hristos (vezi Galateni 4, 24-31)”426.
3: Şi s-a suit Moise în muntele lui Dumnezeu; iar Domnul l-a strigat din munte şi i-
a zis: „Iată ce vei grăi tu către casa lui Iacob şi ce le vei da de veste fiilor lui Israel:
4: - Voi cu ochii voştri aţi văzut ce le-am făcut Eu Egiptenilor, cum v-am purtat Eu
pe aripi de vultur şi v-am adus la Mine.
La Mine, „adică la muntele lui Dumnezeu, Sinai”427.
424
SEP 1, p. 238
425
BBVA, p. 98
426
BBVA, p. 99
427
BBVA, p. 99
67
5: Acum: dacă veţi asculta de glasul Meu şi veţi păzi legământul Meu, voi Îmi veţi
fi Mie popor ales dintre toate neamurile, că al Meu este tot pământul;
Legământul (διαθήκη): „Pactul cu Moise pecetluieşte elecţiunea lui Israel şi
făgăduinţele făcute lui, după cum alianţa cu Avraam confirmase primele făgăduinţe făcute
israeliţilor (Facerea 17). Dar pactul cu Avraam se referea la o singură persoană, chiar dacă el se
răsfrângea şi asupra descendenţilor patriarhului, şi comporta o unică prescripţie, circumcizia.
Alianţa de pe muntele Sinai cuprinde întreaga comunitate (Eu sunt Dumnezeul vostru şi voi
sunteţi poporul Meu), căreia i se instituie o lege (Decalogul şi Codul Alianţei). Această Lege,
dezvoltată ulterior, devine carta iudaismului. Pactul mozaic, datorită extremei sale importanţe şi
a dispoziţiilor stricte de respectare a Legii, devine alianţa adevărată cu Iahve (BJ, LThK)”428.
6: Îmi veţi fi preoţie împărătească şi neam sfânt!... Acestea sunt cuvintele pe care le
vei spune fiilor lui Israel”.
Israel e numit împărăţie preoţească – Biblia 1982 - (ebr. mamleket kohanim; gr.
vasílion hierátevma; lat. regnum sacerdotale). „În faptul că Israel întreg este numit împărăţie
preoţească şi neam sfânt, avem o dovadă în plus că înainte de Moise nu exista o clasă de preoţi,
distinctă de restul poporului”429. Mai reiese cu claritate că ales e cineva dacă şi atâta vreme cât
urmează voii Domnului. Anania, după Septuaginta, traduce preoţie împărătească, traducere
care pune accentul pe preoţie, nu pe împărăţie, preoţia conferită de Împăratul-Dumnezeu, prin
lucrarea căreia poporul ales devine neam sfânt. „În context, cele trei trepte: popor ales în
vederea unei misiuni speciale, selecţionat de Cel ce, ca Împărat suprem, stăpâneşte tot
pământul; pentru îndeplinirea misiunii, poporul ales e înzestrat cu o preoţie împărătească,
preoţie conferită de Împăratul-Dumnezeu (în fapt, întregul text e o pregătire pentru instituirea
templului şi a preoţiei levitice); prin prezenţa şi lucrarea acestei preoţii, poporul ales devine el
însuşi neam sfânt. Textul Ebraic permite traduceri cu accentul nu pe preoţie, ci pe împărăţie:
împărăţie preoţească, sau împărăţie de preoţi […], de unde interpretarea de sorginte apuseană
că ar fi vorba de instituirea unei preoţii universale, în virtutea căreia orice membru al
comunităţii este preot. În faţa acestei interpretări, romano-catolicii glosează în sensul că o
împărăţie de preoţi nu înseamnă că e alcătuită din preoţi, ci condusă de preoţi (de aici,
deschiderea spre teocraţie). Expresia din Septuaginta e citată aidoma în I Petru 2, 9, în acord cu
sintagma preoţie sfântă din I Petru 2, 5, în sensul că vechea preoţie, cea din umbra Legii, devine
cu adevărat împărătească şi sfântă prin Cel ce o conferă, Iisus Hristos, Împărat şi Arhiereu. În
acelaşi sens o foloseşte şi Sfântul Vasile cel Mare în una din rugăciunile sale liturgice
(anamneza din Liturghia ce-i poartă numele)”430.
7: Şi venind Moise, i-a chemat pe bătrânii poporului şi le-a spus toate cuvintele
acestea pe care le poruncise Domnul.
8: Atunci tot poporul, răspunzând într-un glas, a zis: „Toate câte a zis Dumnezeu
vom face şi vom fi ascultători!” Iar cuvintele poporului le-a dus Moise la Dumnezeu.
Într-un glas sau într-un cuget (SEP 1), ομοθυμαδόν: „descrie starea de pregătire a
comunităţii, necesară în vederea primirii Legii. Ea implică teamă reverenţială, curăţire,
asceză”431.
9: Domnul a zis către Moise: „Iată, Eu voi veni la tine într-un stâlp de nor, pentru
ca poporul să Mă audă vorbind cu tine, şi astfel şi pe tine să te creadă pururea". Iar Moise
I-a spus Domnului cuvintele poporului.
Dumnezeu Se pogoară la slăbiciunea oamenilor şi li Se arată adeseori în chip sensibil.
10: Şi a zis Domnul către Moise: „Coboară-te! Atrage-i poporului luarea-aminte;
supune-i curăţirii astăzi şi mâine; să-şi spele hainele,
428
EX, p. 220
429
AB, p. 227
430
BBVA, p. 99
431
SEP 1, p. 240
68
Supune-i curăţirii: „literal: curăţeşte-i (oficiază, prin poruncă, actul purificărilor
rituale)”432. „Hainele curate reprezintă pregătirea pentru întâlnirea cu Dumnezeu. După Origen,
aici e vorba de sfinţirea trupului şi a duhului (I Corinteni 7, 34), pregătire necesară ascultării
Cuvântului lui Dumnezeu sau participării la nunta Mirelui, adică la euharistie (Hom. Ex. 11,
7)”433.
11: şi să fie gata pentru cea de a treia zi, căci în ziua a treia Se va pogorî Domnul pe
muntele Sinai, în faţa-ntregului popor.
„Cele trei zile sunt necesare curăţirii celor trei puteri ale sufletului, după Maxim
Mărturisitorul (Qu. 73), inspirat de Grigorie al Nyssei (VM 2,154-164)”434.
12: Vei pune poporul dincolo printr-un hotar de jur-împrejur şi-i vei spune: -
Păziţi-vă: nu vă suiţi în munte şi nu vă atingeţi de hotarul lui; că tot cel ce se va atinge de
munte, cu moarte va muri:
„Să pui hotar poporului: Clement asociază această interdicţie formulelor platoniciene
din Timaios 28c şi Scrisoarea a VII-a, 341c, subliniind identitatea învăţăturii despre limitele
cunoaşterii lui Dumnezeu (Stromate V, 12, 78, 2)”435.
13: pe acela nu mână-l va atinge, ci cu pietre va fi ucis sau cu săgeată va fi săgetat;
om sau dobitoc, nu va rămâne-n viaţă. Dar când tunetele şi trâmbiţele şi norul se vor
îndepărta de pe munte, ei se vor sui în munte”.
„Oprirea oricărui animal de a se arăta pe munte înseamnă […] ridicarea peste cunoştinţa
ce ne vine din simţuri, la contemplarea celor cunoscute cu mintea”436. În plus, se arată distanţa
dintre sacru şi profan.
14: Şi dacă s-a coborât Moise din munte la popor, el a sfinţit poporul, iar ei şi-au
spălat hainele.
15: Apoi el i-a zis poporului: „În trei zile să fiţi gata, de femei să nu vă apropiaţi!”
„Pregătirea pentru primirea Legii este înţeleasă de unii Părinţi ca un îndemn şi ca o
justificare a ascezei. ♦ Maxim Mărturisitorul consideră femeia o alegorie pentru partea
iraţională a omului, de care trebuie să se păzească atunci când se apropie de muntele gnozei
(Qu. 73)”437.
„Moisi, pe bună dreptate, pentru a-i deprinde pe iudei încetul cu încetul cu înfrânarea, a
poruncit să se abţină de la plăcerile trupeşti trei zile la rând, pentru a asculta cuvintele dum-
nezeieşti”438. „Prin spusa că nu trebuie să se împreuneze cu femeile, ci să se abţină de la
împreunarea cu acelea, le porunceşte mortificarea plăcerilor trupului. Iar prin trebuinţa de a-şi
spăla şi hainele, ne porunceşte curăţirea prin apă, dar e vădit că şi prin Duhul care ne spală de
întinăciune”439.
16: Şi a fost că-n ziua a treia, încă de dimineaţă, tunete s-au făcut pe muntele Sinai,
şi fulgere şi nor înnegurat şi sunet puternic de trâmbiţă; şi tot poporul din tabără a fost
cuprins de spaimă.
„Aceasta înseamnă […] că Unul Născut a venit şi a coborât din cer nu în primul timp,
nici la începuturile veacului acesta; nici în timpul al doilea şi din mijloc, ci în al treilea şi cel din
urmă, şi ca dimineaţa şi ca în începutul zilei, adică după ce a fost alungată ceaţa spirituală, aflată
în noi, şi noaptea a trecut şi întunericul a dispărut”440. Primul timp este cel al protopărinţilor, iar al
doilea al Legii vechi, în sens larg. Altă dată s-a zis că Mântuitorul vine în timpul al cincilea, spre
432
BBVA, p. 99
433
SEP 1, p. 240
434
SEP 1, p. 240
435
SEP 1, p. 240
436
Sf. Grigorie de Nyssa, Despre viaţa lui Moise
437
SEP 1, p. 240
438
Clement Alexandrinul, Stromate, III, 73, 1
439
Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Ieşire, III
440
69
seară; sunt subliniate astfel diferitele aspecte ale lucrării mântuitoare. „Iar pe Muntele Sinai erau
fulgere şi un nor întunecat. Fulgerul era chipul luminii dumnezeieşti şi al lucirii spirituale, adică
în Duh, care luminează toate prin Hristos şi se răspândeşte peste cele de sub cer. […] Iar negura
dă de înţeles că taina lui Hristos e cu adevărat greu de privit. […] Dar şi trâmbiţa a strigat,
arătându-ne marele răsunet al învăţăturilor evanghelice”441.
17: Iar Moise a scos poporul să-L întâmpine pe Dumnezeu în afara taberei; şi s-au
oprit la poala muntelui.
„Observă pedagogia lui Moise: îl aduce la Dumnezeu. Căci îl călăuzeşte spre Hristos şi
aşează sub munte pe cei călăuziţi de el; nu-i urcă în munte. Iar în acestea să înţelegi prin munte
cunoştinţa mai presus de fire şi mai presus de toate a tainei lui Hristos. Căci e foarte înaltă şi de
neapropiat celor din lege, ci cuvenită nouă, celor sfinţiţi în Duhul”442.
18: Iar muntele Sinai fumega tot, că pe el Se pogorâse Dumnezeu în foc; şi fum se
înălţa ca fumul de cuptor; şi tot poporul era prins de cutremur.
„Aşadar, Dumnezeu S-a arătat celor vechi din iconomie în chipul focului. Dar nu fără
fum. Şi vom înţelege din aceasta iarăşi că cei ce cad în nepăsare şi au ales dispreţuirea slavei
Lui dumnezeieşti trebuie să plângă şi să jelească. Căci trebuie să lăcrimeze în fum”443.
19: Sunetul trâmbiţei se făcea din ce în ce mai tare; Moise grăia, iar Dumnezeu îi
răspundea cu glas.
Cu glas „redă gr. φωναη, vocea inteligibilă a lui Dumnezeu, care îi răspunde lui Moise
444
(BJ)” .
„A mai adăugat că sunetele trâmbiţei se făceau tot mai puternice. De aceea la început
abia le auzeau puţini, pe urmă mulţi, mai bine zis, adunarea. Căci propovăduirea evanghelică e
[…] o trâmbiţă cu mare răsunet. Dar la început s-a auzit numai în Iudeea. Dar, cu înaintarea
timpului, dumnezeieştii ucenici au străbătut tot pământul de sub cer, propovăduind tuturor,
pretutindeni”445. „Coborârea lui Dumnezeu în munte e semnul limpede că El nu vine la minţile ce
se târăsc pe jos şi nu voieşte să Se sălăşluiască în cei ce au cugetul pământesc şi josnic, ci în cel a
cărui minte urcă în sus şi, ajungând pe vârful cel mai de sus, dispreţuieşte cele pământeşti şi
priveşte numai la cele de la Dumnezeu”446. Dar asupra celor cufundaţi în materialitate stăpâneşte
confuzia: „Cei ce aveau idei coborâte despre Dumnezeu şi măsurau cerul cu palma, închizând
slava lui Dumnezeu numai în cele ce se arătau, socoteau în ei şi că văd însăşi firea lui Dumnezeu
ca nefiind nimic altceva decât foc şi glas primit în urechea lor ca într-un mod trupesc”447.
20: Pogorâtu-S-a deci Domnul pe muntele Sinai, pe vârful muntelui. Şi Domnul l-a
chemat pe Moise în vârful muntelui, iar Moise s-a suit.
Suntem în plin apofatism: „Părăsind, deci, tot ce se vede, nu numai câte le cuprinde cu
simţurile, ci şi pe cele câte socoteşte mintea că le vede, înaintează mereu spre cele dinăuntru pâ-
nă ce, străbătând prin multa străduinţă de a înţelege, la ceea ce este de nevăzut şi de neînţeles,
acolo vede pe Dumnezeu. Căci în aceasta constă adevărata cunoaştere a Celui căutat: că a-L
cunoaşte stă chiar în faptul de a nu-L cunoaşte”448. „Cu adevărat munte înălţat pieptiş şi greu de
urcat este cunoaşterea lui Dumnezeu (teologia). Şi mulţimea poporului de-abia ajunge la poalele
ei. V Iar trâmbiţa care loveşte auzul este predica despre firea dumnezeiască şi ea e puternică
încă de la prima auzire, dar se întăreşte şi mai mult şi loveşte şi mai tare auzul celor ce au
înaintat până la capăt”449.
441
442
443
444
EX, p. 221
445
446
Sf. Chiril al Alexandriei, Închinarea şi slujirea în duh şi adevăr, VII
447
448
449
70
din Alexandria trece de la interdicţia de a fura la al zecelea cuvânt, care se referă la diversele
dorinţe, mai mult sau mai puţin licite (Stromate VI, 16, 148, 4)”476.
Porunca e limpede, dar mai ascunde şi alte înţelesuri: „Să nu fii cu două gânduri, nici cu
două feluri de vorbă, pentru că două feluri de vorbă înseamnă cursa morţii”477. Pentru a tăia rădă-
cina păcatului, „să nu vorbeşti de rău, să nu ţii minte răul”478. Mărturisire strâmbă e şi
defăimarea dreptcredincioşilor de către eretici.
17: Să nu râvneşti la casa aproapelui tău; să nu râvneşti la femeia aproapelui tău,
nici la ogorul lui, nici la sluga lui, nici la slujnica lui, nici la boul său, nici la asinul său şi la
nici unul din dobitoacele lui şi la nimic din câte sunt ale aproapelui tău”.
Legea pune stavilă chiar şi gândurilor păcătoase, ştiind că de la acestea se ajunge lesne la
păcatul cu fapta. „Pofta (lăcomia) este păcatul în sensul cel mai larg (Romani 7, 7). Pentru unii
monahi, lăcomia, numită şi gastrimargie, este rădăcina tuturor relelor (Evagrie, Pract. 6-7).
Poftirea lucrurilor deşarte, chiar dacă sunt mici, are ca efect limitarea activităţii Providenţei
(Stromate VI, 16, 148, 4-6)”479.
Mai mult, „porunca îţi spune să nu fii rob duhului trupesc, ci să-l stăpâneşti”480. „Dacă
trebuie să ne înfrânăm pântecele şi cele de sub pântece, atunci este lămurit că am primit dintru
început de la Domnul prin lege porunca de a ne tăia poftele”481. Nu e oprită doar poftirea celor
materiale: „După cum este pedepsit cel care pofteşte cele ce nu i se cuvin, tot aşa nu-i este
îngăduit să poftească lucruri false”482, adică să răstălmăcească sfintele învăţături după urechile
sale eretice.
Aici se încheie poruncile Decalogului.
18: Şi tot poporul vedea fulgerele şi tunetele şi sunetul de trâmbiţă şi muntele
fumegând: cuprins fiind de spaimă, poporul întreg se ţinea departe.
19: Şi au zis către Moise: „Vorbeşte-ne tu, dar Dumnezeu să nu vorbească spre noi,
ca nu cumva să murim”.
„Iustin (Dial. 67, 9-10) urmat de alţi Părinţi, consideră că Vechiul Legământ stă sub
semnul fricii, până într-atât încât poporul nu putea să sufere auzirea cuvântului lui Dumnezeu.
Acestuia i se opune promisiunea unui alt Legământ (cf. Ieremia 38, 31-32 şi Isaia 54, 10; 55, 3).
Pentru monahi, frica de Dumnezeu este începutul credinţei (Evagrie, Pract., passim; Patericul,
passim)”483.
„Iată-i deci cerându-i clar să le fie mijlocitor, ca unii ce nu se puteau apropia de slava
nereţinută a lui Dumnezeu. […] Arătându-ne şi prin aceasta în multe chipuri adevărul, a făgădu-
it mijlocirea prin Hristos”484.
20: Iar Moise le-a zis: „Îndrăzniţi, că iată de ce-a venit Dumnezeu la voi: ca să vă
pună la-ncercare, ca să fie frica Lui între voi pentru ca voi să nu păcătuiţi”.
„Spaima în faţa manifestărilor sensibile ale forţei divine, mai cu seamă în faţa
fenomenelor care însoţesc teofania, se deosebeşte de aceea a supunerii fără rezervă în faţa
voinţei divine (BJ)”485. Moise cere s-o biruim pe prima (îndrăzniţi) ca s-o dobândim pe cea de-a
doua (ca să fie frica Lui între voi).
21: Şi a stat poporul departe, iar Moise a intrat în întunericul unde era Dumnezeu.
476
SEP 1, p. 242
477
Didahia celor 12 Apostoli, II, 3
478
Didahia celor 12 Apostoli, II, 3
479
SEP 1, p. 242
480
Clement Alexandrinul, Stromate, VI, 136, 2
481
Clement Alexandrinul, Stromate, II, 106, 2
482
483
SEP 1, p. 243
484
Sf. Chiril al Alexandriei, Despre Sfânta Treime, I
485
EX, p. 221
75
făcut nouă început şi uşă şi cale spre spălarea păcatelor, spre libertate şi iertare, spre nestricăciune
şi viaţă şi spre nădejdea viitoare”468. Dar cei ce urmează Domnului depăşesc sâmbăta, intrând
într-o nouă zi: „A şaptea zi este arătată, deci, ca zi de odihnă; ziua aceasta, prin îndepărtarea de
fapte rele, pregăteşte ziua cea dintâi, care este cu adevărat ziua odihnei noastre”469. Sabatul avea
un rol pregătitor: „Odinioară, în vremea sabatului celui prefigurativ, deşi (oamenii) se odihneau
cu trupul, sufletele lor erau încătuşate în răutăţi şi păcate. Or acesta este sabatul adevărat, odihna
cea adevărată, când sufletul este curat şi nu împlineşte cugetele lui Satan, când se odihneşte în
liniştea şi bucuria cea veşnică a Domnului”470. Creştinii vor înlocui sabatul cu Duminica, ziua
Învierii Domnului şi a Pogorârii Duhului Sfânt.
12: Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie ţie bine şi să trăieşti ani mulţi
pe pământul pe care Domnul Dumnezeu ţi-l va da.
Suntem datori să aducem cinstire părinţilor noştri trupeşti şi sufleteşti. Încalcă porunca
mai ales cei ce se împotrivesc învăţătorilor rânduiţi de Hristos în Biserica Sa. E cuprins aici şi un
alt avertisment: „Nu te lăsa condus de porniri lipsite de judecată şi nici nu te lua după deprinderile
cele din lume”471.
13: Să nu ucizi.
Dumnezeu este Cel ce dă viaţa şi Singurul în drept să o ia. E oprită astfel luarea cu voie a
vieţii aproapelui, precum şi a propriei vieţi. Dar cea mai gravă e uciderea sufletească (Matei 10,
28). „Cel ce vrea să nimicească învăţătura cea adevărată despre Dumnezeu şi despre veşnicia Lui,
ca să pună în locul ei minciuna, spunând fie că universul este fără pronie, fie că lumea este
necreată, fie că sunt minciuni temeiurile adevăratei învăţături, acela este cel mai mare criminal”472.
Astfel, ucigaşi sunt ereticii care caută să-i despartă pe credincioşi de Biserică, după cum sunt şi
sinucigaşi, ca unii ce şi-au ales osânda veşnică.
14: Să nu te desfrânezi.
Relaţiile trupeşti sunt îngăduite doar între cei uniţi prin Taina Nunţii. Dar e şi un înţeles
mai adânc: „Desfrânare este atunci când cineva părăseşte gnoza cea bisericească şi adevărată şi
înţelegerea despre Dumnezeu şi se îndreaptă spre o învăţătură falsă, care nu se cuvine, adică
îndumnezeieşte creaturile sau personifică ceva din cele ce nu există”473. Pe scurt, orice erezie
este desfrânare. „Condamnarea adulterului are şi un înţeles alegoric, spiritual, adulterul
reprezentând, pentru evrei, înşelarea lui YHWH cu alţi zei, pentru creştini, amestecarea
credinţei creştine cu păgânismul sau cu ereziile”474.
15: Să nu furi.
E oprită însuşirea oricărui bun străin. Tot fur este şi cel ce vrea să răpească din Biserică
sufletele credincioşilor, ademenindu-le la erezii. „Această poruncă poate fi înţeleasă şi ca
referindu-se la intenţia de a distruge dreapta credinţă, adevărata învăţătură despre Dumnezeu
(Clement, Stromate VI, 16, 147, 2)”475 Mântuitorul ne-a avertizat că: Furul nu vine decât ca să
fure şi să junghie şi să piardă (Ioan 10, 10), de aceea: De omul eretic, după întâia şi a doua
mustrare, depărtează-te, ştiind că unul ca acesta s-a abătut şi a căzut în păcat, fiind singur de
sine osândit (Tit 3, 10-11).
16: Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău.
„Philon insistă asupra păcatului falsei mărturii care îi afectează chiar pe judecătorii
legaţi prin jurăminte teribile, care încalcă legea fără să ştie. De asemenea, orice formă de
divinaţie, de ghicire a viitorului este un caz particular de călcare a acestei porunci. ♦ Clement
468
469
470
Sf. Macarie Egipteanul, Omilii duhovniceşti, XXXV, 1
471
Clement Alexandrinul, Stromate, III, 97, 3
472
473
474
SEP 1, p. 242
475
SEP 1, p. 242
74
Dumnezeul gelos, fanatic, ranchiunos al Vechiului Testament şi Dumnezeul bun, iubitor,
iertător din Noul Testament, revelat de Iisus Hristos (cf. Tertulian, Adv. Marc.)”463.
6: dar Mă milostivesc pân-la al miilea neam spre cei ce Mă iubesc şi-Mi păzesc
poruncile.
Nu e îngăduit să reprezentăm pe Dumnezeu în chipul creaturilor, pentru a nu confunda
Creatorul cu creaţia. Cum vom vedea, interdicţia nu a fost totală, dar, în general, s-a evitat de a
da un chip văzut celor nevăzute, existând şi pericolul căderii în idolatrie. Însă în nici un caz nu
poate fi atacat, pornind de la această poruncă, cultul sfintelor icoane. Odată cu întruparea Fiului,
Dumnezeu a luat un chip văzut, ce poate fi reprezentat. La rândul său, Sfânta Scriptură este
icoană. Dar ea poate deveni şi chip cioplit, sau idol fără viaţă, când e scoasă din Biserică şi
tâlcuită de către eretici.
Poate surprinde pedepsirea copiilor, până la al treilea şi al patrulea neam, pentru
păcatele părinţilor. „Dumnezeu nu vrea să spună aici că au să fie pedepsiţi alţii pentru păcatele
altora, ci că vor suferi pe bună dreptate aceeaşi pedeapsă ca şi înaintaşii lor, pentru că nu s-au
făcut mai buni, deşi au avut înaintea lor pilde de păcătoşi pedepsiţi.”464 Dar e şi un alt înţeles, de
vreme ce primul şi al doilea neam nu se spune c-ar fi pedepsite: „Primul neam socotesc că este
sămânţa răului, adică atacul (sau momeala). Al doilea e pofta. Al treilea, deprinderea (habitu-
dinea) răului, adică consimţirea. Al patrulea, lucrarea, adică fapta. Deci se pedepseşte până la al
treilea şi al patrulea neam. Căci atacul şi pofta sunt nevinovate, întrucât răul n-a răzbit până la
capăt.”465 Iar milostivirea până la al miilea neam arată mulţimea bunătăţilor cu care va dărui
Dumnezeu sufletul ce-I urmează Lui.
7: Să nu iei numele Domnului, Dumnezeului tău, în deşert, că nu va lăsa Domnul
nepedepsit pe cel ce ia în deşert numele Lui.
E oprit sperjurul, ca şi orice folosire necuviincioasă sau inutilă a numelui divin (BJ
crede că aici s-ar putea include şi folosirea magică a numelui divin). La fel şi pomenirea lui
Dumnezeu de către eretici, fiind o hulă să-L pomenească pe Dumnezeu cei ce au părăsit
Biserica Sa. „Interdicţia se referă la a atribui idolilor numele lui Dumnezeu, unic şi irepetabil
(Clement, Stromate VI, 16, 137, 3); de asemenea, la falsul jurământ şi, în general, la a numi
divinitatea în contexte superficiale (Philon, Decal.). ♦ Pentru Clement din Alexandria (ibid.),
porunca se referă la Dumnezeu-Tatăl Creator şi la Înţelepciunea care-i naşte pe cei drepţi. A nu
curăţi [nu va lăsa nepedepsit – la Anania] înseamnă a nu declara curat, nevinovat până la a nu
lăsa nepedepsit cu sensul de a îndrepta prin împăcare”466.
8: Adu-ţi aminte de ziua odihnei, ca s-o sfinţeşti.
9: Şase zile să lucrezi; în ele fă-ţi toate treburile,
10: dar ziua a şaptea este odihna Domnului, Dumnezeului tău; în ea să nu faci nici
o muncă, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici sluga ta, nici slujnica ta, nici boul tău, nici
asinul tău, nici orice dobitoc al tău, nici străinul ce poposeşte la tine,
11: fiindcă-n şase zile a făcut Domnul cerul şi pământul, marea şi toate cele ce sunt
într-însele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit. De aceea a binecuvântat Dumnezeu ziua a
şaptea şi a sfinţit-o.
Este aici, desigur, un înţeles mai înalt decât simpla reţinere de la lucrări într-o anumită zi.
„Mulţi au trecut de la treapta lucrătoare la vedere şi s-au odihnit de la toate, aflându-se într-o
sâmbătă a legii duhovniceşti”467. După ce am ostenit să ne însuşim virtuţile, vom odihni în
Dumnezeu prin fixarea în contemplaţie. „Sâmbăta, fiind ultima zi din săptămână, înseamnă tim-
pul venirii Mântuitorului nostru, Care S-a arătat la sfârşitul şi la apusul veacului prezent şi ni S-a
463
SEP 1, p. 241
464
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, LXXIV, 2
465
Sf. Maxim Mărturisitorul, Întrebări, nedumeriri şi răspunsuri, 31
466
SEP 1, p. 242
467
Sf. Grigorie Sinaitul, Despre felul cum trebuie să şadă la rugăciune cel ce se linişteşte, 5
73
CAPITOLUL 20 – Cele zece porunci.
1: Grăit-a Domnul toate cuvintele acestea, zicând:

