Lector univ. dr.

Adrian Nicolescu
ASISTENŢA ŞI PROTECŢIA
DREPTURILOR COPILULUI
 Lector univ. dr. Adrian Nicolescu

ASISTENŢA ŞI PROTECŢIA
DREPTURILOR COPILULUI
Ediţia a II-a revizuită

Editura SITECH
Craiova, 2019
Corectura aparţine autorului.

© 2019 Autor
Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate autorului. Orice repro-
ducere integrală sau parţială, prin orice procedeu, a unor pagini din această
lucrare, efectuate fără autorizaţia autorului este ilicită şi constituie o contra-
facere. Sunt acceptate reproduceri strict rezervate utilizării sau citării justifi-
cate de interes ştiinţific, cu specificarea respectivei citări.

© 2019 The author

All rights reserved. This book is protected by copyright. No part of this book
may be reproduced, stored in a retrieval system, or transmitted in any form
or by any means, electronic, photocopying, recording or otherwise, without
written permission from the copyright owner.

Editura SITECH face parte din lista editurilor românești acreditate de CNCSIS
și de asemenea face parte din lista editurilor cu prestigiu recunoscut de
CNCS, prin CNATDCU, pentru Panelul 4.

Editura SITECH Craiova, România

Aleea Teatrului, nr. 2, Bloc T1, parter
Tel/fax: 0251/414003
E-mail: editurasitech@yahoo.com; office@sitech.ro

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

NICOLESCU, ADRIAN
Asistența și protecția drepturilor copilului: ed. 2 /Adrian
Nicolescu. - Craiova : Sitech, 2019
Conţine bibliografie
ISBN 978-606-11-6846-0

364.442.6-053.2(075.8)

ISBN 978-606-11-6846-0
 Cuvânt înainte

Lucrarea de faţă nu îşi propune să ofere o privire

exhaustivă asupra drepturilor copilului, asistenţei şi
protecţiei acestuia, domeniul de altfel dificil de cuprins,
ci este construită ca un curs universitar, accesibil chiar
şi studenţilor fără cunoştinţe în domeniul dreptului.
În acelaşi timp, prin prezenta se intenţionează ca
cititorii să poată avea acces la o incursiune în lumea
juridică, care să le ofere răspuns la eventuale întrebări
de ordin juridic ce vizează sfera relaţiilor de familie şi
nu numai în centrul cărora se află copilul.

Autorul

5
 CAPITOLUL 1
PRINCIPALELE ACTE NORMATIVE ŞI
INSTITUŢII ŞI SERVICII CU ATRIBUŢII ÎN
PROTECŢIA COPILULUI

1.1. Acte normative care reglementează situaţia

juridică a copilului

În prezent, în România protecția drepturilor copilului

este reglementată printr-o serie de acte normative pe care le
enumeram mai jos:
- Constituția României;
- Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea
drepturilor copilului;
- Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea
violenței în familie;
- Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției;
- Legea nr. 174/2018 privind modificarea și completarea
Legii nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea
violenței în familie;
- Hotărârea Guvernului României nr. 633/2007 privind
modificarea Hotărârii Guvernului nr. 289/2007
pentru aprobarea programelor de interes național în
domeniul protecției drepturilor copilului;
- Legea nr. 497/2006 pentru consacrarea zilei de 5
iunie ca Ziua împotriva violenței asupra copilului în
România;
- Convenția asupra drepturilor Copilului 1989.
7
 1.2. Instituții la nivel central

Unele din principalele instituții care activează la

nivel central și care au atribuții în domeniul protecției
drepturilor copilului sunt Autoritatea Națională pentru
Protecția Drepturilor Copilului și Adopție și, nu în ultimul
rând, instituția Avocatul Poporului.
În ceea ce privește prima dintre instituțiile la care am
făcut referire mai sus, arătăm că aceasta este constituită în
baza prevederilor Hotărârii de Guvern nr. 299/2014 privind
organizarea și funcționarea Autorității Naționale pentru
Protecția Drepturilor Copilului și Adopție, ANPDCA
funcționând ca organ de specialitate al administrației
publice centrale, cu personalitate juridică, desfășurându-și
activitatea în subordinea Ministerului Muncii și Justiției
Sociale.
Misiunea Autorității Naționale pentru Protecția
Drepturilor Copilului și Adopție (ANPDCA) este de a
monitoriza respectarea drepturilor tuturor copiilor și de a
lua toate măsurile pentru a contribui la crearea unei
societăți demne pentru copii, implicând în acest proces
autoritățile administrației publice locale și centrale, societatea
civilă, părinții și copiii. (http://www.copii.ro/despre-noi/
misiune/).
Funcțiile pe care trebuie să le îndeplinească
Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor
Copilului și Adopție prin intermediul departamentelor sale
specializate sunt (http://www.copii.ro/despre-noi/misiune/):
 „funcția de autoritate de stat – prin care se asigură
urmărirea și controlul aplicării și respectării
reglementarilor din domeniul protecției drepturilor
copilului și adopției, precum și coordonarea activităților
8
 desfășurate de persoane juridice de drept public sau
privat în acest domeniu;
 funcția de reprezentare – prin care se asigură, în
numele statului român, reprezentarea pe plan intern
și extern în domeniul protecției drepturilor copilului
și adopției;
 funcția de reglementare – prin care se asigură
elaborarea cadrului normativ necesar în vederea
armonizării legislației interne în materia protecției
drepturilor copilului și adopției cu normele și
principiile prevăzute de tratatele și convențiile
internaționale la care România este parte, precum și
în vederea aplicării efective a acestora;
 funcția de administrare – prin care se asigură
gestionarea bunurilor din domeniul public și privat
al statului, pe care le are în administrare sau în
folosință, după caz.’’
În cele ce urmează vom scoate în evidență principalele
atribuții semnificative ale Autorității Naționale pentru
Protecția Drepturilor Copilului și Adopție clasificate pe trei
domenii importante cu privire la situația juridică a copilului
(http://www.copii.ro/despre-noi/misiune/):
a. „în domeniul protecției și promovării drepturilor
copilului:
- elaborează proiecte de acte normative în
domeniul protecției și promovării drepturilor
copilului;
- urmărește și asigură aplicarea unitară a
legislației în domeniul protecției și promovării
drepturilor copilului;
- identifică nevoile de formare a personalului

9
 implicat în protecția și promovarea drepturilor
copilului și colaborează cu instituții publice,
private, alte organizații la fundamentarea și
elaborarea de programe care să răspundă
acestor nevoi;
- organizează evidența la nivel național a
tuturor asociațiilor, fundațiilor și federațiilor
care activează în domeniul său de activitate,
precum și a serviciilor prestate de acestea;
propune Guvernului recunoașterea acestora
ca fiind de utilitate publică, în condițiile legii;
- ia măsurile necesare sau, după caz, propune
autorităților ori instituțiilor competente luarea
măsurilor necesare pentru prevenirea ori, după
caz, înlăturarea efectelor oricăror acte ori fapte
care încalcă principiile și normele tratatelor
internaționale în domeniul drepturilor copilului,
la care România este parte;
- inițiază, negociază și încheie, cu aprobarea
ministrului muncii și prin împuternicirea
Guvernului, documente de cooperare internațională.
b. în domeniul prevenirii separării copilului de
părinți și al protecției speciale a copilului separat
temporar sau definitiv de părinți:
- elaborează și propune ministrului muncii,
spre aprobare, criteriile, standardele minime
și indicatorii care stau la baza acreditării
furnizorilor și a serviciilor de prevenire a
separării copilului de părinți și de protecție
specială a copilului separat temporar sau
definitiv de părinți;

10
 - asigură controlul, coordonarea și îndrumă
metodologic activitățile serviciilor destinate
prevenirii separării copilului de părinții săi,
ale celor de protecție specială a copilului,
precum și activitățile desfășurate de comisiile
pentru protecția copilului;
- elaborează standarde, norme metodologice și
proceduri de lucru pentru serviciile care
asigură prevenirea separării copilului de
părinții săi, protecția specială a copilului și
tânărului ieșit din sistemul de protecție
specială.
c. în domeniul adopției:
- elaborează norme și metodologii în domeniul
adopției;
- urmărește și asigură aplicarea unitară a
legislației în domeniul adopției;
- elaborează și fundamentează programe în
domeniul adopției;
- coordonează și supraveghează activitățile de
adopție și realizează cooperarea internațională
în domeniul adopției;
- duce la îndeplinire obligațiile prevăzute
în Convenția asupra protecției copiilor și
cooperării în materia adopției internaționale,
încheiată la Haga la 29 mai 1993, ratificată
prin Legea nr. 84/1994;
- duce la îndeplinire obligațiile prevăzute
de art. 15 din Convenția europeană revizuită
în materia adopției de copii, adoptată la
Strasbourg la 27 noiembrie 2008 și semnată
de România la Strasbourg la 4 martie 2009,
11
 ratificată prin Legea nr. 138/2011;
- identifică nevoile de formare a personalului
implicat în procedura adopției și colaborează
cu instituții publice, private, alte organizații la
fundamentarea și elaborarea de programe
care să răspundă acestor nevoi;
- primește cererile transmise de autoritățile
centrale străine/ organizațiile străine acreditate
și autorizate ale familiilor și persoanelor care
doresc să adopte internațional un copil din
România;
- autorizează organismele private străine și
române să desfășoare activități în domeniul
adopției;
- sprijină copiii adoptați în demersurile lor de
a-și cunoaște originile și propriul trecut,
colaborând în acest scop cu alte persoane
juridice publice sau private.’’
Cea de a doua instituție care joacă un rol activ în
viața socială a copilului alături de alți actori cum ar fi
familia, școala, societatea și ce deține atribuții deosebit de
importante în domeniul protecției copilului este cea a
Avocatului Poporului.
Rolul instituției Avocatului Poporului este scos în
evidență de articolul 112 din Legea 272/2004 privind
protecția și promovarea drepturilor copilului, republicată
2014 care prevede că ,,apărarea drepturilor și libertăților
copilului în raporturile acestuia cu autoritățile publice cu
scopul de a promova și de a îmbunătăți condiția copilului
se realizează și prin instituția Avocatului Poporului.’’
Legea care reglementează situația juridică a
instituției Avocatului Poporului în raport cu alte instituții,
12
și care reprezintă sediul materiei, este legea nr. 35 din 1997
privind funcționarea și organizarea instituției Avocatul
Poporului publicată în Monitorul Oficial nr. 48 din 20
martie 1997.
Rolul statului în protejarea copilului împotriva
formelor de violență trebuie să fie unul însemnat, concretizat
atât prin manifestări legislative de natură a garanta
respectarea drepturilor convenționale și constituționale, cât
și prin implementări riguroase a dispozițiilor legale.
Acestea rezidă într-o serie de obligații pozitive
existente în sarcina statelor în vederea respectării drepturilor
garantate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Prin obligații pozitive în sensul jurisprudenței
CEDO se înțelege fie necesitatea ca statul să adopte legi
eficiente, clare și previzibile prin care să incrimineze
formele de violență, fie să implementeze măsuri de
protecție prin care să prevină săvârșirea altor violențe.
O primă remarcă este aceea că în această materie, a
violenței domestice, cu titlu excepțional, Curtea Europeană
a Drepturilor Omului supune analizei respectarea de către
state a obligațiilor pozitive inclusiv în cazurile în care
faptele sunt comise de particulari, iar nu de agenți ai
statului.
Fiind sesizată cu o speță privind violul asupra unei
fete în vârstă de 16 ani cu handicap mintal dintr-o casă
privată pentru copii cu dizabilități, Curtea Europeană a
Drepturilor Omului, analizând încălcarea de către statul
olandez a articolului 8 din Convenție (cunoscut pentru
garantarea dreptului la viață privată) a statuat că „deși
obiectivul articolului 8 este, în principal, acela de a proteja
individul împotriva ingerinței arbitrare a autorităților
publice, acesta nu obligă statul să se abțină de la o astfel de
13
ingerință. Pe lângă acest angajament în principal negativ,
pot exista și obligații pozitive inerente respectării efective
a vieții private și de familie.’’ (Cauza X și Y c. Olandei,
1985).
Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului
este constantă, acesta statuând de o manieră asemănătoare
și în ceea ce privește articolele 2 și 3 (garantând dreptul la
viață și interzicerea torturii): „obligația înaltelor părți
contractante de a recunoaște tuturor persoanelor aflate în
jurisdicția lor drepturile și libertățile definite în Convenție,
coroborată cu articolul 3, impune statelor să ia măsuri
menite a asigura faptul că persoanele aflate în jurisdicția lor
nu sunt supuse relelor tratamente, inclusiv relelor tratamente
administrate de persoane particulare.’’ (Cauza M.C. c.
Bulgariei, 2003).
Ca atare, răspunderea statului în fața Curții
Europene a Drepturilor Omului va fi antrenată nu numai
atunci când faptele de abuzuri împotriva minorilor au fost
săvârșite de agenți ai acestuia, ci și în cazurile de violență
domestică, fiind recunoscută aplicarea pe orizontală a
Convenției.

1.3. Instituții la nivel local

,,Autoritățile administrației publice locale au

obligația să garanteze și să promoveze respectarea
drepturilor copiilor din unitățile administrativ-teritoriale,
asigurând prevenirea separării copilului de părinții săi,
precum și protecția specială a copilului lipsit temporar sau
definitiv, de îngrijirea părinților săi.’’(art. 113, Legea nr.
272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor
copilului).
14
 La nivel local, principalul furnizor de servicii sociale
în domeniul protecției copilului este Direcția generală de
asistență socială și protecția copilului.
În conformitate cu prevederile Legii nr. 272/2004
Direcția generală de asistență socială și protecția copilului
este o instituție publică cu personalitate juridică, înființată
în subordinea Consiliului Județean, respectiv a consiliilor
locale ale sectoarelor municipiului București, care preia, în
mod corespunzător, funcțiile serviciului public de asistență
socială de la nivelul județului și, respectiv, atribuțiile
serviciului public de asistență socială de la nivelul
sectoarelor municipiului București.
Misiunea Direcției generale de asistență socială și
protecția copilului este de a asigura o serie de servicii
sociale, corespunzătoare nevoilor în continuă schimbare ale
copilului aflat într-o situație dificilă și de a reintegra copilul
în societate.
Principalele atribuții ale Direcției de asistență socială
și protecția copilului exercitate în domeniul protecției și
promovării drepturilor copilului sunt: (art. 117, Legea nr.
272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor
copilului).
- ,,Coordonează activitățile de asistență socială
și de protecție a familiei și a drepturilor
copilului la nivelul județului, respectiv al
sectorului municipiului București;
- Coordonează, la nivel județean, activitățile și
măsurile de implementare a obiectivelor
strategiei județene în domeniul protecției și
promovării drepturilor copilului;
- Asigură îndrumarea metodologică a activităților
serviciilor publice de asistență socială;
15
 - Asigură, la nivel județean, aplicarea unitară a
prevederilor legislației din domeniul protecției
și promovării drepturilor copilului;
- Monitorizează și analizează respectarea
drepturilor copilului la nivelul județului/
sectorului și propune măsuri pentru situațiile
în care acestea sunt încălcate;
- Monitorizează activitatea autorizată conform
art. 92 prestată de copii în domeniile cultural,
artistic, sportiv, publicitar și de modelling, în
raza sa de competență teritorială;
- Solicită informații și documente, în condițiile
legii, de la orice persoană juridică publică sau
privată, ori de la persoane fizice implicate în
sfera sa de competență, acestea având
obligația de le pune la dispoziție în termen de
15 zile calendaristice de la data solicitării.’’
În vederea realizării în mod corespunzător a
atribuțiilor sus-menționate, Direcția generală de asistență
socială și protecția copilului obține finanțare în urma
adoptării de hotărâri ale consiliului județean, respectiv ale
consiliului local al sectorului municipiului București.
De asemenea, un rol important în domeniul
respectării drepturilor copilului îl are și comisia pentru
protecția copilului, aflată în subordinea consiliului județean
și, respectiv, a consiliilor locale ale sectoarelor municipiului
București.
În realizarea obiectului de activitate corespunzător,
această comisie, ce nu se bucură de personalitate juridică,
îndeplinește următoarele atribuții: (art. 115, Legea nr.
272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului)

16
 -,,stabilirea încadrării în grad de handicap și
orientarea școlară a copilului;
-pronunțarea, în condițiile prezentei legi, cu privire
la propunerile referitoare la stabilirea unei măsuri de
protecție specială a copilului;
-soluționarea cererilor privind eliberarea atestatului
de asistent maternal;
-alte atribuții prevăzute de lege.’’

1.4. Organisme private

Organismele private sunt persoane juridice de drept

privat care lucrează în condițiile legii în mod interdependent
cu Direcția generală de asistență socială și protecția
copilului. În conformitate cu legea în vigoare ,, organismele
private care organizează și dezvoltă servicii de prevenire a
separării copilului de familia sa, precum și servicii de
protecție specială a copilului lipsit, temporar sau definitiv,
de ocrotirea părinților săi au obligația de a notifica direcției
generale de asistență socială și protecția copilului data
începerii funcționării efective a acestora și de a permite
accesul specialiștilor direcției în spațiile în care se
furnizează serviciile. (art. 126, Legea nr. 272/2004 privind
protecția și promovarea drepturilor copilului).
Cu respectarea legislației în vigoare organismele
private pot încheia diferite convenții de colaborare, protocoale
cu Direcțiile generale de asistență socială și protecția
copilului.

17
 CAPITOLUL 2
SEMNIFICAȚIILE PRINCIPIILOR
FUNDAMENTALE PRIVIND PROTECȚIA
COPILULUI

2.1 Scurte precizări

O serie de documente internaționale cât și

reglementările interne privind drepturile copilului cuprind
numeroase principii generale ce trebuie avute în vedere și,
de asemenea, respectate în mod riguros, de către autoritățile
centrale și locale în majoritatea situațiilor în care copilul
este implicat.
Principiile generale avute în vedere au o importanță
deosebită în materia protecției drepturilor copilului, dat
fiind caracterul lor de idei generale, călăuzitoare și
diriguitoare ale domeniului.
Prin protecția drepturilor copilului UNICEF înțelege
prevenirea și reacția la violență, exploatare și abuzurile asupra
copiilor - inclusiv cele comerciale, exploatarea sexuală, traficul,
obligarea la muncă a copiilor și practicile tradiționale
dăunătoare, precum mutilarea/tăierea zonelor genitale feminine
și căsătoria copilului. (UNICEF-Ce este protecția copilului)

2.2 Principiul interesului superior al copilului

Ca primă remarcă, considerăm important a reda

dispozițiile principalului act normativ internațional ce
statuează asupra drepturilor copilului, conform căruia ,,în
18
toate deciziile care îi privesc pe copii, fie că sunt luate de
instituții publice sau private de ocrotire sociale, de către
instanțe, autorități administrative sau organe legislative,
interesul superior al copilului trebuie luat în considerare cu
prioritate. ’’(art. 3 alin. 1, Convenția cu privire la drepturile
copilului)
Principiul interesului superior al copilului reglementat
de către Convenție, impune statelor membre o obligație
imperativă de aplicare în integralitatea sa.
Așadar, art. 3 alin. 2 prevede că statele ,, se obligă să
asigure copilului protecția și îngrijirea necesară în vederea
asigurării bunăstării sale, ținând seama de drepturile și
obligațiile părințiilor săi, ale reprezentanților săi legali sau
altor persoane cărora acesta le-a fost încredințat în mod
legal, și în acest scop, vor lua toate măsurile legislative și
administrative corespunzătoare.’’
În opinia unor autori sintagma ,, interesul superior al
copilului ’’ reflectă mai degrabă un autotarism binevoitor.
(Leach, 1995)
De asemenea, în literatura de specialitate (Alston&
Gilmour, 1996, pp 37-38) s-a considerat faptul că principiul
interesului superior îndeplinește trei roluri majore:
- ,,poate sprijini, justifica sau clarifica în
coroborare cu alte articole din Convenție –
abordarea unei probleme specifice în procesul
implementării Convenției. În acest context, ea
reprezintă un sprijin în elaborarea normelor de
drepturi ale omului, precum și un element care
trebuie luat integral în considerare în procesul
implementării altor drepturi.
- Poate lua ființă ca principiu de mediere,
necesar în rezolvarea conflictului dintre
19
 diferite drepturi, ori de câte ori acestea iau
naștere în cadrul general al Convenției.
- Poate servi la evaluarea legislației, practicilor
și politicilor referitoare la copii, care nu sunt
în mod expres reglementate printre obligațiile
din Convenție.’’
În legislația internă interesul superior al copilului se
restrânge la dreptul copilului la o dezvoltare fizică și morală
normală, la un echilibru socio-afectiv și la o un climat
corespunzător în familie. Totodată, constatăm că principiul
interesului superior al copilului primează în orice activitate
întreprinsă de către autoritățile publice centrale sau locale,
de organismele private, cât și în cauzele soluționate de
instanțele judecătorești.

