Trăia de mult un împărat iubitor de mare, îşi petrecuse un timp în larg, apoi cunoscuse o fată

frumoasă, se însurase şi revenise în regatul lui. Împărăteasa i-a dăruit patru fete
Pe cea mare a numit-o Toamna. Toamna era zveltă, iubitoare de frumos, avea un rafinament
aparte, decora minunat castelul, de la ea au învăţat şi surorile cele mici această artă. Toate croiau,
însă toamna se ocupa de acele amănunte pe care doar un om iscusit le vedea. Era migăloasă,
îndemânatică. Era o explozie de culoare.
Pe a doua a numit-o Iarna. Era când jucăuşă ca un fulg, când năvalnică şi geroasă. Uneori se
înzăpezea în propria-i ninsoare. Iarna iubea copiii, sigur! Erau ca fulgii şi ea le pricepea jocul.
Întindea în curtea palatului hore ale fulgilor în care se prindeau toate surorile.
Pe cea de-a treia a numit-o Primăvara. Timidă ca mugurii care stau să înfrunzească, frumoasă ca
florile cireşului, împăciuitoare şi curajoasă, aparent curajoasă, de altfel fragilă. Primăvara ştia că
atunci când se apropie furtuna o singură adiere a ei îndepărta norii.
Cea mică a venit mai târziu, când deja împăratul era sleit de puteri, nu era bătrân, dar se
îmbolnăvise. A numit-o Vara. Vara a dus în palat roiuri de fluturi, alaiuri de flori, clinchet de
clopoţei, cer albastru fără nori. Era bucuria cea mai mare a împăratului. Parcă ştiuse Divinitatea
că împăratul se apropie de marea călătorie, şi o înzestrase pe Vară cu toată bucuria, o semănase
în privirea ei.
Cel mai mare merit în creşterea anotimpurilor l-a avut împărăteasa. Ea le-a învăţat să brodeze,
să-şi croiască rochii, să facă dulceturi şi să-şi decoreze camerele.
Anotimpurile, sau cele patru surori, se adună în fiecare an, îşi unesc mîinile şi se rotesc în dansul
anotimpurilor în jurul împărătesei.