Urmează cele zece cuvinte, sau Decalogul. „Decalogul se deosebeşte de restul codurilor
de legi vechi orientale în primul rând prin stil, care este apodictic şi nu cazuistic. Legiuitorul
este nu un rege oarecare, ci divinitatea, iar pedeapsa oricărei încălcări a celor prescrise este
moartea. Datorită accentului pus pe conduita morală şi buna funcţionare a raporturilor
interumane, Decalogul a putut deveni codul moral al umanităţii în genere (LThK)”456.
2: „Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, Cel ce te-a scos din ţara Egiptului, din casa
robiei.
3: Să nu ai alţi dumnezei în afară de Mine.
Dumnezeu pretinde un cult exclusiv, ca să nu slujim celor ce nu sunt. El e Cel ce ne-a
eliberat, ca dintr-un Egipt, de robia păcatului şi a morţii. De aceea se cuvine să-I slujim doar Lui,
şi nu falşilor dumnezei, cum făceau cei mai mulţi dintre cei vechi. „Origen îl îndeamnă pe
oricine ascultă acest cuvânt să părăsească Egiptul (lucrurile acestui veac), să treacă din robia
lumii căzute în păcat, pentru a veni în casa libertăţii, la o viaţă conformă cu poruncile lui
Dumnezeu (Hom. Ex. 8, 1)”457.
„Nu-i împiedica pe ei să-i aibă pe aceia ca alţi dumnezei pentru că ar exista alţi
dumnezei, ci pentru ca nu cumva, întorcându-se de la Dumnezeul cel adevărat, să înceapă să-şi
facă zei din cele ce nu sunt”458. Au alţi dumnezei cei ce se alipesc de cele materiale, precum şi
ereticii care falsifică sfintele învăţături ale Bisericii.
4: Să nu-ţi faci chip cioplit, şi nici vreo asemănare cu ceva din câte sunt în cer, acolo
sus, ori din câte sunt pe pământ, aicea jos, ori din câte sunt în apele de sub pământ.
Chip cioplit: „textual: idol (idolon); prin definiţie, statuie sau statuetă sculptată, ca
reprezentare a unei zeităţi”459. „Această interdicţie făcea din Israel un unicat în întregul său
context uman. De reţinut însă că textul se completează prin prima frază a versetului următor;
porunca nu interzice opera de artă, ci transformarea acesteia în idol”460. „Pentru Philon, aici se
condamnă deopotrivă şi sculptura şi pictura (Decal. 66;156; Ebr. 109; Gig. 59); la fel pentru
Iosif Flaviu. Origen deosebeşte ειδωλον, idol, de ομοίωμα, înfăţişare, ficţiuni ale unor lucruri
pe de o parte (cf. I Corinteni 8, 4), efigie a fiinţelor adevărate, pe de alta (Hom. Ex. 8, 3)”461.
5: Să nu te închini lor, şi nici să le slujeşti; că Eu, Domnul, Dumnezeul tău, Eu sunt
un Dumnezeu gelos, Cel ce vina părinţilor o dă pe seama copiilor pân-la al treilea şi-al
patrulea neam pentru cei ce Mă urăsc,
Dumnezeu se numeşte aici Theos zilotis (cf. Septuaginta); zilotis traduce ebraicul qana,
de la qano (= gelos). „Grecescul zilos înseamnă zel, ardoare, râvnă, dar şi gelozie, emulaţie, ri-
valitate; sensul e dictat de context. În cazul de faţă, Dumnezeu Îşi revendică în exclusivitate
fidelitatea şi iubirea celor cu care a încheiat legământul; în caz de trădare cu alţi dumnezei, El
Îşi atribuie chiar pornirile temperamentale ale unui acces de gelozie”462. „Dumnezeu gelos,
ζηλωτής, este un sens nou al termenului care în greaca clasică însemna adept plin de râvnă; se
aplică aici lui Dumnezeu ca Unuia care nu admite rival, şi în acest sens corespunde bine
ebraicului qanna. Are şi sensul de zelos, fanatic. Pornind de aici, Marcion distingea între
456
EX, p. 221
457
SEP 1, p. 241
458
Sf. Atanasie cel Mare, Cuvânt împotriva elinilor, XLV
459
BBVA, p. 100
460
BBVA, p. 100
461
SEP 1, p. 241
462
BBVA, p. 100
72
21: Grăit-a Domnul către Moise: „Coboară-te! Atrage-i poporului luarea-aminte să
nu dea buzna spre Domnul ca să vadă: mulţi dintre ei vor cădea.
Ca să vadă: „sensul exact al verbului katanoeo: a vedea (a contempla) spre a înţelege;
a privi spre a-ţi câştiga pricepere; a înţelege. Folosit în Facerea 3, 6 în legătură cu pomul
cunoştinţei binelui şi răului. În textul de faţă: nu numai că ochii omului nu pot suporta slava lui
Dumnezeu, dar nici vederea lui lăuntrică, de creatură, nu poate accede la fiinţa intimă a lui
Dumnezeu, la esenţa Lui”450.
22: Chiar şi preoţii, care se apropie de Domnul Dumnezeu, să se sfinţească, pentru
ca nu cumva Domnul să Se-ndepărteze de la ei”.
„Le-a poruncit şi preoţilor să se sfinţească, (arătând) că preoţia după lege nu era cu
desăvârşire sfântă, odată ce are nevoie încă de sfinţire. Altfel nu s-ar fi poruncit să se sfinţească.
Dar Hristos ne este nouă Arhiereu nepătat şi Sfântul Sfinţilor […]. De aceea a şi încetat întâiul
legământ. Şi s-a făcut şi schimbarea preoţiei lui, pentru că nu era fără pată şi sfinţenia supremă. Şi
nu a desăvârşit pe nimeni în conştiinţă, ci a adus mai mult învăţături despre spălări şi despre
stropiri spre curăţirea trupului. De-abia ajungea până aici puterea preoţiei legii. Deci a poruncit
să se sfinţească, fiindcă nu avea sfinţenia desăvârşită, ci se va sfinţi la vremea sa în Hristos, când
chipurile se vor preschimba în adevăr. Iar adăugând: Ca nu cumva să Se întoarcă de către ei
Domnul (Biblia 1914), a lăsat să se înţeleagă aşa, că moartea e osânda celor ce, odată arătată în
lume preoţia prin Hristos, mai cinstesc preoţia legii. Căci prin El se sfinţesc şi popoarele, dar se
sfinţeşte şi neamul odinioară venerat şi sfinţit, dar care se face întinat şi necurat dacă nu se
sfinţeşte prin El”451.
23: A zis Moise către Dumnezeu: „Nu va putea poporul să se suie în muntele Sinai,
pentru că Tu ne-ai atras luarea-aminte, zicând: - Hotărniceşte muntele şi sfinţeşte-l!”
24: Iar Domnul i-a răspuns: „Du-te, coboară-te, apoi te vei sui, tu şi Aaron
împreună cu tine. Dar preoţii şi poporul să nu se repeadă a se sui la Domnul, ca nu cumva
Domnul să-i părăsească”.
25: Şi s-a coborât Moise la popor şi le-a spus…
Verset „în concordanţă cu Textul Ebraic: frază întreruptă, rămasă neisprăvită; autorul s-a
grăbit să introducă marele şi importantul capitol al Decalogului. În fapt, primul verset al
capitolului următor e continuarea versetului 19 al capitolului de faţă”452.
Dumnezeu „le spune că muntele le este de neapropiat. Şi ameninţă cu moartea, dacă
cineva ar hotărî să dispreţuiască porunca. Nu vrea să se cugete prin aceasta că e crud, sau nemilos,
sau de neapropiat, căci ar fi un lucru cu totul prostesc acesta, ci să ştie şi să înţeleagă că e propriu
celor foarte aleşi să fie aproape de cinstea şi slava lui Dumnezeu, Care Se află în depăşirile cele
mai înalte”453. Doar cei sfinţiţi se pot apropia de locul în care e Dumnezeu. „Acest lucru în multe
biserici nu mai este acum păzit. Fiindcă mulţi care mai au nevoie de curăţirea de cele făcute în
viaţa lor trecută, unii din cei nespălaţi şi cu veşmântul vieţii pătat, împinşi de simţirea
necuvântătoare, îndrăznesc să se apropie de urcuşul dumnezeiesc, din care pricină sunt îngropaţi
în propriile lor cugetări. Căci părerile lor eretice sunt ca nişte pietre necioplite care doboară şi
îngroapă pe propriul născocitor al relelor învăţături”454. Dar cel curăţit e chemat să se suie către
Dumnezeu. Iniţiativa o are Dumnezeu, dar aşteaptă şi un efort din partea omului: „Se coboară pe
munte Dumnezeu Cel mai presus de toate; apoi, chemat, urcă Moise. Căci nu se întâmplă să se
poată ridica cineva la înălţimile adevăratei vederi a lui Dumnezeu, dacă nu S-a coborât mai întâi
Dumnezeu Însuşi şi nu S-a făcut în aşa fel ca să fie accesibil minţilor noastre”455.
450
BBVA, p. 99
451
452
BBVA, p. 100
453
454
455
71
„Negura, întunericul (γνόφος): Moise a intrat în întuneric – aici se află izvorul teologiei
apofatice, care se constituie începând cu Platon şi, mai târziu, cu Philon şi se consolidează la
Sfinţii Părinţi, culminând cu Dionisie Areopagitul şi Ioan al Crucii. Negura simbolizează natura
fără formă, nevăzută, netrupească a dumnezeirii, astfel că sufletul care voieşte să cunoască
Fiinţa în esenţa ei trebuie să ştie că Dumnezeu este în Sinea Sa de neînţeles. Această învăţătură
a incognoscibilităţii lui Dumnezeu este reluată de Clement (Stromate II, 2, 6, 1), de Origen, de
Grigorie al Nyssei şi de Ioan Gură de Aur, care-i consacră un întreg tratat”486.
„Cuvintele acestea arată, celor ce pot să înţeleagă, că Dumnezeu este nevăzut şi negrăit;
iar negura, care este într-adevăr necredinţa şi neştiinţa mulţimii, stă ca o perdea în faţa strălucirii
adevărului.”487 Dar negura are un dublu aspect: Moise „s-a silit să intre în negură, unde era
glasul lui Dumnezeu, adică în gândurile cele nepătrunse şi insesizabile ale existenţei lui
Dumnezeu; că Dumnezeu nu este în negură sau într-un loc, ci mai presus şi de spaţiu şi de timp
şi de toate însuşirile celor create. De aceea nici nu Se găseşte în vreo parte, nici nu conţine, nici
nu este conţinut, ca să fie limitat sau tăiat”488.
Urmează alte rânduieli, cunoscute sub numele de Cartea legământului. „Prima
consemnare în scris a dreptului mozaic o constituie aşa-zisa Carte a legământului (sefer
habberith – Ieşirea 20, 22 – 23, 33), în care sunt expuse norme legale referitoare la viaţa
particulară şi publică (mişpatim – judecăţi) şi la cea religios-morală (debarim – cuvinte,
lucruri)”489. „Prescripţiile acestui Cod al alianţei pot fi grupate în trei secţiuni: 1. drept civil şi
penal (21, 1 – 22, 20); 2. reguli rituale (20, 22-26; 22, 28-31; 23, 10-19); 3. reguli etico-sociale
(22, 21-27; 23, 1-9). Stilistic, se pot distinge o categorie cazuistică sau condiţională, în genul
codurilor mesopotamice, şi o alta apodictică sau imperativă, în stilul Decalogului sau al textelor
înţelepciunii egiptene (BJ)”490.
22: Şi a zis Domnul către Moise: „Iată ce să-i vorbeşti casei lui Iacob şi iată ce să le
vesteşti fiilor lui Israel: - Voi înşivă aţi văzut că din cer am grăit cu voi.
23: Să nu vă faceţi dumnezei de argint, şi nici dumnezei de aur să nu vă faceţi.
E oprită confecţionarea de idoli, adică de statuete reprezentând diferite zeităţi; dar textul
vizează şi arghirofilia, alipirea de cele materiale.
24: Mie să-Mi faceţi jertfelnic de pământ; pe el să vă puneţi arderile-de-tot, jertfele
pentru mântuire, oile şi viţeii, în tot locul unde Eu voi face să fie numit numele Meu: acolo
voi veni la tine şi te voi binecuvânta.
„Ca şi la 12, 24, alternanţă plural-singular: poruncă pentru întreaga comunitate şi pentru
fiecare ins în parte”491. „Precizarea în orice loc [în tot locul – la Anania] se opune menţiunii din
Deuteronom 12, 5, sugerând posibilitatea practicării cultului în orice loc în care Dumnezeu Îşi
revelează prezenţa”492.
25: Iar de-Mi vei face jertfelnic de piatră, să nu-l zideşti din pietre cioplite, fiindcă
ţi-ai pus tu dalta pe ele şi ele s-au pângărit.
26: Iar la jertfelnicul Meu să nu te urci pe trepte, ca nu cumva acolo, pe ele, să ţi se
descopere goliciunea”.
„La început, preotul israelit care aducea jertfa avea pe el doar o bucată de pânză
împrejurul coapselor, după modelul egiptean. Mai târziu, când altarele erau înalte şi cu trepte de
acces, preoţii erau obligaţi să poarte pe dedesubt pantaloni (vezi 28, 38)”493.
486
SEP 1, p. 243
487
Clement Alexandrinul, Stromate, V, 78, 3
488
489
AB, p. 146
490
EX, p. 221
491
BBVA, p. 101
492
SEP 1, p. 243
493
BBVA, p. 101
76
CAPITOLUL 21 – Rânduieli pentru casnici şi ucideri; dreptul de azil.
1: „Iată acum rânduielile pe care tu le vei pune-n faţa lor:

Rânduielile: SEP 1 are îndreptările: „Încep îndreptările, δικαιώματα, norme de drept,
pe care Sfinţii Părinţi le asociază cu viaţa activă, cu faptele virtuţii şi sunt de nedespărţit de
efortul de cunoaştere a lui Dumnezeu”494.
2: De vei cumpăra rob evreu, el să-ţi lucreze şase ani, iar în anul al şaptelea îl vei
lăsa liber fără să-i ceri plată.
3: Dac-a intrat singur, singur va ieşi; dac-a venit cu femeie, odată cu el va pleca şi
femeia sa.
4: Dacă însă femeia i-a fost dată de către stăpân şi ea va fi născut fii sau fiice,
atunci femeia şi copiii vor fi ai stăpânului său; el va pleca singur.
Oamenii vor fi eliberaţi din robie în vremea venirii Domnului. Dar ei nu vor putea
revendica drept ale lor cele ce sunt ale Stăpânului, adică darurile dumnezeieşti. E răsplătit efortul
personal, însă nu putem avea laudă pentru cele ce nu ne aparţin.
5: Dar dacă robul se va-mpotrivi, zicând: - Îmi iubesc stăpânul, femeia şi copiii; nu
vreau să plec în libertate…
6: atunci stăpânul său îl va aduce la judecata lui Dumnezeu; îl va aduce la uşă, pe
prag, îi va găuri urechea cu o undrea, iar el îi va sluji pe veci.
„Cel ce s-a supus acestei lumi nu se vinde numai stăpânului, ci chiar slăbiciunii sale.
[…] Nu se vinde numai soţiei, ci devine rob al propriei sale alegeri cel ce-şi ia asupră-şi grija
casei şi nu pe cea veşnică. Acestuia, aşadar, stăpânul său îi găureşte urechea în pragul uşii, ca
să-i amintească de cuvântul său, prin care a ales robia”495. Am mai putea înţelege prin acesta pe
cel ce împlineşte poruncile din frică. El rămâne în casa Stăpânului, însă nu fără oarecare
pedeapsă, arătată prin străpungerea urechii.
7: Dacă cineva îşi va vinde fata ca fată-n casă, ea nu va ieşi cum pleacă robii.
Fată-n casă: „în sensul: servitoare-ibovnică”496. „Termenul folosit aici pentru femeia
neliberă are un sens aparte: οικέτις casnică/de-a casei şi nu δούλη – sclavă sau παιδίσκη –
slujnică, ceea ce vrea să însemne că statutul slujitoarei israelite era deosebit de al celei de alt
neam, fapt care o apropie de condiţia unei soţii de rang inferior. În limba greacă οικέτις este
ambiguu. La Theocrit înseamnă stăpâna casei şi nu o sclavă. Termenul mai apare în Levitic 19,
20, unde elementul comun este existenţa relaţiilor sexuale dintre un bărbat şi o femeie
neliberă”497.
8: Dacă stăpânului nu-i va plăcea aceea pe care el de bunăvoie şi-a ales-o, o poate
elibera pe bani; dar la neam străin nu are voie s-o vândă, de vreme ce el s-a purtat cu ea
necinstit.
9: Dacă i-a rânduit-o fiului său, se va purta cu ea după rânduiala fiicelor.
„După legea fiicelor casei (BJ)”498.
10: Dar dacă el îşi mai ia o alta, pe ea să n-o lipsească de hrană, de îmbrăcăminte şi
de traiul ei cu bărbatul.
11: Iar dacă el nu va face pentru ea aceste trei lucruri, ea poate pleca de la el fără
să plătească nimic, fără să-i dea bani.
Sunt limitate abuzurile asupra fiicelor vândute de taţi ca roabe, în sens de servitoare-
ibovnice; sunt prevederi adaptate nivelului moral scăzut al celor din vechime.
12: De va lovi cineva pe altul şi acela va muri, să fie dat morţii.
494
SEP 1, p. 243
495
Sf. Ambrozie, Scrisori, VII, 14
496
BBVA, p. 101
497
SEP 1, p. 244
498
EX, p. 221
77
„Cu acest verset se instituie legea talionului, mai pregnantă în vv. 23-25”499.
13: Iar de nu va fi fost cu voia lui, ci Dumnezeu i l-a adus în mână, îţi voi da Eu un
loc unde să fugă ucigaşul.
E vorba despre „crima fără premeditare; în acest caz, impactul dintre ucigaş şi victimă e
pus pe seama lui Dumnezeu”500. „I se atribuiau lui Dumnezeu întâlnirile întâmplătoare (BJ).
Într-o societate în care legalitatea statală nu înlocuise încă răzbunarea individuală, ucigaşul
involuntar trebuia ocrotit împotriva rudelor şi prietenilor victimei. Ca şi la alte popoare antice,
locul azilului era un sanctuar (BJ)”501. „După Philon, uciderea involuntară este asimilată
judecăţii lui Dumnezeu, care îl pedepseşte pe cel ce a scăpat de justiţia omenească, ucigaşul
fiind într-un anume fel slujitor al lui Dumnezeu şi i se dau cetăţile de scăpare (Deuteronom 19,
1.13)”502.
14: Dacă însă cineva va merge până acolo încât să-l omoare pe aproapele său cu
vicleşug şi va fugi la altar, chiar şi de la altarul Meu să-l iei şi să-l omori.
„Într-o societate în care legalitatea statală nu înlocuise încă răzbunarea individuală,
ucigaşul involuntar trebuia ocrotit împotriva rudelor şi prietenilor victimei. Ca şi la alte popoare
antice, locul azilului era un sanctuar”503.
15: Cel ce va lovi pe tatăl său ori pe mama sa să fie dat morţii.
16: Cel ce va blestema pe tatăl său ori pe mama sa să fie omorât.
17: Cel ce va răpi pe cineva dintre fiii lui Israel – fie că-l va vinde ca rob, fie că
acela va fi găsit în mâinile lui – să fie omorât.
18: Dacă doi oameni se vor certa şi dacă unul din ei îl va lovi pe celălalt cu o piatră
sau cu pumnul şi acela nu va muri, ci va cădea la pat,
19: dacă omul se va scula şi va umbla pe-afară cu ajutorul toiagului, atunci
nevinovat va fi cel ce l-a lovit; îi va plăti doar timpul cât n-a fost în stare să muncească şi
costul îngrijirii.
20: Dacă cineva va lovi cu bâta pe robul său sau pe slujnica sa şi va muri sub mâna
lui, prin judecată va fi pedepsit;
21: dar dacă [cel lovit] va mai trăi o zi sau două, el nu va fi pedepsit, fiindcă aici
sunt banii lui.
Pedeapsa veşnică aşteaptă pe cei ce nu aduc cinstire părinţilor (slujitorilor sfinţiţi), sau
din vina cărora vreun suflet e îndepărtat de Biserică. Iar de vom vătăma pe cineva, prin îndemn
la rău sau opinii eretice, va trebui să plătim, până la vindecarea aceluia.
22: Dacă doi oameni, luându-se la bătaie, vor lovi o femeie însărcinată şi aceasta va
lepăda pruncul ne-mplinit, [vinovatul] va fi pus să plătească despăgubirea pe care o va
cere bărbatul femeii; va plăti atât cât se cuvine;
Pruncul ne-mplinit: „sensul exact: fără să aibă înfăţişare de om; în stare încă
embrionară, când copilul – după concepţia vremii – încă nu devenise persoană (Textul Ebraic
însă vizează cu precădere vătămarea mamei)”504.
Dacă prin sfada noastră provocăm avortarea cuiva, adică se va sminti înainte de a ajunge
la cunoaşterea dreptei credinţe, vom plăti preţul hotărât de Tatăl său. Iar judecători sunt Sfinţii,
care vor judeca lumea (Matei 19, 28; Luca 22, 30; I Corinteni 6, 2). Prin femeie putem înţelege
Biserica; atunci, bărbatul ei este Mirele Hristos. „Pentru Origen, femeia însărcinată este
sufletul, care este gata să nască Cuvântul lui Dumnezeu, dar el poate fi vătămat de cel care
caută certuri pe cuvinte (I Timotei 6, 2; II Timotei 2, 14) şi atunci sufletul nu mai poate naşte cu
499
BBVA, p. 101
500
BBVA, p. 101
501
EX, p. 222
502
SEP 1, p. 244
503
EX, p. 222
504
BBVA, p. 101
78
35: Dacă taurul cuiva va împunge taurul vecinului şi-l va face să moară, ei vor
vinde taurul cel viu şi vor împărţi banii între ei; tot între ei vor împărţi şi taurul mort.
36: Dar dacă se va fi ştiut că taurul obişnuia de mai-nainte să împungă, dar
stăpânul său, deşi înştiinţat, nu l-a ţinut închis, atunci acesta va plăti taur pentru taur, iar
stârvul va fi al lui.
Chiar şi faţă de cei aflaţi în starea dobitocească avem o răspundere. Însă „cum este cu
putinţă ca un taur care împunge să fie pedepsit? Iustin asociază Ieşirea 21, 29 cu Psalmii 21, 11
sq. şi vede aici prefigurarea violenţei împotriva lui Iisus pe Muntele Măslinilor din partea
trimişilor învăţaţilor evrei (Dial. 103, 1). Pentru Origen, taurul este o putere întunecată (Com.
Gen. 9, 2). De asemenea, el contrazice ideea că aici ar fi vorba de metempsihoză, conform
căreia în animale s-ar fi coborât sufletele omeneşti (De princ. I, 8, 4). Maxim Mărturisitorul
vede în taur chipul patimii, râvna şi zelul iraţional care se crede inspirat de Dumnezeu (Qu.
24)”512.
CAPITOLUL 22 – Pedeapsa pentru furt şi alte păcate.
„În Textul Ebraic, versetul 1 al acestui capitol este versetul 37 al capitolului precedent;
de asemenea, în ediţia Rahlfs a Septuagintei. Pentru concordanţa cu ediţiile clasice româneşti,
am păstrat structura acestora”513.
1: De va fura cineva un viţel sau o oaie şi le va înjunghia sau le va vinde, cinci viţei
va plăti pentru un viţel şi patru oi pentru o oaie.
2: Dacă cineva va prinde hoţul asupra faptei şi-l va lovi de moarte, nu i se va socoti
omor.
3: Dar dacă a ucis după ce a răsărit soarele, vinovat este: pentru moarte cu moarte
va muri. Dar dacă nu va avea cu ce să plătească furtul, să fie vândut.
„Se subînţelege noaptea. Tâlharii spărgeau noaptea; prinşi de îndată, puteau fi ucişi pe
loc, întrucât cel care lovea nu putea şti pe cine loveşte. Interpretarea alegorică a Părinţilor: casa
este sufletul; locuitorul, conştiinţa; hoţul, diavolul sau gândul rău; v. 2 se referă la cel ce învinge
răul în el însuşi, înainte de a-l săvârşi, pe când v. 3 se referă la cel ce pretinde a nimici răul
atunci când deja l-a făcut. Luminat de către simţul divin, el ia cunoştinţă de moartea (păcatului)
din el (Origen, In Mt. ser. 59, GCS, 38, pp. 134, 27-135, 16)”514.
4: Iar dacă hoţul va fi prins, şi cele furate vor fi găsite la el vii – de la asin pân-la
oaie -, să plătească îndoit.
„Prin transcrieri neglijente ale vechilor manuscrise, versetele 3b şi 4 au fost deplasate de
la locul lor firesc, adică imediat după versetul 1. Cititorul e rugat să le trateze ca atare”515.
5: Dacă cineva păgubeşte ţarină sau vie lăsând vitele să pască ţarina altuia, va plăti
din ţarina sa după cât a stricat; iar dacă a păscut toată ţarina, va plăti cu ce are mai bun
în ţarina sa şi cu ce are mai bun în via sa.
6: Dacă izbucneşte un foc şi, întâlnind mărăcini, se întinde şi arde clăi sau snopi
sau holdă, va plăti cel ce a aprins focul.
„Focul care a izbucnit şi a cărui propagare este descrisă de către Philon (Spec. IV, 26.29)
reprezintă, alegoric, impulsurile inconştiente, iraţionale, care consumă, o dată cu patimile
(spinii), virtutea (grâul), progresul moral (spicele) şi bunele dispoziţii (câmpul) (Leg. III, 248-
512
SEP 1, p. 245
513
BBVA, p. 102
514
SEP 1, p. 246 – apariţia păcatului în paranteză nu e neapărat necesară. E fie o căutare a îndulcirii textului lui
Origen, fie vom înţelege moartea introdusă de păcat. Nu păcatul e cel ce moare aici, ci locuitorul casei.
515
BBVA, p. 102
80
adevărat, ci avortează Cuvântul şi îl pierde încă neformat. Dacă sufletul a primit botezul,
uciderea este o crimă. Soţul sufletului este Hristos (Hom. Ex. 10, 3-4)”505.
23: dar dacă [pruncul] va fi împlinit, atunci se va da suflet pentru suflet,
24: ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior,
25: arsură pentru arsură, rană pentru rană, vânătaie pentru vânătaie.
Este aşa-numita lege a talionului. „Legea talionului (jus talionis) se regăseşte şi în Codul
lui Hamurabi şi în legile asiriene. Ea are mai mult un caracter social decât individual; impunân-
du-se o pedeapsă similară pagubei provocate, se urmăreşte limitarea exceselor vendetei. De fapt
aplicarea acestei legi pare să-şi fi pierdut foarte devreme brutalitatea primitivă, în interiorul popo-
rului israelit fiind recomandată iertarea, accentuată mai târziu de Hristos (BJ)”506. Origen afirmă
chiar că asemenea locuri nu sunt numite Lege, ci decizii sau legiuiri, căci Legea Domnului este
fără prihană (Psalmul 18, 8)507. Credem, însă, că alta e opinia potrivită: „o astfel de poruncă
este cea mai mare dovadă a iubirii de oameni a lui Dumnezeu. Dumnezeu n-a pus această lege
ca să ne scoatem ochii unii altora, ci ca să ne ferim de a face aşa ceva altora, de frică să nu
păţim şi noi la fel”508.
26: Dacă va lovi cineva ochiul robului său sau ochiul slujnicei sale şi aceia vor orbi,
liberi să-i lase pentru ochiul lor.
27: Iar dacă va rupe dintele robului său sau al roabei sale, pentru dintele lor să-i
lase liberi.
28: Dacă un taur va împunge un bărbat sau o femeie şi le va pricinui moartea,
taurul va fi ucis cu pietre, carnea lui nu va fi mâncată, iar stăpânul taurului va fi
nevinovat.
29: Dacă însă taurul obişnuia de mai-nainte să împungă, dar stăpânul său, deşi
înştiinţat, nu l-a ţinut închis, dacă taurul va omorî bărbat sau femeie, atunci va fi ucis cu
pietre, iar stăpânul său va fi şi el dat morţii;
„Verbul gr. αφανίζω poate fi tradus şi cu a distruge, a desfiinţa, dar şi a supraveghea, a
pune deoparte (de ochii mulţimii), adică nu sugerează neapărat nimicirea, distrugerea, ci mai
degrabă ascunderea”509.
30: dar dacă i se va pune preţ de răscumpărare, atunci pentru răscumpărarea
sufletului său va da cât i se va cere.
31: După această rânduială se va face şi când taurul împunge băiat sau fată.
32: Iar dacă taurul va împunge rob sau roabă, stăpânului lor i se vor plăti treizeci
de sicli de argint, iar taurul va fi ucis cu pietre.
„Pentru că legea e umbră, închipuieşte prin fiu şi fiică neamul liber al sfinţilor, iar prin
rob şi roabă, pe cel încă rob şi supus păcatului. Şi nu este acelaşi lucru a săvârşi un rău împotri-
va sfinţilor sau a păcătoşilor. De aceea nu se pedepsesc amândouă acestea la fel”510. Faptul că se
permitea celui vinovat să plătească preţ de răscumpărare vesteşte Taina Spovedaniei şi curăţirea
prin îndeplinirea canonului.
33: De va destupa cineva o fântână sau dacă va săpa fântână şi nu o va acoperi şi
va cădea în ea un viţel sau un asin,
34: stăpânul fântânii îi va plăti; stăpânului lor îi va da bani, iar stârvul va fi al lui.
După Clement Alexandrinul, vom răspunde înaintea Stăpânului pentru cel ce s-ar pierde în
groapa deschisă de noi; putem săpa gropi fie prin false învăţături, fie dezvăluind lucruri tainice
celor ce încă sunt la măsura dobitocească511. Aceia rămân în grija noastră până la sfârşit.
505
SEP 1, p. 245
506
EX, p. 222
507
Cf. Omilii la Cartea Ieşirii, X, 4
508
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, XVI, 6
509
SEP 1, p. 245
510
Sf. Chiril al Alexandriei, Închinarea şi slujirea în duh şi adevăr, VIII
511
Cf. Stromate, V, 54, 4
79
249; cf. Her. 296). Origen adaptează această alegorie lucrării Cuvântului care mistuie păcatele
fără să ardă holda (Com. Io. 6, 297-8)”516.
7: Dacă-i dă cineva vecinului său bani sau lucruri să le păstreze şi ele sunt furate
din casa acestui om, atunci hoţul, de va fi găsit, îndoit să le plătească;
8: iar dacă hoţul nu va fi găsit, atunci stăpânul casei va veni în faţa lui Dumnezeu şi
va jura-ntru adevăr că n-a ascuns nimic din lucrurile aproapelui său.
9: Oricare-ar fi lucrul împricinării – un viţel, un asin, o oaie sau o haină sau un
oarecare lucru pierdut despre care cineva spune că-i al lui – pricina amândurora va fi
adusă în faţa lui Dumnezeu; cel ce prin Dumnezeu e dovedit, acela îndoit îi va plăti
aproapelui său.
10: Dacă cineva îi dă aproapelui său un asin sau un bou sau o oaie sau o altă vită să
i-o păzească şi dacă aceea suferă o vătămare sau moare sau e furată şi nu există martori,
11: între cei doi să se facă jurământ în faţa lui Dumnezeu cum că el [paznicul] nu
şi-a făcut parte din vita aproapelui său; pe aceasta o va lua stăpânul său de bună, iar el nu
va plăti nimic.
12: Dacă [vita] i se fură, îi va plăti despăgubire stăpânului său;
13: iar dac-a fost sfâşiată de fiare, să-i aducă dovadă şi nu va plăti.
14: Dacă cineva o cere cu-mprumut [vita] de la vecinul său şi ea suferă vătămare
sau moare sau e furată şi stăpânul ei n-a fost de faţă, el o va plăti;
15: dar dacă stăpânul ei a fost de faţă, nu o va plăti; dacă e simbriaş, ea va intra în
socoteala simbriei.
Sunt stabilite pedepsele pentru furt şi despăgubirile pentru diferitele pagube pricinuite
aproapelui.
16: Dacă cineva înşală o fecioară nelogodită şi se culcă cu ea, o va înzestra
înzestrându-şi-o ca soţie;
O va înzestra, adică îi va asigura o zestre „ebr. mohar – suma dată de logodnic familiei
viitoarei soţii (BJ)”517.
17: dar dacă tatăl ei nicicum nu se va învoi să i-o dea de soţie, atunci el îi va plăti
tatălui atâţia bani câţi se cer pentru zestrea fecioarelor.
Legea îngrijeşte şi de fete, care, în lumea veche, nu aveau prea multe drepturi.
18: Pe vrăjitori să nu-i lăsaţi să trăiască.
19: Tot cel ce se împreună cu dobitoc să fie omorât.
20: Cel ce jertfeşte dumnezeilor, şi nu numai singurului Domn, cu moarte să piară.
„În Textul Ebraic: să fie lovit de anatemă, adică: să I se ceară lui Dumnezeu, prin
blestem, ca el să piară”518
Moartea e hărăzită pentru vrăjitorie, bestialitate şi idolatrie.
21: Pe străin să nu-l prigoneşti, nici să-l apeşi, căci şi voi aţi fost străini în ţara
Egiptului.
22: Cu nici o văduvă şi cu nici un sărac să nu vă purtaţi rău;
23: că, dacă voi le veţi face rău şi ei vor striga către Mine, Eu le voi auzi glasul
24: şi-Mi voi aprinde mânia şi vă voi ucide cu sabia şi vor fi femeile voastre văduve
şi copiii voştri săraci de părinţi.
La fel ca uciderea şi sodomia, asuprirea celor lipsiţi de apărare este păcat strigător la cer.
25: Dacă-l împrumuţi cu bani pe fratele sărac de lângă tine, nu-l zori şi nu-i pune
camătă.
516
SEP 1, pp. 246-247
517
EX, p. 222
518
BBVA, p. 103
81
Nu-l zori: „în tot Vechiul Testament, verbul katepigo e folosit numai aici şi înseamnă a
presa pe cineva să facă ceva. În Textul Ebraic: nu te purta cu el ca un creditor”519.
26: Dacă aproapelui tău îi vei lua ca zălog haina, să i-o dai înainte de asfinţitul
soarelui,
27: căci ea e învelitoarea lui, e singurul veşmânt cu care să-şi acopere goliciunea: în
ce va dormi el? Aşadar, dacă el va striga către Mine, Eu îl voi auzi, că milostiv sunt Eu.
Goliciunea: „dublu sens: goliciunea trupului neocrotit de haină; goliciunea care-l face pe
om indecent”520. Prin haină, se înţelege aici „veşmântul de deasupra (simla, salma, beghed,
kesut), care consta dintr-o bucată pătrată de stofă de lână sau păr de cămilă. Acest veşmânt era
folosit drept învelitoare de noapte, de aceea nu se lua ca amanet după apusul soarelui”521.
28: Pe dregători să nu-i defaimi, pe mai-marii poporului tău să nu-i vorbeşti de
rău.
Într-o orânduire teocratică, hula împotriva autorităţilor ofensează pe Dumnezeu, Cel ce
dă dregătoriile.
29: Nu întârzia în a-Mi aduce pârga ariei tale şi a teascului tău; pe cei întâi-născuţi
dintre fiii tăi să Mi-i dai Mie.
30: Tot aşa vei face cu viţelul tău, cu oaia ta, cu animalul tău de povară: şapte zile
va fi cu maică-sa, iar în ziua a opta Mi-l vei da Mie.
„Nu ne aducem îndată ce suntem chemaţi şi ajunşi la începuturile credinţei şi încă
neiniţiaţi în jertfa dumnezeiască şi fără de sânge; ci mai întâi suntem catehizaţi şi alergăm sub
mama, adică sub Biserică, şi ne întărim cu cuvântul plăcut ca şi cu laptele potrivit pruncului.
[…] Deci ajunşi la bărbăţie şi bine hrăniţi cu cuvintele catehizării, îi aducem în ziua a opta,
adică după ce a trecut timpul în care se aflau în pruncie şi a venit după aceea altul în care se
poate împărtăşi în mod potrivit taina lui Hristos. Căci ziua a opta înseamnă timpul învierii”522.
31: Oameni sfinţi Îmi veţi fi: să nu mâncaţi carnea dobitocului sfâşiat de fiară;
aruncaţi-o la câini!
„E vorba de sfinţenia rituală. Carnea animalelor sfâşiate de fiare era presupusă ca încă
având în ea sânge; consumarea sângelui era drastic interzisă de Lege (vezi Levitic 7, 26-27)”523.
„Omul nu trebuie să ajungă comesean cu fiarele sălbatice (Philon, Spec. IV, 119-120)”524.
Sfâşiat de fiară în câmp (Biblia 1982) e sufletul ajuns la cea mai joasă stare; cu acesta să
nu avem comuniune, ci să-l lăsăm câinilor, adică duhurilor necurate.
CAPITOLUL 23 – Cum se face dreptatea. Despre sărbători. Rânduieli şi porunci