2.3 Principiul egalității șanselor și al

nediscriminării

Articolul 1 din Convenția internațională cu privire la

eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială
(International Convention on the Elimination of all Forms
of Racial Discrimination, Anti-Racisn Information Service)
definește discriminarea rasială drept ,,orice deosebire,
excludere, restricție sau preferință întemeiată pe rasă, culoare,
ascendență sau origine națională sau etnică, care are ca scop
sau efect limitarea sau anularea recunoașterii, folosinței sau
exercițiului, în condiții de egalitate, a drepturilor și libertăților
fundamentale în domeniul vieții economice, sociale,
culturale, precum și în orice alt domeniu.’’
De asemenea, o altă definiție a discriminării este
dată în comentariul general prezentat la cea de a 37-a
sesiune din 1989, Comitetul pentru drepturile omului
20
definea discriminarea drept ,,orice diferență, excludere,
restrângere sau preferință, care se întemeiază pe rasă,
culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau de altă
natură, origine națională sau socială, proprietate, naștere
sau alt statut, și care are ca scop restrângerea sau
împiedicarea recunoașterii, folosirii sau exercițiului de
către toate persoanele, pe bază de egalitate, a tuturor
drepturilor și libertăților.’’ (United Nations Compilation of
General Comments and General Recommendations adopted
by Human Rights Bodies, p. 27)
Art. 7 din Legea nr. 272/2004 privind protecția
drepturilor copilului este unul sugestiv în materia discriminării
întrucât acest articol prevede faptul că ,, drepturile prevăzute
în prezenta lege sunt garantate tuturor copiilor fără nicio
discriminare, indiferent de rasă, culoare, sex, limbă, religie,
opinie politică sau altă opinie, de naționalitate, apartenență
etnică sau origine socială, de situația materială, de gradul și
tipul unei deficiențe, de statutul la naștere sau de statutul
dobândit, de dificultățile de formare și dezvoltare sau de alt
gen ale copilului, ale părinților ori ale altor reprezentanți legali
sau de orice altă distincție.’’

2.4 Principiul consultării și respectării

opiniilor copilului

Acest drept al respectării opiniei copilului este

reglementat în art. 12 alin. 1 din Convenție care precizează
că ,,statele părți vor garanta copilului capabil de
discernământ dreptul de a-și exprima liber opinia asupra
oricărei probleme care îl privește.’’
Același articol prevede la alin. 2 ,,posibilitatea
ascultării copilului, fie direct, fie printr-un reprezentant sau
21
organism competent, în orice procedură judiciară sau
administrativă care-l privește, în conformitate cu regulile de
procedură din legislația națională.’’
Legislația din țara noastră oferă posibilitatea
copilului de a solicita orice informație utilă lui și de a-și
exprima opinia în cadrul societății și, totodată, dreptul de a
fi informat asupra consecințelor pe care le poate avea opinia
sa.
Constituția României, lege fundamentală, face
trimitere în capitolul intitulat,, Drepturile și libertățile
fundamentale’’, la articolul 30, la ,, libertatea de exprimare
a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea
creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini,
prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public
sunt inviolabile.’’

22
 CAPITOLUL 3
PROTECȚIA ÎMPOTRIVA ABUZULUI ȘI
NEGLIJENTEI

3.1 Violența domestică-ordinul de protecție

,,Statele părți vor lua toate măsurile legislative,

administrative, sociale și educative corespunzătoare în
vederea protejării copilului împotriva oricăror forme de
violență, vătămare sau de abuz , fizic sau mental, de
abandon sau neglijență, de rele tratamente sau de
exploatare, inclusiv abuz sexual, în timpul cât se află în
îngrijirea părinților sau a unuia dintre ei, a reprezentantului
ori a reprezentanților legali sau a oricărei persoane căreia i-
a fost încredințat.’’
(Convenția cu privire la drepturile omului, art. 19
alin. 1)
Așa cum am prezentat și în capitolul anterior,
Direcția generală de asistență socială și protecția copilului
joacă un rol activ în viața copilului abuzat, deoarece ori de
câte ori se constată orice formă de violență, inclusiv
violența sexuală, abuz fizic sau mental îndreptată împotriva
copilului ea își face simțită prezența prin intermediul
serviciilor sale de specialitate.
Astfel, art. 89 alin. 3 din Legea nr. 272/2004 privind
protecția și promovarea drepturilor copilului a instituit o
obligație în sarcina angajaților instituțiilor publice sau
private, de a sesiza Direcția generală de asistență socială și
protecția copilului, ori de câte ori au informații în legătură
23
cu un caz de abuz, neglijare sau de rele tratamente
împotriva unui copil.
Articolul 89 alin. 1 din Legea nr. 272/2004 prevede
că, ,,copilul are dreptul de a fi protejat împotriva abuzului,
neglijării, exploatării, traficului, migrației ilegale, răpirii,
violenței, pornografiei prin internet, precum și oricăror
forme de violențe, indiferent de mediul în care acesta se
află: familie, instituții de învățământ, medicale, de
protecție, medii sportive, comunitate etc.’’
În cazul în care un copil a fost victima unui abuz, a
unei forme de neglijență, a unui tratament degradant sau
inuman, părinților sau, după caz reprezentantului legal,
instituțiilor publice de la nivel central sau local le revine
obligația de a întreprinde toate măsurile necesare pentru o
reintegrare socială rapidă sau în alte cazuri luarea unor
măsuri pentru o readaptare fizică sau psihologică a copilului.
Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea
violenței în familie instituie în art. 4 formele de manifestare
ale violenței:
a) ,,Violență verbală – adresarea printr-un limbaj
jignitor, brutal, precum și utilizarea de insulte,
amenințări, cuvinte și expresii degradante sau
umilitoare;
b) Violență psihologică – impunerea voinței sau a
controlului personal, provocarea de stări de
tensiune și de suferință psihică în orice mod și
prin orice mijloace, violența demonstrativă
asupra obiectelor și animalelor, prin amenințări
verbale, afișare ostentativă a armelor, neglijare,
controlul vieții personale, acte de gelozie,
constrângerile de orice fel, precum și alte acțiuni
cu efect similar;
24
c) Violență fizică – vătămarea corporală ori a
sănătății prin lovire, îmbrâncire, trântire, tragere
de păr, înțepare, tăiere, ardere, ștrangulare,
mușcare, în orice formă și de orice intensitate,
inclusiv mascate ca fiind rezultatul unor
accidente, prin otrăvire, intoxicare, precum și
alte acțiuni cu efect similar;
d) Violență sexuală – agresiune sexuală, impunere
de acte degradante, hărțuire, intimidare, manipulare,
brutalitate în vederea întreținerii unor relații sexuale
forțate, viol conjugal;
e) Violență economică – interzicerea activității
profesionale, privare de mijloace economice,
inclusiv lipsire de mijloace de existență primară,
cum ar fi hrană, medicamente, obiecte de primă
necesitate, acțiunea de sustragere intenționată a
bunurilor persoanei, interzicerea dreptului de a
poseda, folosi și dispune de bunurile comune,
control inechitabil asupra bunurilor și resurselor
comune, refuzul de a susține familia, impunerea
de munci grele și nocive în detrimentul sănătății,
inclusiv unui membru de familie minor, precum
și alte acțiuni cu efect similar;
f) Violență socială - impunerea izolării persoanei de
familie, de comunitate și de prieteni, interzicerea
frecventării instituției de învățământ, impunerea
izolării prin detenție, inclusiv în locuința
familială, privare intenționată de acces la
informații, precum și alte acțiuni cu efect similar;
g) Violență spirituală – subestimarea sau
diminuarea importanței satisfacerii necesităților

25
 moral-spirituale prin interzicere, limitare,
ridiculizare, penalizare a aspirațiilor membrilor
de familie, a accesului la valorile culturale,
etnice, lingvistice ori religioase, impunerea
aderării la credințe și practici spirituale și
religioase inacceptabile, precum și alte acțiuni cu
efect similar sau cu repercusiuni similare.’’
Oricare din manifestările mai sus amintite ale
violenței asupra copiilor produc în rândul victimelor
consecințe psihologice de multe ori subestimate, dar care
pot duce la perpetuarea ideii de abuz din generație în
generație, după cum urmează (studiu Marjorie Cusick,
MFCC):

Violența este o Consecințe:

modalitate efectivă
de a rezolva conflicte Control sărac al impulsivității
Agresivitate și violență
Pasivitate și dorința de a plăcea
Singurul răspuns la mânie este
violența

Violența este ceva Consecințe:

normal în familie
Nu au modele de rol pozitive
Nu au limite personale
Nu au securitate emoțională
Nu știu ce înseamnă a avea
drepturi

26
 Victimele și copii Consecințe la nivel emoțional:
sunt neajutorați
Abuzatorul deține întreaga putere
Nimic nu se va schimba
Nimeni nu poate să-i ajute

Sexismul este valabil Consecințe comportamentale

ulterioare:

Bărbații și femeile operează în

roluri stereotipuri
Femeile sunt inferioare bărbaților
Bărbații controlează familiile
Victimele provoacă violența

Consecințe:

Victimele trebuie să-și schimbe

comportamentul
Abuzatorul acționează justificat

La nivel psihologic, pentru explicarea fenomenului

de violență sub toate formele ei, a fost elaborată următoarea
schemă, denumită ciclul violenței/abuzului ce surprinde
toate fazele premergătoare faptei violente, ce culminează cu
producerea acesteia. (Mediatizarea actelor de violență în
familie, 2005)

27
 CICLUL VIOLENȚEI

Faza de aşteptare

-victima are un sentiment de teamă,

inferioritate sau se simte controlată
sau dominată de agresor.

Faza “lunii de miere” Faza de acumulare a

-dacă victima cedează în
faza anterioară, intervine
împăcarea cu agresorul,
sperând că acesta s-a
schimbat.
agresivităţii
-având o denumire sugestivă, în
această fază agresorul acumulează
tensiune, indiferent dacă stimulul
este justificat sau nu.

Faza de urmărire Faza exploziei

-agresorul va încerca să -are loc abuzul, fapta
răscumpere încrederea violentă, indiferent de
victimei prin mimarea unui forma şi intensitatea sa.
comportament ireproşabil.

Faza de remuşcări
-conştientizând cele întâmplate,
agresorul exprimă sentimente de
vinovaţie/regret, dând asigurări
victimei ca cele întâmplate nu se
vor repeta
28
 Cea mai importantă instituție cu atribuții în
prevenirea și combaterea violenței în familie este Ministerul
Muncii și Justiției Sociale care elaborează politici de
asistență socială și, totodată, promovează drepturile victimelor
violenței în familie.
În subordinea Ministerului Muncii și Justiției
Sociale funcționează Agenția Națională pentru Egalitatea
de Șanse între Femei și Bărbați (ANES) a fost reînființată,
prin Legea nr. 229/2015 din 6 octombrie 2015 pentru
modificarea și completarea Legii nr. 202/2002 privind
egalitatea de șanse și de tratament între femei și bărbați.
Rolul principal al ANES este acela de promovare a
principiului egalității de șanse și de tratament între femei și
bărbați pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare
pe criteriul de sex, în toate politicile și programele
naționale. (http://www.mmuncii.ro/ )
În acest sens, ANES elaborează și aplică strategia și
politicile Guvernului în domeniul egalității de șanse și de
tratament între femei și bărbați, armonizează cadrul
legislativ cu reglementările Uniunii Europene, integrează activ
și vizibil perspectiva de gen în toate politicile și programele
și, de asemenea, controlează aplicarea și respectarea
reglementărilor în domeniu ( http://www.mmuncii.ro/ )
Alături de instituțiile de la nivel central, autoritățile
administrației publice locale au obligația să ia următoarele
măsuri specifice în conformitate cu art. 13 din legea
217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în
familie:
a) „Să includă problematica prevenirii și combaterii
violenței în familie în strategiile și programele de
dezvoltare regională, județeană și locală;
b) Să acorde sprijin logistic, informațional și
29
 material compartimentelor cu atribuții în prevenirea
și combaterea violenței în familie;
c) Să înființeze, direct sau în parteneriat, unități de
prevenire și combatere a violenței în familie și să
susțină funcționarea acestora;
d) Să dezvolte programe de prevenire și combatere
a violenței în familie;
e) Să sprijine accesul agresorilor familiali la
consiliere psihologică, psihoterapie, tratamente
psihiatrice, de dezintoxicare și dezalcoolizare;
f) Să elaboreze și să implementeze proiecte în
domeniul prevenirii și combaterii violenței în
familie;
g) Să prevadă în bugetul anual sume pentru
susținerea serviciilor sociale și a altor măsuri de
asistență socială pentru prevenirea și combaterea
violenței în familie;
h) Să suporte, din bugetul local, în cazurile sociale
grave, cheltuielile cu întocmirea actelor juridice,
precum și pentru obținerea certificatelor medico-
legale pentru victimele violenței în familie;
i) Să elaboreze la implementarea unui sistem de
înregistrare, raportare și management al cazurilor
de violență în familie.’’
De asemenea, furnizorii de servicii sociale, acreditați
în condițiile legii pot înființa unități pentru prevenirea și
combaterea violenței în familie a căror funcționare,
organizare se aprobă prin hotărâri ale consiliilor județene
sau, după caz, ale consiliilor locale, respectiv ale
sectoarelor municipiului București și al Consiliului General
al Municipiului București. Unitățile pentru prevenirea și

30
combaterea violenței în familie sunt constituite în centre
cum ar fi: centre de primire în regim de urgență; centre de
recuperare pentru victimele violenței în familie; centre de
asistență destinate agresorilor; centre pentru prevenirea și
combaterea violenței în familie; centre pentru servicii de
informare și sensibilizare a populației.
În cazul victimei violenței în familie, legiuitorul a
prevăzut în legislație posibilitatea acordării unui ordin de
protecție, prin intermediul căruia să poată fi înlăturată starea de
pericol asupra victimei și înlăturarea agresorului. Astfel, art. 23
alin. 1 din legea nr. 271/2003 prevede faptul că ,,persoana a
cărei viață, integritate fizică sau psihică ori libertate este pusă
în pericol printr-un act de violență din partea unui membru al
familiei poate solicita instanței ca, în scopul înlăturării stării de
pericol, să emită un ordin de protecție, prin care să se dispună,
cu caracter provizoriu, una ori ai multe dintre următoarele
măsuri – obligații sau interdicții:
a) Evacuarea temporară a agresorului din locuința
familiei, indiferent dacă acesta este titularul
dreptului de proprietate ;
b) Reintegrarea victimei și, după caz, a copiilor, în
locuința familiei;
c) Limitarea dreptului de folosință al agresorului
numai asupra unei părți a locuinței comune
atunci când aceasta poate fi astfel partajată încât
agresorul să nu vină în contact cu victima;
d) Obligarea agresorului la păstrarea unei distanțe
minime determinate față de victimă, față de
copiii acesteia sau față de alte rude ale acesteia
ori față de reședința, locul de muncă sau unitatea
de învățământ a persoanei protejate;

31
 e) Interdicția pentru agresor de a se deplasa în
anumite localități sau zone determinate pe care
persoana protejată le frecventează ori le vizitează
periodic;
f) Interzicerea oricărui contact, inclusiv telefonic,
prin corespondență sau orice alt mod, cu victima;
g) Obligarea agresorului de a preda poliției armele
deținute;
h) Încredințarea copiilor minori sau stabilirea reședinței
acestora.’’
Dacă ne aflăm în situația obținerii unui ordin de
protecție, cererea pentru emiterea sa este de competența
judecătoriei de pe raza teritorială în care își are domiciliul
sau reședința victima agresiunii fizice sau psihice. Cererea
pentru emiterea ordinului de protecție poate fi introdusă
personal, dar și prin reprezentant legal sau convențional.
Sunt situații în care cererea pentru emiterea ordinului de
protecție poate fi introdusă conform legii și de:
- Procuror;
- Reprezentantul autorității sau structurii
competente, la nivelul unității administrativ
teritoriale, cu atribuții în materia protecției
victimelor violenței în familie;
- Reprezentantul oricăruia dintre furnizori de
servicii sociale în domeniul prevenirii și
combaterii violenței în familie, acreditați
conform legii, cu acordul victimei.
Durata măsurilor dispuse de către judecător prin
ordinul de protecție este de șase luni de la data emiterii
acestuia, iar în cazul în care hotărârea nu cuprinde nicio
mențiune privind durata măsurilor dispuse, măsurile vor fi