pentru intrarea în Canaan.
1: Să nu-ţi pleci urechea la zvon deşert; să nu iei partea celui vinovat făcându-te
martor mincinos.
Zvon deşert sau cuvânt deşert (SEP 1): „μάταιος, este interpretat de Philon ca mincinos
(QE II, 9). Încă de la Herodot, ca adjectiv, înseamnă fără temei şi califică vorbele transmise
după ureche (ακοή: zvon). Philon consideră că legislatorii greci au copiat pasajele din
preasfintele table ale lui Moise pentru a interzice, pe bună dreptate, mărturiile bazate pe zvonuri
(Spec. IV, 61; QE II, 9). Pentru Origen, deşarte sunt discursurile eretice despre (sau împotriva
519
BBVA, p. 103
520
BBVA, p. 103
521
AB, p. 119
522
523
BBVA, p. 103
524
SEP 1, p. 248
82
lui) Dumnezeu Creatorul; se pot asculta, dar trebuie respinse (Hom. Ex. 3, 2; cf. şi Grigorie al
Nyssei, Cant. 6, GNO VI, p. 196)”525.
2: Să nu te iei după cei mai mulţi în a face rău; când eşti martor, să nu te abaţi în
partea celor mulţi ca să abaţi judecata;
3: nici chiar săracului să nu-i fii părtinitor la judecată.
Pe lângă legiuiri mai grosiere, iată aici şi sfaturi de mare fineţe.
4: De vei întâlni boul duşmanului tău – sau asinul său – rătăcit, să-l întorci şi să i-l
duci.
5: De vei vedea asinul vrăjmaşului tău căzut sub povară, să nu te faci că nu-l vezi,
ci ridică-l împreună cu el.
„Iudeilor legea le poruncea să nu treacă nici pe lângă vita unui duşman căzută jos, iar tu
vezi adeseori pe fratele tău rănit de diavol şi căzut jos, nu la pământ, ci în prăpastia păcatului, şi
nu cauţi să-l scoţi cu sfatul, nici nu-l îndemni şi nici nu te străduieşti să mai iei şi pe alţii în ajutor,
dacă e cu putinţă, ca să poţi slobozi mădularul tău din gâtlejul fiarei” 526. „Dacă trebuie să ridici
vita de povară a duşmanilor tăi, apoi cu atât mai mult trebuie să ridici sufletele prietenilor tăi,
mai ales când căderea lor este mai grozavă. Că ei, neputând purta povara mâniei, ni cad într-o
groapă, ci în focul gheenei. Tu, însă, vezi pe fratele tău căzut jos, strivit de povară, iar pe diavol,
alături de el, aţâţând focul, şi treci mai departe fără inimă, fără milă! E primejdios lucru să faci
asta şi cu un animal!”527. „Domnul ne-a învăţat, demult de tot, să nu ne bucurăm de nenorocirile
duşmanilor noştri pentru ca, deprinşi cu aceste fapte, să ne înveţe să ne rugăm pentru duşmani
(Luca 6, 28)”528.
6: Să nu strâmbi judecata săracului când se judecă.
7: Fereşte-te de fapta nedreaptă; pe cel nevinovat şi pe cel drept să nu-l ucizi; celui
nedrept să nu-i dai dreptate de dragul unor daruri.
8: Daruri să nu primeşti, căci darurile orbesc ochii celor ce văd şi strâmbă pricinile
cele drepte.
9: Pe străin să nu-l apăsaţi, căci voi ştiţi cum e sufletul pribeagului, că şi voi aţi fost
pribegi în ţara Egiptului.
Pasajul se adresează în special judecătorilor. Sufletul pribeagului sau al înstrăinatului
(SEP 1), „literal: străinului, (devenit prozelit la Philon) se caracterizează prin lepădarea de
politeism şi întoarcerea spre Dumnezeul unic. Prozelitul nu este cel tăiat împrejur trupeşte, ci
spiritual, adică cel ce s-a desprins de patimi. Philon interpretează acest verset din perspectiva
Levitic 19, 34: Trebuie să-l iubeşti pe străin ca pe tine însuţi, deopotrivă trup şi suflet (Virt.
103; cf. şi Clement, Stromate II, 18, 88, 1)”529.
10: Şase ani să-ţi semeni ţarina şi să-i aduni roadele,
11: iar în al şaptelea îi vei da odihnă, lăsând-o nelucrată; din ceea ce a rămas se vor
hrăni săracii neamului tău şi vor mânca fiarele câmpului. Tot aşa vei face cu via ta şi cu
măslinii tăi.
E menţionat anul sabatic, descris pe larg în Levitic.
12: Treburile tale să ţi le faci în şase zile, iar în ziua a şaptea te vei odihni, ca să se
odihnească şi boul tău şi asinul tău, şi să răsufle fiul roabei tale şi străinul care-i cu tine.
„Legea a rânduit Sâmbăta ca să se odihnească boul tău de jug şi sluga ta. Amândoi
aceştia arată prin ghicituri trupul. Căci trupul este vita de jug a minţii lucrătoare, fiind nevoit să
poarte de silă povara virtuţilor prin fapte. Tot el este şi sluga minţii contemplative, întrucât
slujeşte în chip raţional poruncilor minţii care a ajuns la cunoştinţă, ca unul ce s-a pătruns şi el de
525
SEP 1, p. 249
526
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, XLIII, 4
527
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, XV, 10
528
529
SEP 1, p. 250
83
raţiune prin contemplaţiile minţii. Sâmbăta este sfârşitul amândurora, hărăzind fiecăruia odihna
cuvenită de bunurile cărora le slujesc prin făptuire şi contemplaţie”530.
13: Pe toate câte vi le-am spus păziţi-le. Numele altor dumnezei să nu le pomeniţi,
nici să se audă ele din gura voastră.
„Origen insistă asupra calităţii dispoziţiei interioare, indispensabilă mântuirii. El crede
în eficacitatea incantaţiilor care păstrează sonoritatea proprie numelor divine din ebraică:
Αδωναι sau Σαβαωθ. De asemenea, este interzisă rostirea numelor altor zei (C. Cels. 5, 46). ♦
Acest canon era riguros respectat de către creştini, care suportau persecuţii, mai degrabă decât
să pronunţe Zeus. Totuşi era îngăduit a folosi numele comun θεός, zeu în limba maternă
(greacă) (C. Cels. 5, 46)”531.
14: De trei ori în an să-Mi serbaţi:
15: Să păziţi sărbătoarea Azimelor: şapte zile veţi mânca azime după cum ţi-am
poruncit, la vremea rânduită din luna lui Abib, căci în acea lună ai ieşit din Egipt.
Înaintea Mea să nu te înfăţişezi cu mâna goală.
„Legătura stabilită între sărbătoarea azimelor şi ieşirea din Egipt primăvara a facilitat
conexiunea dintre această sărbătoare şi Paşti (cf. 12, 15)”532.
16: Vei păzi sărbătoarea Secerişului, a celor dintâi roade din cele ce vei semăna în
ţarina ta; apoi sărbătoarea Culesului, toamna, când îţi aduni munca de pe câmp.
Toamna: „textual: la ieşirea anului. Anul evreiesc era perioada dintre două toamne”533.
Sărbătoarea secerişului: „sărbătoarea numită în Ieşirea 34 sărbătoarea săptămânilor, celebrată
la şapte săptămâni (Deuteronom 16, 9) sau cincizeci de zile (Levitic 23, 16) după Paşti, deci ar
corespunde Rusaliilor din calendarul creştin”534. Sărbătoarea culesului era „celebrată toamna,
la sfârşitul anului, între 15-21 ale lunii Tişri, la recoltarea strugurilor şi măslinelor. În
Deuteronom 16, 13; Levitic 23, 24, este numită şi sărbătoarea corturilor, căci se ridicau colibe
de frunze, asemenea celor folosite de viticultori în timpul recoltării strugurilor. Ele evocau apoi
popasul israeliţilor în deşert. Pare a fi cea mai populară dintre sărbători, căci în III Regi 8, 2 şi
65; Iezechiel 45, 25 este numită numai sărbătoare”535.
17: De trei ori pe an, toţi cei de parte bărbătească se vor înfăţişa înaintea
Domnului, Dumnezeului tău.
Sunt fixate sărbătorile anuale, prezentate pe larg în Levitic. În perioada mozaică, acestea
erau: Paştile unit cu sărbătoarea azimilor (15-21 Nisan sau Aviv); Cincizecimea sau
sărbătoarea secerişului (6 Sivan) şi Corturile sau sărbătoarea culesului (15-22 Tişri).
18: fiindcă atunci când pe păgâni îi voi alunga de la faţa ta şi-ţi voi lărgi hotarele,
nimeni nu-ţi va râvni pământul; sânge din jertfa Mea să nu jertfeşti pe ceva dospit, şi nici
grăsimea sărbătorii Mele să nu rămână până dimineaţa.
19: Pârga celor dintâi roade ale ţarinii tale s-o aduci în casa Domnului,
Dumnezeului tău. Miel să nu fierbi în laptele mamei lui!
„Philon încearcă să explice prin începutul acestui verset Facerea 4, 7: Cain ar fi călcat
această regulă, nepunând deoparte pârga roadelor sale, adică ceea ce era mai bun, mai de preţ,
ca să le ofere lui Dumnezeu (Sacrif. 72). Hipolit ne dă mărturie despre vechiul obicei creştin de
a duce la biserică pârga roadelor, primele recolte, consemnând textul rugăciunii rostite de
episcop cu acest prilej (Trad. 31)”536.
Despre jertfe se vorbeşte amănunţit în Levitic. E interesantă, însă, ultima prevedere de
aici (după BJ, aceasta ar fi reprezentat un obicei canaanean, semnalat în Ugarit): „Legea vrea
530
Sf. Maxim Mărturisitorul, Capetele gnostice, 164
531
SEP 1, p. 250
532
EX, p. 222
533
BBVA, p. 104
534
EX, p. 222
535
EX, p. 223
536
SEP 1, pp. 250-251
84
să-l înveţe pe om bunătatea începând de jos, de la animalele necuvântătoare”537. Prevederea
urmărea să pună stavilă cruzimii, „cu alte cuvinte, să nu ajungă hrana unui animal viu
condimentul unui animal ucis şi nici cauza vieţii să ajungă ajutor pentru consumarea cărnii”538.
Ulterior, rabinii au extins prevederea, oprind orice alăturare de carne cu produse lactate.
20: Iată, Eu îl trimit pe îngerul Meu înaintea feţei tale, ca să te păzească pe cale, să
te ducă-n ţara pe care ţi-am gătit-o.
Acest fragment (v. 20) „constituie concluzia Codului alianţei, […] lege promulgată pe
muntele Sinai ca pregătire pentru aşezarea în Canaan. Îngerul pare distinct de Dumnezeu, deşi
Cel care acţionează este Iahve. Este un înger păzitor (cf. Numerii 20, 16), care îl anunţă pe acela
din Cartea lui Tobit 5, 4 (BJ)”539.
21: Ia aminte asupră-ţi şi ascultă de el şi nu-i fii necredincios; că nu te va cruţa,
fiindcă numele Meu este deasupră-i.
„Numele Meu este asupra lui: Iustin pune această expresie printre cele care îl asociază
pe Iosua/Iisus, cel care a condus poporul în pământul făgăduinţei (cf. v. 20) cu Iisus [Hristos].
Iisus (Dumnezeu Cuvântul) este Cel care a zis: Numele Meu este asupra lui (Dial. 75, 1-2)”540.
22: Dacă-ntr-adevăr Îmi vei asculta glasul şi vei face toate câte vă voi porunci şi vei
păzi legământul Meu, Îmi veţi fi popor ales dintre toate neamurile, că al Meu este-ntreg
pământul; iar voi Îmi veţi fi preoţie împărătească şi neam sfânt. Iată cuvintele pe care le
vei spune fiilor lui Israel: Dacă-ntr-adevăr Îmi veţi asculta glasul şi veţi face tot ceea ce-ţi
voi spune, voi fi duşmanul duşmanilor tăi şi potrivnicul potrivnicilor tăi.
„În text şi context: de remarcat alternanţele între singular şi plural”541. „Dacă veţi
asculta glasul Meu: această reluare intensivă este comentată de Philon prin dacă veţi asculta cu
adevărat (cf. 15, 26), însemnând împlinirea cuvintelor ascultate (QE II, 17)”542.
23: Căci îngerul Meu, povăţuitorul tău, va merge cu tine şi te va duce la Amorei şi
la Hetei şi la Ferezei şi la Canaaneeni şi la Gherghesei şi la Hevei şi la Iebusei şi Eu îi voi
stârpi.
24: Nu te vei închina dumnezeilor lor şi nici nu le vei sluji, nici vei face după faptele
lor, ci-ntru totul le vei dărâma capiştile şi-ntru totul le vei zdrobii stâlpii.
„Stâlpii: pietre-n forme alungite, înfipte-n pământ, reprezentând anumite zeităţi”543.
„Stâlpi (de piatră), stele, στύλοι, simbolizează pentru Philon falsele credinţe şi falsele doctrine
(QE II, 17)”544.
25: Să slujeşti Domnului Dumnezeului tău, şi Eu îţi voi binecuvânta pâinea şi vinul
şi apa şi voi îndepărta slăbiciunea din mijlocul vostru.
Verset care poate căpăta conotaţii vizând Euharistia.
26: Nimic neroditor sau sterp nu va fi pe pământul tău; numărul zilelor tale Eu îl
voi plini.
27: Frica o voi trimite să meargă-nainte-ţi, groază voi pune-n toate neamurile
asupra cărora vei merge, pe toţi potrivnicii tăi îi voi pune pe fugă.
„Teama sau frica de Dumnezeu va conduce poporul lui Israel, adică îl va menţine în
ascultare faţă de El şi de profetul Său. Teama precede iubirea de Dumnezeu în calea spre
desăvârşire şi spre dreapta cinstire a dumnezeirii (Philon, QE II, 21 şi literatura monastică
creştină, în special). Dacă teama de Dumnezeu va conduce poporul lui Israel, toţi cei care i se
împotrivesc lui Israel I se împotrivesc lui Dumnezeu. Prin Legea dumnezeiască, Israel îi va
537
538
539
EX, p. 223
540
SEP 1, p. 251
541
BBVA, p. 104
542
SEP 1, p. 251
543
BBVA, p. 104
544
SEP 1, p. 251
85
converti chiar şi pe duşmanii săi. Când teama domneşte în suflet, ea risipeşte purtările idolatre,
artificiale (Philon, QE II, 22)”545.
28: Viespi voi trimite să meargă-nainte-ţi, groază voi pune-n toate neamurile
asupra cărora vei merge, pe toţi potrivnicii tăi îi voi pune pe fugă.
„Philon vorbeşte de viespi, σφηκες (QE II, 24), şi de roiuri de viespi, σμήνη σφηκων
(Praem. 96), însemnând că loviturile Lui sunt imparabile şi că nimic nu este mai presus de
legământul Său (QE II, 24). Theodoret compară invazia viespilor de aici cu invazia broaştelor,
ţânţarilor şi muştelor câineşti trimise asupra Egiptului (Q Id. 8)”546.
29: Dar nu-i voi alunga într-un singur an, ca nu cumva pământul să devină pustiu
şi fiarele pământului să se înmulţească asupră-ţi;
30: ci-i voi alunga de la tine pe-ncetul cu-ncetul, până ce tu te vei înmulţi şi vei lua-
n moştenire pământul.
„Încetineala cuceririi este explicată aici caşi în Deuteronom 7, 22 (BJ)”547.
31: Întinde-voi hotarele tale de la Marea Roşie până la Marea Filistenilor şi de la
pustie până la Râul cel Mare al Eufratului şi da-voi în mâinile voastre pe cei ce locuiesc în
ţară şi-i voi alunga de la tine.
„Sunt hotarele ideale ale imperiului lui David şi Solomon. Pentru o altă descriere a
Pământului Făgăduinţei, cf. Numerii 34”548.
32: Să nu faci legământ cu ei, nici cu dumnezeii lor.
33: Să nu locuiască ei în ţara ta, ca să nu te facă să păcătuieşti împotrivă-Mi; că de
vei sluji dumnezeilor lor, aceştia îţi vor fi ţie capcană”.
De vei sluji dumnezeilor lor: „verbul ebraic, tradus prin λατρεύω (a sluji) când se referă
la Dumnezeul evreilor, este redat prin δουλεύω, a fi rob, când se referă la zeii străini”549.
Dumnezeu făgăduieşte israeliţilor să le dea biruinţă în faţa popoarelor canaanite, dar îi
avertizează să se ferească de religiile acelora. Un înger va călăuzi pe Israel; dar, la capitolul 33,
acesta va primi o altă conotaţie...
CAPITOLUL 24 – Moise se suie a oua oară în muntele Sinai.
1: Iar lui Moise i-a zis: „Suie-te la Domnul, tu şi Aaron, Nadab, Abiud, precum şi
şaptezeci dintre bătrânii lui Israel: ei de departe I se vor închina Domnului.
„După Philon, cei care îl însoţesc pe Moise în urcarea sa sunt figuri simbolice: suind
spre vederea Fiinţei, sufletul (Moise) este străjuit de Cuvânt (Aaron), de hotărârea liberă
(Nadab) şi de iubire (Abiud) (Migr. 169-170). Pentru Maxim Mărturisitorul, Aaron, Logosul, nu
este cuvântul rostit, ci mintea cugetătoare. Cei doi fii sunt înflăcărarea şi dorinţa, puse în slujba
cunoaşterii lui Dumnezeu, iar cei şaptezeci de bătrâni reprezintă contemplaţia naturală şi
timpul. Moise trebuie să lase în urma lui, pe rând, toate acestea pentru a ajunge prin întunericul
necunoştinţei la unirea cu Cel-ce-nu-poate-fi-cunoscut (Qu. 73)”550.
2: Numai Moise singur se va apropia de Dumnezeu, dar ei nu se vor apropia, iar
poporul nu se va sui împreună cu ei”.
3: A venit Moise şi a adus la cunoştinţa poporului toate cuvintele lui Dumnezeu şi
toate rânduielile. Iar poporul întreg a răspuns într-un glas: „Toate cuvintele pe care le-a
grăit Domnul le vom face şi le vom asculta!”
545
SEP 1, p. 251
546
SEP 1, p. 252
547
EX, p. 223
548
EX, p. 223
549
SEP 1, p. 252
550
SEP 1, p. 252
86
4: Iar Moise a scris toate cuvintele Domnului. Şi sculându-se Moise dis-de-
dimineaţă, a zidit jertfelnic sub munte, cu doisprezece stâlpi pentru cele douăsprezece
seminţii ale lui Israel.
Avem aici „a doua menţiune despre activitatea literară a lui Moise (prima a fost la 17,
551
14)” . „Pentru Augustin, acest pasaj se înţelege în relaţie cu II Corinteni 6, 16: acest popor este
altar şi templu al lui Dumnezeu (QE 97)”552.
E greu de spus câte au fost urcările lui Moise în munte, evenimentele nefiind redate
cronologic. Se pare că, după o primă suire, Moise a coborât cu Decalogul, urmând o a doua as-
censiune, spre a primi îndrumări cultice. Acum suie şi Iosua, dar e amintit doar la 24, 13. Aici sunt
numiţi Aaron şi fiii săi, Nadab şi Abiud. „Fiii născuţi din Aaron ne arată neamul cel sfinţit. Iar
bătrânii, pe cei aleşi ca buni. Aaron iarăşi e chipul lui Hristos, Arhiereul sfânt şi fără de păcat,
prin Care am primit naşterea prin Duh şi apă”553.
5: Şi i-a trimis pe tinerii fiilor lui Israel să aducă arderi-de-tot şi să-I jertfească
Domnului Dumnezeu viţei ca jertfă de mântuire.
„Jertfelnicul (altarul) este chipul lămurit al Bisericii lui Hristos, care e aşezată ca pe un
munte. […] Iar altarul ne închipuieşte Biserica în jurul căreia a aşezat Moise cele douăsprezece
pietre pentru cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. Prin aceasta i-a asigurat de mai înainte pe
cei din sângele lui Israel că locul cel mai cuvenit lor este Biserica lui Hristos. […] Însă după ce
au alunecat cu privire la El în păreri nebuneşti, Hristos S-a mutat în chip necesar la neamuri.
[…] Iar că la vremea sa urmau să slujească jertfa de taină a lui Hristos cei admiraţi pentru
bărbăţie, se înţelege pentru cea duhovnicească şi după Dumnezeu, cei ce vor avea mintea fermă
şi întărită, o poate afla cineva din faptul că au fost trimişi tinerii să aducă arderi de tot. Aşa îi
aflăm lucrând pe Sfinţii Apostoli, care au înconjurat tot pământul, slujindu-I Lui şi aducându-I
arderi de tot, adică pe cei ce s-au făcut cunoscuţi prin credinţă neprihănită şi şi-au întărit viaţa
de străduinţele pentru virtute. […] Aceasta e propriu tânărului şi celor foarte viguroşi: e propriu
lui să aducă lui Dumnezeu arderi de tot şi jertfe duhovniceşti şi să se înalţe la slujirea spirituală
şi să săvârşească jertfa mântuirii. Aceasta s-a preînchipuit şi prin viţeii care au fost aduşi. Hris-
tos e asemănat cu viţelul crescut pentru vigoarea lui şi pentru că e cel mai înalt dintre animale
pentru reîntinerirea lui. Alteori Îl vedem asemănat cu un viţel mic, pentru că Unul-Născut S-a
făcut om şi a primit jugul robiei, dacă e adevărat că S-a arătat în chipul robiei. Dar deşi s-a
putut spune, avându-se în vedere taina întrupării, că S-a făcut ca noi sub jugul robiei, totuşi El
n-a experiat robia, pentru că era de firea cea de sus şi liberă. Deci e asemănat cu un viţel şi
pentru că a fost sub jug, şi pentru că a fost în afară de jug. Căci viţelul e lipsit de experienţa
jugului, dar e de un neam destinat prin fire jugului. În al doilea sens, deşi S-a aşezat sub jug, ca
sub lege, dar era liber; căci era mai presus de lege, ca Cel ce este Dătătorul legii şi Dumnezeu.
În al treilea sens, purta şi firea trupului din pământ, cea bolnavă în ea însăşi prin legea păcatului
[…]. Cât ţine de firea trupului, pare a se afla şi sub jugul păcatului, dar nu avea experienţa
lui”554.
6: Şi luând Moise jumătate din sânge, l-a turnat într-un vas, iar cealaltă jumătate
de sânge a vărsat-o peste jertfelnic.
„Pe cât se pare, o parte arată învăţătura morală a înţelepciunii, iar o parte pe cea mistică.
Partea turnată în vas este morală, iar cea vărsată pe altar este mistică, prin aceea că este vărsată
în minţile omeneşti prin oarecare insuflare şi prin dar dumnezeiesc, pentru ca ele să simtă cele
de cuviinţă şi să se umple de credinţă în Dumnezeu”555.
7: Apoi a luat cartea Legământului şi a citit-o în auzul poporului; iar ei au zis:
„Toate câte a grăit Domnul le vom face şi le vom asculta!”
551
BBVA, p. 105
552
SEP 1, p. 252
553
554
555
87
8: Şi luând Moise sângele, a stropit poporul, zicând: „Acesta este sângele
legământului pe care Domnul l-a încheiat cu voi, potrivit tuturor acestor cuvinte”.
„Moise, intermediar între Iahve şi popor, îi uneşte simbolic, stropind sângele aceleiaşi
jertfe peste altar, care Îl reprezintă pe Dumnezeu, apoi peste popor. Pactul este astfel pecetluit
prin sânge”556.
„Iar că e necesar să se sfinţească prin sânge cei ce tind la (măsura sfinţeniei) şi doresc să
se apropie de Dumnezeu, a arătat-o Moise stropind cu sânge tot poporul şi însuşi pământul. Dar
vom afla şi prin aceasta că omul nu se poate sfinţi singur. […] Căci nu spală legea păcatele, ci o
face aceasta harul Tainelor prin Hristos”557.
9: Şi s-au suit Moise şi Aaron, Nadab, Abiud şi şaptezeci dintre bătrânii lui Israel
10: şi au văzut locul unde stătea Dumnezeul lui Israel: sub picioarele Lui era ca un
aşternut din lespezi de safir, tot atât de curat precum adâncul cerului.
„În Versiunea Ebraică: L-au văzut pe Dumnezeul lui Israel; expresie cu totul singulară şi
uimitoare, întrucât nu va putea omul să-Mi vadă faţa (să Mă vadă) şi să trăiască (33, 20).
Textul Septuagintei precizează că oamenii au văzut numai locul unde stătea Dumnezeu, anume
doar ceea ce părea a fi aşternutul tronului Său”558. „Traducerea grecească atenuează textul, din
scrupul teologic. Din acelaşi motiv, Targum-urile explică: ceea ce se vede este strălucirea slavei
divine şi nu Dumnezeu Însuşi. ♦ Pentru Evagrie Ponticul, locul lui Dumnezeu este ceea ce
percepe intelectul uman care s-a îmbrăcat cu harul, adică se află în starea de rugăciune,
semănând cu safirul de culoarea cerului (De malignis cogitationibus, 18; cf. Pract. 45). Pentru
Didim, locul este virtutea, înţelepciunea practică sau contemplarea celor inteligibile (PG 39,
1113C)”559.
„Auzi cum au văzut locul numit al lui Dumnezeu, ca în chipul tăriei cerului. Căci cerul e
strălucitor şi culoarea cea mai înaltă şi eterică e asemenea safirului. Căci cerul e locul cel mai
cuvenit, în care locuieşte Dumnezeu, odihnindu-Se în îngeri. Căci Sfântul locuieşte întru sfinţi şi
Se apleacă în cei ce vieţuiesc în cetatea de sus, pentru nobleţea şi pentru înălţarea lor la o viaţă
tare în curăţie”560. Loc al lui Dumnezeu, în care-L putem vedea, e inima curăţită de patimi (Matei
5, 8): „Când mintea s-a dezbrăcat de omul cel vechi şi s-a îmbrăcat în omul harului, vede şi starea
sa în vremea rugăciunii, semănând cu safirul sau cu azurul cerului, stare pe care Scriptura o
numeşte şi loc al lui Dumnezeu, văzut de bătrâni pe Muntele Sinai”561.
11: Iar dintre aleşii lui Israel nu a pierit nici unul; au fost văzuţi la locul lui
Dumnezeu şi au mâncat şi au băut.
„Au mâncat şi au băut: semn că erau vii, dar poate fi vorba şi de un prânz ritual, cu care se
încheie de obicei un legământ, o alianţă, un contract, un armistiţiu (vezi alianţa dintre Israel şi
Abimelec – Facerea 26, 26-31 şi pe aceea dintre Iacob şi Laban – Facerea 31, 54)”562. Aaron,
Nadab, Abiud şi cei şaptezeci au urcat numai până aici. „După Augustin, aleşii sunt cei numiţi
la v. 9 şi reprezintă aleşii poporului lui Dumnezeu (în lumina Epistolelor lui Pavel: II Timotei 3,
2; Romani 8, 29-30; II Timotei 2, 19-20). Numărul şaptezeci trimite la Sfântul Duh, iar cei patru
(Moise, Aaron, Nadab şi Abiud) la cele patru Evanghelii şi la făgăduinţa făcută lumii întregi,
reprezentată de cele patru puncte cardinale. Ospăţul care are loc în munte prefigurează fericirea
celor ce ajung în Împărăţie, fericire rezervată aleşilor (QE 102)”563.
12: Şi a zis Domnul către Moise: „Suie-te la Mine în munte şi stai acolo, că am să-ţi
dau tablele de piatră:
556
EX, p. 223
557
558
BBVA, p. 105
559
SEP 1, p. 253
560
561
Evagrie Ponticul, Capete despre deosebirea patimilor, 18
562
BBVA, p. 105
563
SEP 1, p. 253
88
curată va fi.
29: În cea de a opta zi va lua cu sine două turturele – sau doi pui de porumbel – şi i
le va aduce preotului, la uşa cortului mărturiei;
30: iar preotul le va jertfi: una, pentru păcat, iar una, ardere-de-tot; şi astfel se va
ruga preotul în faţa Domnului pentru ea, pentru curgerea ei cea necurată.
Faţă de menstruaţia normală, în cazul hemoragiilor ocazionale se cerea, în plus,
aducerea de jertfe pentru curăţire.
31: Aşa să-i feriţi pe fiii lui Israel de necurăţenia lor, ca să nu moară ei în propria
lor necurăţie prin aceea că-Mi spurcă locaşul care este-n mijlocul lor.
32: Aceasta este legea pentru cel ce are scurgere, sau pentru cel ce are descărcare
seminală care-l face necurat,
33: sau pentru aceea care-i bolnavă-ntru necurăţia ei [firească]; adică pentru
oricine, bărbat sau femeie, care are o curgere, ca şi pentru bărbatul ce se culcă cu o femeie
în stare de necurăţie”.
Pentru versetul 31 e şi varianta: faceţi evlavioşi pe fiii lui Israel. „Căci fără evlavie nu
cinsteşte nimeni pe Dumnezeu, nici nu ia aminte la vreo poruncă a Lui. De aceea, nimic nu este
mai rău ca îndrăzneala. Pentru aceea ea este maica tuturor patimilor: fiindcă depărtează evlavia,
fiindcă izgoneşte frica de Dumnezeu, fiindcă naşte dispreţuirea”381. „De-abia după ce am fost
curăţiţi şi sfinţiţi prin Hristos ne apropiem cu adevărat strălucitori şi nu mai pângărim cortul
sfânt, ci ne închinăm curaţi în chip curat preasfântului Dumnezeu, venind în biserici”382.
CAPITOLUL 16 – Ziua cea mare a ispăşirii.
„Întregul capitol [16] este considerat ca o concluzie a părţii a treia a Leviticului, deşi el
constituie o parte în sine, bine conturată între cap. 11-15 şi 17-26. Conţinutul acestui capitol se
referă la marea sărbătoare anuală denumită ziua ispăşirii, care era celebrată în fiecare an în ziua
a zecea a lunii a şaptea (cf. 23, 26-32). Scopul ritual al acestei sărbători era acela de a implora
iertarea divină pentru păcatele întregii comunităţi israelite, a celor cunoscute, ca şi a celor
necunoscute sau involuntare. Acest fapt explică plasarea prescripţiilor referitoare la marea
sărbătoare comunitară în încheierea enumerării necurăţiilor rituale. Numele ebraic al sărbătorii,
yom hakkippurim […] [ziua ispăşirilor] nu apare decât în 23, 27-28 şi în Numerii 29, 11. […]
În calendarul mozaic actual, această sărbătoare ocupă un loc important şi se numeşte Yom
kippur”383.
1: Domnul a vorbit cu Moise după moartea celor doi fii ai lui Aaron, cei ce
muriseră pentru că au adus foc străin în faţa Domnului.
2: Şi a zis Domnul către Moise: „Spune-i lui Aaron, fratele tău, să nu intre oricând
în locaşul cel sfânt de după perdea, în faţa acoperământului ispăşirii ce se află pe chivotul
mărturiei, dacă el vrea să nu moară: căci Eu Mă voi arăta în nor deasupra
acoperământului ispăşirii.
Acoperământul ispăşirii (ιλαστήριον): „În cort, ilastirion era un acoperământ; în
templu, va deveni o masă”384.
Arhiereul putea intre în Sfânta Sfintelor o singură dată pe an (de Ziua Ispăşirii): „Aaron
fiind rânduit ca icoană şi chip al preoţiei lui Hristos, nu trebuia să-şi facă intrarea în tot ceasul,
adică în toată vremea, în Sfânta Sfintelor. Prin aceasta ni se dă să înţelegem frumuseţea tainei.
381
Ava Dorotei, Învăţături de suflet folositoare, IV, 7
382
Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în duh şi adevăr, XV
383
LEV, p. 185
384
BBVA, p. 140
61
Căci Hristos a intrat o singură dată, veşnică răscumpărare aflând”385.
3: Iată cum anume va intra Aaron în locaşul cel sfânt: cu un tăuraş ca jertfă pentru
păcat, şi cu un berbec pentru ardere-de-tot.
4: El se va îmbrăca în tunica de in sfinţit, va purta pe trup pantaloni de in, încins
va fi cu brâu de in, şi tiară de in va avea pe cap; acestea sunt veşminte sfinte: el îşi va
îmbăia tot trupul în apă, şi numai aşa să se îmbrace cu ele.
Cel curăţit prin baia Botezul se va înveşmânta în in, adică se va îmbrăca cu virtuţile,
stingându-şi patimile trupeşti; astfeş va intra în slava împărăţiei cereşti (Sfânta Sfintelor).
5: Iar de la obştea fiilor lui Israel, din turma lor va lua doi ţapi ca jertfă pentru
păcat şi un berbec pentru arderea-de-tot.
Ţapi: „Cuvântul χίμαρος, ied, corespunde aici ebr. sair, ţap tânăr. Traducătorii
Septuagintei au ales să facă distincţia între χίμαρος, animal tânăr destinat ritualului pentru
păcat, şi τράγος, ţap, animal adult, care apare în Numerii 7 ca destinat jertfei de mântuire şi
pentru care Textul Masoretic are attudh. Iosif Flaviu, parafrazând acest pasaj (AI III, 241),
vorbeşte despre doi εριφοι, ieduţi. Philon (Spec. I, 188-189) vorbeşte despre χίμαροι, dar în
alte locuri îi numeşte τράγοι. Ţapii au tins să se impună în tradiţia ulterioară (Epistola lui
Barnaba, Iustin, Tertulian, Origen, Theodoret)”386.
6: Aaron va aduce tăuraşul ca jertfă pentru propriul său păcat, şi astfel se va ruga
pentru sine şi pentru casa sa.
„Prin casa sa se înţelege aici nu atât familia lui Aaron, cât întregul cin preoţesc (Aaron
şi urmaşii săi întru preoţie)”387.
7: Apoi va lua cei doi ţapi şi-i va pune-n faţa Domnului, la uşa cortului mărturiei.
8: Aaron va arunca sorţi asupra celor doi ţapi: un sorţ pentru cel menit Domnului
şi un sorţ pentru cel menit lui Ducă-se-pe-pustii.
„Traducem prin Ducă-se-pe-pustii literalul apopompeos = cel menit (făcut, ales) să fie
alungat. La rândul său, acesta îl traduce pe ebraicul azazel, cuvânt enigmatic, folosit de numai
patru ori în cărţile canonice ale Vechiului Testament: o dată aici, de două ori în v. 10 şi o dată în
v. 26; Vulgata îl redă prin emissarius = cel trimis. În absolut toate vechile traduceri ale Textului
Ebraic (Septuaginta, Vulgata, Aquila, Symachus), echivalentul lui azazel e întemeiat pe ideea că
termenul e un determinativ al ţapului (pe care s-a aruncat sorţul): cel ce urmează să fie alungat.
Exegeţi moderni ai Leviticului (printre care şi Ion V. Georgescu) opinează că termenul Azazel
desemnează numele unui demon care locuieşte în pustie (sălaşul diavolilor) şi căruia ţapul va
trebui să-i ducă înapoi povara păcatelor pe care acela le-a inspirat. Obiecţia că o astfel de
lectură ar sugera o concepţie dualistă (Dumnezeu-Diavol), cu totul străină monoteismului
iudaic, e amendată prin observaţia că ţapul a fost mai întâi adus în faţa Domnului (v. 10) şi că,
prin urmare, ţapul destinat lui Azazel nu reprezintă o alternativă, ci o decizie a lui Dumnezeu,
cu ştirea şi cu îngăduinţa Căruia operează-n lume Satana (vezi cazul lui Iov, dar şi Facerea 3).
Acesta deci ar fi primul text care dezvăluie existenţa unei demonologii a Vechiului
Testament”388.
Există opinii diverse despre numele Azazel. Astfel, el ar indica:
a) însuşi ţapul trimis în pustie: az înseamnă capră, iar azal, a duce departe; propunerea
contrazice, însă, relatarea biblică, unde nu e ţapul Azazel, ci ţapul pentru Azazel;
b) Azazel ar indica un loc anume, ipoteză ce nu se susţine;
c) Azazel ar fi un nume abstract, desemnând îndepărtarea completă, dar şi această
opinie contrazice textul biblic.
Astfel, Azazel ar fi o fiinţă personală rea: „Chiar etimologia cuvântului Azazel pledează
385
Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Levitic
386
SEP 1, pp. 372-373
387
BBVA, p. 141
388
BBVA, p. 141
62
pentru însemnarea de duh necurat sau Satan. Cuvântul Azazel trebuie derivat de la cuvântul
azal, neîntâlnit în textul ebraic, dar aflat în arabă cu sensul de a îndepărta, a înlătura. În acest
caz, Azazel este despărţitul, sau îndepărtatul cu totul. Ultimul sens este foarte potrivit pentru
Satan, care este un spirit rău şi locuieşte în locurile pustii şi ascunse”389. Oricum, nu e vorba aici
despre o jertfă închinată demonilor, ci de îndepărtarea (fie şi simbolică) păcatului de la
comunitate.
„Acest ţap ispăşitor izgonit în deşert, alături de perechea sa jertfită pe altar, a trezit de
timpuriu atenţia exegeţilor creştini, care au formulat diferite interpretări simbolice. Unii
(Epistola lui Barnaba 7, 7; Tertulian, Adv. Marc. III, 7, 7) văd în cei doi ţapi cele două naturi,
cea divină şi cea umană, ale lui Hristos. Pentru Origen, Hom. Lev. X, 2, ţapul oferit lui
Dumnezeu închipuie persoana lui Hristos, iar cel izgonit în deşert, pe cea a lui Barabas”390.
9: Va lua Aaron ţapul cel sortit Domnului şi-l va aduce jertfă pentru păcat,
10: iar ţapul asupra căruia a căzut sorţul: „al lui Ducă-se-pe-pustii” îl va pune viu
înaintea Domnului, ca să se roage asupră-i şi să-i dea drumul în pustie; în pustiu îl va lăsa
să plece.
„A lăsa (să plece) îl traduce aici pe afiemi, folosit în Levitic cu sensul de a trece cu
vederea păcatele cuiva; a le ierta”391.
Cei doi ţapi ar putea fi „o vestire a celor două veniri ale lui Hristos”392. Sau, ţapul jertfit
Domnului e Fiul care Se aduce pe Sine jertfă Tatălui, ucis de obştea lui Israel, iar ţapul pentru
Azazel indică pogorârea la iad a Mântuitorului.
11: Aaron va aduce apoi tăuraşul de jertfă pentru propriul său păcat şi se va ruga
pentru sine şi pentru casa sa; va înjunghia tăuraşul de jertfă pentru păcatul său.
„Marele preot era obligat ca mai întâi să se purifice el însuşi, pentru a putea apoi să
medieze purificarea celorlalţi”393.
12: Va lua cărbuni aprinşi de pe jertfelnicul cel de dinaintea Domnului, o cădelniţă
plină, şi tămâie pisată mărunt, binemirositoare, două mâini pline, şi le va aduce înlăuntrul
perdelei;
Acestea vor fi duse în Sfânta Sfintelor.
13: va pune tămâia pe focul cel de dinaintea Domnului, iar norul de fum va acoperi
acoperământul ispăşirii, cel ce se află pe chivotul mărturiei; şi astfel el nu va muri.
14: Va lua apoi din sângele tăuraşului, şi cu degetul său va stropi spre răsărit, peste
acoperământul ispăşirii; iar în faţa acoperământului ispăşirii va stropi de şapte ori cu
sânge, el, cu degetul său.
Pătrunderea după perdea, în Sfânta Sfintelor, reprezenta punctul culminant al slujirii
arhiereşti. Stropirea spre Răsărit aminteşte că „ne închinăm lui Dumnezeu căutând patria de
altădată şi uitându-ne către ea. Cortul lui Moisi avea catapeteasma şi ilastiriul (chivotul) către
Răsărit”394.
15: Va înjunghia apoi în faţa Domnului ţapul de jertfă pentru păcatul poporului;
sângele i-l va duce înlăuntrul perdelei, iar cu sângele acela va face ceea ce a făcut şi cu
sângele tăuraşului, stropind cu el pe acoperământul ispăşirii şi-n faţa acoperământului.
16: Aşa se va ruga el în locaşul cel sfânt pentru necurăţia fiilor lui Israel, pentru
nelegiuirile lor şi pentru toate păcatele lor.
17: Nici un om nu va fi în cortul mărturiei, de când va intra el să se roage în locaşul
cel sfânt şi până va ieşi. Aşa se va ruga el pentru sine, pentru casa sa şi pentru toată obştea
fiilor lui Israel.
389
Athanasie Negoiţă, Teologia biblică a Vechiului Testament, p. 82
390
SEP 1, p. 373
391
BBVA, p. 141
392
Sf. Iustin Martirul, Dialogul cu iudeul Trifon, XLI
393
LEV, p. 185
394
63
18: Apoi va ieşi la jertfelnicul cel de dinaintea Domnului şi se va ruga pentru el; şi
va lua din sângele tăuraşului şi din sângele ţapului şi va unge coarnele jertfelnicului de
jur-împrejur;
„Textul ebraic nu lasă să se înţeleagă clar la care dintre altare [jertfelnice] se face
referire: cel pentru arderile de tot situat înaintea cortului întâlnirii, sau cel pentru arderea
tămâiei, situat în interiorul cortului (cf. 4, 7). Comentatorii evrei optează pentru ultima
interpretare, în vreme ce majoritatea comentatori creştini înclină spre cealaltă posibilitate”395.
19: şi de şapte ori cu degetul său va stropi cu sânge şi-l va curăţa de necurăţiile
fiilor lui Israel şi-l va sfinţi.
20: Iar după ce va sfârşi să se roage pentru locaşul cel sfânt, pentru cortul
mărturiei şi pentru jertfelnic, va face curăţirea preoţilor; şi va aduce ţapul cel viu,
21: şi Aaron îşi va pune mâinile pe capul ţapului celui viu şi va mărturisi asupra lui
toate fărădelegile fiilor lui Israel, toate nedreptăţile şi toate păcatele lor; şi punându-le pe
acestea pe capul ţapului, îl va trimite-n pustie printr-un om anume.
22: Şi ţapul va purta asupră-şi în pământ neumblat toate nelegiuirile lor; şi vor
lăsa ţapul slobod în pustie.
După Sfântul Chiril al Alexandriei, cei doi ţapi Îl închipuie pe Hristos: ţapul junghiat
arată jertfa Sa cea pentru noi, iar ţapul trimis în pustie vesteşte Învierea şi Înălţarea la Cer, ţara
cea neumblată (pe atunci) de oameni396. Dar, dacă cerul e pământul neumblat, desigur că nu
acolo duce Hristos toate nelegiuirile noastre. El şterge păcatul spre a înălţa la cer omenirea
restaurată şi reînveşmântată în slavă.
23: După aceea va intra Aaron în cortul mărturiei şi-şi va dezbrăca tunica de in cu
care se îmbrăcase la intrarea în cortul cel sfânt, şi o va lăsa acolo;
24: în locul cel sfânt îşi va îmbăia trupul în apă, îşi va îmbrăca haina sa şi, ieşind,
va săvârşi arderea-de-tot pentru sine şi arderea-de-tot pentru popor, şi astfel se va ruga
pentru sine şi pentru casa sa şi pentru popor, ca şi pentru preoţi.
25: Iar grăsimea jertfei pentru păcat o va arde pe jertfelnic.
„Domnul Se dezbracă şi Se îmbracă atunci când Se pogoară în lumea materială; sau altă
interpretare: cel ce a crezut în Domnul se dezbracă şi îmbracă haina cea sfinţită”397. În primul
caz, Domnul Îşi dezbracă dumnezeirea Sa şi Se îmbracă cu omenitatea; în cel de al doilea,
credinciosul dezbracă omul cel vechi, îmbrăcându-se cu Hristos.
26: Cel ce a lăsat în pustie ţapul sortit să fie lăsat, îşi va spăla hainele, îşi va îmbăia
trupul în apă şi numai atunci va intra în tabără.
27: Iar viţelul de jertfă pentru păcat şi ţapul de jertfă pentru păcat, al căror sânge
a fost adus înlăuntru pentru curăţirea locaşului sfânt, vor fi scoşi afară din tabără şi-n foc
vor fi arse pielea, carnea şi necurăţenia lor.
28: Cel ce le va arde îşi va spăla hainele, îşi va îmbăia trupul în apă, şi numai după
aceea va intra în tabără.
Abluţiunile preveneau, simbolic, orice întoarcere la păcatul mărturisit şi iertat; iar
arderea piele, cărnii şi a necurăţeniilor arată depăşirea existenţei epidermice, carnale şi
vegetative.
29: Aceasta va fi pentru voi lege veşnică: în luna a şaptea, în ziua a zecea a lunii, să
vă smeriţi sufletele şi nici o muncă să nu faceţi, nici băştinaşul şi nici străinul care s-a
aşezat între voi,
În luna a şaptea: „întrucât, în calendarul ebraic, luna primă a anului era plasată în
martie-aprilie, cea de-a şaptea lună (ebr. tişri) cădea la începutul toamnei, în septembrie-
octombrie, în sezonul ploilor. Luna aceasta era socotită lună sabatică, activitatea curentă
395
LEV, p. 186
396
Cf. Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Levitic
397
Clement Alexandrinul, Stromate, V, 40, 3
64
reducându-se la minimum. Începând cu a cincisprezecea zi a acestei luni, se celebra sărbătoarea
corturilor (cf. 23, 34)”398. Ziua a zecea: „A zecea zi pare să fi fost ziua preferată pentru orice
sărbătoare, cf. Ieşirea 12, 3”399.
Să vă smeriţi sufletele: „după Septuaginta: ταπεινώσατε τας ψυχας; Vulgata: affligetis
animos vestros; Ostrog [slavonă]: pokorite duşa vaşa”400. „Ebr. tannu eth-naphşoteykhem are
sensul literal îndureraţi-vă sufletul şi desemnează în Textul Masoretic ansamblul diferitelor
mortificări voluntare (reducerea hranei, suprimarea relaţiilor conjugale etc.) pe care israeliţii
credincioşi şi le autoimpuneau în semn de căinţă şi ascultare faţă de Dumnezeu, în toate
împrejurările impuse de lege. Starea de post începea seara şi înceta în seara zilei următoare”401.
30: căci în ziua aceasta se face rugăciune de ispăşire pentru voi ca să vă curăţiţi de
toate păcatele voastre, şi curaţi veţi fi înaintea Domnului.
31: Aceasta va fi pentru voi ziua zilelor de odihnă: vă veţi smeri sufletele. Aceasta-i
lege veşnică.
Ziua zilelor de odihnă: „În Biblia Hebraica, expresia şabath şabathon rezultă din
juxtapunerea a două cuvinte diferite cu acelaşi radical, structură care are funcţia stilistico-
gramaticală de a exprima superlativul sau intensificarea unei acţiuni (cf. Gesenius, s. v.
şabathon)”402.
32: Rugăciunea [de ispăşire] o va face preotul care a primit ungerea şi ale cărui
mâini îl învrednicesc să slujească după tatăl său. El se va îmbrăca în haina de in, cu haina
cea sfântă;
„Textul exprimă caracterul ereditar al funcţiei de mare-preot (arhiereu)”403. Se mai arată,
învăluit, că singur Arhiereul Hristos (= Unsul) ne poate curăţi păcatele.
33: el se va ruga în sfânta-sfintelor, el va face curăţirea cortului mărturiei şi a
jertfelnicului, el se va ruga pentru preoţi şi pentru toată obştea.
34: Aceasta va fi pentru voi lege veşnică: fiilor lui Israel li se vor face rugăciuni de
ispăşire pentru păcatele lor; o dată pe an se vor face”, aşa cum Domnul îi poruncise lui
Moise.
Ziua Ispăşirii, sau Ziua Împăcării, „se prăznuieşte în fiecare an la 10 Tişri ca zi a iertării
sau ziua mare a iertării (yom hakkipurim – 23, 27) ori sărbătoarea sărbătorilor (sabbath
sabbathon – 16, 31). În această zi Legea prevede repaus sabatic, adunare sfântă şi aducerea
jertfelor […]. Faţă de celelalte sărbători, în aceasta se posteşte din seara zilei a noua până în
seara zilei a zecea (23, 32), de aceea este socotită cea mai mare zi de odihnă pentru smerirea
sufletelor. În ziua împăcării se iartă toate păcatele comise într-un an şi această iertare se obţine
mai ales prin jertfele aduse de arhiereu”404.
CAPITOLUL 17 – Locul jertfelor. Oprirea de a mânca sânge.
„În studiile introductive asupra Leviticului, capitolele 17-26 sunt cunoscute drept Legea
sfinţeniei, din pricina structurii lor compacte în jurul unei idei centrale. Sfinţenia lui Dumnezeu
constă îndeosebi în transcendenţa şi inaccesibilitatea Lui: sfinţenia omului este derivată din
aceea a lui Dumnezeu în măsura în care omul se apropie de El, Îi îndeplineşte prescripţiile
rituale şi păzeşte legea morală”405.
398
LEV, p. 186
399
LEV, p. 186
400
LEV, p. 186
401
SEP 1, p. 375
402
LEV, p. 186
403
BBVA, p. 142
404
AB, pp. 323-324
405
BBVA, p. 142
65
42: Şi a fost că-n timp ce obştea se îndrepta împotriva lui Moise şi Aaron, aceştia s-
au întors către cortul mărturiei, şi iată că norul l-a acoperit şi slava Domnului s-a arătat.
43: Moise şi Aaron au venit în faţa cortului mărturiei,
44: iar Domnul a grăit cu Moise şi Aaron, zicând:
45: „Osebiţi-vă din sânul acestei adunări, că-ntr-o clipă o voi pierde!” Iar ei au
căzut cu faţa la pământ.
46: Şi a zis Moise către Aaron: „Ia-ţi cădelniţa, pune în ea foc de pe jertfelnic,
aruncă peste el tămâie şi du-te degrab în tabără şi roagă-te pentru ei; că mânie a ieşit de la
faţa Domnului şi-a-nceput să prăpădească poporul”.
47: Atunci Aaron a luat aşa cum îi zisese Moise şi a alergat la obşte; şi iată că-
ncepuse prăpădul în popor
48: şi a stat el aşa în mijlocul morţilor şi-al viilor, şi prăpădul a-ncetat.
„Oare îţi mai este neclară mijlocirea Fiului şi după aceasta? […] Nu socoteşti că Aaron
a fost rânduit de la început ca un chip şi ca o figură a preoţiei Mântuitorului nostru? […] Deci
după ce am primit ca Arhiereu şi Apostol al mărturiei noastre pe Iisus Hristos, să răspândim
peste umbrele lipsite încă de frumuseţe multele culori ale adevărului. Să spunem, deci, că
opunând în mod hotărât voia noastră dogmelor dumnezeieşti şi rânduielilor stăpânului, toţi câţi
locuim pe acest pământ larg şi nemăsurat am jignit fără măsură pe Creator, deşi dorea să ne
bucurăm de cinstea şi slava care era potrivit să le aibă oamenii. De aici ne-a venit stricăciunea
care ne consumă şi ne distruge prin moarte. […] Şi ar fi nimicit pământul, desfăşurându-şi
lărgimea cu neputinţă de străbătut, dacă, prin bunăvoinţa lui Dumnezeu şi Tatăl, n-ar fi pogorât şi
venit la noi, ca dintr-un cort de sus şi din ceruri, Cuvântul Unul Născut al lui Dumnezeu […] ca
să Se facă Arhiereu şi asemenea unei tămâi să Se ofere lui Dumnezeu pentru noi şi să oprească
pieirea. […] Deci oare nu şi prin aceasta se vede că S-a făcut Iisus Mijlocitor între Dumnezeu şi
oameni? Căci începând lupta şi surpându-se vechiul perete despărţitor, s-au apropiat întreolaltă
cele odinioară despărţite, adică Dumnezeu şi omenirea, slujind ca Mijlocitor Hristos şi legând
prin Sine pe cele de jos cu cele de sus”279.
49: Iar morţii, cei ce au murit atunci în prăpădul acela, au fost paisprezece mii
şapte sute de oameni, în afară de cei ce muriseră din pricina lui Core.
50: Aaron s-a întors apoi lângă Moise, la intrarea cortului mărturiei: prăpădul
încetase.
„Dar dacă atunci toată mulţimea poporului a păcătuit, de ce n-au fost toţi pedepsiţi? Mai
ales că din acea răscoală a lui Core […] nici unul n-a scăpat. De ce acolo Dumnezeu a voit să
ucidă toată mulţimea de păcătoşi, iar dincoace numai o parte? Desigur, fiindcă Domnul este plin
de dreptate şi de milosârdie şi-şi arată dragostea Sa prin îngăduinţă, iar severitatea prin
învăţătură. De aceea a aplicat acolo învăţătura, pentru ca pedeapsa tuturor celor vinovaţi să fie
spre îndreptare tuturor. Aici însă a întrebuinţat milosârdia, ca să nu piară tot poporul”280. În plus,
pentru popor au mijlocit Moise şi Aaron, în vreme ce pentru Core, Datan şi Abiron împreună cu
ai lor au cerut pedepsirea.
CAPITOLUL 17 - Adeverirea preoţiei lui Aaron: toiagul odrăslit.
1: Şi a grăit Domnul către Moise, zicând:

2: „Vorbeşte-le fiilor lui Israel şi ia de la ei câte un toiag, un toiag de la fiecare casă
părintească, de la toţi mai-marii lor după casele lor părinteşti, întru totul douăsprezece
toiege, şi numele fiecăruia scrie-l pe toiagul său.
„Prin casă părintească se înţelege aici seminţie, trib; e vorba de cele douăsprezece
279
Sf. Chiril al Alexandriei, Despre Sfânta Treime, I
280
Salvianus, Despre guvernarea lui Dumnezeu, I, 12
64
seminţii ale lui Israel”281.
3: Cât despre numele lui Aaron, să-l scrii pe toiagul lui Levi, căci un toiag va fi
pentru fiecare cap de casă părintească.
4: Şi le vei pune în cortul mărturiei, în faţa chivotului mărturiei, acolo unde Mă
arăt Eu ţie.
5: Şi omul al cărui toiag va odrăsli, el e cel pe care l-am ales; şi aşa voi risipi de la
Mine cârtirea fiilor lui Israel cu care cârtesc împotriva voastră”.
6: Iar Moise le-a grăit fiilor lui Israel; şi toate căpeteniile lor i-au dat toiegele, câte
un toiag de fiecare căpetenie, adică douăsprezece toiege, după cele douăsprezece seminţii
ale lor; iar toiagul lui Aaron era printre toiegele lor.
„Toiagul lui Aaron: pentru creştini este simbolul trupului mort care se întoarce la viaţă,
sau al creştinului care moare şi renaşte în Hristos, sau al lui Hristos Însuşi (Origen, Hom. Num.
9; Iustin, Dialogul cu Trifon 86, 4)”282.
7: Apoi Moise a pus toiegele înaintea Domnului, în cortul mărturiei.
„După Evrei 9, 4, toiagul lui Aaron este pus în chivotul legământului împreună cu
tablele legii şi cu vasul de mană”283. Noi socotim, dată fiind mărimea unui toiag, că acesta a fost
depus în faţa chivotului. Expresia greacă s-ar traduce: în faţa mărturiilor.
8: Şi a fost că a doua zi au intrat Moise şi Aaron în cortul mărturiei; şi iată că
pentru casa lui Levi toiagul lui Aaron odrăslise şi-nmugurise şi-nflorise şi făcuse migdale.
Migdale: Biblia 1688 traduce grecescul καρύα prin nucă. „κάρυον înseamnă orice fel
de fruct dur (nucă, alună, migdală etc.)”284.
9: Atunci Moise a scos toate toiegele de dinaintea Domnului înaintea tuturor fiilor
lui Israel; şi au văzut, şi fiecare şi-a luat toiagul său.
10: Şi a zis Domnul către Moise: „Pune toiagul lui Aaron în faţa [chivotului]
mărturiei, să fie păstrat ca semn pentru fiii neascultării: vor înceta să mai cârtească-
mpotrivă-Mi şi nu vor muri”.
11: Iar Moise şi Aaron au făcut aşa cum Domnul îi poruncise lui Moise; întocmai
au făcut.
Dumnezeu poartă de grijă acelora din care avea să Se nască Hristos; deşi El S-a născut
din tribul Iuda, în genealogia Sa intră şi unii leviţi (ca Aminadab şi Naason). „Fiindcă oricât de
mari şi de mulţi au fost (oamenii virtuoşi din vechime), nici unul n-a vieţuit cu desăvârşire fără
de păcat, ca să poată birui înfrângerea aceea a protopărinţilor şi să vindece rana rădăcinii
neamului şi să fie tuturor celor de după aceia spre sfinţenie, spre binecuvântare şi spre
redobândirea vieţii, lucru pe care l-a văzut El de mai înainte, a ales în cursul timpului neamurile şi
seminţiile din care să se ridice tulpina prealăudată, din care să răsară floarea prin care avea să se
împlinească iconomia mântuitoare a întregului neam omenesc”285. Dumnezeu „l-a ales pe Aaron
preot pentru ca în alegerea de preot să nu precumpănească lăcomia omenească, ci harul lui
Dumnezeu, nu dăruirea de bunăvoie, nici propria alegere, ci chemarea cerească”286. Semnul „este
fără ocoliş, că toiagul este autoritatea preoţească ale cărei porunci nu sunt întotdeauna plăcute, dar
sunt folositoare. De aceea i se porunceşte profetului să ia toiagul de nuc [sau migdal – n. n.], fi-
indcă fructul pomului amintit are scoarţa amară, coaja tare, dar sâmburele gustos, pentru ca, prin
asemănare, profetul să ceară cele amare, dar curate, să nu se teamă a da pe faţă cele rele. La fel
este şi preotul, fiindcă învăţătura lui, deşi unora li se pare vremelnic amară şi rămâne mult timp
în urechile celor prefăcuţi, totuşi, ca şi toiagul lui Aaron, tocmai când se socoteşte că s-a uscat,
281
BBVA, p. 177
282
SEP 1, p. 477
283
SEP 1, p. 477
284
SEP 1, p. 477
285
Sf. Grigorie Palama, 150 de capete despre cunoştinţa naturală, 53
286
Sf. Ambrozie, Scrisori, LXIII, 48
65
tocmai atunci înfloreşte”287. „Pentru a se încredinţa oamenii şi mai mult că harul preoţiei vine de sus
celor învredniciţi, s-a adus câte un toiag de la căpetenia fiecărei seminţii, fiecare fiind însemnat cu
numele celui ce l-a dat. Între ele era şi cel al arhiereului Aaron. Şi fiind aşezate acestea în faţa
altarului, prin ele se arată poporului hotărârea lui Dumnezeu cu privire la preoţie. Căci din toate,
numai toiagul lui Aaron a înflorit şi numai din acest toiag a odrăslit şi s-a copt un fruct. […] Prin
cele întâmplate, toţi au fost învăţaţi să păzească buna rânduială. Iar prin rodul pe care l-a dat toiagul
preotului, (o nucă), se cuvine să înţelegem cum trebuie să fie viaţa preotului: o viaţă înfrânată, aspră
şi vârtoasă în purtarea ei văzută, dar înăuntru, în ascuns, având miezul bun de mâncare, nearătat şi
acoperit, care va fi descoperit atunci când se va coace cu vremea şi când coaja ce-l înconjoară va fi
înlăturată, iar învelişul lemnos se va sparge”288. Aceasta va fi în viaţa viitoare, când vom îmbrăca
trupul cel de slavă, iar miezul cel bun se va descoperi în plină lumină. „Nu ştia oare mai dinainte
Moisi că are să se întâmple aceasta? Negreşit, ştia! Dar, ca să nu se facă tulburare în poporul lui
Israil, a făcut aşa, spre a fi slăvit numele adevăratului şi singurului Dumnezeu”289. Prin odrăslirea
toiagului sunt vestite şi alte taine. „Cine nu ştie că un toiag, căruia i s-a luat coaja, nu va mai odrăsli
niciodată, chiar dacă s-ar înfige în mijlocul râurilor? Dar pentru că Dumnezeu nu urmează naturii
arborilor, ci este făcătorul naturii lor, pentru aceea a făcut să înflorească, să lăstărească şi să
rodească nuci toiagul neroditor, uscat şi lipsit de coajă. Aşadar, Cel care, mai presus de fire, a dăruit
rod toiagului din pricina aceluia care preînchipuia pe adevăratul Arhiereu, n-a dăruit oare Fecioarei
puterea de a naşte din pricina adevăratului Arhiereu?”290. „Toiagul lui Aaron, care era tăiat şi
uscat, a odrăslit fără să aibă reveneala apelor; deşi era sub acoperiş, totuşi a odrăslit ca plantele
care cresc pe câmpii; deşi era aşezat în loc uscat, totuşi într-o singură noapte a făcut roade ca şi
pomii udaţi timp de mulţi ani. Dacă toiagul lui Aaron a înviat ca din morţi, oare Aaron nu
înviază? Dumnezeu, ca să păstreze pentru Aaron arhieria, a făcut minuni printr-un lemn; oare nu
va dărui acestui Aaron învierea?”291. „Precum înmugurirea toiagului şi odrăslirea neaşteptată a
lemnului uscat a fost celor vechi un semn îndestulător că Aaron a fost hirotonit arhiereu prin
hirotonie de sus, aşa călcarea morţii şi învierea vrednică de Dumnezeu a lui Emanuil e o dovadă
strălucită şi vădită şi prea îndestulătoare că El este Dumnezeu după fire. […] Nu e greşit a
socoti că toiagul a fost luat dintr-un migdal. Era în obiceiul celor vechi să folosească acest fel de
toiege. […] Se vorbeşte […] că toiagul de migdal e în stare să alunge somnul, dacă se pune la
capul unora, înfăptuind lucrul acesta prin puterile naturale, dar potrivit voii lui Dumnezeu. […]
Deci toiagul de migdal se poate înţelege, pe drept cuvânt, ca simbol al trezviei. Dar învierea din
morţi a lui Hristos a fost ca o trezire din somn”292.
12: Şi au zis fiii lui Israel către Moise: „Iată că ne-am topit, iată c-am pierit, iată că
ne-am potopit!;
13: tot cel ce se atinge de cortul Domnului, moare. Muri-vom oare până la
unul?...”.
Convins de alegerea lui Aaron, poporul se teme că va pieri asemenea lui Core şi
acoliţilor săi, căci râvniseră toţi la preoţie, împotriva hotărârii dumnezeieşti.
CAPITOLUL 18 - Slujba şi veniturile preoţilor şi leviţilor.
1: Zis-a Domnul către Aaron: „Tu şi fiii tăi, şi-mpreună cu tine casa tatălui tău, voi
veţi purta păcatele cele-mpotriva sfântului locaş; tu şi fiii tăi veţi purta păcatele cele-
287
Sf. Ambrozie, Scrisori, XLI, 2-3
288
289
Sf. Clement Romanul, Epistola către Corinteni, XLIII, 6
290
Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, XII, 28
291
Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, XVIII,12
292
Sf. Chiril al Alexandriei, Închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, X
66
moarte, când decedatul se reîntâlneşte, pe celălalt tărâm, cu rudele şi apropiaţii săi”336.
25: Ia-l pe fratele tău Aaron şi pe Eleazar, fiul său, şi-n faţa întregii adunări îi vei sui
pe muntele Hor.
26: Acolo-l vei dezbrăca pe Aaron de veşminte şi-l vei îmbrăca pe Eleazar, fiul său;
atunci se va adăuga Aaron şi va muri acolo”.
„Oare acest fapt nu înseamnă că noi suntem datori să cunoaştem că un preot trebuie să
sfinţească pe un preot şi să-l îmbrace în veşminte, adică în virtuţile preoţeşti, şi atunci, dacă va
vedea că nu-i lipseşte nimic din veşmintele preoţeşti şi că este cu totul corespunzător, numai
atunci să-l aducă la sfântul altar? Căci, având a se ruga pentru popor, el trebuie să fie ales de
Domnul şi probat de preoţi, ca să n-aibă în el însuşi ceva prin care să supere, datoria lui fiind
aceea de a interveni pentru a curma supărarea altora”337. Aaron a suit pe muntele Hor (= munte),
în imediata vecinătate sudică a Canaanului.
27: Şi a făcut Moise aşa cum îi poruncise Domnul: sub ochii-ntregii adunări i-a suit
pe muntele Hor.
28: Moise l-a dezbrăcat pe Aaron de veşminte şi l-a îmbrăcat cu ele pe Eleazar, fiul
acestuia. Şi a murit Aaron acolo, în vârful muntelui. Iar Moise şi Eleazar s-au pogorât din
munte.
29: Toată obştea a văzut atunci că Aaron murise, şi toată casa lui Israel l-a plâns
timp de treizeci de zile.
La israeliţi, doliul după rudele apropiate dura şapte zile, iar după marile personalităţi se
ţineau treizeci de zile de doliu. Aaron nu a intrat în Canaan, arătând că preoţia legii vechi nu ne
poate duce în tărâmul făgăduit, dar moartea sa n-a fost una obişnuită, ci în vârful muntelui. „Iar
muntele înseamnă faima şi înălţimea şi strălucirea slavei”338.
CAPITOLUL 21 - Şarpele de aramă.
1: Auzind însă regele canaanean din Arad, care locuia Neghebul, că Israel vine pe
drumul dinspre Atarim, a ridicat război asupra lui Israel şi multă robime din ei a robit.
Din Cadeş, evreii au pornit prin Atarim (= ţinuturi) către Arad (= măgar sălbatic), având
de luptat cu regele acestuia. Textul pune, totuşi, o problemă: „Din relatarea iscoadelor trimise în
pământul făgăduinţei, ştim că poporul canaanean locuia spre vest şi în valea Iordanului. Or, în
momentul episodului de faţă, evreii se află la vreo 100 km sud-vest de Marea Moartă şi deci nu
pot fi în contact cu canaaneenii, aflaţi mult mai la nord. Şi Targumul caută o soluţie,
substituindu-l pe regele din Arad cu Amalec”339.
2: Atunci Israel I-a făcut Domnului făgăduinţă şi a zis: „Dacă-mi vei da pe poporul
acesta sub mâna mea, Ţi-l voi aduce-n dar, pe el şi cetăţile lui”.
Ţi-l voi aduce-n dar: „Literal: îl voi da anatemei, în sensul: i-l voi dărui lui Dumnezeu
[…]. O astfel de făgăduinţă făcea parte din ritualul războiului sfânt: întreaga pradă de război –
oameni, animale şi lucruri – Îi aparţinea Domnului, dar, pentru ca nu cumva juruinţa să fie
călcată prin eventuala folosire a prăzii, aceasta era supusă nimicirii totale. De aici, transferul
semantic: a da pe cineva anatemei = a-l da pieirii (blestemul de a se alege din el praful şi
pulberea)”340.
3: Şi a ascultat Domnul glasul lui Israel şi i-a dat pe Canaaneeni sub mâna lui, iar
el i-a adus în dar Domnului, pe ei şi oraşele lor, şi i-a pus locului aceluia numele Horma.
336
NUM, p. 208
337
Sf. Ambrozie, Scrisori, LXIII, 59
338
Sf. Chiril al Alexandriei, Închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, XIII
339
SEP 1, p. 483
340
BBVA, p. 181
76
Septuaginta numeşte locul Anáthema, iar Vulgata, Horma id est anathema. Horma =
nimicire; ofrandă votivă.
4: De la muntele Hor au apucat pe calea cea dinspre Marea Roşie, ca să ocolească
ţara lui Edom. Dar pe drum poporul a început să-şi piardă răbdarea.
5: Şi grăia poporul împotriva lui Dumnezeu şi împotriva lui Moise, zicând: „Ne-ai
scos din Egipt ca să ne omori în pustie? Că aici nu este nici pâine, nici apă, şi sufletul ni s-
a scârbit de această hrană sărăcăcioasă”.
Hrana de care s-au scârbit israeliţii era mana cea pogorâtă din cer. „Dacă ne-am umilit
prin lenevia noastră, să hulim hrana duhovnicească?”341.
6: Atunci a trimis Domnul asupra poporului şerpii ucigaşi care muşcau poporul; şi
mult popor a murit dintre fiii lui Israel.
Biblia Hebraica are hanekhaşim haşerafiym (= şerpi arzători), desemnând o specie
foarte veninoasă de şerpi. „Aceşti şerpi sunt calificaţi în chip deosebit în diferitele traduceri:
arzători, înaripaţi, ucigători, cruzi. Şaraph este numele comun pentru şarpe, dar după
Deuteronom 8, 15 şerpii şaraph trebuie să fi fost o specie deosebită de şerpi, o spaimă a pustiei,
cu muşcătură grabnic ucigătoare. Şarpele care, în templele egiptene, împodobea fruntea zeiţei
Isis, era considerat ca un simbol al vieţii”342.
„Dumnezeu a rânduit ca tot şarpele să-i muşte pe israeliţi; şi ei mureau – pentru că prin
şarpe s-a făcut de Eva călcarea de poruncă – ca să le arate că, din pricina călcării de poruncă,
vor fi daţi să sufere moartea”343.
7: Şi ducându-se poporul la Moise, a zis: „Păcătuit-am vorbind împotriva
Domnului şi-mpotriva ta; roagă-te tu Domnului, ca să-ndepărteze şerpii de la noi”. Şi
Moise I s-a rugat Domnului pentru popor.
8: Iar Domnul a zis către Moise: „Fă-ţi un şarpe şi pune-l pe un stâlp; şi va fi că tot
omul atins de muşcătură şerpească, de se va uita la el, va trăi”.
9: Şi a făcut Moise un şarpe de aramă şi l-a pus pe un stâlp; şi când un şarpe
muşca vreun om, acela privea la şarpele cel de aramă şi trăia.
Prin stâlp e tradus ebraicul nes ori grecescul simion; Vulgata are signo. „Cuvântul
original, atât în ebraică (nes) cât şi în greacă (simion) înseamnă steag, drapel, fanion (steagul de
pe cortul unui general, pavilionul unei nave). Prin asociere, cuvântul a însemnat apoi prăjina care
susţine steagul, stâlpul care poartă emblema. În principal, însă, grecescul simion se traduce semn;
prin extensie, semnificaţie. Valoarea simbolică (semnificativă) a acestui episod vechi-testamentar
va fi consemnată în Ioan 3, 14 , el prefigurând mântuitoarea înălţare pe cruce a lui Iisus
Hristos”344. „La autorii creştini, şarpele de aramă e socotit o prefigurare a lui Iisus, înălţat pe
crucea mântuirii (cf. Ioan 3, 14). Barnaba consideră şarpele un simbol al crucii care vindecă
(Epistola XII, 6). În Adv. haer. IV, 2, 7 şi 24, 1, Irineu vede în muşcătura şarpelui din rai un
simbol al păcatului originar, iar în şarpele de aramă un simbol al Fiului lui Dumnezeu răstignit pe
cruce”345.
„În Scriptură, crucea e numită semn. Moise, zice Scriptura, a făcut un şarpe şi l-a pus pe
semn, adică pe o cruce. Avem aici un semn care ne arată ceva neaşteptat şi nevăzut: propriu-zis şi
iudeii îl vedeau, dar era înţeles numai de minţile pătrunzătoare”346. „Şarpele spânzurat pe stâlp
este tipul patimii mântuitoare care s-a săvârşit pe cruce; de aceea, (toţi) câţi priveau către el (cu
credinţă) erau salvaţi”347. „Când Moisi a răstignit şarpele, a preînchipuit crucea, pentru ca cel
muşcat de şarpele cel viu să se mântuie prin credinţă uitându-se la şarpele cel de aramă. Apoi,
341
Isaia Pustnicul, 29 de cuvinte, XXV,25
342
NUM, p. 208
343
Barnaba, Epistola, XII, 5
344
BBVA, p. 181
345
SEP 1, p. 484
346
Sf. Vasile cel Mare, Epistole, 260, VIII
347
Sf. Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, XIV
77
dacă un şarpe de aramă răstignit mântuie, oare nu mântuie Fiul întrupat al lui Dumnezeu când
este răstignit?”348. „Şarpele, deşi era mort, a fost înălţat în triumf pe lemn, iar lemnul mântuieşte
pe cei credincioşi, care privesc la duşmanul omorât. Tot astfel a fost pironit Hristos, care nu ştia
de păcat, într-un trup al păcatului”349. „În vremea legii celei vechi, Dumnezeu a poruncit lui Moise
să facă un şarpe de aramă, să-l înalţe şi să-l pironească în vârful unui lemn. Toţi aceia care,
muşcaţi fiind de şerpi, priveau la şarpele de aramă, se vindecau. Aceasta s-a făcut cu un rost
anumit şi anume: cei ce erau copleşiţi de grijile pământeşti, de închinarea la idoli, de plăcerile
(sugerate) de satan şi de orice impietate, (erau obligaţi) în felul acesta – fie şi pentru puţin timp –
să-şi ridice privirea de la cele de jos către cele de sus, apoi de la acelea să se înalţe (cu gândul şi
mai sus), către Cel Preaînalt; sporind câte puţin şi devenind fiinţe superioare, să afle că El,
(Dumnezeu), este superior întregii creaturi”350. E aici şi un argument împotriva iconoclasmului:
„Spuneţi-mi, aşadar, oare nu Dumnezeu a fost acela care a poruncit, prin Moisi, să nu se facă de
către voi, nicidecum, nici chip, nici asemănare, nici a celor din cer de sus, nici a celor de pe
pământ şi, cu toate acestea, în pustiu, El a fost acela carte a făcut să se ridice, prin Moisi, şarpele
de aramă, pe care l-a aşezat ca semn prin care erau mântuiţi cei muşcaţi de şarpe şi că, pentru
aceasta, El nu poate fi învinuit de nici o nedreptate? Căci […] prin aceasta El a propovăduit o
taină, prin care a nimicit puterea şarpelui, care a lucrat şi călcarea săvârşită de Adam, şi a dăruit
mântuirea celor ce cred în Acesta, Care avea să fie răstignit prin semnul acesta, de muşcăturile
şarpelui, care sunt faptele cele rele, idolatriile şi alte nedreptăţi. Căci, dacă nu ar trebui să se
înţeleagă aceasta, atunci spuneţi-mi, pentru care motiv Moisi a ridicat şarpele de aramă ca semn,
poruncind ca cei muşcaţi să privească la el, iar cei muşcaţi se vindecau cu toate că El a poruncit
ca, întru nimic, să nu se facă vreo asemănare a cuiva”351. „Domnul nostru Iisus Hristos S-a ase-
mănat cu şarpele de aramă. Căci fiind şarpele duşman, auzindu-l Adam, s-a făcut şi el duşmanul
lui Dumnezeu. Dar Domnul nostru Iisus Hristos S-a făcut om desăvârşit în toate, afară de păcat
(Evrei 4,15), după asemănarea lui Adam, pentru noi. Dar şarpele de aramă este asemenea celui
ce s-a făcut duşman al lui Dumnezeu, dar nu are gând rău, nici venin, nici răutate, nici nu se
încovoaie, nici nu suflă, nici nu are suflarea vrăjmaşului. Chipul acesta l-a dat Sieşi Iisus Hris-
tos, până ce va stinge veninul pe care l-a primit Adam din gura şarpelui şi se va întoarce firea,
devenită contrară firii, la starea cea după fire”352. „Unora, pofta celor nebuneşti le-a adus şerpii,
care prin muşcătura lor au vărsat în cei muşcaţi veninul ucigător. Dar marele legiuitor, printr-un
chip de şarpe, a făcut neputincioasă puterea fiarelor adevărate. […] Un leac împotriva acestor
patimi rele este curăţirea adusă sufletelor prin taina dreptei credinţe. Punctul de căpetenie în
taina celor crezute este privirea la patima Celui ce a primit să pătimească pentru noi. Iar patima
este crucea. Deci cel ce priveşte spre ea, cum spune cuvântul, nu va fi vătămat de veninul
poftei. Iar a privi spre cruce înseamnă a-ţi face toată viaţa moartă şi răstignită pentru lume,
nemişcată spre nici un păcat, […] pironindu-ţi trupul prin frica de Dumnezeu. Iar pironul care
potoleşte trupul este înfrânarea. Fiindcă deci pofta nebunească scoate din pământ şerpi
otrăvitori (căci orice vlăstar al poftei este ca un şarpe), legea ne-a arătat de mai înainte ce se va
vedea pe lemn. Iar aceasta este o asemănare a şarpelui şi nu un şarpe, precum spune şi dumne-
zeiescul Pavel: Întru asemănarea trupului păcatului (Romani 3, 5). Iar adevăratul şarpe este pă-
catul; şi cel pornit spre păcat îmbracă firea şarpelui. Deci omul se eliberează de păcat prin Cel
ce a luat chipul păcatului şi S-a făcut ca noi, care ne-am abătut spre chipul şarpelui. Prin El,
moartea din muşcături e oprită, dar fiarele însele nu sunt ucise. Iar fiare numesc poftele. Asupra
celor ce privesc la cruce, moartea înspăimântătoare a păcătoşilor nu are putere; dar pofta sălăş-
luită în trup împotriva Duhului nu s-a pierdut cu totul, pentru că şi în cei credincioşi lucrează de
multe ori muşcăturile poftei. Dar cel ce priveşte spre Cel înălţat pe lemn îşi vindecă boala,
348
Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, XIII, 20
349
350
Sf. Macarie Egipteanul, Omilii duhovniceşti, XI, 8
351
Sf. Iustin Martirul, Dialogul cu iudeul Trifon, XCIV
352
Isaia Pustnicul, 29 de cuvinte, XXV, 15
78
risipind veninul prin frica poruncii ca printr-un leac. Iar că şarpele ridicat în pustie este chipul
tainei crucii ne învaţă limpede glasul Domnului, când zice: Precum Moise a înălţat şarpele în
pustie, aşa trebuie să fie înălţat Fiul Omului (Ioan 3, 14). Dar păcatul îşi urmează drumul său într-
o continuare a răutăţii, întrucât muşcătura şerpilor făcându-se neputincioasă celor ce privesc spre
asemănarea şarpelui (înţelege, desigur, că este vorba de un chip), înşelătorul mult iscusit al nostru
născoceşte alt meşteşug al păcatului”353. Diavolul nu renunţă în tentativa de a ne trage de partea
sa, cât suntem în veacul acesta; când nu ne poate atrage la patimi grosiere, încearcă momeli mai
subtile, precum înalta părere de sine ori erezia; dar Hristos ne dă putere să călcăm peste şerpi şi
peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului (Luca 10, 19). „Deci Hristos e şarpe, ca Cel ce a
luat asemănarea păcatului, când S-a făcut om. Dar dacă Îl privim spiritual, va fi mai presus de
stricăciune şi va învinge moartea şi va dispreţui muşcăturile şi nu se va teme de mulţimea celor ce
aruncă din ei otravă. Iar pe Hristos Îl vom vedea înţelegând drept tainele din El şi crezând
neclintit că, fiind Dumnezeu după fire, S-a făcut om. Dar, deşi S-a făcut în asemănarea răutăţii, a
rămas nu mai puţin bun. Căci S-a făcut ca noi nu ca să se arate împreună cu noi rău, ci ca să ne
facă pe noi buni, preschimbându-ne prin Duhul spre tot soiul de virtuţi. […] Iar şarpele era de
aramă pentru buna şi frumoasa răsunare a propovăduirii dumnezeieşti şi evanghelice”354.
10: Fiii lui Israel s-au ridicat apoi de acolo şi şi-au pus tabăra la Obot.
11: Iar după ce s-au ridicat şi din Obot, şi-au aşezat tabăra la Iie-Abarim, dincolo,
în pustia din faţa Moabului, către soare-răsare.
12: De acolo s-au ridicat şi şi-au pus tabăra în valea Zared.
13: Ridicându-se apoi şi de acolo, şi-au aşezat tabăra dincolo de Arnon, în pustia
care e în afara hotarelor Amoreilor; căci Arnonul este hotarul Moabului, între Moab şi
Amorei.
Iosif Flaviu „(AI IV, 85) precizează că Arnonul izvorăşte din munţii Arabiei, curge prin
pustiu şi se varsă în lacul Asphaltit (= Marea Moartă)”355.
14: De aceea se şi zice la carte:
15: „Războiul Domnului a-nvăpăiat Zoobul şi curgerile Arnonului, iar curgerile le-
a dus în locaşul Arului şi le-a făcut vecine cu hotarul Moabului”.
Israel a ajuns la răsărit de Iordan; despre popasurile sale vom vorbi la capitolul 33. Cum
rezultă din textul biblic, vechii evrei aveau şi alte cărţi, în afara celor păstrate în Scriptură, cărţi
care s-au pierdut; între acestea, Cartea războaielor Domnului, menţionată numai aici. „În
versiunea ebraică, versetele 14 şi15 exprimă un citat din Cartea Războaielor Domnului, o veche
culegere de texte epice, astăzi pierdută; de altfel, fragmentul menţionează două nume (Maheb şi
Sufa) complet necunoscute, într-un context obscur. Septuaginta oferă un text mai limpede, asupra
unui război al lui Iahve, în care verbul floghízo (= a învăpăia; a nimici prin foc; a arde), cu nuanţa
a mâna pe cineva sau ceva cu bici de flacără, este folosit aproape aidoma ca în Ieşirea 9, 24
(focul ca factor dinamic al apei): Zoobul [Biblia 1982: Vaheb] este un afluent al Arnonului, iar
acesta, la rândul său, îşi adună apele în bazinul oraşului Ar, localitate situată pe hotarul nordic al
Moabului”356.
16: De acolo s-au îndreptat spre Beer. Aceasta-i fântâna despre care a zis Domnul
lui Moise: „Adună poporul şi le voi da apă să bea”.
17: Atunci a cântat Israel la fântână cântarea aceasta:
„Cântaţi-i:
18: Fântâna pe care voievozii au săpat-o,
pe care-mpăraţii neamurilor au deschis-o
întru-mpărăţia lor,
353
354
Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Numeri
355
SEP 1, p. 485
356
BBVA, p. 181
79
Această divinitate a războiului (pe care grecii au identificat-o cu Ares) este reprezentată pe stela
lui Şihan – sec. IX-VIII î. Hr.)”364.
30: De la Heşbon pierit-au pruncii până la Dibon,
chiar şi femeile-au fost arse de foc în Moab”.
Poemul „pare a fi o baladă amoreeană despre care nu se ştie sigur dacă fusese sau nu
inclusă în Cartea Războaielor Domnului. Oricum, textul era menit să demonstreze că Moabiţii
îşi pierduseră de multă vreme drepturile asupra acestui teritoriu”365. Sunt cântate victoriile lui
Sihon asupra poporului lui Camos (= cel care aserveşte), zeul moabiţilor. Moabiţii au fost bătuţi
în Ar-Moab (= cetatea urmaşilor tatălui), Dibon (= ţinut mlăştinos), Nofa (= mireasmă) şi
Medeba (= izvor de putere).
31: Şi aşa s-a aşezat Israel în toate cetăţile Amoreilor.
32: De acolo a trimis Moise să iscodească Iazirul, pe care l-a luat împreună cu
satele lui şi i-a alungat pe Amoreii care locuiau acolo.
33: Şi întorcându-se, s-a suit în cale spre Vasan. Iar Og, regele Vasanului, le-a ieşit
înainte la Edrei, cu tot poporul său, ca să se războiască cu ei.
„Prima menţionare a Basanului (ebr. Başan), care este un podiş înalt, fertil, situat la nord
de Yarmuk, de-a lungul lacului Tiberiadei”366.
34: Şi a zis Domnul către Moise: „Să nu te temi de el, că-n mâinile tale l-am dat, pe
el şi tot poporul lui şi toată ţara lui, şi vei face cu el aşa cum ai făcut cu Sihon, regele
Amoreilor, cel ce locuia în Heşbon”.
35: Şi l-a bătut, pe el, pe fiii lui şi tot poporul lui, de n-a lăsat viu pe nici unul din ai
lui, şi le-a cuprins ţara.
Evreii cuceresc cetatea amorită Iezer (= folositor), apoi înving pe Og (= uriaş), regele
Vasanului. Vasan (= ţară întinsă) îngloba numeroase cetăţi importante. Astfel, Israel ajunge să
stăpânească teritorii însemnate la răsărit de Iordan, consolidându-se în vederea cuceririi
Canaanului.
CAPITOLUL 22 – Istoria lui Balaam.