32
luate față de agresor pe o durată de 6 luni de la data emiterii
ordinului de protecție.
De reținut că încălcarea măsurilor dispuse prin
ordinul de protecție constituie infracțiunea de nerespectare
a hotărârii judecătorești, iar legea penală prevede ca
pedeapsă închisoarea de la o lună la un an, acesta fiind un
mijloc suplimentar de prevenire a unor situații viitoare de
abuz asupra copilului, dar și de garantare a respectării
ordinului de protecție emis, care în lipsa acestei sancțiuni
penale ar fi golit de eficiență.
Legiuitorul a prevăzut posibilitatea victimei de a
solicita un nou ordin de protecție la expirarea duratei
măsurilor, în cazul în care există suspiciuni ca în lipsa
măsurilor de protecție libertatea, viața, integritatea fizică și
psihică a victimei sunt puse în pericol.
Agresorul poate solicita judecătorului revocarea
ordinului de protecție în situația în care sunt îndeplinite
cumulativ o serie de condiții:
- agresorul a respectat interdicțiile sau obligațiile
impuse;
- agresorul a urmat consiliere psihologică, psihoterapie,
tratament de dezintoxicare ori orice altă formă de consiliere
sau terapie care a fost stabilită în sarcina sa ori care i-a fost
recomandată sau a respectat măsurile de siguranță, dacă
asemenea măsuri s-au luat, potrivit legii;
- dacă există indicii temeinice că agresorul nu mai
prezintă un real pericol pentru victima violenței sau pentru
familia acesteia.
Articolul 34 alin. 3 prevede faptul că ,,cererea de
revocare se soluționează cu citarea părților și a unității de poliție
care a pus în executare ordinul de protecție a cărui revocare se
solicită. Participarea procurorului este obligatorie.’’
33
 În concluzie, studiile transnaționale (International
Institute for Prevention of Crime, 1998) arată prezența
violenței familiale în toate grupurile sociale, etnice,
religioase. Totodată, aceste studii au scos în evidență faptul
că violența domestică este generată de anumiți factori
externi cum ar fi: sărăcia, șomajul, consumul de droguri,
excluderea și marginalizarea.
O multitudine de discipline care au studiat
agresivitatea cum ar fi sociologia juridică, psihologie,
antropologie, criminologie s-au arătat interesate de fenomenul
violenței în familie. Mulți cercetători au remarcat caracterul
inadecvat al teoriilor existente în ce privește explicarea naturii
complexe a violenței familiale, precum și pentru elaborarea
unor strategii clare de prevenire, control și tratament.
(Millyfrank, 1999, p. 22).
O imagine detaliată a modului de implementare a
legii nr. 217/2003 este conferită prin realizarea unui studiu
aprofundat, ce îndeamnă la reflecție asupra efectelor
violenței domestice în general și a celei asupra copiilor în
special. După prelevarea de informații de utilitate publică
de la instituțiile implicate în emiterea și punerea în aplicare
a Legii 217/2003, respectiv inspectorate județene de poliție,
parchete și instanțe, autorii studiului realizat comparativ
pentru anii 2013 și 2014, au extras următoarele date (Studiu
la nivel național cu privire la implementarea ordinului de
protecție – Legea 217/2003 pentru prevenirea și combaterea
violenței în familie, 2014):
- la nivel național pentru perioada de referință 1
octombrie 2013 – 30 septembrie 2014 au fost înregistrate
3088 de cereri de emitere a ordinului de protecție, dintre
care 1233 au fost admise, 863 respinse, 365 cereri retrase
de reclamantă, 27 cereri retrase de reclamant, 248
34
nesoluționate, 359 suspendate, anulate și alte soluții. Cele
mai multe astfel de cereri au fost înregistrate în București,
însă raportat la numărul locuitorilor, județul Iași este situat
pe primul loc. Din totalul cererilor de emitere a ordinului
de protecție admise, în ceea ce privește măsurile dispuse de
instanță, studiul a concluzionat că în 90 de cazuri s-a
recomandat o formă de tratament pentru agresor, consiliere,
dezintoxicare sau tratament psihiatric, 4 cazuri în care se
dispune obligarea de predare a armelor, în 164 de ordine de
protecție se dispune evacuarea agresorului, în celelalte
cazuri fiind dispuse alte măsuri de protecție.
- durata medie la nivel național pentru soluționarea
unei cereri de emitere a ordinului de protecție a crescut de
la de 33,1 zile în anul 2013 la 37,6 zile în anul 2014. Durata
medie de la înscrierea cererii la primul termen a crescut de
la 15,7 zile la 20,2 zile, raportat la aceleași perioade.
Numărul mediu de termene acordate cu ocazia soluționării
unei cereri este de 2,6, indicator care s-a păstrat și în 2014.
-pe parcursul anului 2013 au fost puse în executare
un număr de 534 ordine de protecție comunicate către
unitățile de poliție, fiind raportate ca încălcate 144 și
constituindu-se dosare penale pentru 127. La parchetele de
pe lângă judecătoriile din cele 35 de județe ale căror IPJ-uri
au comunicat dosare cu ordine de protecție încălcate, din
127 de dosare constituite sunt raportate de parchete 33 de
dosare deschise.
-ca o concluzie a datelor preliminare prezentate mai
sus, studiul arată că a crescut cu 25,8% numărul total de
cereri de emitere a unui ordin de protecție, fapt reflectat și
în învestirea cu cereri a unui procent de 96,5% dintre
instanțele de judecată din România. Pe de altă parte, însă,
autorii au observat că procentajul cererilor admise a scăzut
35
de la 44% în perioada 1.07.2012 – 30.09.2013 la 40% în
perioada 1.10.2013 – 30.09.2014, în timp ce procentul de
cereri nesoluționate a crescut de la 6% în perioada
1.07.2012 – 30.09.2013 la 8% în perioada 1.10.2013 –
30.09.2014 și retragerile de dosare și alte soluții precum
anulare, suspendare și altele au crescut fiecare cu câte un
procent.

3.1.1 Punerea în aplicare a ordinului de protecție

În conformitate cu prevederile art. 31 alin. 2 din

Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea
violenței în familie, republicată, poliției îi revine obligația
de a pune în executare, sau, după caz, de a supraveghea
punerea în executare a măsurilor stabilite prin ordinele de
protecție emise de către instanțele judecătorești de pe raza
teritorială în care își are domiciliul sau reședința victima.
Prin Nota-Raport nr. 995.533/10.09.2014 s-a stabilit
faptul că structurilor de supraveghere judiciară le revine
sarcina să implementeze ordinele de protecție în aplicația
,,INTERDIT PLUS’’, iar structurilor de ordine publică le
revine obligația să desfășoare activități de punere în
executare a acestora.
Pentru implementarea ordinului de protecție în
aplicație, structura de ordine publică la nivelul căreia se afla
ordinul de protecție, va comunica structurii de supravegheri
judiciare pe raza căreia domiciliază/locuiește victima, o
copie a ordinului, dar și datele de contact ale polițistului
care efectuează supravegherea (grad, nume, prenume,
telefon de serviciu sau de subunitate).
,,Structurile de ordine publică cu atribuții pe linia
supravegherii persoanelor împotriva cărora s-au emis
36
ordine de protecție, potrivit cadrului legal specific, la nivel
central și teritorial, sunt (Andrei & Palaghia & Giurea,
2016):
a) La nivelul Inspectoratului General de Poliție
Române-Direcția de Ordine Publică cu atribuții
specifice de coordonare, monitorizare și control
la nivel național;
b) La nivelul Direcției Generale de Poliție a
Municipiului București/Inspectoratelor de poliție
județene:
 ofițerii cu atribuții pe linia poliției de proximitate/
coordonare mediul rural din cadrul serviciilor de
ordine publică cu atribuții specifice la nivelul
municipiului București/ județelor, de coordonare
monitorizare și control al structurilor;
 compartimentele poliției de proximitate din
cadrul birourilor/formațiunilor de ordine
publică ale polițiilor orășenești/municipale/
secțiilor de poliție cu atribuții specifice
potrivit competenței teritoriale a acestora;
 secțiile de poliție rurală/polițiile comunale/
posturile de poliție comunale cu atribuții specifice
potrivit competenței teritoriale a acestora.’’
,,Ordinul de protecție comunicat de instanță, se
înregistrează la structurile de ordine publică, conform
competențelor, în baza rezoluției șefului unității/ subunității,
într-un registru de evidență al ordinelor de protecție, unde
vor fi înscrise următoarele date (op. cit )
 numărul și data înregistrării la unitatea de
poliție a hotărârii instanței;
 denumirea instanței de judecată;

37
  persoana sau autoritatea care a solicitat
emiterea ordinului;
 numele, prenumele și codul numeric personal
al persoanei/persoanelor față de care s-au
dispus obligații sau interdicții;
 numele, prenumele și codul personal al
victimelor/victimei;
 obligațiile/interdicțiile dispuse și durata acestora;
 polițistul/polițiștii desemnați cu supravegherea;
 primele măsuri luate;
 observații.’’
,,Polițistul desemnat cu supravegherea întocmește
pentru fiecare caz câte o mapă de supraveghere, al cărei
număr de înregistrare va fi corespunzător celui din registru
de evidență al ordinelor de protecție, în care va include cel
puțin (op. cit):
● ordinul de protecție;
● adresa de înaintare a copiei ordinului de
protecție la structurile de supraveghere
judiciară, pentru implementarea în aplicația
,,1INTERDITPLUS’’;
● procesul verbal de aducere la cunoștința a
conținutului ordinului de protecție și obligațiile
legale ce-i revin potrivit legii, agresorului;
● procesul verbal de instruire a victimei;
● procesele verbale de verificare;
● datele de interes operativ;
● alte documente referitoare la activitatea de
supraveghere (note, rapoarte, procese-verbale,
declarații etc.).’’

38
 ,,După primirea ordinului de protecție polițistul/
polițiștii care pun în aplicare măsurile, desfășoară
următoarele activități (op. cit):
 efectuează verificări în bazele de date
specifice și în funcție de rezultat va/vor lua
măsurile legale sau va/vor informa structurile
abilitate;
 contactează agresorul (conform competenței
teritoriale), pe care îl informează despre
existența, conținutul ordinului de protecție și
obligațiile legale ce-i revin potrivit legii,
încheind un proces-verbal, în care va
consemna toate detaliile privind punerea în
executare a ordinului de protecție;
 instruiește victima cu privire la modul de
acțiune în diferite situații, îndeosebi cea în
care agresorul nu respectă măsura dispusă de
instanță și îi comunică datele de contact
precum și modalitățile concrete în care pot fi
sesizate organele de poliție;
 efectuează investigații privind persoana
supravegheată (agresorul) la locul de muncă
și alte locuri frecventate de aceasta în vederea
obținerii de date și informații cu privire la
comportamentul său, dar și cu privire la
persoanele cu care aceasta intră în contact în
mod obișnuit;
 se deplasează la adresa victimei și strânge
date și informații cu privire la locuința și
membrii familiei;
 verifică periodic respectarea obligațiilor de

39
 către agresor, în mod direct prin deplasarea la
locuința victimei, la locul de muncă etc. sau
indirect prin accesarea bazelor de date ale
poliției în vederea identificării informațiilor
cu caracter de noutate implementate în acestea;
 solicită, după caz, includerea în itinerariile de
patrulare ale efectivelor agreate în activitățile
de menținere a ordinii și siguranței publice a
victimei și verificarea periodică a respectării
hotărârii judecătorești, precum și instruirea
agenților de siguranță publică cu privire la
modul de intervenție în cazul măsurilor dispuse;
 solicită date și informații cu privire la persoana
vizată, de la alte instituții sau autorități cu
atribuții în domeniu;
 desfășoară orice activități prevăzute de lege
sau norme interne, apreciate drept necesare
executării în condiții corespunzătoare a
activităților specifice de supraveghere.’’
Având în vedere faptul că prin ordinul de protecție
pot fi instituite o serie de obligații pentru agresor, organelor
de poliție le revine sarcina de a supraveghea respectarea
acestor obligații, dar și obligația de a verifica, cu ocazia
legitimării unei persoane în cadrul activității specifice, dacă
aceasta figurează în baza de date ‘’1INTERDITPLUS’’.
În situația în care cu ocazia legitimării unei persoane
de către polițist se constată că aceasta figurează în baza de
date ,,1INTERDIPLUS’’ și a încălcat obligațiile instituite
prin ordinul de protecție emis de către instanță, acestuia îi
revine sarcina întocmirii unui proces verbal cu privire la
situația de fapt constatat, și în funcție de calitatea avută, va
întocmi actele de procedurale legale, în conformitate cu
40
prev. art. 288 C.P.P și ale Ordinului Comun nr. 56/10.04.2014
(privind înregistrarea în evidență și circuitul lucrărilor
penale).

Studiu de caz: Soție victimă, pe fondul consumului

de alcool și al conflictelor domestice anterioare.
Rechizitoriu Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași:
În data de 01.06.201., în jurul orelor 18.00, în timp
ce se afla în locuința din satul și comuna V, jud. Iași, pe
fondul consumului de alcool și al unui conflict spontan,
inculpatul U C i-a aplicat soției sale U V o lovitură de cuțit
la nivelul gâtului, cauzându-i plagă înjunghiată latercervicală
dreapta cu secționarea de venă jugulară externă dreapta și
hematom la nivelul mușchiului sterno cleido mastoidian
drept pentru care s-a intervenit chirurgical practicându-se
explorarea, sutura plăgii, ligatura venei jugulare externe,
incizia și drenajul hematomului, victima necesitând 16-18
zile îngrijiri medicale pentru vindecare.
În urma analizei materialului probator administrat în
cauză a rezultat următoarea situație de fapt:
Inculpatul UC, în vârstă de 45 de ani, locuiește
împreună cu soția sa U V, în vârstă de 39 de ani și nouă
copii minori, cu vârstele cuprinse între 2 ani și 17 ani, într-
un imobil situat în perimetrul satului și comunei V, jud.
Iași. În data de 01.06.2014, pe fondul unei discuții
contradictorii pornind de la refuzul soției de a se conforma
unei cerințe a soțului de a-i găti un anumit fel de mâncare
inculpatul a împins-o pe soția sa în pat, după care i-a aplicat
o lovitură de cuțit la nivelul gâtului.
Îngrozită de cele văzute, minoră U A, în vârstă de 12
ani, care se afla în aceeași încăpere, a alergat să îl anunțe pe
fratele său U A C.
41
 Cei doi frați au mers în camera unde se afla mama
lor. Au văzut cum acesteia îi curgea sânge de la nivelul
gâtului, ca de la ,, arteziană’’, cum a relatat martorul U A
C. Apoi, victima a ieșit în fața casei, unde inculpatul i-a
aplicat un prosop la nivelul gâtului, după care victima și-a
continuat deplasarea până aproape de poartă, unde a căzut
în genunchi. U A C a intervenit să-și ridice mama,
murdărindu-se de sângele care i se prelingea victimei de la
nivelul gâtului. Totodată, U A C a apelat serviciul de
urgență 112 sesizând cele întâmplate.
Cu ajutorul fiului, persoana vătămată a reușit să se
ridice, a revenit până în fața ușii de acces în locuința unde,
sleită de puteri, a căzut pe spate.
Între timp realizând gravitatea acțiunii sale, inculpatul
U C s-a preocupat să-și conducă copiii mai mici în spatele
casei, pentru a nu fi martori la suferință mamei lor.
Persoana vătămată U V a fost transportată la Spitalul
Clinic Județean de Urgență ,,Sf. Spiridon’’, în vederea
acordării de îngrijiri medicale de specialitate.
Cu ocazia cercetării la fața locului au fost fixate mai
multe pete de culoare brun-roșcat: pe patul unde a fost
lovită victima cu cuțitul, pe pragul ușii de acces în bucătăria
locuinței părților, în fața ușii de acces in imobil și pe
pământ, la diferite distanțe față de poarta de acces în curte.
Totodată, au fost ridicate de la fața locului, două pungi care
prezentau stropi dinamici de culoare brun-roșcat , un sutien
din material textil, o bluză și un prosop, care prezentau pete
de culoare brun-roșcat și de pe covorul din încăperea unde
a fost agresată victima, cuțitul folosit de inculpat, cu
mânerul de lemn în lungime de 11 cm și lama metalică cu
lungime de 14 cm și pe care se aflau pete de culoare brun-
roșcat.
42
 În cuprinsul raportului de primă expertiză medico-
legală medicii au concluzionat că numita U V a prezentat
leziuni care au putut fi produse prin lovire cu corp tăietor
înțepător (posibil cuțit) și pot data din 01.06.201..
Leziunile prezentate de către sus-numita necesită 16-
18 zile de îngrijiri medicale pentru vindecare din momentul
producerii și nu au fost de natură să-i pună în primejdie viața.
În cuprinsul declarației date în cursul urmării penale, persoana
vătămată U V a precizat că inculpatul U C, deși este
consumator de băuturi alcoolice, s-a preocupat de copii, față
de care nu a avut un comportament agresiv. Pe ea, însă, a mai
pălmuit-o câteodată. Însă, pe durata spitalizării, inculpatul a
vizitat-o și i-a cumpărat cele necesare (mâncare, pijamale).
Fiind audiat în cauză, inculpatul U C a recunoscut faptul că
i-a aplicat victimei o lovitură de cuțit la nivelul gâtului,
motivând că acțiunea sa s-a datorat consumului de alcool, dar
și faptului că soția, în împrejurările descrise mai sus, i-a
adresat injurii. Inculpatul a mai relatat ca soția obișnuia să îl
lovească, motiv pentru care, uneori riposta și o pălmuia.

Studiu de caz: Soție victima, pe fondul consumului

de alcool și al conflictelor domestice anterioare.
Rechizitoriu Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași:
În data de 09.11.201., în jurul orelor 11.00-12.00, în
timp ce se afla la domiciliul din satul și comună B, jud. Iași,
pe fondul consumului de băuturi alcoolice, inculpatul P V a
stropit-o cu benzină pe soția sa P L după care i-a dat foc,
cauzându-i arsuri de gradul II-III pe circa 30% suprafață
corporală (față, gât, membrul superior drept, față anterioară a
toracelui și abdomenului, membre inferioare și fesier drept)
pentru care s-a intervenit chirurgical, leziunile necesitând 25-
30 de zile de îngrijiri medicale pentru vindecare.
43
 Inculpatul P V este căsătorit cu persoana vătămată P
L, cei doi soți având cinci copii, dintre care doi minori: P F
în vârstă de 17 ani și P I, în vârstă de 15 ani, care locuiesc
împreună cu bunicul patern, în vârstă de 84 ani, într-un alt
imobil în aceeași curte.
Soții P sunt consumatori de băuturi alcoolice, iar pe
acest fond inculpatul devine deseori violent cu membrii
familiei sale și, în mod deosebit, cu soția sa.
Din declarațiile coroborate ale martorilor rezultă că
inculpatul P V ,,avea un nărav’’, respectiv acela de a-și
dezbrăca soția atunci când o bătea, pentru ca aceasta să nu
poată fugi din casă, aspect susținut de însăși persoana
vătămată P L. În cursul dimineții de 09.11.201., soții P au
consumat alcool la domiciliu. Ulterior, cei doi soți au
demarat o discuție contradictorie, pe fondul căreia persoana
vătămată i-a reproșat soțului faptul că a lovit-o cu un obiect
metalic la nivelul capului în cursul anului 2011 și că ar fi
trebuit să se afle în închisoare pentru fapta comisă, așa cum
rezultă din însăși declarația inculpatului.
În acest context, P V a început să-i adreseze soției
injurii și să o amenințe că îi va da foc. În același timp,
inculpatul a ieșit din casă, după care a revenit având într-o
mână un pet de 2,5 litri cu benzină. Imediat a stropit-o cu
combustibil pe soția sa, pe hainele cu care era îmbrăcată: o
pereche de pantaloni de trening de culoare neagră, o bluză
de culoare maro și o pereche de șosete de culoare albă și i-
a dat foc cu ajutorul unui chibrit, împrejurare în care bluza
persoanei vătămate a fost cuprinsă de flăcări. Persoana
vătămată s-a grăbit să se dezbrace de haine, rămânând în
pielea goală. Totodată, a încercat să fugă din locuință, însă
inculpatul s-a opus.
În acest timp, respectiv în jurul orelor 11.30 – 12.00
44
la locuința inculpatului a venit fiica acestuia, respectiv
martora P M care era însoțită de concubinul A P.
Martora a intrat în casa părinților, regăsindu-i pe
aceștia în camera lor. Persoana vătămată stătea în șezut la
marginea patului. Aceasta era dezbrăcată, plângea și avea
arsuri pe corp, de la abdomen în jos și la nivelul gâtului.
Totodată, inculpatul ținea în mână un pet de 2,5 litri
inscripționat ,,Bucegi’’, martora intuind că în aceasta se
afla benzină, având în de vedere că în încăpere se simțea
mirosul puternic al acestui carburant. Mai mult decât atât,
inculpatul a stropit cu benzina pe jos, în timp ce-și amenința
soția că o va omorî.
În aceste împrejurări, martora P M a fugit în celălalt
imobil din curte și l-a chemat pe fratele PF. Când au intrat
în casă, cei doi martori l-au găsit pe inculpat ținând într-o
mână pet-ul cu combustibil, iar în cealaltă mână o cutie cu
chibrituri, în timp ce ,, răcnea’’ că îi va da foc soției sale.
PF a reușit să-l scoată din încăpere pe inculpat și,
împreună cu martorul A P , l-a mobilizat până la sosirea
organelor de poliție. Din declarațiile martorilor PM, PF, PI
și PA rezultă că, deși era mobilizat, inculpatul a continuat
să se manifeste violent și să strige la soția sa că o va omorî.
Martora PM a ajutat-o pe mama sa să se îmbrace și
a sesizat prin apel 112 cele întâmplate, iar ambulanța sosită
la fața locului a preluat și a transportat victima la Spitalul
Clinic Județean de Urgență ,,Sf. Spiridon’’ Iași, unde a fost
supusă unei intervenții chirurgicale.
În cuprinsul raportului de expertiză medico-legală a
consemnat cu privire la persoana vătămată PL: prezintă
arsuri de gradul II-III pe circa 30% suprafață corporală (
față, gât, membrul superior drept, față anterioară a toracelui
și a abdomenului, membre inferioare și fesier drept ) pentru
45
care s-a intervenit chirurgical. Leziunile necesită 25-30 de
zile de îngrijiri medicale pentru vindecare din momentul
producerii lor, dacă nu survin complicații.
Leziunile prin ele însele și la momentul producerii
lor nu au pus în primejdie viața victimei. Fiind audiat în
cauză, inculpatul PV a uzat inițial de dreptul de a nu da
declarații. Ulterior, inculpatul a pretins că, în fapt, și-a
stropit soția cu un lichid despre care a crezut că era apă, cu
intenția de a o determina să coboare din pat. După ce a
stropit-o pe haine, și-a dat seama că în recipientul din
plastic era benzină. Totuși, și-a aprins o țigară și, în
momentul în care a trecut pe lângă persoana vătămată,
aceasta a fost cuprinsă de flăcări, timp în care în locuința au
intrat fiica PM și ginerele sau AP.

3.2 Ordinul de protecție provizoriu

Începând cu data de 21.06.2018 prin intermediul

Legii nr. 174/2018 legiuitorul a reglementat ordinul de
protecție provizoriu procedând în acest sens la modificarea
și completarea Legii nr. 217/2003 pentru prevenirea și
combaterea violenței în familie.
Până la intrarea în vigoare a actului normativ mai sus
menționat, victimele violenței în familie puteau obține un
ordin de protecție doar în urma emiterii de instanța de
judecată, însă cum acest instrument de protecție nu se putea
obține de îndată, ci într-un termen de minim 72 de ore,
victimele se aflau în pericol.
Legislația din domeniul violenței domestice se află
într-o perioadă de cristalizare și a suferit numeroase
modificări pentru a veni în sprijinul victimelor și, astfel în
Monitorul Oficial nr. 95 din 06.02.2019 a fost publicată
46
procedura pentru intervenție de urgență în cazurile de
violență domestică.
Totodată, legislația țării noastre în domeniul
violenței domestice trebuie armonizată cu legislația Uniunii
Europene, iar toate instituțiile statului au depus un efort
susținut în vederea atingerii acestui obiectiv.
Astfel, legea nr. 174/2018 privind ordinul de
protecție provizoriu clarifică și noțiunea de violență
domestică în articolul 3 ca fiind: ,,orice inacțiune sau
acțiune intenționată de violență fizică, sexuală, psihologică,
economică, socială sau spirituală care se produce în mediul
familial sau domestic ori între soți sau foști soți, precum și
între actuali sau foști parteneri, indiferent dacă agresorul
locuiește sau a locuit împreună cu victima."
O dată cu noile prevederi legislative persoanele care
sunt victime ale faptelor de violență în familie vor putea
obține un ordin de protecție provizoriu emis direct de
polițist, într-un timp mult mai scurt și astfel starea de
pericol de multe ori iminentă este înlăturată mult mai facil,
fără a mai depinde de formalități precum îndeplinirea
procedurii de citare.
Ordinul de protecție provizoriu se emite de către
polițiști în urma constatării faptului că integritatea fizică,
psihică a unei persoane este periclitată printr-o acțiune sau
inacțiune intenționată de violență domestică, iar cu ajutorul
acestui instrument este diminuat sau anulat un astfel de risc.
Polițiștii sunt cei care evaluează situația de fapt
pentru a constata existența riscului la care este supusă
victima violenței domestice, evaluarea ce are la bază nu
simple aprecieri, ci în conformitate cu Legea nr. 174/2018,
respectiv articolul 22¹ alin. 2:
a) ,,probele obținute ca urmare a verificării sesizărilor
47
 privind violența domestică, atunci când actele de
violență domestică nu fac obiectul cercetării sub
aspectul săvârșirii unor infracțiuni;
b) probele strânse potrivit prevederilor Legii nr.
135/2010 privind Codul de procedură penală, cu
modificările și completările ulterioare, atunci când
actele de violență domestică fac obiectul cercetării
sub aspectul săvârșirii unor fapte care intră sub
incidența prevederilor art. 199 din Legea nr.
286/2009 privind Codul penal, cu modificările și
completările ulterioare.’’
În situația în care se constată în urma evaluării
situației de fapt că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute
de legislația în vigoare pentru emiterea ordinului de
protecție provizoriu, legiuitorul a prevăzut în sarcina
polițiștilor obligația de a informa persoanele care susțin că
sunt victime ale violenței domestice, în legătură cu
formularea unei cereri pentru emiterea ordinului de
protecţie de instanța de judecată, după procedura obișnuită.
În vederea soluționării rapide a sesizărilor de
violență domestică și pentru aflarea adevărului, polițiștii au
dreptul să obțină probe prin următoarele mijloace în
conformitate cu articolul 22² alin. 1 al Legii nr. 174/2018:
a) constatarea prin propriile simțuri și consemnarea
celor constatate într-un înscris ori înregistrarea
celor constatate cu mijloace tehnice;
b) consultarea bazelor de date la care au acces
potrivit atribuțiilor de serviciu și consemnarea
celor constatate într-un înscris;
c) declarațiile persoanelor implicate în actele de
violență domestică, ale persoanelor care au asistat
la producerea actelor de violență domestică și ale
48
 altor persoane care pot comunica informații cu
privire la persoanele implicate în actele de
violență domestică;
d) înregistrări video sau audio ori fotografii, indiferent
de proveniența acestora;
e) înscrisuri, inclusiv cele de natura mesajelor sau
postărilor în mediul electronic și/sau de telefonie
mobilă.’’
,,Pentru a putea efectua verificările necesare în urma
sesizărilor privind violența domestică, dar, mai ales, pentru
a putea obține probe polițiștilor le este acordată posibilitatea
legală de a pătrunde în domiciliul sau reședința unei
persoane fizice, fără acordul acestuia, precum și în sediul
oricărei persoane juridice, fără acordul reprezentantului
legal a acesteia si fără a fi necesară obținerea vreunui mandat
de la organele abilitate’’, spre deosebire de majoritatea
celorlalte cazuri. (art. 222 alin. 2 din Legea nr. 174/2018).
O dată ce evaluarea situației de fapt conține suficiente
elemente ce conduc la concluzia că se impune emiterea
unui ordin de protecție provizoriu, măsurile prin care
victima poate fi protejată, concretizate în obligațiile sau
interdicțiile ce pot fi luate de către polițist sunt foarte
similare cu cele care pot fi dispuse de instanțele de judecată.
Astfel, măsurile ce se pot dispune prin ordinul de
protecție provizoriu, în scopul înlăturării sau diminuării
riscului constatat de către polițiști sunt prevăzute de
articolul 224 alin. 1 din Legea nr. 174/2018:
,,a) evacuarea temporară a agresorului din locuința
comună, indiferent dacă acesta este titularul
dreptului de proprietate;
b) reintegrarea victimei și, după caz, a copiilor în
locuința comună;
49
 c) obligarea agresorului la păstrarea unei distanțe
minime determinate față de victimă, față de
membrii familiei acesteia, astfel cum sunt definiți
potrivit prevederilor art. 5, ori față de reședința,
locul de muncă sau unitatea de învățământ a
persoanei protejate;
d) obligarea agresorului de a purta permanent un
sistem electronic de supraveghere;
e) obligarea agresorului de a preda poliției armele
deținute.’’
Pentru a preîntâmpina ca agresorul să devină victimă,
în situația în care împotriva agresorului a fost luată ca
măsură de protecție, evacuarea temporară din locuința
comună, indiferent dacă acesta este titularul dreptului de
proprietate, iar agresorul declară că nu are asigurată cazarea
din altă sursă, legiuitorul a prevăzut că polițistul, care este
emitentul ordinului de protecție provizoriu este obligat să îi
aducă la cunoștință acestuia faptul că are dreptul de a solicita
găzduire în cadrul centrelor rezidențiale pentru persoanele
fără adăpost sau al adăposturilor de noapte. În acest sens,
membrii echipei mobile SPAS, alcătuită din reprezentanți ai
serviciului public de asistență socială procedează la orientarea
agresorului către centrele rezidențiale care oferă cazare
pentru persoanele fără adăpost sau adăposturile de noapte,
aflate în subordinea autorităților administrației publice
locale. Dacă refuză să beneficieze de cazarea pusă la
dispoziție și dorește să locuiască la o altă persoană, emitentul
ordinului de protecție provizoriu, respectiv polițistul îl va
obliga pe agresor să dea o declarație privind adresa la care
va locui și persoana care îi va asigura cazarea.
Dacă prin ordinul de protecție provizoriu a fost dispusă
măsura de obligare a agresorului de a preda poliției armele
50
deținute, în vederea punerii în executare a acestei măsuri,
polițiștii urmează să ridice armele și munițiile încheind un
proces verbal, iar apoi sunt luate măsurile necesare pentru
depunerea acestora în camera de corpuri delicte ale unității de
poliție, organizată potrivit Ordinului ministrului afacerilor
interne nr. 73/2013 privind organizarea și funcționarea
camerelor de corpuri delicte, precum și pentru informarea
structurii de arme, explozivi și substanțe periculoase. Structura
de arme, explozivi și substanțe periculoase adoptă măsurile
necesare în vederea ridicării, cu celeritate, a armelor și
munițiilor și demarează procedurile de verificare a îndeplinirii
de către agresor a condițiilor prevăzute de Legea nr. 295/2004
privind regimul armelor și munițiilor, republicată, cu
modificările și completările ulterioare.
Sunt situații în care măsurile dispuse prin
intermediul ordinului de protecție vizează agresori minori,
persoane cu dizabilități sau persoane cu nevoi speciale,
astfel, în asemenea împrejurări echipa mobilă SPAS
procedează la punerea în aplicare a unor măsuri de protecție
urgente și specifice sau, după caz, la sesizarea autorităților
și instituțiile publice competente cu punerea în aplicare a
acestor măsuri.
Măsurile dispuse prin ordinul de protecție provizoriu
se iau pentru o perioadă de maxim 5 zile și au ca scop
înlăturarea riscului iminent constatat de către polițiști. În
conformitate cu articolul 225 alin. 1 ,,obligațiile și interdicțiile
dispuse împotriva agresorilor prin ordinele de protecție
provizorii devin obligatorii imediat după emiterea acestora,
fără somație și fără trecerea vreunui termen’’, acestea fiind
așadar executorii de la momentul dispunerii lor.
Ca și în cazul ordinului de protecție obișnuit,
încălcarea interdicțiilor impuse agresorului prin intermediul
51
ordinului de protecție provizoriu constituie infracțiune și se
pedepsește cu închisoarea de la o lună la un an.
Legiuitorul a prevăzut pedeapsa închisorii pentru
astfel de fapte pentru a preveni si garanta pe viitor
încălcarea unui ordin de protecție și, totodată, pentru a
elimina pericolul la care este expusă victima unei agresiuni
în familie.
Ultimele date despre violența domestică sunt destul
de îngrijorătoare și ar trebui tras un semnal de alarmă,
studiile în acest domeniu arătând că: ,,România este una
dintre țările membre ale Uniunii Europene ce se află în
fruntea clasamentului în ceea ce privește violența în
familie, numai în anul 2017 fiind raportate organelor
abilitate peste 20.531 de fapte de loviri și alte violențe,
majoritatea victimelor fiind de sex feminin (75%).’’
(https://indrumari-juridice.eu/indrumarijuridice/ordinul-
protectie-provizoriu-procedura-obtinere-avocat/)
Având în vedere statisticile care indică un trend
ascendent și o creștere semnificativă a cazurilor de violență
domestică, considerăm că instituțiile statului ar trebui să fie
mult mai prezente pe scena socială pentru o stopare rapidă
a acestui fenomen fiind necesară, de asemenea, o implicare
mult mai activă a întregii societăți.
Constatăm faptul că până la mijlocul anului 2018
exista un singur instrument legal prin intermediul căruia
puteau fi luate măsuri de protecție în cazurile de violență
domestică, dar o dată cu intrarea în vigoare a Legii nr.
174/2018 privind modificarea și completarea Legii nr.
217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în
familie, legiuitorul a prevăzut posibilitatea luării acestor
măsuri de protecție mult mai facil cu ajutorul ordinului de
protecție provizoriu. Astfel, putem observa cu ușurință că
52
legislația țării noastre cu privire la violența domestică se
află într-o perioadă de cristalizare.
Ordinul de protecție provizoriu emis de către
autoritățile competente este comunicat atât agresorului care
trebuie să îl respecte conform rigorilor legislației în
vigoare, cât și victimei violenței. Comunicarea ordinului de
protecție se realizează în două modalități, astfel articolul
226 alin. 2 prevăzând faptul că ,,comunicarea se realizează
prin înmânarea, sub semnătură, a unei copii sau duplicat,
după caz, al ordinului de protecție provizoriu, la locul
emiterii acestuia, imediat după emitere’’, iar la alin. 3
același act normativ prevede faptul că ,,ordinul de protecție
provizoriu se consideră comunicat agresorului și în
următoarele situații: a) agresorul refuză să primească o
copie sau refuză să semneze de primire; b) agresorul
părăsește locul emiterii ordinului de protecție, după ce i s-a
adus la cunoștință că este necesar să aștepte comunicarea
rezultatului verificărilor ce se efectuează în legătură cu
sesizarea privind violența domestică.’’
Pentru a întări și mai mult șansele de izbândă a
acestui instrument juridic, respectiv a ordinului de protecție
provizoriu emis de către polițistul competent, legislația în
vigoare a prevăzut faptul că acesta trebuie confirmat de
către parchetul de pe lângă judecătoria competentă în cărei
rază teritorială a fost emis, cu obligația respectării
imperative a termenului de cel mult 24 de ore de la data
emiterii acestuia.
În vederea confirmării de către procuror, ordinul de
protecție provizoriu emis de către polițist trebuie înaintat
parchetului competent împreună cu formularul de evaluare
a riscului și, totodată, cu mijloacele de probă obținute în
condițiile legii.
53
 Legea nr. 174/2018 instituie în sarcina procurorului
de la parchetul competent obligația de a decide asupra
menținerii măsurilor de protecție dispuse de către polițist
într-un termen de 48 de ore de la emiterea ordinului de
protecție provizoriu.
Articolul 227 alin. 5 prevede că ,,în cazul în care
constată că nu mai este necesară menținerea măsurilor de
protecție dispuse, procurorul poate dispune motivat
încetarea măsurilor de protecție, cu menționarea momentului
de la care încetează. Procurorul comunică acest lucru de
îndată unității de poliție care a înaintat ordinul de protecție
provizoriu, care ia măsuri pentru informarea imediată a
persoanelor ce făceau obiectul acestuia.’’
,,Imediat după confirmare, procurorul înaintează
ordinul de protecție provizoriu, însoțit de documentele care
au stat la baza emiterii și confirmării acestuia, judecătoriei
competente în a cărei rază teritorială a fost emis, însoțit de
o cerere pentru emiterea ordinului de protecție, întocmită
potrivit prevederilor art. 25 alin. (3) lit. a) și art. 26.’’(art.
227 alin. 6 din Legea nr. 174/2018)
În situația în care există o parte nemulțumită cu
privire la conținutul unui ordin de protecție provizoriu,
Legea nr. 174/2018 a prevăzut posibilitatea ca acesta să fie
contestat într-un termen de 48 de ore de la comunicare, la
instanța de judecată competentă. (art. 228 alin. 1 din Legea
nr. 174/2018)
Cu privire la procedura de judecată a contestației
depuse, aceasta se judecă cu citarea părților, iar neprezentarea
acestora nu împiedică judecarea cauzei. (art. 228 alin. 2 din
Legea nr. 174/2018).
Totodată, contestația trebuie soluționată înainte de
expirarea termenului pentru care a fost emis ordinul de
54
protecție provizoriu. (art. 228 alin. 3 din Legea nr.
174/2018)
La judecarea cauzei, prezența procurorului este
obligatorie, iar hotărârea pronunțată de către instanța
competentă pentru soluționarea contestației este definitivă,
nesupusă căilor de atac prevăzute de lege. (art. 228 alin. 4,
alin. 5 din Legea nr. 174/2018)

3.3 Procedura pentru intervenție în cazurile

de violență domestică

În conformitate cu articolul 1 alineat 1 din

dispozițiile legale dedicate procedurii pentru intervenție,
aceasta, ,,în cazurile de violență domestică se realizează de
către echipa mobilă alcătuită din reprezentanți ai serviciului
public de asistență socială, denumit în continuare SPAS
sau, după caz, de către reprezentanți ai direcției generale de
asistență socială și protecția copilului, denumită în
continuare DGASPC.’’
Prin această nouă atribuție, Direcția generală de
asistență socială și protecția copilului evidențiază încă o
dată rolul său semnificativ în societatea civilă și, mai ales,
de principal furnizor de servicii sociale.
Echipa mobilă constituită conform prevederilor
legale se bucură de sprijin activ din partea consiliilor locale,
respectiv județene în a căror subordine se află prin acordarea
tuturor resurselor materiale, financiare și, nu în ultimul rând,
a celor umane necesare intervenției de urgență.
Cu privire la componența echipei de implementare
în conformitate cu articolul 1 alineat 2 din procedura pentru
intervenție de urgență în cazurile de violență domestică,
aceasta se stabilește ,,prin hotărâre a consiliului local/
55
consiliul județean, componența echipei mobile poate fi
extinsă prin includerea unor reprezentanți ai: poliției locale,
serviciului public de asistență medicală comunitară, orice
alți specialiști din cadrul aparatului propriu, reprezentanți
ai diferiților furnizori privați de servicii sociale, voluntari
etc.’’ De asemenea, alineatul 4 al aceluiași articol face
trimitere la componența echipei mobile, astfel: ,,(...) pot
face parte reprezentanți a diferitelor culte religioase
reprezentative pe plan local, precum și reprezentanți ai unor
asociații sau fundații cu activitate relevantă în domeniul
violenței domestice, egalității de șanse între femei și
bărbați, sprijinului umanitar, acțiunilor în domeniul
caritabil, cu care au fost încheiate acorduri de parteneriat/
convenții, voluntari.’’
Echipa mobilă constituită potrivit prevederilor
legale are următoarele atribuții (articolul 3, procedura
pentru intervenție de urgență în cazurile de violență
domestică, Monitorul Oficial nr. 95 din 06.02.2019):
a) ,,verifică semnalările de violență domestică
efectuate prin intermediul liniilor telefonice ale instituțiilor
publice abilitate, inclusiv al liniilor telefonice de urgență,
altele decât numărul unic de urgență la nivel național
(SNUAU) - 112;
b) realizează evaluarea inițială a gradului de risc din
perspectiva acordării serviciilor sociale, pe baza Fișei
pentru evaluarea gradului de risc și stabilirea măsurilor de
siguranță necesare pentru victimele violenței domestice,
prevăzute în anexa care face parte integrantă din prezenta
procedură;
c) acordă informare și consiliere victimelor violenței
domestice;
d) sprijină victimele violenței domestice, prin orientarea
56
acestora către serviciile sociale existente pe raza localității/
județului, adecvate nevoilor acestora;
e) informează, consiliază și orientează victima în
ceea ce privește măsurile de protecție de care aceasta poate
beneficia din partea instituțiilor competente: ordin de
protecție provizoriu, ordin de protecție, formularea unei
plângeri penale, eliberarea unui certificat medico-legal etc.;
f) asigură măsurile de protecție socială necesare
pentru victime, minori, persoane cu dizabilități sau persoane
cu nevoi speciale, vizate de ordinul de protecție provizoriu
sau ordinul de protecție, și păstrează confidențialitatea
asupra identității acestora;
g) colaborează cu serviciile de asistență medicală
comunitară în situația în care identifică probleme medicale
privind victimele și/sau copiii lor;
h) realizează demersurile necesare pentru depășirea
riscului imediat, după caz, acestea putând consta în:
- transport la unitatea sanitară cea mai apropiată în
situațiile în care victima necesită îngrijiri medicale de
urgență sau, după caz, sesizarea numărului unic pentru
apeluri de urgență 112;
- sesizarea organelor de urmărire penală, sesizarea
organelor de poliție pentru emiterea unui ordin de protecție
provizoriu, sesizarea instanțelor judecătorești în vederea
emiterii ordinului de protecție;
- orientarea către SPAS sau, după caz, către
furnizorii privați de servicii sociale, acreditați în condițiile
legii, în vederea găzduirii în centre rezidențiale adecvate
nevoilor și aplicării managementului de caz pentru victime
și, după caz, pentru agresori;
i) intervine în cazurile de violență domestică, la
solicitarea organelor de poliție, atunci când prin ordinul de
57
protecție provizoriu s-a dispus măsura evacuării temporare
a agresorului din domiciliu, iar acesta din urmă a solicitat,
potrivit legii, cazarea într-un centru rezidențial.’’
Legiuitorul a institut în sarcina serviciilor publice de
asistență socială în vederea emiterii ordinului de protecție
provizoriu obligația de a pune la dispoziția organelor de
poliție următoarele informații:
a) ,,datele de contact ale coordonatorului echipei
mobile/persoanelor din cadrul SPAS desemnate cu atribuții
în cadrul echipei mobile;
b) lista cuprinzând toate centrele rezidențiale care
oferă cazare pentru persoanele fără adăpost, adăposturi de
noapte sau alte centre rezidențiale adecvate nevoilor
persoanelor fără adăpost, publice sau private, inclusiv
serviciile sociale acordate de către cultele religioase și alte
organisme private în domeniul prevenirii și combaterii
violenței domestice.’’(articolul 4 alin. 1, procedura pentru
intervenție de urgență în cazurile de violență domestică,
Monitorul Oficial nr. 95 din 06.02.2019)
Dacă împotriva agresorului se dispune măsura
evacuării temporare prin intermediul ordinului de protecție
provizoriu, iar acesta solicită în mod expres cazarea într-un
centru rezidențial, polițistului îi revine obligația legală de a
lua legătura cu coordonatorul echipei mobile și de a furniza
detalii cu privire la adresa locului în care se desfășoară
intervenția organelor de poliție.