„Cap. 22 inaugurează partea finală a cărţii şi de aici încolo vom afla un conglomerat de
legi, regulamente şi istorisiri formulate în timpul israeliţilor în Moab. Dintre acestea din urmă
se remarcă, fără îndoială, istoria lui Valaam, cu asina sa grăitoare”367.
1: Şi dac-au plecat de acolo, fiii lui Israel şi-au pus tabăra la apus de Moab, lângă
Iordan, în faţa Ierihonului.
2: Iar Balac, fiul lui Sefor, a văzut tot ceea ce Israel le făcuse Amoreilor.
„Referinţe despre Balac, mai cu seamă în privinţa delegaţiei trimise la Valaam, se găsesc
şi în Deuteronom 23, 5, Iosua 24, 9 şi Judecători 11, 25”368.
3: Şi tare s-a-nfricoşat Moab de poporul acesta, pentru că era mult la număr; şi s-
a-ngrozit Moab în faţa fiilor lui Israel.
4: Şi a zis Moab către bătrânii Madianului: „Gloata asta va-nghiţi acum tot ce e-
mprejurul nostru aşa cum înghite boul verdeaţa de pe câmp”. La vremea aceea însă rege
al Moabiţilor era Balac, fiul lui Sefor.
Balac (= descărcător), fiul lui Sefor (= pasăre), s-a înspăimântat de Israel; Moabiţii
caută ajutor la madianiţi care, vremelnic, le-au fost vecini. Israel e comparat cu un bou care
364
SEP 1, p. 487
365
BBVA, p. 182
366
SEP 1, p. 487
367
NUM, p. 208
368
NUM, p. 208
82
paşte totul împrejurul său. „Aşa am înţeles eu de la unul din bătrânii dascăli care tâlcuia textul
din cartea Numerilor, unde se spune: Această sinagogă va înghiţi sinagoga noastră, cum
mănâncă boul iarba câmpului. El a explicat pentru ce s-a întrebuinţat o astfel de asemănare,
[…] pentru a face să se înţeleagă, în acest loc, că sinagoga Domnului care ne-a precedat prin
sfinţi va înghiţi cu limba şi gura sinagoga vrăjmaşă, cu alte cuvinte, ea va zdrobi pe vrăjmaşii
noştri prin rugăciunile şi mijlocirile ei”369. Israel paşte neamurile spre a le pregăti intrarea în
Biserică.
5: Acesta a trimis soli la Balaam, fiul lui Beor, în Petor - care se află pe Râu, în ţara
fiilor poporului său - ca să-l cheme, spunându-i: „Iată a ieşit un popor din Egipt şi a
acoperit faţa pământului şi iată că stă-mpotriva mea.
6: Vino deci acum şi blesteamă-mi poporul acesta, că-i mai tare decât mine; poate că
atunci voi fi în stare să ucid o parte din el şi să-l alung din ţară. Eu ştiu că cel pe care tu îl
binecuvintezi este binecuvântat şi cel pe care tu îl blestemi este blestemat”.
7: S-au dus deci bătrânii din Moab şi bătrânii din Madian cu mâinile pline de daruri
pentru vrăji; şi ajungând la Balaam, i-au spus cuvintele lui Balac.
Valaam (= cel care mistuie), fiul lui Beor (= flacără), era un ghicitor din Petor (=
tălmăcirea viselor), oraş mesopotamian situat în apropiere de Haran. Noul Testament (II Petru 2,
15; Apocalipsa 2, 14) şi Părinţii Bisericii au aprecieri foarte aspre la adresa lui Valaam. Din
datele ce le avem despre el, Valaam poate fi zugrăvit drept un personaj sincretist, oportunist şi
enigmatic.
Daruri pentru vrăji: „gr. τα μαντεια, literal: cele pentru ghicit. S-ar putea înţelege şi în
sensul de material necesar pentru ghicit, dar două texte din Noul Testament spun că Balaam a
iubit plata nedreptăţii (II Petru 2, 15) şi că a fost rătăcit de dorinţa plăţii (Iuda 11)”370.
8: Iar el le-a zis: „Rămâneţi aici peste noapte, iar eu vă voi răspunde prin ceea ce-
mi va spune Domnul”. Şi au rămas căpeteniile lui Moab la Balaam.
9: Atunci a venit Dumnezeu la Balaam şi a zis: „Ce e cu oamenii aceştia care sunt
la tine?”
A venit Dumnezeu: „Dumnezeu i S-a arătat printr-un vis sau printr-o vedenie”371.
10: Iar Balaam a zis către Dumnezeu: „Balac, fiul lui Sefor, regele Moabului, i-a
trimis la mine să-mi spună:
11: Iată, a ieşit din Egipt un popor şi a acoperit faţa pământului şi iată că stă-
mpotriva mea; vino dar de mi-l blesteamă, doar l-aş putea birui şi alunga din ţară”.
12: Dumnezeu însă a zis către Balaam: „Nu te vei duce cu ei şi nici nu vei blestema
poporul acela, că este binecuvântat”.
13: Dimineaţa s-a sculat Balaam şi a zis către bătrânii lui Balac: „Duceţi-vă la
stăpânul vostru, că nu mă lasă Dumnezeu să merg cu voi”.
14: Sculându-se deci căpeteniile Moabului, au venit la Balac şi i-au spus: „Balaam
n-a vrut să vină cu noi”.
15: Atunci Balac a trimis alţi bătrâni, mai mulţi şi mai însemnaţi decât aceia.
16: Şi venind aceştia la Balaam, i-au zis: „Aşa grăieşte Balac al lui Sefor: Rogu-te,
nu pregeta să vii până la mine,
17: căci cu cinste mare te voi cinsti şi-ţi voi face toate câte-mi vei spune, numa’ vino
de-mi blesteamă poporul acesta”.
18: Iar Balaam, răspunzând, a zis către bătrânii lui Balac: „Chiar de mi-ar da
Balac casa sa plină de argint şi de aur, nu pot să calc porunca Domnului Dumnezeului
meu şi să fac ceva mic sau mare, după bunul meu plac.
19: Acum însă rămâneţi şi voi aici peste noapte, ca să ştiu ce-mi va mai spune
369
Origen, Omilii la Cartea Iosua, XVI, 5
370
SEP 1, p. 488
371
BBVA, p. 183
83
Domnul”.
20: Şi a venit Dumnezeu la Balaam noaptea şi i-a zis: „De vreme ce oamenii aceştia
au venit să te cheme, scoală-te şi du-te cu ei; dar numai ceea ce-ţi voi spune Eu, aceea să
faci!”
21: A doua zi s-a sculat Balaam, şi-a pus samarul pe asina sa şi s-a dus cu bătrânii
Moabului.
„După tradiţia iudaică, Valaam acceptă în cele din urmă invitaţia lui Balac, dar pare-se
din vanitate şi cupiditate, fără să înţeleagă mai profund interdicţia divină. Faptul de a duce
daruri devinilor era un obicei răspândit în vremea aceea. Şi israeliţii îl practicau (cf. I Regi 9, 7)
dar, dacă era vorba de un mag străin, foloseau un cuvânt dispreţuitor”372.
22: Dar se aprinsese mânia lui Dumnezeu pentru că s-a dus, iar îngerul lui
Dumnezeu s-a sculat ca să-l împiedice în timp ce el şedea pe asina sa, însoţit de două slugi
ale sale.
Versetul pare a contrazice cele spuse mai înainte, dar Dumnezeu poate răspunde
gândurilor noastre, în funcţie de oscilaţiile acestora; Balaam gândea, poate, să accepte cererea
lui Balac, în pofida interdicţiei divine. „Schimbarea de atitudine a lui Dumnezeu, care îi
reproşează lui Balaam că a pornit la drum după ce El însuşi i-o poruncise (v. 20), a prilejuit
multe comentarii. Un Targum subînţelege: [pentru că mergea] să-i blesteme. Theodoret (Qu.
Num. 41) presupune că Domnul a voit să arate ce mare grijă are faţă de poporul Său”373.
23: Asina l-a văzut atunci pe îngerul lui Dumnezeu proptit în drum, cu sabia
ridicată-n mână; asina s-a abătut din drum şi a luat-o pe câmp; iar el îşi bătea asina cu
toiagul, ca s-o întoarcă la drum.
Pornind de la acest loc, Sfântul Grigorie Palama arată că nu trebuie confundată lumina
necreată cu îngerii, pentru a nu pune „pe văzătorii de Dumnezeu în rând cu asina lui Valaam,
fiindcă s-a scris şi despre ea că a văzut un înger”374.
24: Dar îngerul lui Dumnezeu a stat în drumeagul dintre răzoarele viilor, cu gard
într-o parte şi gard în cealaltă;
25: iar asina, văzându-l pe îngerul lui Dumnezeu, s-a tras către gard şi i-a strâns lui
Balaam piciorul în gard, iar el a-nceput din nou s-o bată.
26: Îngerul lui Dumnezeu însă a mers mai departe şi a stat la loc strâmt, unde nu era
chip să te abaţi nici la dreapta, nici la stânga.
27: Iar asina, văzându-l pe îngerul lui Dumnezeu, s-a culcat sub Balaam; şi s-a
mâniat Balaam şi-şi bătea asina cu toiagul.
28: Dar Dumnezeu a deschis gura asinei, iar ea a zis către Balaam: „Ce ţi-am făcut
eu, de mă baţi acum pentru a treia oară?”
29: Iar Balaam a zis către asină: „Pentru că ţi-ai râs de mine; de-aş fi avut cuţit în
mână, pe loc te-aş fi ucis”.
30: A zis asina către Balaam: „Au nu sunt eu asina ta, pe care-ai umblat din tinere-
ţile tale şi până-n ziua de azi? Crezi oare că din nesăbuinţă ţi-am făcut ţie asta?” Iar el a zis:
„Nu”.
„Faptul că animalele pot vorbi era un lucru acceptat de israeliţi şi ei credeau că, înainte de
cădere, oamenii şi animalele vorbeau aceeaşi limbă”375. Nici pentru noi nu e de neconceput
grăirea cu animalele, însă acest dar îl au mai cu seamă cei ajunşi la sfinţenie şi care au restaurat în
ei, prin har, omul primordial. „De crezi că […] Cel ce a deschis gura asinei poate să o deschidă şi
pe a ta şi să te înţelepţească, să te cuminţească şi să-ţi dea putere, toate ţi le va da, frate, Dum-
nezeu, precum nu şti”376. „Cel cu mintea smerită se fereşte de voia sa ca de o amăgitoare şi, în
372
NUM, p. 209
373
SEP 1, p. 489
374
Despre sfânta lumină, 10
375
NUM, p. 209
376
Sf. Varsanufie, Scrisori duhovniceşti, 360
84
cererile lui către Domnul, învaţă şi ascultă cu credinţă neşovăitoare. El nu ia aminte la vieţuirea
învăţătorilor, ci predă grija de sine lui Dumnezeu, Care a învăţat pe Valaam cele de trebuinţă şi
prin asină”377. De vom căuta să descoperim voia lui Dumnezeu, El ne va vorbi şi prin cei şi cele
din jurul nostru; însă această învăţătură o primesc doar cei smeriţi, Valaam fiind un caz
excepţional, căci acolo se manifesta grija divină faţă de Israel.
31: Atunci Dumnezeu a deschis ochii lui Balaam, iar acesta l-a văzut pe îngerul
Domnului proptit în drum, cu sabia ridicată-n mână; şi s-a plecat şi s-a-nchinat în faţa lui.
32: Iar îngerul lui Dumnezeu i-a zis: „De ce ţi-ai bătut acum asina pentru a treia
oară? Iată, eu am ieşit să te împiedic, deoarece acest drum al tău nu-mi e pe plac;
33: şi asina, văzându-mă, de trei ori s-a abătut pân-acum de dinainte-mi; dacă ea
nu s-ar fi abătut, acum eu pe tine te-aş fi ucis, iar pe ea aş fi cruţat-o”.
34: Zis-a Balaam către îngerul Domnului: „Păcătuit-am, că n-am ştiut că tu erai
proptit în drumul meu. Iar acum, dacă asta nu-ţi place, mă voi întoarce”.
35: Zis-a îngerul lui Dumnezeu către Balaam: „Du-te cu oamenii aceştia, dar să
grăieşti numai ceea ce-ţi voi spune eu!” Şi s-a dus Balaam cu bătrânii lui Balac.
Cu alte cuvinte, îngerul îi spune: „nu (vei zice) ceea ce vrei, ci ceea ce eşti silit să spui.
Vei da cuvintelor Mele glas precum răsunetul unei unelte de cântat. Eu sunt Cel care vorbeşte,
nu tu, care faci să răsune ceea ce auzi” 378. „Istorisirea vorbeşte de un ghicitor sau prezicător care,
având puterea dintr-o oarecare lucrare vătămătoare a demonilor şi a vrăjmaşilor, a fost plătit de
către stăpânitorul (moabiţilor) pentru a vătăma prin blestem pe cei ce vieţuiau după voia lui Dum-
nezeu. Dar el a prefăcut blestemul în binecuvântare. Prin aceasta noi înţelegem […] că nici
vrăjitoria nu poate lucra împotriva celor ce vieţuiesc în virtute, ci că cei ce sunt susţinuţi de
ajutorul dumnezeiesc biruiesc orice uneltire. Iar că cel amintit se ocupa cu vrăjitoria, ne
mărturiseşte istoria când spune că săvârşea prin mână vrăjile şi era sfătuit de păsări şi înainte de
toate era învăţat prin glasul asinei despre cele viitoare pe care voia să le afle. Glasul asinei (din
obişnuinţa ce o avea de a înţelege glasurile cele necuvântătoare printr-o lucrare diavolească),
Scriptura ni-l înfăţişează ca fiind articulat. Aceasta ne arată că cei luaţi în stăpânire de o astfel de
înşelăciune a dracilor ajung până acolo că primesc ca prin cuvânt învăţătura născută în ei de
calitatea sunetului animalelor simţită de ei. Deci luând aminte la cele prin care era amăgit până
acum, de data aceasta a fost învăţat că cei împotriva cărora a fost plătit se bucură de o putere
nebiruită”379.
36: Când a auzit Balac că vine Balaam, i-a ieşit în întâmpinare în oraşul moabit care
este lângă hotarul de la Arnon, chiar la hotar.
37: Şi a zis Balac către Balaam: „Oare n-am trimis eu la tine să te cheme? De ce n-ai
venit la mine? Crezut-ai cumva că eu nu pot să te cinstesc?”
38: Şi a zis Balaam către Balac: „Iată, am venit la tine. Crezi tu că eu pot acum să-ţi
spun orice? Cuvântul pe care mi-l va pune Dumnezeu în gură, pe acela-l voi grăi!”
„Heirich Schneider afirmă că Valaam insinuează aici o hotărâre şovăielnică de a rosti numai
cuvântul Domnului (HS 406), ceea ce s-ar putea înţelege şi din Biblia 1688: acum putearnic voi fi a
grăi ceva?”380.
39: Apoi s-a dus Balaam cu Balac şi au venit la Kiriat-Huţot.
40: Atunci a-njunghiat Balac oi şi boi şi i-a trimis lui Balaam şi bătrânilor care erau cu
el.
41: Şi a fost că a doua zi de dimineaţă l-a luat Balac pe Balaam şi l-a suit pe Bamot-
Baal, şi i-a arătat de acolo o parte din popor.
După ce s-au întâlnit, Balac şi Balaam au mers în cetatea moabită Chiriat-Huţot (=
377
Sf. Ioan Scărarul, Scara, XXV, 49
378
Sf. Ambrozie, Scrisori, L, 5
379
380
NUM, p. 209
85
cetatea drumurilor; cetăţile sălaşelor), localitate necunoscută; în dimineaţa celei de a doua zile,
ei au suit pe Bamot-Baal (= înălţimile Stăpânului; înălţimile lui Baal), probabil un vârf de pe
creasta muntelui Atarus; de aici au putut vedea o parte a poporului israelit.
CAPITOLUL 23 - Balaam îi binecuvintează pe Israeliţi.
1: Atunci a zis Balaam către Balac: „Zideşte-mi aici şapte jertfelnice şi pregăteşte-mi
şapte viţei şi şapte berbeci”.
Sunt „jertfele obişnuite la devinii orientali înainte de pronunţarea unui masal şi care,
uneori, erau întovărăşite de un ritual foarte complicat şi repetat de 8 ori, de data aceasta se
aduce pe şapte altare, ceea ce, după importanţa (acestui număr), presupune că aici e vorba de un
ritual neobişnuit, de la care se aşteaptă intensificarea forţelor magice ale devinului”381. Ebraicul
maşal (gr. parávoli; lat. parabola) înseamnă incantaţie sau poem. „Cele şapte parabole ale lui
Balaam sunt mesaje primite de la Dumnezeu şi adresate lui Balac”382.
2: Şi a făcut Balac după cum zisese Balaam şi au jertfit câte un viţel şi câte un
berbec pe fiecare jertfelnic.
3: Apoi a zis Balaam către Balac: „Stai lângă jertfa ta. Eu mă duc, că poate mi Se
va arăta Dumnezeu în întâmpinare; şi ce-mi va descoperi El, aceea îţi voi spune”. Şi a
rămas Balac lângă jertfa sa, iar Balaam s-a dus să-L întrebe pe Dumnezeu, şi s-a dus de-a
dreptul.
S-a dus de-a dreptul: „sensul exact: fără abatere, fără să aibă îndoieli fără nici o
şovăire lăuntrică. În Versiunea Ebraică: s-a dus într-un loc înalt sau: pe un munte golaş”383.
4: Şi i S-a arătat Dumnezeu lui Balaam şi a zis Valaam către El: „Am zidit şapte
jertfelnice şi am ridicat câte un viţel şi câte un berbec pe fiecare jertfelnic”.
5: Iar Domnul a pus cuvânt în gura lui Balaam şi a zis: „Întoarce-te la Balac, şi aşa
să-i spui!”
„A pune Dumnezeu cuvânt în gura cuiva: a-l înzestra cu darul profetic”384
6: Şi s-a întors la el, şi iată că el stătea lângă arderile-lui-de-tot, şi toate căpeteniile
Moabului erau cu el. Şi Duhul lui Dumnezeu a fost peste [Balaam], iar el şi-a rostit
poemul, zicând:
Poemul echivalează ebraicul maşal, amintit şi la versetul 1, care poate însemna poem,
incantaţie sau proză ritmată.
7: „Din Mesopotamia m-a chemat Balac,
regele Moabului, din munţii Răsăritului, zicând:
Vino şi mi-l blesteamă pe Iacob,
vino şi mi-l osândeşte pe Israel!
8: Cum îl voi blestema pe cel ce Dumnezeu nu-l blesteamă?
Cum îl voi osândi pe cel ce Dumnezeu nu-l osândeşte?
9: Că de pe vârful munţilor îl voi vedea,
şi de pe dealuri îl voi cunoaşte:
iată un popor care locuieşte deoparte,
cel ce cu alte neamuri nu se numără.
10: Cine-a numărat seminţia lui Iacob?
şi cine va socoti puzderia lui Israel?
Să moară sufletul meu ca sufletele drepţilor,
fie urmaşii mei precum urmaşii lor!”
381
NUM, p. 209
382
SEP 1, p. 491
383
BBVA, p. 184
384
BBVA, p. 184
86
Primind dar profetic, Balaam cere „să moară această viaţă trupească, pentru ca sufletele
celor drepţi să capete harul acelei vieţi veşnice. În aceasta se va descoperi atunci măreţia
legământului ceresc şi a Sfântului Botez, prin a căror lucrare oamenii sunt izbăviţi de vechea
osândă şi de lucrarea celor nedrepţi, ajungând în tovărăşia celor drepţi, să se înalţe şi la bunele
obiceiuri ale acestora”385. Finalul maşalului vorbeşte de o moarte a sufletului vrednică de dorit:
„sufletul e muritor, şi anume, e fericit dacă moare păcatului. De o astfel de moarte voia să
vorbească Valaam în proorocia lui, atunci când a grăit sub insuflarea Duhului Sfânt: să moară
sufletul meu moartea drepţilor acestora. Aşadar, cu gândul la această moarte a făcut Valaam în
chip minunat acea proorocie exprimându-şi, prin Duhul Sfânt, cea mai frumoasă dintre dorinţe:
dorinţa de a muri păcatului şi de a trăi pentru Dumnezeu”386. Balaam, însă, era doar un
instrument prin care grăia Dumnezeu (în cazul de faţă), astfel că el nu-şi va însuşi cuvintele pe
care le grăia în extaz.
11: Atunci a zis Balac către Balaam: „Ce mi-ai făcut? Eu te-am chemat să-mi
blestemi vrăjmaşii, şi iată tu cu binecuvântare i-ai binecuvântat!”…
12: Zis-a Balaam către Balac: „Oare nu ceea ce-mi va pune Dumnezeu în gură
trebuie să spun eu cu grijă?”
13: Iar Balac a zis către el: „Vino acum cu mine în alt loc, de unde nu vei vedea
[poporul] întreg, ci numai o parte din el vei vedea; nu pe toţi îi vei vedea, şi de-acolo să mi-
l blestemi”…
14: Şi l-a dus într-o măgură, de pe vârful muntelui Fazga, şi a zidit acolo şapte jert-
felnice şi a pus câte un viţel şi câte un berbec pe fiecare jertfelnic.
15: Şi a zis Balaam către Balac: „Stai aici lângă jertfa ta, iar eu mă duc să-L întreb
pe Dumnezeu”.
16: Şi l-a întâmpinat Dumnezeu pe Balaam şi a pus cuvânt în gura lui şi a zis: „În-
toarce-te la Balac, şi aşa să-i spui”.
17: Şi s-a întors la el. iar acela stătea lângă jertfa sa, cu toate căpeteniile Moabului.
Şi l-a întrebat Balac: „Ce ţi-a spus Domnul?”
18: Iar el şi-a rostit poemul, zicând:
„Scoală-te, Balac, şi ascultă!
pleacă-ţi urechea la mine, fiule al lui Sefor!
19: Dumnezeu nu-i ca omul, să se clatine,
nici ca fiul omului, să se-ngrozească.
Zis-a El oare fără să facă?
spune-va El fără să-mplinească?
Balac e învăţat că Dumnezeu nu e ca omul. „Şi poate spune de asemenea cineva: nu sunt
oamenii ca Dumnezeu. La oameni, tatăl nu este pururi tată, nici fiul pururi fiu. Fiindcă cel ce
devine tatăl unui fiu a fost cândva fiul altuia. […] Căci fiecare, fiind o parte a născătorului său, se
naşte ca fiu, dar devine şi el tată al altuia. Dar în dumnezeire nu e aşa, fiindcă Dumnezeu nu e ca
omul. Tatăl nu e din alt tată. De aceea nici nu naşte pe cel ce va deveni tată al altuia. Nici Fiul nu e
o parte a Tatălui, de aceea nici nu e născut spre a naşte un alt fiu”387. Devenirea e proprie
creaturilor, iar Creatorul e neschimbător. Totuşi, Scriptura înfăţişează adeseori pe Dumnezeu ca
având manifestări umane. „Când Pronia dumnezeiască se împleteşte cu lucrurile omeneşti, atunci
foloseşte şi înţelegere şi purtări şi graiuri ca de om. Căci, după cum noi când vorbim cu un copil
de doi ani stâlcim vorbele pentru copil, căci dacă ne păstrăm seriozitatea vârstei noastre mature şi
nu facem pogorământ la limbajul copilăresc, copiii mici nu ne înţeleg, tot aşa ceva să înţelegem
şi despre raporturile lui Dumnezeu cu oamenii, adică, atunci când El lucrează prin Pronie ceva
pentru neamul omenesc. Aceasta mai cu seamă când oamenii sunt încă prunci (I Corinteni 3,
385
386
Origen, Convorbirile cu Heraclide
387
Sf. Atanasie cel Mare, Despre Sfântul Duh, către Serapion, II, 6
87
1)”388.
20: Iată primit-am să binecuvintez
şi voi binecuvânta şi nu voi reveni.
21: Sleire nu va fi în Iacob,
nici necaz în Israel;
Domnul Dumnezeul său este cu el,
lumini de voievozi în mijlocul lui.
Ultimul verset ar fi, după Textul Masoretic: strigătele de izbândă ale unui rege. Socotim
că e vestit Împăratul Hristos. „Dacă vei fi în stare să urmezi mereu pe Iisus, atunci mergi după
El şi, cât timp Îl urmezi, nu vei osteni, căci nu este supărare în Iacov şi nu se vede osteneală în
Israel. Cel ce urmează pe Iisus n-are parte de osteneală. Faptul însuşi de a-L urma înlătură toată
osteneala”389. Dar, după textul grec, aici s-ar putea înţelege mai degrabă poporul Israel, pe care-l
vom echivala cu mulţimea dreptcredincioşilor.
22: Dumnezeu Care l-a scos din Egipt
îi este lui precum cornul inorogului.
„Inorog: animal fabulos unicorn, simbol al puterii invincibile”390. „Aceste versete sunt
uneori interpretate mesianic. Creştinii au văzut în inorog o reprezentare a lui Hristos. Cornul
unic a fost interpretat teologic (un singur Dumnezeu, o singură împărăţie) sau tipologic
(figurând partea de sus a crucii lui Hristos)”391.
23: De vreme ce-n Iacob nu-i vrăjitorie,
şi nici descântec în Israel,
la vreme li se va spune lui Iacob
şi lui Israel cele ce va-mplini Dumnezeu!
24: Iată popor ce se va ridica precum un pui de leu,
precum un leu se va semeţi:
somn nu va avea pân-ce prada nu şi-a sfâşiat-o
şi pân-ce sângele răniţilor nu l-a băut”.
E vestit poporul dreptcredincios, care va birui pe toţi vrăjmaşii săi. Încă neclară, profeţia
se poate aplica, în parte, şi poporului evreu.
25: Zis-a Balac către Balaam: „Dacă de blestemat nu mi-l blestemi, cel puţin nu-l
binecuvânta!”
26: Iar Balaam, răspunzând, a zis către Balac: „Nu ţi-am grăit eu oare că nu voi face
decât ceea ce-mi va spune Domnul?”
27: Atunci a zis Balac către Balaam: „Hai să te duc în alt loc, şi de-I va plăcea lui
Dumnezeu, blesteamă-l de acolo”.
28: Şi l-a luat Balac pe Balaam pe vârful lui Peor, care priveşte spre pustie.
29: Aici Balaam a zis către Balac: „Zideşte-mi şapte jertfelnice şi pregăteşte-mi şapte
viţei şi şapte berbeci”.
30: Şi a făcut Balac aşa cum a zis Balaam şi a pus câte un viţel şi câte un berbec pe
fiecare jertfelnic.
Balac încearcă prin practici magice (repetarea ritualului; schimbarea locului) să
influenţeze hotărârea divină, acceptând chiar şi un compromis (ca, măcar, Israel să nu fie bi-
necuvântat). Aparţinător unei religii decăzute, el e incapabil să înţeleagă natura divină.
Interesant şi faptul că Balaam Îl numeşte pe Dumnezeu cu numele de Iahve (în textul ebraic).
Nu credem să fi fost descoperit acest nume, pe care evreii nu îndrăzneau nici să-l pronunţe, unui
vrăjitor de alt neam; ar fi, totuşi, un subiect vrednic de cercetat, dacă nu ne-am lovi de sărăcia
388
Origen, Omilii la Cartea Proorocului Ieremia, XVII, 6
389
Origen, Omilii la Cartea Proorocului Ieremia, XVII, 6
390
BBVA, p. 185
391
SEP 1, p. 492
88
izvoarelor.
CAPITOLUL 24 - Proorocia lui Balaam.
1: Văzând Balaam că plăcut Îi este Domnului să-l binecuvinteze pe Israel, n-a mai
alergat, ca-n alte dăţi, după semne prevestitoare, ci s-a întors cu faţa spre pustie.
2: Şi ridicându-şi Balaam ochii, l-a văzut pe Israel aşezat în tabără după seminţiile
sale; şi Duhul lui Dumnezeu a fost peste el
3: şi şi-a rostit poemul, zicând:
„Aşa zice Balaam, fiul lui Beor,
aşa grăieşte bărbatul cel ce vede cu adevărat;
4: aşa glăsuieşte cel ce aude cuvintele lui Dumnezeu,
cel ce cu ochii deschişi
a văzut în somn vedenia Celui-Atotputernic:
Balaam grăieşte în stare de extaz; se mai arată că abia acum a renunţat el la practicile
vrăjitoreşti (v. 1), înţelegând neputinţa lor în acest caz. În somn: „Textul Masoretic are [el care]
cade. Imaginea omului inspirat care se prăbuşeşte la pământ sub efectul duhului profetic este
înlocuită în Septuaginta printr-o referire la vis, care, după Numerii 12, 6, este mijlocul
privilegiat prin care Dumnezeu se adresează celorlalţi profeţi în afară de Moise”392.
5: Cât de frumoase sunt sălaşurile tale, Iacobe,
şi corturile tale, Israele!
6: Ca nişte văi umbroase,
ca nişte grădini lângă râuri,
ca nişte corturi sădite de Domnul,
ca nişte cedri pe lângă ape!
7: Un Om va odrăsli din seminţia lui
şi neamuri multe va stăpâni
şi împărăţia lui se va înălţa mai mult decât Gog
şi mult va creşte-mpărăţia sa.
„Text cu evidentă dimensiune profetică, asupra lui Mesia ca Împărat, pe care însă
versiunea ebraică îl redă diferit, la modul impersonal: Apa se revarsă din ciuturile lui, în ape-
mbelşugate îi este seminţia. Profetismul textului însă e în perfectă concordanţă cu Facerea 49,
10 , dar şi cu versetul 17 al prezentului capitol; acesta este motivul pentru care, probabil, BJ
părăseşte aici versiunea ebraică şi preferă să traducă după Septuaginta”393. Mesia va întrece
stăpânirea lui Agag (cum apare în textul ebraic), „rege amalecit învins de Saul (I Regi 15, 7-8);
viziune istoricistă precară, deoarece Amaleciţii nu au fost niciodată o mare putere. Septuaginta
preferă comparaţia cu Gog, a cărui istoricitate are şi o valenţă simbolică, reprezentând orice fel
de adversitate organizată împotriva lui Dumnezeu (cf. Apocalipsa 20, 8)”394. Cât despre viziunea
privind sălaşurile lui Israel, aşa cum sunt descrise, ele sugerează slava în care vor petrece sfinţii.
8: Dumnezeu l-a scos din Egipt,
fi-va slava lui precum a inorogului;
mânca-va neamurile ce-i stau împotrivă,
oasele lor le va sfărâma
şi cu săgeţile sale-i va săgeta pe vrăjmaşi.
9: Culcându-se s-a odihnit
ca un leu, ca un pui de leu:
cine-l va scula?
392
SEP 1, p. 493
393
BBVA, p. 185
394
BBVA, p. 185
89
Binecuvântaţi să fie cei ce te binecuvintează,
blestemaţi să fie cei ce te blesteamă!”
„Despre cine este vorba, dacă nu despre poporul lui Hristos? Îl binecuvântează
Dumnezeu pe Acela în ale cărui mădulare coboară Cuvântul lui Dumnezeu”395.
10: Atunci s-a mâniat Balac pe Balaam; şi, frângându-şi mâinile, a zis Balac către
Balaam:
11: „Eu te-am chemat să-mi blestemi pe vrăjmaşii mei, dar tu, iată, de trei ori i-ai
binecuvântat pân-acum.
12: Fugi dar în ţara ta! Am zis că te voi cinsti; dar iată că Domnul te-a lipsit de
slavă”.
13: Balaam însă a zis către Balac: „Oare nu le-am spus eu şi solilor tăi pe care i-ai
trimis la mine: Chiar de mi-ar da Balac casa sa plină de argint şi de aur, nu voi putea să
calc porunca Domnului şi să fac ceva bun sau rău după bunul meu plac; ce-mi va spune
mie Domnul, aceea voi grăi!?
14: Şi acum, iată că alerg spre ţara mea, dar vino să-ţi spun ce va face poporul
acesta cu poporul tău în vremile ce-au să vină.”
SEP 1: vino să-ţi împărtăşesc ce va face: „literal: vino, îţi voi da un sfat ce va face;
anacolutul există şi în Textul Masoretic. Origen (Hom. Num. 18, 1-2) remarcă faptul că Balaam
nu dă aici un sfat, ci rosteşte o profeţie, motiv pentru care consideră că ar fi fost mai logic să
spună: Vino, îţi voi prooroci despre ce va face poporul acesta poporului tău la sfârşitul zilelor,
deşi în proorocia despre Balac şi despre neamuri, Origen descifrează proorocirea venirii lui
Hristos. Expresia îţi voi da un sfat asupra căreia Origen mărturiseşte că a reflectat de multe ori,
nu poate avea sensul curent, ci semnifică îţi voi dezvălui un sfat al lui Dumnezeu; la rândul său,
cuvântul sfat ar putea însemna un gând al lui Dumnezeu, despre ceea ce se va întâmpla la
sfârşitul zilelor sau ar putea simboliza Sfânta Treime – sfatul lui Dumnezeu”396.
15: Şi şi-a urmat Balaam poemul, zicând:
„Aşa grăieşte Balaam, fiul lui Beor,
aşa grăieşte bărbatul cel ce vede cu adevărat,
16: cel ce aude cuvintele lui Dumnezeu,
cel ce ştie ştiinţa Celui-Preaînalt,
cel ce cu ochii deschişi
a văzut în somn vedenia lui Dumnezeu:
„Reiese din toate acestea că ştiinţa lui Valaam, această ştiinţă pentru care a venit din
munţii Mesopotamiei, din Răsărit, pentru a blestema pe Iacov, îşi are izvorul şi principiile ei în
Cel Preaînalt. De aici şi-a scos el cunoaşterea firii, a animalelor, mişcările păsărilor, deosebirile
glasurilor, însă el întrebuinţează spre rău darurile pe care le-a primit pentru ştiinţa lucrurilor
bune”397.
17: I-l voi arăta, dar nu acum;
îl fericesc, dar nu mi-i aproape:
o stea va răsări din Iacob,
un Om se va ridica din Israel
şi va zdrobi căpeteniile Moabului,
şi pe toţi fiii lui Set îi va prăda.
„În vechiul Orient, steaua este semnul unui zeu şi, în consecinţă, al unui rege divinizat.
Fiii lui Set erau, de fapt, nişte triburi beduine, după care profetul trece în revistă adversarii lui
Israel de la marginile Canaanului. Într-un document găsit la Ierihon, în 1947, atât Moabul cât şi
395
396
SEP 1, p. 494
397
Origen, Omilii la Cartea Numerii, XVIII, 3
90
Edomul sunt numiţi fii ai întunericului, care, evident, trebuiau stârpiţi”398. „Acest verset a jucat
un mare rol în dezbaterile asupra mesianismului atât în mediul iudaic, cât şi în cel creştin. La
Qumran, steaua este Stăpânul Dreptăţii. În sec. II d. Hr., căpetenia răscoalei antiromane, Bar
Kozeva, şi-a schimbat numele în Bar Kokhbha, Fiul Stelei. Pentru rabini, steaua vesteşte
domnia lui David. Pentru Părinţii Bisericii, steaua care se va ridica este Hristos, sau este
asimilată cu steaua văzută de magi”399.
Indiscutabil, e vorba de o profeţie mesianică. „Moise, cel cu adevărat mare şi crezut de
(iudei) ca spunând adevărul, a însemnat cuvântul despre întruparea Mântuitorului, socotindu-l şi
cunoscându-l ca adevărat şi ca tot ceea ce putea fi mai mare”400. „Hristos este cel vizat […]: O
stea va răsări din Iacov şi un Om se va ridica din Israel. Acela va fi văzut, zice Valaam, însă nu
acum, ci la vremea când El însuşi va grăi […]. Aceste cuvinte […] profeţesc despre steaua care
s-a arătat pe cer magilor din Răsărit şi care i-a îndrumat spre Iudeea pentru a căuta pe Împăratul
lui Israel, care S-a născut, şi aflându-L I-au adus daruri şi I s-au închinat. […] Şi tot aşa mi se
pare că steaua este imaginea dumnezeirii. De asemenea ordinea expresiilor acestei profeţii arată
că-i vorba despre dumnezeire: O stea va răsări din Iacov, şi de natura umană: şi un Om se va
ridica din Israel (în textul ebraic: un toiag). Astfel că Hristos este descoperit în profeţie deplin,
atât în dumnezeirea cât şi în umanitatea Sa. Şi va lovi căpeteniile Moabului. Moabul este o
naţiune ai cărei conducători nu reprezintă altceva decât duhul răului şi puterile împotriva cărora
noi suntem datori să luptăm. Însă acest Om ieşit din Israel îi va zdrobi când va dezbrăca
domniile şi puterile, biruind asupra lor prin crucea Sa (Coloseni 2,15). Căci El nu va putea
mântui pe moabiţi pentru a-i îndruma spre cunoaşterea lui Dumnezeu fără a zdrobi puterile lor,
care au exercitat asupra lor o impietate tiranică. Şi pe toţi fiii lui Set îi va zdrobi. Set este fiul lui
Adam […]. Toţi oamenii care sunt în lumea aceasta sunt fiii lui Set. […] Şi aici El a făcut pe
toţi fiii lui Set pradă a Sa. […] Această turmă de neam omenesc, pe care diavolul a făcut-o
captivă pentru a sa pieire, Hristos a dobândit-o în înţeles opus şi a fost readusă de la moarte la
viaţă”401.
18: Lua-va-n stăpânire pe Edom,
şi-n stăpânire-l va lua pe Esau, vrăjmaşul său,
şi Israel îşi va arăta puterea.
Septuaginta numeşte aici pe Edom şi Isav (Esau); Biblia Hebraica are Edom şi Seir;
Vulgata are Idumeea şi Seir. „Edom e una şi aceeaşi persoană cu (Isav). Din punct de vedere is-
toric, el este duşmanul lui Israel. Dar, la venirea lui Hristos, zice Valaam că şi Edomul va fi
moştenirea Sa; el va fi inclus, adică, în credinţă, şi nu va fi exclus din moştenirea lui Hristos. Da-
că scrutăm înţelesul duhovnicesc al acestui pasaj, înţelegem că Edom este trupul care pofteşte
împotriva duhului şi îi este vrăjmaş. La venirea lui Hristos, însă, când trupul a fost supus duhului,
prin nădejdea învierii va ajunge şi el la moştenire. Că nu numai sufletul, ci şi trupul, care altădată
îi era duşman, va avea parte în viitor de moştenire, desigur dacă dă ascultare duhului. Cuvintele
iar Israel îşi va arăta puterea vor să spună că şi Edom sau (Isav), adică firea trupească, va fi
chemată la partea de moştenire când Israel, adică sufletul, va fi săvârşit cele ale virtuţii şi va fi
copleşit de virtute. Iar dimpotrivă, dacă sufletul nu vine la cele ale virtuţii, ci stăruie în slăbiciune,
trupul nu numai că nu va ajunge la moştenire, ci va cădea sub judecata celui care poate ca şi
trupul şi sufletul să le piardă în gheenă (Matei 10, 28)”402.
19: Din Iacob se va ridica
şi-i va pierde pe cei ce-au scăpat din cetate”.
În toate traducerile româneşti de care dispunem, afară de Biblia 1982 – care are cei ce
vor rămâne în cetate -, se vorbeşte de cei scăpaţi din cetate, ceea ce corespunde atât
398
NUM, p. 209
399
SEP 1, p. 495
400
Sf. Atanasie cel Mare, Tratat despre întruparea Cuvântului, 33
401
Origen, Omilii la Cartea Numerii, XVIII, 4
402
91
Septuagintei (sozómenon ek póleos), cât şi Vulgatei (reliquias civitatis). „Cuvintele: El va
zdrobi pe cel scăpat din cetate […] poate că s-ar tâlcui în felul următor: prin această cetate
înţelegem lumea […]. Cu alte cuvinte, Iisus va pierde printr-o pieire mântuitoare pe cel care s-a
eliberat din cetatea acestei lumi. Şi noi, de asemenea, dacă voim să dobândim mântuirea şi să
fim eliberaţi din această lume, trebuie să pierdem sufletul nostru printr-o pieire folositoare şi
necesară. Căci se pierde sufletul urmând pe Hristos. Cel care-şi ucide poftele, care suprimă
patimile şi luptă împotriva desfrâului şi a patimilor, acela nu-şi face nicidecum voia sa, ci pe cea
a lui Dumnezeu”403.
20: Apoi, văzându-l pe Amalec, şi-a urmat poemul, zicând:
„Amalec, cel dintâi dintre neamuri,
dar şi seminţia lui va pieri”.
21: Văzându-l apoi pe Cheneu, şi-a urmat poemul, zicând:
„Tare-ţi este locaşul,
dar chiar dacă-ţi vei pune cuibul în stâncă
22: şi chiar dacă lui Beor i se va face cuib învăluit,
Asirienii te vor robi”.
Profeţia continuă arătând cum neamurile se vor supune lui Hristos. E folosit aici, în
textul ebraic, un joc de cuvinte, bazat pe asemănarea între ken (cuib), Cain şi Chenei. Prin Asur
[redat de Anania prin Asirieni], cel mai probabil, sunt înţeleşi Asirienii, dar poate fi şi o referire
la Aşurim, menţionat în Facerea 25, 3.
23: Iar când l-a văzut pe Og, şi-a urmat poemul, zicând:
„Vai, vai, cine va mai trăi când Dumnezeu va aduce acestea?
24: că va scăpa din mâna Cheteilor,
îl va asupri pe Aşurim,
îi va împila pe Evrei,
dar şi el odată va pieri”.
25: Sculându-se apoi Balaam, s-a dus înapoi în ţara sa; şi s-a dus şi Balac întru ale
sale.
Textul grec e mai clar, arătând că şi evreii vor avea de suferit, dar asupritorii lor vor
pieri. Întreaga profeţie e dificil de armonizat, unele detalii privind istoria veterotestamentară,
altele vizând pe Hristos şi Biserica Sa. Pornind de la întreg acest capitol, Petru Damaschin
sfătuieşte să nu cercetăm cele ascunse şi să nu cerem cunoaşterea celor viitoare; uneori,
Dumnezeu le descoperă, ca lui Valaam, spre folosul de obşte, chiar dacă acela a fost nevrednic
de descoperirile ce i s-au făcut404.
Ajunşi aici, revenim asupra persoanei lui Valaam şi a diverselor moduri în care a fost el
receptat: „Din capitolele 22-24, Balaam apare ca o figură pozitivă. Nu este un israelit, ba chiar
este un vrăjitor, dar în acelaşi timp este inspirat de Dumnezeu şi Îi împlineşte voinţa. De unde
apare atunci imaginea lui ambiguă (la Iosif Flaviu şi la Părinţii Bisericii), negativă (la Philon şi
în Noul Testament), sau chiar foarte negativă (în textele rabinice)? Trebuie făcut apel la alte
texte din Biblie. La 24, 14, el îi spune lui Balac, literal, Vino să-ţi dau un sfat. În text se înţelege
că e o prevestire despre biruinţa lui Israel, dar, scos din context, a fost pus în legătură cu 31, 16,
unde fiicele madianiţilor i-au împins pe fiii lui Israel la idolatrie. În alte texte biblice Balaam
apare clar negativ: Iosua 13, 22 îl numeşte ghicitor, Deuteronom 23, 5-6 şi Neemia 13, 2 îl
numesc vândut. În general, Septuaginta, în unele amănunte, îi este mai defavorabilă lui Balaam
decât Textul Masoretic. Problema lui Balaam a revenit în actualitate prin descoperirea, în 1967,
a inscripţiei de la Deir Alla, la vărsarea Iabokului în Iordan. Ea aminteşte despre Balaam, fiul
lui Beor, omul care îi vede pe zei şi primeşte de la ei vedenii pe care le rosteşte în oracole.
Balaam apare astfel ca profetul celebru al unei populaţii neisraelite, chiar dacă amănuntele
403
404
Cf. Învăţături duhovniceşti, I
92