3.4 Abuzul asupra copilului

Atât în literatura de specialitate, cât și în legislația

internă s-a încercat o clarificare a noțiunii de a abuz.
Articolul 94 alin. 1 din Legea nr. 272/2004 privind
58
protecția și promovarea drepturilor copilului încearcă o
conturare și clarificare a noțiunii de abuz, menționând că
,,prin abuz asupra copilului se înțelege orice acțiune
voluntară a unei persoane care se află într-o relație de
răspundere, încredere sau de autoritate față de acesta, prin
care sunt periclitate viața, dezvoltarea fizică, mentală,
spirituală, morală sau socială, integritatea corporală,
sănătatea fizică sau psihică a copilului, și se clasifică drept
abuz fizic, emoțional, psihologic, sexual și economic.’’
De asemenea, același articol mai sus menționat, dar
la alineatul al doilea definește neglijarea copilului ca fiind
,,omisiunea voluntară sau involuntară, a unei persoane care
are responsabilitatea creșterii, îngrijirii sau educării
copilului de a lua orice măsură pe care o presupune
îndeplinirea acestei responsabilități, care pune în pericol
viața, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau
socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a
copilului și poate îmbrăca mai multe forme: alimentare,
vestimentare, neglijarea igienei, neglijarea medicală,
neglijarea educațională, neglijarea emoțională sau părăsirea
copilului/abandonul de familie, care reprezintă cea mai
gravă formă de neglijare.’’
În viziunea lui Mark Belsey (1996, p. 71-72) formele
de abuz pot fi în general clasificate în patru mari categorii:
a) ,,Abuzul fizic este reprezentat de actele de violență
fizică practicate intenționat, sau neprevenirea unor
asemenea acte îndreptate asupra copilului, care
afectează integritatea fizică a acestuia;
b) Abuzul emoțional este efectul grav asupra dezvoltării
emoționale și comportamentale a copilului cauzat de
supunerea acestuia la forme persistente și severe de
rele tratamente emoționale sau de abandon;
59
 c) Abuzul sexual este folosirea copiilor și adolescenților
în activități sexuale pe care gradul lor de dezvoltare
nu le permite să le înțeleagă și să-și dea un
consimțământ în cunoștință de cauză, sau care
încalcă interdicțiile sociale ale rolurilor familiale;
d) Lipsirea copilului de grijă și ocrotire reprezintă
neglijență gravă și persistentă în ocrotirea copilului
(de exemplu, prin expunerea la orice fel de pericol,
inclusiv frigul sau înfometarea) care are ca efect
deteriorarea gravă a sănătății sau dezvoltării
copilului.’’
Totodată, într-un act normativ adoptat în Anglia și
Wales în 1991 sunt incriminate patru categorii distincte de
abuz asupra copilului care impun restrângerea drepturilor
părintești asupra copilului (Wright & Carr & Lowe, 1995,
p.183-190):
a),,Neglijența. Ea este definită în Actul Copilului din
1989 drept absența de durată a grijii și ocrotirii datorate
copilului, sau neîndeplinirea obligației de a proteja copilul
de orice fel de pericole, inclusiv frig sau foame, care au ca
efect deteriorarea gravă a sănătății sau a dezvoltării copilului,
inclusiv afectarea maturizării biologice a acestuia.
b)Abuzul fizic este definit de același act ca
prejudiciul fizic provocat copilului fie prin acte intenționate
ale părinților, fie prin neglijența acestora.
c)Abuzul sexual este definit că exploatarea sexuală
a unui copil sau adolescent.
d)Abuzul emoțional este caracterizat ca o formă
integratoare deoarece toate celelalte tipuri de abuz
afectează dezvoltarea emoțional afectivă a copilului. Acest
tip definit ca efectul negativ, actual sau potențial, asupra
dezvoltării emoționale și comportamentale determinat de
60
relele tratamente persistente și severe la care este supus
copilul sau de abandonarea sa.’’
Reacția socială referitoare la formele de abuz asupra
copilului se manifestă în mod diferit în funcție de legislația
în vigoarea a fiecărui stat (International Institute for
Prevention of Crime, 1998).
În Elveția nu există obligația de a raporta cazurile de
abuz însă în scopul respectării interesului superior al
copilului persoanele care au obligația profesională de a
păstra confidențialitatea informațiilor (art. 320 și 321 C.
pen.) sunt exonerate în ce privește informarea autorităților
în legătură cu violența asupra minorilor (art. 358);
În Italia asistenții sociali care iau la cunoștință de
existența unui abuz sunt obligați să raporteze cazul;
neraportarea se sancționează penal (art. 361, 362 C. pen);
aceeași obligație este valabilă și pentru personalul medical
(art. 365);
În Belgia este reglementată obligația tuturor
cetățenilor, precum și a personalului specializat de a raporta
orice caz de abuz; pentru medici și asistenți sociali situația
este însă mai delicată deoarece ei sunt obligați, pe de o
parte, să respecte confidențialitatea (art. 458 C. pen.), iar pe
de altă parte, să asiste victima (art. 422 C. pen.);
În Danemarca obligația de a raporta cazurile de
abuz este obligatorie și are întâietate față de orice altă
regulă referitoare la confidențialitatea profesională;
În Franța obligația de a respecta confidențialitatea
nu este aplicabilă în cazurile de rele tratamente aplicate
persoanelor vulnerabile, precum și în toate cazurile de abuz
sexual.

61
 CAPITOLUL 4
PROTECȚIA SPECIALĂ A COPILULUI
LIPSIT, TEMPORAR SAU DEFINITIV, DE
OCROTIREA PĂRINȚILOR SĂI

4.1 Dispoziții generale

Articolul 54 din Legea nr. 272/2004 privind

protecția și promovarea drepturilor copilului definește
protecția specială a copilului ca fiind ansamblul măsurilor,
prestațiilor și serviciilor destinate îngrijirii și dezvoltării
copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea
părinților săi sau a celui care, în vederea protejării
intereselor sale, nu poate fi lăsat în grijă acestora.
Legea reglementează măsurile de protecție specială
a copilului ca fiind următoarele:
- plasamentul;
- plasamentul în regim de urgență;
- supravegherea specializată.
Beneficiarii măsurilor de protecție speciale
enumerate anterior sunt (art. 60, Legea nr. 272/2004):
a) copilul ai cărui părinți sunt decedați,
necunoscuți, decăzuți din exercițiul drepturilor
părintești sau cărora li s-a aplicat pedeapsa
interzicerii drepturilor părintești, puși sub
interdicție, declarați judecătorește morți sau
dispăruți, când nu a putut fi instituită tutela;
b) copilul care, în vederea protejării intereselor
62
 sale, nu poate fi lăsat în grija părinților din
motive neimputabile acestora;
c) copilul abuzat sau neglijat;
d) copilul găsit sau copilul părăsit în unități
sanitare;
e) copilul care a săvârșit o faptă prevăzută de legea
penală și care nu răspunde penal.
Protecția specială este acordată copilului până la
dobândirea capacității depline de exercițiu, respectiv până
la împlinirea vârstei de 18 ani. După dobândirea capacității
depline de exercițiu, la solicitarea expresă a tânărului și cu
condiția de a-și continua studiile o singură dată în fiecare
formă de învățământ de zi, legea a prevăzut posibilitatea
acordării protecției speciale pe toată durata continuării
studiilor, dar fără depășirea vârstei de 26 ani.
Atunci când există riscul excluderii sociale, iar
tânărul a dobândit capacitate deplină de exercițiu și,
totodată, a beneficiat de o măsură de protecție specială și
nu poate să își finalizeze studiile și nu are posibilitatea
reîntoarcerii în mediul familial, beneficiază la cerere pe o
perioadă de până la 2 ani de protecție specială în scopul
reintegrării sale în societate.
Articolul 55 din legea nr. 272/2003 privind protecția
drepturilor copilului prevede însă pierderea acestui drept în
cazul în care tânărului i s-au oferit un loc de muncă sau o
locuință cel puțin de două ori, iar acesta le-a refuzat ori le-
a pierdut din motive imputabile.
Măsurile de protecție speciale (plasamentul, plasamentul
în regim de urgență, supravegherea specializată) se stabilesc și
se aduc la îndeplinire în baza planului individualizat de
protecție, plan ce se întocmește în conformitate cu normele
metodologice elaborate și aprobate de Ministerul Muncii și
63
Justiției Sociale. Planul individualizat de protecție este
întocmit de Direcția generală de asistență socială și
protecția copilului în termen de 30 de zile după primirea
cererii de instituire a unei măsuri de protecție specială sau
imediat după ce directorul Direcției generale de asistență
socială și protecția copilului a dispus plasamentul în regim
de urgență.
Principalul obiectiv al planului individualizat întocmit
conform normelor metodologice elaborate de Ministerului
Muncii și Justiției Sociale este de a aduce copilul în mediul
familial, iar în cazul în care acest lucru nu mai este posibil
se va trece la aplicarea procedurii adopției.
Articolul 58 alineatul 6 din legea 272/2004 prevede
că ,,planul individualizat de protecție poate prevedea
plasamentul copilului într-un serviciu de tip rezidențial,
numai în cazul în care nu a putut fi instituită tutela ori nu a
putut fi dispus plasamentul la familia extinsă, la un asistent
maternal sau la o altă persoană sau familie, în condițiile
prezentei legi.’’

4.2 Plasamentul

Plasamentul ca măsură de protecție specială, la fel ca

și plasamentul în regim de urgență, are un caracter temporar
și constă în plasarea copilului la o persoană sau familie,
unui asistent maternal și, nu în ultimul rând, plasarea
copilului unui serviciu de tip rezidențial care include acele
servicii care asigură găzduire pe o perioadă mai mare de 24
de ore.
Pentru a primi un copil în plasament persoana sau
familia trebuie să îndeplinească în mod cumulativ două
condiții esențiale:
64
 - persoana sau familia trebuie să aibă domiciliul în
România;
- persoana sau familia trebuie evaluată de către
Direcția generală de asistență și protecția copilului cu
privire la situația materială, dar și cu privire la garanțiile
morale.
Legislația în vigoare (art. 63, legea 272/2004)
impune obligația ca pe toată durata măsurii de protecție
specială a plasamentului, domiciliul copilului se află, după
caz, la persoana, familia, asistentul maternal sau la serviciul
de tip rezidențial care îl are în îngrijire.
În situația în care copilul nu a împlinit vârsta de 2
ani, măsura plasamentului cu caracter temporar poate fi
dispusă numai la familia extinsă (rudele copilului până la
gradul IV inclusiv) sau la familia substitutivă (persoanele
altele decât cele care aparțin familiei extinse, inclusiv afinii
până la gradul IV și asistenții maternali care asigură
creșterea și îngrijirea copilului).
Măsura plasamentului copilului care nu a împlinit
vârsta de 2 ani nu poate fi dispusă într-un serviciu de tip
rezidențial decât în mod excepțional, respectiv în situația
în care copilul suferă de deficiențe grave și are nevoie de o
îngrijire deosebită în servicii de tip rezidențial specializat.
Pentru a nu a afecta și mai mult situația copilului
aflat în dificultate și lipsit temporar sau definitiv de
ocrotirea părinților, la stabilirea măsurii plasamentului se
va avea în vedere plasarea copilului, cu prioritate, la familia
extinsă sau la familia substitutivă, menținerea fraților
împreună și acordarea posibilității de vizitare a copilului de
către părinți pentru a nu crea o ruptură și pentru a menține
legătura familială.
Comisia pentru protecția copilului din cadrul Direcției
65
generale de asistență socială și protecția copilului stabilește
luarea măsurii plasamentului, când există acordul părinților,
în situația în care copilul care în vederea protejării intereselor
sale nu poate fi lăsat în grija părinților din motive
neimputabile acestora, dar și în situația în care copilul a
săvârșit o faptă prevăzută de legea penală și nu răspunde penal
deoarece nu am împlinit vârsta de 14 ani. Dacă nu există
consimțământul părinților sau, după caz, al unuia dintre
părinți, la solicitarea Direcției generale de asistență socială și
protecția copilului instanța de judecată este cea care dispune
asupra măsurii plasamentului în situațiile mai sus relatate.
De asemenea, măsura plasamentului se stabilește de
către instanța de judecată la solicitarea Direcției generale de
asistență socială și protecția copilului dacă se impune
înlocuirea plasamentului în regim de urgență dispus de
către Direcția generală de asistență socială și protecția
copilului în următoarele situații:
 copilul ai cărui părinți sunt decedați, necunoscuți,
decăzuți din exercițiul drepturilor părintești sau
cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii
drepturilor părintești, puși sub interdicție, declarați
judecătorește morți sau dispăruți, când nu a putut
fi instituită tutela;
 copilul găsit sau copilul părăsit în unități sanitare;
 copilul care a săvârșit o faptă prevăzută de legea
penală și care nu răspunde penal.
În condițiile stabilite de Codul civil, atât instanța de
judecată, cât și comisia pentru protecția copilului vor stabili
cuantumul contribuției lunare a părinților la întreținerea
acestuia în urma dispunerii măsurii plasamentului. În
situația în care instanța de judecată constată că nu este
posibilă plata contribuției pentru întreținerea copilului, îl
66
poate obliga pe părintele apt de muncă să presteze între 20
și 40 de ore lunar, acțiuni sau lucrări de interes local, pe
durata aplicării măsurii de protecție specială, pe raza
administrativ-teritorială în care are domiciliul sau reședința.
În conformitate cu art. 66 alin. 1 din legea nr. 272/2004
,,drepturile și obligațiile părintești față de copil se mențin
pe toată durata măsurii plasamentului dispus de către
comisia pentru protecția copilului.’’ De asemenea, art. 66
alin. 2 din legea nr. 272/2004 prevede că ,,drepturile și
obligațiile părintești față de copil se mențin pe toată durata
măsurii plasamentului dispus de către instanța de judecată
în situaţia copilului prevăzut la art. 60 lit. b și e, atunci când
nu există acordul părinților sau, după caz, al unuia dintre
părinți, pentru instituirea acestei măsuri, dacă în vederea
respectării interesului superior al copilului instanța nu
dispune altfel, în funcție de circumstanțele cazului’’ și art.
66 alin. 3 din legea nr. 272/2004 menționează că ,,drepturile
și obligațiile părintești față de copil pe toată durata măsurii
plasamentului dispus de către instanța de judecată în
situația copilului prevăzut la art. 60 lit. a, precum și în
situația copilului prevăzut la art. 60 lit. c și d sunt exercitate
de către directorul Direcției generale de asistență socială și
protecția copilului.

4.3. Plasamentul în regim de urgență

Tot o măsură cu caracter temporar este și

plasamentul în regim de urgență care se dispune pentru
copilul aflat în următoarele situaţii de dificultate, prevăzute
de legislația în vigoare (Legea 272/2004):
- abuzat, neglijat sau supus oricărei forme de
violență;
67
 - găsit sau părăsit în unități sanitare;
- în cazul în care părinții nu își pot exercita
drepturile și obligațiile referitoare la copil;
- împotriva ambilor părinți instanța de judecată a
dispus măsura reținerii, arestării preventive,
arestării la domiciliu sau a fost dispusă măsura
internării într-un centru medical de către o
instituție sau o autoritate specializată.
Dacă copilul se află în situațiile de dificultate
prezentate mai sus, orice instituție sau unitate are atât o
obligație legală, cât și o obligație morală de a sesiza cu
celeritate Direcția generală de asistență socială și protecția
copilului în cărei circumscripție locuiește copilul, dar și
ocrotitorul său legal pentru a se putea lua măsurile legale
care se impun.
La fel ca și în cazul măsurii protecției de speciale a
plasamentului, plasamentul în regim de urgență, ca măsură
cu caracter temporar constă în plasarea copilului la o
persoană sau familie, unui asistent maternal sau unui
serviciu de tip rezidențial licențiat în condițiile legii.
Totodată, legea impune ca persoana sau familia care
primește în plasament în regim de urgență să aibă
domiciliul în România și, de asemenea, Direcția generală
de asistență socială și protecția copilului îi revine obligația
realizării unei evaluări cu privire condițiile materiale, cât și
morale a persoanei sau familiei care urmează să se ocupe
de copilul aflat în dificultate.
Articolul 63 din legea nr. 272/2004 privind protecția
și promovarea drepturilor copilului prevede că ,,pe toată
durata plasamentului, domiciliul copilului se află, după caz,
la persoana, familia, asistentul maternal sau la serviciu de tip
rezidențial care îl are în îngrijire.’’ Măsura plasamentului în
68
regim de urgență va avea în vedere plasarea copilului la
familia extinsă sau la familia substitutivă, menținerea fraților
împreună, dar și posibilitatea părinților de a vizita copilul și
de a păstra legătura.
La fel ca și în cazul plasamentului, plasamentul în
regim de urgență se va lua în situația în care copilul nu a
împlinit vârsta de 2 ani, astfel măsura cu caracter temporar
poate fi dispusă numai la familia extinsă (rudele copilului
până la gradul IV inclusiv) sau la familia substitutivă
(persoanele altele decât cele care aparțin familiei extinse,
inclusiv afinii până la gradul IV și asistenții maternali care
asigură creșterea și îngrijirea copilului).
Măsura plasamentului în regim de urgență a
copilului care nu a împlinit vârsta de 2 ani nu poate fi
dispusă într-un serviciu de tip rezidențial decât în mod
excepțional, respectiv în situația în care copilul suferă de
deficiențe grave și are nevoie de o îngrijire deosebită în
servicii de tip rezidențial specializat.
Articolul 68 alin. 5 prevede că ,,pe toată durata
plasamentului în regim de urgență se suspendă de drept
exercițiul drepturilor părintești, până când instanța
judecătorească va decide cu privire la menținerea sau
înlocuirea acestei măsuri și cu privire la exercitarea
drepturilor părintești. Pe perioada suspendării, drepturile și
obligațiile părintești privitoare la persoana copilului sunt
exercitate și, respectiv, îndeplinite de către persoana, familia,
asistentul maternal sau șeful serviciului de tip rezidențial
care a primit copilul în plasament în regim de urgență, iar
cele privitoare la bunurile copilului sunt exercitate și,
respectiv, îndeplinite de către directorul Direcției generale
de asistență socială și protecția copilului.’’
Copilul aflat în situația abuzului, neglijenței sau
69
supus oricărei forme de violență, dar și cel găsit sau părăsit
în unități sanitare măsura plasamentului în regim de
urgență se stabilește de către directorul Direcției generale
de asistență socială și protecția copilului din unitatea
administrativ teritoriala în care se găsește copilul.
În termen de 5 zile de la data la care a fost dispusă
măsura plasamentului în regim de urgență, directorul
Direcției generale de asistență socială și protecția copilului
are obligația sesizării instanței de judecată cu privire la
măsurile speciale luate. Dacă circumstanțele care au
determinat luarea măsurii plasamentului în regim de
urgență au încetat, de asemenea, directorul Direcției
generale de asistență socială și protecția copilului are
posibilitatea ca în termen de 5 zile de la încetare să solicite
retragerea măsurii de plasament.

4.4. Supravegherea specializată

În cazul în care copilul a săvârșit o faptă penală și nu

răspunde penal și există acordul părinților sau a
reprezentantului legal măsura supravegherii specializate se
dispune de către comisia pentru protecția copilului, iar în
situația în care nu există acest acord, măsura supravegherii
se dispune de către instanță judecătorească.

4.5. Monitorizarea aplicării măsurilor

de protecție specială

Direcția generală de asistență socială și protecția

copilului are obligația conform legii de a verifica trimestrial
circumstanțele care au determinat luarea măsurilor de
protecție specială dispuse de comisia pentru protecția
70
copilului sau de instanța de judecată. Totodată, în sarcina
Direcției generale de asistență socială și protecția copilului
este impusă obligația de a sesiza comisia pentru protecția
copilului sau instanța de judecată în vederea modificării sau
încetării măsurii dacă situația impune. Dreptul de a sesiza
este prevăzut, de asemenea, și părinților sau unui alt
reprezentant legal al copilului.
Pe lângă Direcția generală de asistență socială și
protecția copilului funcționează un organism privat
autorizat care îndeplinește același rol ca și direcția, în
sensul de a analiza modul în care sunt puse în aplicare
măsurile de protecție specială și de a verifica modalitatea
de îngrijire a copilului. Atât Direcția generală de asistență
socială și protecția copilului, cât și organismul privat
autorizat întocmesc rapoarte cu privire la evoluția
dezvoltării fizice, mentale, spirituale, morale sau sociale a
copilului, dar și a modului cum acesta este îngrijit. Pe baza
rapoartelor întocmite, Direcția generală de asistență socială
și protecția copilului aduce la cunoștința comisiei pentru
protecția copilului său instanței de judecată dacă se impune
modificarea sau încetarea măsurii.
Art. 74 din legea nr 272/2004 prevede că ,,la
încetarea măsurilor de protecție specială prin reintegrarea
copilului în familia sa, serviciul public de asistență socială,
organizat la nivelul municipiilor și orașelor, persoanele cu
atribuții de asistență socială din aparatul de specialitate al
primarului, precum și Direcția generală de asistență socială
și protecția copilului, în cazul sectoarelor municipiului
București, de la domiciliul sau, după caz, de la reședința
părinților, au obligația de a urmări evoluția dezvoltării
copilului, precum și modul în care părinții își exercită
drepturile și își îndeplinesc obligațiile cu privire la copil. În
71
acest scop acestea întocmesc rapoarte lunare pe o perioadă
de minimum 6 luni.’’
În concluzie, măsurile de protecție speciale luate de
către comisia pentru protecția copilului sau de către instanță
de judecată au rol important în reintegrarea socială a
copilului aflat în situații dificile. De asemenea, toate aceste
măsuri sunt menite în a duce la dezvoltarea fizică, mentală,
spirituală și morală a copilului abuzat. Copilul față de care
s-a luat o măsură de protecție specială poate menține relații
cu alte persoane, numai dacă acestea nu au o influență
negativă asupra sa.

72
 CAPITOLUL 5
DREPTURILE PATRIMONIALE ȘI
NEPATRIMONIALE ALE COPILULUI ȘI
MODALITATEA DE EXERCITARE ALE
ACESTORA

5.1. Scurta prezentare a drepturilor

și obligațiilor copilului

La nivel european, drepturile copilului sunt

prevăzute în patru principale tratate, respectiv Convenția
Europeană a Drepturilor Omului, Carta Socială Europeană,
Convenția Europeană privind Exercitarea Drepturilor
Copilului și Convenția asupra relațiilor personale care
privesc copii.
Toate aceste acte normative, la care am făcut și vom
face referire pe parcursul lucrării se completează cu
legislația națională, atunci când aceasta este mai favorabilă
copilului și, deopotrivă, o exclud de la aplicare atunci când
este în contradicție cu principiile europene.
O sinteză a drepturilor de care se bucură copii, dar și
a responsabilităților corelative a fost propusă în literatura
de specialitate de următoarea manieră (Tofan, 2013):
DREPTURILE RESPONSABILITĂȚILE
COPILULUI COPILULUI
Dreptul de a nu fi tratați Responsabilitatea de a nu
necorespunzător trata necorespunzător alte
persoane

73
 Dreptul de a nu fi expuși Responsabilitatea de a nu
unor situații de risc expune alte persoane la
situații de risc
Dreptul de a fi ascultați Responsabilitatea de a-i
asculta pe ceilalți
Dreptul de a nu fi Responsabilitatea de a nu
discriminați discrimina pe alții
Dreptul la protecția Responsabilitatea de a
proprietății respecta proprietatea altora
Dreptul la educație Responsabilitatea de a merge
la școală
Dreptul la intimitate Responsabilitatea de a
respecta intimitatea celorlalți
Dreptul de a fi protejați Responsabilitatea de a nu
împotriva oricărei forme intimida, abuza sau teroriza
de intimidare verbală pe ceilalți
sau fizică, împotriva
oricărui abuz, sau forme
de exploatare

5.2. Dreptul la identitate

Convenția asupra drepturilor copilului, republicată

în art. 7 prevede că, ,,copilul se înregistrează imediat după
naștere sa și are, prin naștere, dreptul la un nume, dreptul
de a dobândi o cetățenie, și, în măsura posibilului, dreptul
de a-și cunoaște părinții și de a fi îngrijit de aceștia.’’
În același sens, art. 8, par. 1 din Convenție stabilește
că ,,statele părți se obligă să respecte dreptul copilului de a-
și păstra identitatea inclusiv cetățenia, numele și relațiile
familiale, astfel cum sunt recunoscute de lege, fără nici o
imixtiune ilegală.’’
74
 De asemenea, de o manieră asemănătoare statuează
și legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea
drepturilor copilului prevede, art. 9 alin. 2 menționând că,
,,copilul este înregistrat imediat după naștere și are de la
această dată dreptul la nume, dreptul de a dobândi o
cetățenie și, dacă este posibil, de a-și recunoaște părinții și
de a fi îngrijit, crescut educat de aceștia.’’
Numele este definit în literatura de specialitate ,,ca
acel atribut de identificare a persoanei fizice care constă în
dreptul său de a fi individualizată, în familie și societate,
prin cuvinte stabilite, în condițiile legii cu aceasta semnificație.’’
(Beleiu. Gh, 2007)
Noul cod civil prevede în art. 82 ,, că orice persoană
are dreptul la numele stabilit sau dobândit, potrivit legii.’’
De asemenea, în art. 83 Noul cod civil face trimitere la
structura numelui, menționând că ,,numele cuprinde
numele de familie și prenumele.’’
,,Caracterele juridice ale numelui sunt impuse, în
esență, de natura acestuia de a fi un drept personal
nepatrimonial.’’ (Beleiu. Gh., 2007). Astfel, dreptul la nume
se caracterizează printr-un ansamblu de caractere juridice:
a) Inalienabilitate. Persoana fizică nu poate renunța
la nume, adică înstrăina.
b) Imprescriptibilitatea. Dreptul la nume este
imprescriptibil atât extinctiv, cât și achizitiv.
Imprescriptibilitatea extinctivă presupune faptul
că dreptul la nume nu se pierde prin neutilizarea
sa. În schimb imprescriptibilitatea achizitivă
presupune un nume nu poate fi dobândit în afara
condițiilor legii, oricât de mult ar fi utilizat.
c) Legalitate. Numele poate fi dobândit, modificat
numai în condițiile legii.
75
 d) Personalitate. Numele în principiu poate fi
exercitat decât personal de către titular.
În condițiile ordonanței nr. 41/2003 privind dobândirea
și schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor
fizice ,, în cazul în care părinții copilului sunt decedați,
necunoscuți, puși sub interdicție, declarați judecătorește
morți ori dispăruți sau decăzuți din drepturile părintești și
nu a fost instituită tutela, în cazul în care copilul a fost
declarat abandonat prin hotărâre judecătorească rămasă
definitivă, precum și în cazul în care instanța judecătorească
nu a hotărât încredințarea copilului unei familii sau unei
persoane, în condițiile legii, cererea de schimbare a numelui
minorului se face de către serviciul public specializat pentru
protecția copilului din subordinea consiliului județean ori,
după caz, a consiliului local, al sectorului municipiului
București.’’

5.2.1. Schimbarea numelui pe cale administrativă

,,Cetățenii români pot obține, pentru motive

temeinice, schimbarea pe cale administrativă a numelui de
familie și a prenumelui sau numai a unuia dintre acestea, în
condițiile prezentei ordonanțe.’’(art. 4, Ordonanța nr.
41/2003 privind dobândirea și schimbarea pe cale
administrativă a numelor persoanelor fizice)
În temeiul art. 4 alin. 2 al aceleași ordonanțe ,,sunt
considerate ca întemeiate cererile de schimbare a numelui
în următoarele cazuri:
a) Când numele este format din expresii idecente,
ridicole ori transformat prin traducere sau în alt
mod;
b) Când persoana în cauză a folosit, exercitarea
76
 profesiei, numele pe care dorește să îl obțină,
făcând dovada cu privire la aceasta, precum și
asupra faptului că este cunoscută în societate sub
acest nume;
c) Când, din neatenția ofițerilor de stare civilă ori ca
urmare a necunoașterii reglementarilor legale în
materie, au fost efectuate mențiuni greșite în
registrele de stare civilă ori au fost eliberate
certificate de stare civilă cu nume eronate, în
baza cărora au fost eliberate alte acte;
d) Când persoana în cauză are un nume de familie
sau prenume format din mai multe cuvinte, de
regulă reunite, și dorește schimbarea acestuia;
e) Când persoana în cauză poartă un nume de
familie de proveniență străină și solicită să poarte
un nume românesc;
f) Când persoana și-a schimbat numele de origine
străină într-un nume românesc, pe cale administrativă,
și dorește să revină la numele dobândit la naștere;
g) Când părinții și-au schimbat numele pe cale
administrativă, iar copiii solicită să poarte un
nume de familie comun cu al părinților lor;
h) Când persoana în cauză solicita să poarte un
nume de familie comun cu al celorlalți membri ai
familiei, nume care a fost dobândit ca urmare a
adopției, a menținerii numelui la căsătoriei, a
stabilirii filiației ori a unor schimbări de anume
aprobate anterior pe cale administrativă;
i) Când soții au convenit cu ocazia încheierii
căsătoriei să poarte numele de familie reunite și
ambii solicită schimbarea acestuia pe cale

77
 administrativă, optând pentru numele de familie
dobândit la naștere de către unul dintre ei ori să
revină fiecare la numele avut anterior căsătoriei;
j) Când persoana în cauză face dovada că a fost
recunoscută de către părinte ulterior înregistrării
nașterii, însă, întrucât nu a sesizat instanța pentru
încuviințarea purtării numelui de familie al
acestuia în timpul vieții, nu există altă posibilitate
de dobândire a numelui părintelui decât pe cale
administrativă;
k) Când prenumele purtat este specific sexului opus;
l) Când persoanei i s-a încuviințat schimbarea
sexului prin hotărâre judecătorească rămasă
definitivă și irevocabilă și solicită să poarte un
prenume corespunzător, prezentând un act
medico-legal din care rezultă sexul acesteia;
m) Alte asemenea cazuri temeinic justificate.’’
Persoana care solicită schimbarea numelui va
depune o cerere la serviciul public comunitar de evidență a
persoanelor, denumit în continuare serviciu public, aflat în
subordinea consiliului local al comunei, orașului, municipiului
sau al sectorului municipiului București, în a cărui raza
teritorială își are domiciliul, cerere însoțită de următoarele
acte: copii legalizate de pe certificatele de stare civilă ale
persoanei care solicită schimbarea numelui; un exemplar al
Monitorului Oficial al României, Partea a III-a, în care a
fost publicat extrasul din cererea de schimbare a numelui,
exemplar de la publicarea căruia să nu fi trecut mai mult de
un an; consimțământul, dat în formă autentică al celuilalt
soț în cazul schimbării numelui de familie comun purtat în
timpul căsătoriei; copie de pe decizia de aprobare a

78
autorității tutelare; cazierul judiciar și cazierul fiscal ale
solicitantului; orice alte acte pe care solicitantul le consideră
necesare pentru motivarea cererii sale.
În situația minorului, cererea de schimbare a
numelui se va depune la instituția competentă de către
părinți, sau în cazul tutorelui cu încuviințarea autorității
tutelare. Dacă cererea de schimbare a numelui minorului
este depusă doar de către unul dintre părinți, legislația în
vigoare impune ca acordul celuilalt părinte să fie dat în
formă autentică. Legea exceptează de la depunerea acordului
în formă autentică, atunci când celălalt părinte a fost pus sub
interdicție judecătorească sau declarat judecătorește dispărut
și chiar decăzut din drepturile părintești.
Conform art. 10 alin. 1 al ordonanței nr. 41/2003 ,,
cererea de schimbare a numelui se publică, în extras, în
Monitorul Oficial al României, Partea a III-a, prin grija și
pe cheltuiala solicitantului.’’
Competența de soluționare a cererii aparține serviciului
public județean, respectiv al municipiului București, care
verifică dacă sunt îndeplinite condițiile legale și dacă există o
justificare a cererii, propune motivat președintelui consiliului
județean, respectiv primarului general al municipiului
București care la rândul său va emite o dispoziție de admitere
sau de respingere a cererii de schimbare a numelui în termen
de 60 de zile de la primirea cererii.
,,Schimbarea numelui se înscrie, prin mențiune, pe
marginea actului de naștere, precum și a celui de căsătorie,
atunci când este cazul.’’ (art. 15 alin. 1, ordonanța nr. 41/2003)
De asemenea, art. 16 alin. 2 din ordonanța nr. 41/2003
prevede: ,,după înscrierea mențiunii corespunzătoare în actul
de naștere, serviciul public transmite o comunicare cu privire
la schimbarea numelui Direcției Generale de Pașapoarte din
79
cadrul Ministerului Administrației și Internelor, Direcției de
cazier judiciar, statistică și evidențe operative din cadrul
Inspectoratului General al Poliției Române și direcției
generale a finanțelor publice județene sau, după caz, Direcției
Generale a Finanțelor Publice a Municipiului București din
cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală, de la locul
de domiciliu al solicitantului.’’

5.2.2. Acțiunile în justiție privitoare la filiație

Identitatea copilului, înainte de cea etnică, religioasă

sau națională, se raportează la familia sa și la relațiile de
rudenie, acestea fiind primele persoane cu care copilul ia
contact și tot primele persoane care trebuie să se îngrijească
de necesitățile copilului.
Deși modelul abstract și ideal al familiei este ca fiind
constituită din mamă, tată și copil/copii, în realitate acesta
nu se regăsește în cazul tuturor copiilor, unii dintre ei fiind
nevoiți să apeleze la acțiunile în justiție pentru a-și stabili
relația de filiație față de unul sau chiar ambii părinți.
În ceea ce privește mama, filiația copilului față de
aceasta rezultă din faptul nașterii, însă în caz contrar, ea se
poate stabili și prin recunoaștere sau prin hotărâre
judecătorească. (art. 408 Cod civil)
Recunoașterea este acea manifestare de voință
unilaterală ce poate îmbrăca oricare din următoarele 3 forme:
- declarație la serviciul de stare civilă;
- înscris autentic, în acest caz o copie a acestuia
urmând a fi trimisă din oficiu de către notarul public care a
autentificat actul, serviciului de stare civilă competent,
pentru a se face mențiunea corespunzătoare în registrele de
stare civilă;
80
 - testament, în acest caz manifestarea de voință în
sensul recunoașterii copilului fiind irevocabilă, indiferent
de soarta juridică pe care o vor urma alte prevederi ale
testamentului.
Recunoașterea va fi valabilă și atunci când ea este
făcută de un minor, sub condiția ca acesta să nu aibă
discernământul afectat la momentul manifestării sale de
voință.
Sancțiunea nulității absolute ce va afecta recunoașterea
va fi incidentă atunci când:
„a) a fost recunoscut un copil a cărui filiație, stabilită
potrivit legii, nu a fost înlăturată. Cu toate acestea, dacă
filiația anterioară a fost înlăturată prin hotărâre judecătorească,
recunoașterea este valabilă;
b) a fost făcută după decesul copilului, iar acesta nu
a lăsat descendenți firești;
c) a fost făcută în alte forme decât cele prevăzute de
lege.’’ (art. 418 Cod civil)
În ceea ce privește sancțiunea nulității relative, ce
are un regim juridic mai restrictiv, aceasta va fi incidentă în
cazurile de drept comun, respectiv în caz de eroare, dol sau
violență, iar termenul în care aceasta poate fi invocată va fi
de 6 luni de la încetarea violenței sau de la descoperirea
dolului sau erorii, sub sancțiunea prescripției extinctive.
Referitor la tată, în situația în care acesta a fost
căsătorit cu mama copilului în timpul conceperii acestuia
(considerat de lege ca fiind între a trei sută și o sută
optzecea zi dinaintea nașterii) legiuitorul a prezumat relativ
că acesta este tatăl copilului.
Prezumția de paternitate, fiind o prezumție relativă,
va putea fi înlăturată dacă soțul mamei copilului dovedește
că este imposibil ca acesta să fie tatăl, dovada ce va putea
81
fi făcută inclusiv prin efectuarea unei expertize genetice,
sau prin dovedirea unei stări de fapt, cum ar fi ca tatăl să fi
fost plecat pe toată durata termenului legal de concepere.
(ex: tatăl s-a aflat încarcerat fără a beneficia de nicio
permisie)
Termenul juridic pentru răsturnarea prezumției de
paternitate este tăgadă de paternitate, aceasta fiind o acțiune,
care dacă este întemeiată și dovedită se va soluționa prin
constatarea faptului că reclamantul nu este tatăl copilului.
O altă prezumție legală de paternitate este aceea că
„paternitatea se prezumă dacă se dovedește că pretinsul tată
a conviețuit cu mama copilului în perioada timpului legal
al concepțiunii.’’ (art. 426 Cod civil)
Și această prezumție are caracter relativ, putând fi
înlăturată în situația în care se dovedește că este exclus ca
pretinsul tată să îl fi conceput pe copil.