Pdf24 Merged

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Pdf24 Merged

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

să se afunde într-o existenţă lipsită de sens şi plină de suferinţă.

„Aşadar, scoaterea lui Adam

CAPITOLUL 4 – Cain şi Abel; urmaşii lor.

CAPITOLUL 11 – Turnul Babel. Încâlcirea limbilor şi împrăştierea popoarelor.

1: Pământu-ntreg avea pe-atunci o singură limbă şi aceleaşi cuvinte.

CAPITOLUL 19 – Sosirea în pustia Sinai. Pregătiri pentru primirea Legii.

1: Grăit-a Domnul toate cuvintele acestea, zicând:

1: „Iată acum rânduielile pe care tu le vei pune-n faţa lor:

CAPITOLUL 22 – Pedeapsa pentru furt şi alte păcate.

CAPITOLUL 23 – Cum se face dreptatea. Despre sărbători. Rânduieli şi porunci

CAPITOLUL 24 – Moise se suie a oua oară în muntele Sinai.

CAPITOLUL 16 – Ziua cea mare a ispăşirii.

CAPITOLUL 17 – Locul jertfelor. Oprirea de a mânca sânge.

CAPITOLUL 17 - Adeverirea preoţiei lui Aaron: toiagul odrăslit.

1: Şi a grăit Domnul către Moise, zicând:

CAPITOLUL 18 - Slujba şi veniturile preoţilor şi leviţilor.

CAPITOLUL 21 - Şarpele de aramă.

CAPITOLUL 22 – Istoria lui Balaam.

CAPITOLUL 23 - Balaam îi binecuvintează pe Israeliţi.

CAPITOLUL 24 - Proorocia lui Balaam.

S-ar putea să vă placă și