5.3. Dreptul la educație

La nivel internațional, Convenția privind drepturile

copilului din anul 1998, ratificată de către România prin
Legea 18/1990 publicată în Monitorul Oficial al României
partea I, nr. 109 din 28 septembrie 1990 și republicată în
Monitorul Oficial al României partea I, nr. 314 din 13 iunie
2001 nu numai că oferă recunoaștere dreptului copilului la
educație, ci instituie în sarcina statelor semnatare o serie de
obligații pozitive în vederea respectării dreptului la educație.
Astfel, art. 28 impune statelor, printre altele, obligația:
,,a) de a asigura învățământul primar obligatoriu și
gratuit pentru toți;
b) de a încuraja crearea diferitelor forme de
învățământ secundar, atât general, cât și profesional și de a
82
le pune la dispoziția tuturor copiilor și de a permite accesul
tuturor copiilor la acestea, de a lua măsuri corespunzătoare,
cum ar fi instituirea gratuității învățământului și acordarea
unui ajutor financiar în caz de nevoie;
c) de a asigura tuturor accesul la învățământul
superior, în funcție de capacitatea fiecăruia, prin toate
mijloacele adecvate;
d) de a pune la dispoziție copiilor și de a permite
accesul acestora la informarea și orientarea școlară și
profesională;
e) de a lua măsuri pentru încurajarea frecventării cu
regularitate a școlii și pentru reducerea ratei abandonului
școlar.’’
În completarea obligațiilor mai sus arătate alin. 2 și
3 ale art. sus menționat, având un caracter imperativ
creează în sarcina statelor obligația ,,de a lua toate măsurile
corespunzătoare pentru a asigura aplicarea măsurilor de
disciplină școlară într-un mod compatibil cu demnitatea
copilului ca ființă umană și în conformitate cu prezenta
Convenție’’ și de a ,,promova și (...) încuraja cooperarea
internațională în domeniul educației, mai ales în scopul de
a contribui la eliminarea ignoranței și a analfabetismului în
lume și de a facilita accesul la cunoștințe științifice și
tehnice și la metode de învățământ moderne.’’
În art. 29 din Convenție sunt impuse anumite limite,
astfel încât statele semnatare să nu interpreteze sau să
confere dreptului la educație a copilului o conotație negativă.
În acest sens, sunt enunțate o serie de principii având
drept scop ca toate statele semnatare prin asigurarea
dreptului la educație a copilului ,,să urmărească:
a) dezvoltarea plenară a personalității, a vocațiilor și
a aptitudinilor mentale și fizice ale copilului;
83
 b) cultivarea respectului pentru drepturile omului și
libertățile fundamentale, precum și pentru principiile
consacrate în Carta Națiunilor Unite;
c) educarea copilului în spiritul respectului față de
părinții săi, față de limba sa, de identitatea și valorile sale
culturale, față de valorile naționale ale țării în care acesta
locuiește, ale țării de origine, precum și față de civilizații
diferite de a sa;
d) pregătirea copilului să își asume responsabilitățile
vieții într-o societate liberă, într-un spirit de înțelegere, de
pace, de toleranță, de egalitate între sexe și prietenie între
toate popoarele și grupurile etnice, naționale și religioase și
cu persoanele de origine autohtonă;
e) educarea copilului în spiritul respectului față de
mediul natural. ’’(art. 29 alin.1 Convenția privind drepturile
copilului)
În respectarea principiului suveranității fiecărui stat
semnatar al convenției, aceasta nu cuprinde mențiuni cu
privire la modalitatea efectivă de aducere la îndeplinire a
obligațiilor impuse în vederea respectării dreptului la
educația copilului, ci acestea sunt lăsate la latitudinea
fiecărui stat, fiind expresia marjei de apreciere a acestora.
În ceea ce privește țara noastră se poate afirma că au
fost implementate măsuri în vederea asigurării exercitării
dreptului la educație a copilului.
Astfel, la nivel legislativ prin adoptarea legii nr.
272/2004 s-au creat o parte din premisele necesare
accesului la educație pentru copilul de cetățenie română.
În concret, prin art. 51 din actul legislativ arătat este
reafirmat dreptul copilului ,,de a primi o educație care să îi
permită dezvoltarea, în condiții nediscriminatorii, a
aptitudinilor și personalității sale.’’
84
 Principalii răspunzători de educația copilului sunt
părinții acestuia ,,care au cu prioritate dreptul de a alege
felul educației care urmează să fie dată copiilor lor și
au obligația să înscrie copilul la școală și să asigure
frecventarea cu regularitate de către acesta a cursurilor
școlare.’’(art. 51 alin. 2, legea 272/2004)
În subsidiar, prin același text legal, copilul care a
dobândit capacitate de exercițiu restrânsă având împlinită
vârsta de 14 ani și încuviințarea prealabilă a instanței
judecătorești are posibilitatea de a decide în privința felului
învățăturii sau al pregătirii profesionale pe care o urmează.
Textul se completează cu dispozițiile Codului civil,
conform cărora „copilul care a împlinit vârsta de 14 ani
poate cere părinților să își schimbe felul învățăturii sau al
pregătirii profesionale ori locuința necesară desăvârșirii
învățăturii ori pregătirii sale profesionale. Dacă părinții se
opun, copilul poate sesiza instanța de tutelă, iar aceasta
hotărăște pe baza raportului de anchetă psihosocială.’’ (art.
498 Cod civil)
Tot prin legea 272/2004 au fost create o serie de
atribuții în sarcina Ministerului Educației Naționale, ca
organ de specialitate al administrației publice centrale,
precum și în sarcina inspectoratelor școlare și unităților de
învățământ, ca instituții ale administrației publice locale cu
atribuții în domeniul educației.
Aceste organe ale statului au obligația de a lua
„măsuri necesare pentru:
a) facilitarea accesului la educația preșcolară și
asigurarea învățământului general obligatoriu și gratuit
pentru toți copiii;
b) dezvoltarea de programe de educație pentru părinții
tineri, inclusiv în vederea prevenirii violenței în familie;
85
 c) organizarea de cursuri speciale de pregătire pentru
copiii care nu pot răspunde la cerințele programei școlare
naționale, pentru a nu intra prematur pe piața muncii;
d) organizarea de cursuri speciale de pregătire pentru
copiii care au abandonat școala, în vederea reintegrării lor în
sistemul național de învățământ;
e) respectarea dreptului copilului la timp de odihnă
și timp liber, precum și a dreptului acestuia de a participa
liber la viața culturală și artistică;
f) prevenirea abandonului școlar din motive economice,
luând măsuri active de acordare a unor servicii sociale în
mediul școlar, cum sunt: hrana, rechizite, transport și altele
asemenea.’’ (art. 52 alin. 1 din Legea 272/2004)
În plus față de aceste obligații, autorităților publice
le revine sarcina de a contribui, potrivit atribuțiilor ce le
revin, la asigurarea condițiilor exercitării în condiții de
egalitate a acestui drept, spre a preîntâmpina eventualele
cazuri de discriminare, dar și de a asigura, potrivit
atribuțiilor care le revin, locuri de joacă suficiente și
adecvate pentru copii, în mod special în situația zonelor
intens populate (art. 53 alin. 2 teza 2 și alin. 3 din Legea
272/2004).
În desfășurarea efectivă a activităților din cadrul
procesului instructiv-educativ, în plus față de cele deja
arătate, copilul are dreptul de a fi tratat cu respect de către
cadrele didactice, personalul didactic auxiliar și cel
administrativ și de a fi informat asupra drepturilor sale,
precum și asupra modalităților de exercitare a acestora,
fiind interzise pedepsele corporale sau alte tratamente
degradante în cadrul procesului instructiv-educativ (art. 52
alin. 2 din Legea 272/2004).
În situația în care copilul este nemulțumit de
86
modalitatea de evaluarea a performanțelor sale școlare
acesta, personal și, după caz, reprezentat sau asistat de
reprezentantul său legal, are dreptul de a contesta modalitățile
și rezultatele evaluării și de a se adresa în acest sens
conducerii unității de învățământ, în condițiile legii (art. 52
alin. 3 din Legea 272/2004).
Ori de câte ori, cadrele didactice sau personalul de
specialitate din unitățile de învățământ au cunoștință sau
bănuieli în legătură cu posibile cazuri de abuz, neglijare,
exploatare și orice altă formă de violență asupra copilului,
acestora le revine obligația de a referi centrelor județene de
resurse și asistență educațională/Centrului Municipiului
București de Resurse și Asistență Educațională cazurile și
de a semnala serviciului public de asistență socială sau,
după caz, Direcției generale de asistenta socială și protecția
copilului, aceste cazuri (art. 52 alin. 4 din Legea 272/2004).
Corelativ dreptului la educație, copilul are și dreptul
la odihnă și vacanță, fiindu-i totodată recunoscut și dreptul
de a beneficia de timp suficient pentru odihnă și vacanță, de
a participa în mod liber la activități recreative proprii
vârstei sale și la activitățile culturale, artistice și sportive ale
comunității (art. 53 alin.1 teza 1 din Legea 272/2004).
Pe lângă legea 272/2004, dreptul la educație își
găsește reglementare inclusiv în legea fundamentală, al
cărei articol 32, având denumire marginală „dreptul la
învățătură’’ prevede că dreptul la învățătură este asigurat
prin învățământul general obligatoriu, prin învățământul
liceal și prin cel profesional, prin învățământul superior,
precum și prin alte forme de instrucție și de perfecționare.
Ca o garanție a respectării acestui drept, la nivel
constituțional este impus ca învățământul de stat să fie
gratuit, asigurându-se astfel oricărui copil, indiferent de
87
starea materială a familiei în care este crescut, accesul la
educație. O altă modalitate de încurajare a educației este
oferirea de către stat de burse sociale de studii copiilor și
tinerilor proveniți din familii defavorizate și celor
instituționalizați, în condițiile legii, reglementare ce are, de
asemenea, rang constituțional. (art. 32 din Constituție)

5.4. Dreptul la locuință

Deși în mod normal copilul locuiește acolo unde

locuiesc și părinții săi în cazuri speciale, cum ar fi
intervenirea desfacerii căsătoriei intre părinți sau ruperea
relației de concubinaj din care a rezultat copilul este necesar
a se determina atât care va fi pe viitor locuința copilului, cât
și modalitatea în care acesta va păstra legătura cu celălalt
sau chiar cu ambii părinți în cazul în care locuința acestuia
va fi stabilită la terțe persoane.
Nu ne vom opri asupra cazurilor în care părinții
reușesc să ajungă la o înțelegere în ceea ce privește locuința
minorului, ci vom analiza maniera de soluționare a
diferendelor asupra locuinței copilului.
Dispoziții legale cu privire la situațiile ce urmează a
fi analizate se regăsesc în cuprinsul Codului Civil ca norme
generale și ale legii nr. 272/2004 privind protecția și
promovarea drepturilor copilului ca norme cu caracter
special ce completează Codul Civil.
Conform art. 496 alin. 3 Cod Civil ,,în caz de
neînțelegere între părinți, instanța de tutelă hotărăște, luând
în considerare concluziile raportului de anchetă psihosocială
și ascultându-i pe părinți și pe copil, dacă a împlinit vârsta
de 10 ani.’’
În același sens prevede și art. 21 teza 1 ,, în cazul în
88
care părinții nu se înțeleg cu privire la locuința copilului, instanța
de tutelă va stabili locuința acestuia la unul dintre ei,
potrivit art. 496 alin. (3) din Codul civil.’’
Conform dispozițiilor enunțate cei aflați în situația
premisă se vor adresa instanței de tutelă aceasta fiind
judecătoria în cărei circumscripție teritorială își au
domiciliul persoanele ocrotite.
În decizia sa asupra stabilirii sau modificării situaţiei
locative a minorului instanța de tutelă va avea în vedere
următoarele criterii prevăzute de art. 21 alin. 1 teza 2 :
,,a) disponibilitatea fiecărui părinte de a-l implica pe
celălalt părinte în deciziile legate de copil și de a respecta
drepturile părintești ale acestuia din urmă;
b) disponibilitatea fiecăruia dintre părinți de a permite
celuilalt menținerea relațiilor personale;
c) situația locativă din ultimii 3 ani a fiecărui părinte;
d) istoricul cu privire la violența părinților asupra
copilului sau asupra altor persoane;
e) distanța dintre locuința fiecărui părinte și instituția
care oferă educație copilului.“
Criteriile pe care legea 272/2004 le enumeră sunt
exemplificative, și se completează cu principiul interesului
superior (a se vedea secțiunea 2.2 principiul interesului
superior al copilului) al minorului ce trebuie urmărit în
orice procedură ce îl privește pe acesta, iar instanța de tutelă
poate avea în vedere în analiza sa și alte criterii precum
nevoia de stabilitate și de continuitate în mediul familial al
copilului.
Stabilirea locuinței copilului nu implică în mod
necesar și stabilirea unei adrese exacte la care acesta să
locuiască ci numai faptul că acesta va locui la unul dintre
părinți sau la o altă persoană nominalizată. Această
89
concluzie se desprinde din art. 497 Cod civil care prevede că
acordul prealabil al celuilalt părinte este necesar numai în
cazul în care părintele la care copilul locuiește își schimbă
locuința de o manieră care afectează exercițiul autorității sau
al altor drepturi părintești. Ca atare, textul are în vedere nu
situația în care părintele la care copilul locuiește și-ar
schimba locuința în aceeași localitate ci eventual situația în
care acesta ar locui împreună cu minorul într-o localitate mai
îndepărtată sau chiar în altă țară afectând astfel posibilitatea
celuilalt părinte de a lua legătura cu minorul.
Un alt caz de schimbare a locuinței copilului este cel
prevăzut de art. 498 Cod Civil ce are în vedere situația în
care copilul având împlinită vârsta de 14 ani în scopul de
săvârșirii învățăturii ori pregătirii sale profesionale solicită
părinților să schimbe locuința.
În toate cazurile mai sus arătate în situația în care
părinții nu ajung la un acord privitor la locuința copilului
competența de stabilire a acesteia va reveni instanței de
tutelă.
Totodată, instanța de tutelă poate schimba locuința
copilului la solicitarea uneia dintre părinți, ori de câte ori
decide raportat la noile elemente de fapt că acest lucru este
în interesul superior al copilului.
În cazurile în care locuința copilului urmează a fi
stabilită la unul dintre părinți aflați în străinătate și nu există
acordul celuilalt părinte în vederea emiterii pașaportului
simplu sau al deplasării copilului în străinătate, instanța va
suplini acordul părintelui, cu respectarea dispozițiilor legii
248/2005.
Prevederile legii nr. 248/2005 statuează cu privire la
acest aspect faptul că ,,minorilor cetățeni români care nu se
află în una dintre situațiile de suspendare a exercitării
90
dreptului la libera circulație în străinătate li se eliberează
pașapoarte simple electronice în următoarele condiții:
a) în cazul minorului care nu a împlinit vârsta de 14
ani, numai la cererea ambilor părinți, a părintelui
supraviețuitor, a părintelui căruia i-a fost încredințat
prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă și
irevocabilă, a părintelui care exercită singur
autoritatea părintească în temeiul unei hotărâri
judecătorești rămase definitivă și irevocabilă ori în
temeiul unei hotărâri judecătorești rămase definitivă
pentru procesele începute cu data de 15 februarie
2013 sau, după caz, a reprezentantului legal;
b) în cazul minorului care a împlinit vârsta de 14 ani,
la cererea acestuia, numai cu acordul ambilor
părinți, a părintelui supraviețuitor, a părintelui
căruia i-a fost încredințat prin hotărâre
judecătorească rămasă definitivă și irevocabilă, a
părintelui care exercită singur autoritatea părintească
în temeiul unei hotărâri judecătorești rămase
definitivă și irevocabilă ori în temeiul unei hotărâri
judecătorești rămase definitivă pentru procesele
începute cu data de 15 februarie 2013 sau, după
caz, a reprezentantului legal.’’
Conform alin. 2 din legea mai sus menționată
,,emiterea pașaportului simplu electronic pentru minor, în
situația în care există neînțelegeri între părinți cu privire la
exprimarea acordului ori unul dintre părinți se află în
imposibilitatea de a-și exprima voința, cu excepția
situațiilor prevăzute la art. 171 alin. (1) lit. e), se efectuează
numai după soluționarea acestor situații de către instanță de
judecată, care se pronunță în condițiile legii.”

91
 5.5 Dreptul de a stabili legături cu ambii părinți

Art. 19 din Legea 272/2004 prevede că în cazul în

care ,,copilul care a fost separat de ambii părinți sau de unul
dintre aceștia printr-o măsură dispusă în condițiile legii are
dreptul de a menține relații personale și contacte directe cu
ambii părinți, cu excepția situației în care acest lucru
contravine interesului superior al copilului.’’
În același sens, prevede și art. 17 din Legea nr.
272/2004 ,,copilul are dreptul de a menține relații personale
și contacte directe cu părinții, rudele, precum și cu alte
persoane față de care copilul a dezvoltat legături de atașament.’’
Ca atare, va exista o solicitare de stabilire a
legăturilor personale ale unui părinte în situațiile premisă în
care fie în urma desfacerii căsătoriei locuința minorului a
fost stabilită la unul dintre părinți indiferent dacă aceasta s-
a produs ca urmare a convenției părților încheiată în formă
autentică sau în urma dispoziției instanței, fie în situația
existenței unei relații de concubinaj din care a rezultat
minorul, locuința acestuia fiind stabilită la unul dintre
părinți prin una dintre cele două modalități arătate.
Prin relații sau legături personale în sensul legii
272/2004 se înțelege:
,, a) întâlniri ale copilului cu părintele ori cu o altă
persoană care are, potrivit prezenței legi, dreptul la relații
personale cu copilul;
b) vizitarea copilului la domiciliul acestuia;
c)găzduirea copilului, pe perioadă determinată, de
către părintele sau de către altă persoană la care copilul nu
locuiește în mod obișnuit;
d)corespondența ori altă formă de comunicare cu
copilul;
92
 e)transmiterea de informații copilului cu privire la
părintele ori la alte persoane care au, potrivit prezenței legi,
dreptul de a menține relații personale cu copilul;
f) transmiterea de către persoana la care locuiește
copilul a unor informații referitoare la copil, inclusiv
fotografii recente, evaluări medicale sau școlare, către
părintele său către alte persoane care au dreptul de a
menține relații personale cu copilul;
g)întâlniri ale copilului cu părintele ori cu o altă
persoană față de care copilul a dezvoltat legături de
atașament într-un loc neutru în raport cu copilul, cu sau fără
supravegherea modului în care relațiile personale sunt
întreținute, în funcție de interesul superior al copilului.’’
(art. 18 alin. 1, legea nr. 272/2004)
Din nou, asemănător secțiunilor tratate anterior și în
acest caz dacă există neînțelegeri între părinți cu privire la
modul concret de stabilire a legăturilor cu minorul va
decide instanța de tutelă, urmând ca pe parcursul întregii
proceduri să primeze interesul superior al copilului.
Spre diferență însă de celelalte drepturi ale copilului
în acest caz este prevăzută posibilitatea instanței ca
apreciind în funcție de particularitățile fiecărui caz să poată
dispune în mod cumulativ sau nu anumite măsuri
asiguratorii sau depunerea anumitor garanții dintre cele ce
urmează:
,,a) amenda pe ziua de întârziere impusă persoanei
care refuză punerea în aplicare sau respectarea programului
de menținere a relațiilor personale ale copilului;
b) depunerea unei garanții reale sau personale de
către părintele său persoana de la care urmează să fie
preluat copilul, în vederea menținerii relațiilor personale
sau, după caz, la încetarea programului de vizitare;
93
 c) depunerea pașaportului sau a unui alt act de
identitate la o instituție desemnată de instanță și, atunci
când este necesar, a unui document din care să rezulte că
persoana care solicita relații personale a notificat depunerea
acestora, pe durata vizitei, autorității consulare competente.’’
( art. 20 alin. 2, legea nr. 272/2004)
Măsurile enumerate având deopotrivă caracter
punitiv, dar și preventiv denotă importanța pe care
legiuitorul o acordă păstrării de către copil a legăturii cu
ambii părinți, mai ales în prezența tot mai deasă a
fenomenului de alienare parentală.
,,Sindromul alienării părintești sau (sindromul
alienării parentale) este definiția propusă de profesorul
american de psihiatrie Richard A. Gartner (1931-2003) cu
privire la activitatea de denigrare sistematică a unui părinte
de către celălalt părinte cu intenția alienării (înstrăinării)
copilului de celălalt părinte. În general scopul alienării este
câștigarea custodiei sau păstrarea custodiei copilului de
către părintele alienator, fără implicarea părintelui alienat și
prin excluderea acestuia. (...) Concret alienarea înseamnă
că prin gânduri, acțiuni și maniere verbale sau non-verbale
un copil este abuzat emoțional, îndoctrinat pentru al
determina să creadă că celălalt părinte este un dușman sau
pentru ai sugera ostilitatea sau inferioritatea acestuia.’’
(www.wikipedia.org)
Deși în literatura și jurisprudența internațională și
legislația internațională fenomenul alienării parentale este
cunoscut de mult timp fiind considerat o formă de abuz
psihic asupra copilului împotriva căruia acesta are puține
șanse sau chiar deloc să se apere, în România acesta a fost
recunoscut destul târziu.
Prin dispoziția numărul 2/2016 pentru recunoașterea
94
fenomenului alienării parentale și prevederilor Protocolului
privind recunoașterea alienării parentale, încheiat intre
Institutul de Psihologie Judiciară și Asociația Română
pentru custodie comună publicat în Monitorul Oficial
partea I, nr. 144 din 25.02.2016 este recunoscut fenomenul
alienării parentale, însă apreciez că sub aspect legislativ,
deși este salutară această inițiativă, ne aflăm în fața unui
început timid în lipsa unor mecanisme de prevenire a
fenomenului sau de sancționare a acestuia.
Până la acest moment, s-a considerat că definiția
fenomenului de alienare parentală era definit în legea
217/2003, ca fiind „impunerea izolării persoanei de familie,
de comunitate și de prieteni, interzicerea frecventării
instituției de învățământ, impunerea izolării prin detenție,
inclusiv în locuința familială, privare intenționată de acces
la informație, precum și alte acțiuni cu efect similar.’’ (art.
4 lit. f din Legea 217/2003)

5.6 Dreptul de dispoziție și administrare

asupra bunurilor

Actuala codificare instituie principiul independenței

patrimoniale în ceea ce privește administrarea și dispoziția
asupra bunurilor copilului, în acest sens art. 500 Cod civil
prevăzând că „părintele nu are niciun drept asupra bunurilor
copilului și nici copilul asupra bunurilor părintelui, în afară
de dreptul la moștenire și la întreținere.’’
În plus față de cele arătate, conform art. 501 alin. 1
Cod civil, „părinții au dreptul și îndatorirea de a administra
bunurile copilului lor minor, precum și de a-l reprezenta în
actele juridice civile ori de a-i încuviința aceste acte, după
caz.“
95
 Anterior prezentării noțiunilor de capacitate de
exercițiu deplină și restrânsă, apreciem necesar a reliefa
diferența dintre actele juridice de conservare, administrare
și dispoziție, urmând a opera cu aceste concepte pentru a
expune ce fel de acte juridice pot fi încheiate de minori în
funcție de vârsta acestora.
Astfel, prin actele juridice de conservare, în literatura
de specialitate se înțelege „acele acte juridice prin încheierea
cărora se urmărește păstrarea unui drept subiectiv civil sau
preîntâmpinarea pierderii unui drept subiectiv civil; actul de
conservare este întotdeauna un act avantajos pentru autorul
său, deoarece presupune cheltuieli de o valoare mult mai
mică decât valoarea dreptului ce se tinde a fi păstrat ori
salvat.’’ (G. Boroi, M. M Pivniceru, s.a, 2016, p. 41).
Totodată, actele juridice de administrare sunt cele
prin care se urmărește o normală punere în valoare a unui
bun sau patrimoniu, distingându-se între actul de administrare
a unui bun privit izolat, fără însă a se ajunge la înstrăinarea
acestuia, și actul de administrare a unui patrimoniu, care
poate include acte care raportate la un anumit bun au
valoarea unui act de înstrăinare, dar raportat la întreg
patrimoniul, reprezintă măsuri de normală folosire, exploatare,
valorificare (op.cit.)
Din cele arătate se reliefează destul de facil înțelesul
actelor de dispoziție, acestea fiind acele acte prin care se
înstrăinează sau se grevează cu sarcini reale un bun, cum ar
fi încheierea unui contract de vânzare cumpărare, donație,
etc.
Odată cu împlinirea de către copil a vârstei de 14 ani,
rolul părinților în administrarea bunurilor acestuia este
diminuat, întrucât începând de la acest moment „minorul își
exercită drepturile și își execută obligațiile singur, în
96
condițiile legii, însă numai cu încuviințarea părinților și,
după caz, a instanței de tutelă.’’ (art. 501 alin. 2 Cod civil)
Soluția legislativă este în concordanță cu dispozițiile
generale privitoare la capacitatea de exercițiu a persoanei
fizice, ce reprezintă „aptitudinea unei persoane de a încheia
singură acte juridice civile.’’ (art. 37 Cod civil)
Copilul dobândește capacitate de exercițiu deplină la
vârsta majoratului, ceea ce se traduce prin posibilitatea
acestuia de a încheia orice fel de acte juridice, indiferent de
calificarea acestora ca fiind acte de dispoziție sau acte de
administrare.
Între vârsta de 14 ani și cea de 18 ani, copilul va avea
capacitate de exercițiu restrânsă, ceea ce înseamnă că
pentru încheierea valabilă a actelor de dispoziție, minorul
va avea nevoie de „încuviințarea părinților sau, după caz, a
tutorelui, iar în cazurile prevăzute de lege, și (...)
autorizarea instanței de tutelă. Încuviințarea sau autorizarea
poate fi dată, cel mai târziu, în momentul încheierii
actului.’’ (art. 41 alin. 2 Cod civil)
În mod evident, această limitare a dreptului de
dispoziție a minorului are ca principal beneficiar chiar
persoana acestuia, fiind o măsură de protecție împotriva
încheierii de către acesta de acte juridice care să îl pună într-
o poziție contractuală dezavantajoasă ca urmare a
nedezvoltării sale suficiente.
Deși restrictiv în ceea ce privește încheierea de către
minorul având capacitate de exercițiu restrânsă a actelor de
dispoziție, actualul Cod civil, asemănător vechii reglementări,
este mai permisiv privitor la actele de administrare,
prevăzând că minorul cu vârsta între 14 și 18 ani poate
încheia singur „acte de administrare care nu îl prejudiciază,
precum și acte de dispoziție de mică valoare, cu caracter
97
curent și care se execută la data încheierii lor.’’(art. 42 alin.
3 Cod civil)
Anterior vârstei de 14 ani, din punct de vedere
juridic, copilul este considerat ca fiind lipsit de capacitate
de exercițiu, acestuia fiindu-i permisă încheierea singur în
mod valabil numai a actelor de conservare și a actelor de
dispoziție de mică valoare, cu caracter curent și care se
execută la momentul încheierii lor. (art. 43 alin. 3 Cod civil)
În ceea ce privește minorii cu privire la care a fost
instituita tutela, este de menționat faptul că în privința
acestora sunt incidente dispoziții speciale ce urmează a fi
analizate în subsecțiunea ce urmează.

5.6.1. Tutela

În actualul Cod civil se regăsește reglementată ca

măsură de protecție instituția tutelei, cu aplicare în cazul
minorilor ai căror ,,părinți sunt, după caz, decedați,
necunoscuți, decăzuți din exercițiul drepturilor părintești
sau li s-a aplicat pedeapsa penală a interzicerii drepturilor
părintești, puși sub interdicție judecătorească, dispăruți ori
declarați judecătorește morți, precum și în cazul în care, la
încetarea adopției, instanța hotărăște că este în interesul
minorului instituirea unei tutele.’’(art. 110 Cod civil)
Pentru că instituția tutelei să funcționeze, iar minorii
să beneficieze de ocrotirea necesară fără întârziere, legea a
impus anumitor categorii de persoane obligația de a
înștiința instanța în cel mai scurt timp de când au aflat
despre existența unor situații care pot constitui cazuri de
instituire a tutelei prezentate în paragraful anterior.
În mod previzibil, prima categorie de astfel de
persoane enumerate de Codul civil sunt persoanele
98
apropiate minorului, urmate de persoane care pot afla de
astfel de cazuri în exercitarea atribuțiilor de serviciu,
precum notarul public sau angajații serviciului public
comunitar local de evidență a persoanelor, cei din urmă
putând sesiza astfel de aspecte la momentul înregistrării
decesului, iar notarii publici cu ocazia dezbaterii procedurii
succesorale.
Aceeași obligație de sesizare incumbă și instanțelor
judecătorești care dispun decăderea din drepturile părintești
ca pedeapsă complementară sau accesorie, dar și organelor
administrației publice locale, art. 111 Cod civil având în
vedere acele autorități ce au printre atribuții protecția
categoriei sociale ce face obiectul acestui curs, respectiv
copilul.
Pentru a preîntâmpina eventualele fraude și pentru
ca tutela să fie o măsură eficientă de protecție a minorului,
legiuitorul a prevăzut anumite interdicții de exercitare a
tutelei:
„a) minorul, persoana pusă sub interdicție judecătorească
sau cel pus sub curatelă;
b) cel decăzut din exercițiul drepturilor părintești său
declarat incapabil de a fi tutore;
c) cel căruia i s-a restrâns exercițiul unor drepturi
civile, fie în temeiul legii, fie prin hotărâre judecătorească,
precum și cel cu rele purtări reținute ca atare de către o
instanță judecătorească;
d) cel care, exercitând o tutelă, a fost îndepărtat din
aceasta în condițiile art. 158 Cod civil;
e) cel aflat în stare de insolvabilitate;
f) cel care, din cauza intereselor potrivnice cu cele
ale minorului, nu ar putea îndeplini sarcina tutelei;
g) cel înlăturat prin înscris autentic sau prin testament de
99
către părintele care exercită singur, în momentul morții,
autoritatea părintească.’’(art. 113 Cod civil).
În situația în care incidența vreuneia dintre
interdicțiile mai sus prezentate poate fi reținută încă de la
momentul instituirii tutelei, consecința va fi respingerea
cererii persoanei aflate în cazurile prevăzute la literele a-g,
iar în situația în care starea de interdicție este cunoscută abia
după momentul numirii/desemnării tutorelui, sancțiunea este
îndepărtarea acestuia.
Trebuie remarcat că poate fi dobândită calitatea de
tutore prin două proceduri distincte: desemnare și numire.
Diferența dintre acestea constă în principal din
calitatea pe care persoana chemată să decidă asupra
instituirii tutelei o are, respectiv părinții minorului numirii
tutorelui, sau instanța de judecată în cazul desemnării tutorelui.
Părinții vor putea desemna un tutore pentru copii lor
fie prin înscris autentic, indiferent dacă îmbracă forma unui
contract de mandat sau a unui alt act unilateral, fie prin
testament, aceștia având posibilitatea să revoce desemnarea,
fără ca de această dată să mai fie impuse condiții stricte de
formă, legiuitorul acceptând inclusiv forma unui înscris sub
semnătură privată.
Procedura numirii tutorelui este descrisă de art. 119 Cod
Civil, în vederea soluționării cererii instanța trebuind să aibă
acordul celui ce urmează a fi numit tutore și fiind obligatorie
ascultarea minorului care a împlinit vârsta de 10 ani.
Având în vedere că tutorele va începe să exercite
drepturile și să îndeplinească obligațiile ce îi revin numai
de la comunicarea încheierii de numire, pentru a nu
prejudicia interesele minorului în perioada dintre momentul
pronunțării și cea a redactării și comunicării încheierii,
legea a prevăzut posibilitatea luării unor măsuri speciale, cu
100
caracter provizoriu, limitate în timp la perioada arătată și
chiar a numirii unui curator special.
Singura condiție impusă în cazul revocării desemnării
este aceea de a fi înscrisă în Registrul național notarial ținut
în format electronic, aceasta fiind o condiție de opozabilitate
ce vizează informarea terților.
Odată numit tutorele, aceasta poate refuza atribuirea
acestei calități numai în condiții strict prevăzute, de principiu
tutorele având obligația de continuare a tutelei. Cu toate
acestea, pot fi considerată cazuri întemeiate de refuz
următoarele:
”a) cel care are vârsta de 60 de ani împliniți;
b) femeia însărcinată sau mama unui copil mai mic
de 8 ani;
c) cel care crește și educă 2 sau mai mulți copii;
d) cel care, din cauza bolii, a infirmității, a felului
activităților desfășurate, a depărtării domiciliului de locul
unde se află bunurile minorului sau din alte motive întemeiate,
nu ar mai putea să îndeplinească această sarcină.’’ (art. 120
Cod civil).
Deși tutela este o sarcină personală (art. 122 alin. 1
Cod civil), se va putea dispune înlocuirea tutorelui în
situația în care pe parcursul exercitării acesteia intervine
vreuna din situațiile expres și limitativ prevăzute la literele
a-d mai sus prezentate, acestea fiind deopotrivă cazuri de
interdicție, dar și de înlocuire.
Cu scopul de a apăra interesele minorilor, legiuitorul
a prevăzut obligativitatea întocmirii unui inventar în termen
de maxim 10 zile de la comunicarea încheierii de numire,
urmând ca acesta să cuprindă toate bunurile minorului și să
fie supus aprobării de către instanța de tutelă.
După întocmirea inventarului, tutorele urmează să
101
administreze bunurile minorului cu privire la care a fost
instituită această măsură de protecție, însă acesta nu va
putea încheia acte de dispoziție fără autorizarea instanței de
tutelă, care va putea fi acordată „numai dacă actul răspunde
unei nevoi și prezintă un folos neîndoielnic pentru minor.’’
(art. 145 alin. 1 Cod civil)
Cu titlu de exemplu, tutorele, în lipsa autorizării
instanței, nu va putea încheia în numele minorului acte prin
care să doneze, să vândă, să garanteze obligații sau să
greveze cu sarcini reale bunurile ce aparțin celui din urmă.
Dacă însă tutorele va încheia acte juridice cu
minorul, sau soțul tutorelui, o rudă în linie dreaptă sau frații
sau surorile tutorelui vor încheia acte juridice cu minorul,
interdicția se va răsfrânge atât asupra actelor de administrare,
cât și asupra actelor de dispoziție, sub sancțiunea nulității
relative a actelor încheiate cu nerespectarea acestei prevederi.
Singura excepție în care ar fi permisă încheierea de
acte juridice intre persoanele arătate este cea în care acestea
ar avea o garanție reală asupra unui bun aparținând
minorului, sau s-ar deține în coproprietate cu acesta
anumite bunuri, situație în care pot cumpăra respectivele
bunuri, însă numai în cadrul unei licitații publice.
Cazurile de încetare a tutelei sunt prevăzute de art.
156 Cod civil și constau în:
- eventualitatea în care nu se mai menține situația
care a condus la instituirea tutelei;
- in cazul morții minorului;
- in cazul înlocuirii tutorelui;
- in cazul îndepărtării tutorelui;
- in cazul morții tutorelui.
În acest din urmă caz, pentru că minorul să nu se afle
într-o situație juridică incertă, a fost prevăzută obligația
102
pentru moștenitorii tutorelui de a prelua sarcinile acestuia
până la numirea unui nou tutore.
Obligația tutorelui decedat nu se va transmite către
succesori în situația în care aceștia, la rândul lor, se afla în
stare de minoritate, situația în care instanței de tutela îi
revine sarcina de a desemna un curator special cu mandat
provizoriu, până la numirea noului curator, acesta putând fi
și executorul testamentar.
Îndepărtarea tutorelui, ca modalitate de încetare a
tutelei, va interveni „în afară de alte cazuri prevăzute de
lege, tutorele este îndepărtat dacă săvârșește un abuz, o
neglijență gravă sau alte fapte care îl fac nedemn de a fi
tutore, precum și dacă nu își îndeplinește în mod
corespunzător sarcina.’’(art. 158 Cod civil)

5.6.2 Punerea sub interdicție judecătorească

În cazul în care copilul având capacitate de exercițiu

restrânsă și, deci vârsta de 14 ani împlinită, nu are
discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale,
din cauza alienației sau debilitații mintale (art. 164 Cod
civil), instanța va putea dispune punerea sa sub interdicție.
Desigur, punerea sub interdicție va putea fi dispusă
și în cazul persoanelor majore care se află în imposibilitatea
de a se îngriji de interesele sale din cauza alienației sau
debilitații mintale, însă ne vom opri numai asupra copiilor
aflați în astfel de situații, aceștia făcând obiectul prezentului
studiu.
Procedura de instituire a măsurii este asemănătoare
cu cea a tutelei mai sus prezentată.
Astfel, pentru ca un minor aflat în situația arătată să
nu fie lipsit o perioadă îndelungată de exercițiul anumitor
103
drepturi de care nu mai poate dispune corespunzător din
cauza alienației sau debilității mintale, legiuitorul a prevăzut
obligația ca anumite persoane să sesizeze instanțele în
vederea desemnării unui tutore care să se îngrijească de
interesul minorului.
Vor fi aplicabile în mod asemănător și dispozițiile
referitoare la numirea tutorelui.
Însă, spre deosebire de instituția tutelei, în acest caz
tutorele nu este în drept să solicite înlocuirea sa înainte de
3 ani de la data numirii sale, cu excepția cazului în care
acesta ar avea motive temeinice.
În plus, în situația în care cel ce urmează a fi pus sub
interdicție se afla în ocrotirea părinților săi, aceștia vor
dobândi și funcția de tutore al minorului, urmând ca acesta
să înceteze la împlinirea vârstei de 18 ani, când se va relua
procedura de numire a tutorelui.
În cazul în care la apariția cauzei ce determină
punerea sub interdicție a copilului ce se află sub tutelă,
instanţa poate decide motivat dacă va fi păstrat același
tutore sau nu.
Cu toate acestea, este de remarcat și că în cazul
punerii sub interdicție, spre deosebire de tutelă, actele
juridice încheiate de persoana pusă sub interdicție
judecătorească, altele decât actele de conservare și cele de
dispoziție de mică valoare încheiate singur, sunt lovite de
nulitate relativă, chiar dacă la data încheierii lor persoana
în cauză ar fi avut discernământ.
Astfel, spre deosebire de alte măsuri de protecție, în
materia încheierii actelor juridice prohibite, efectele punerii
sub interdicție judecătorească își vor produce efectele
retroactiv, iar nu de la data rămânerii definitive a hotărârii.
În toate celelalte cazuri, efectele punerii sub
104
interdicție se vor produce condiționat de îndeplinirea
anumitor formalități de publicitate, neîndeplinirea acestora
afectând doar terții față de hotărârea judecătorească, care
pot invoca necunoașterea acesteia, iar nu și dispoziția de
punere sub interdicție judecătorească.
Îndată cum cel pus sub interdicție nu se mai află sub
incidența cauzelor care au determinat punerea sa sub
interdicție, acesta sau persoanele care au obligația de sesizare
pot solicita instanței de tutelă ridicarea punerii sub interdicție,
adresându-se printr-o cerere de chemare în judecată.

5.7. Dreptul copilului de a-și întemeia propria familie.

Autorizarea încheierii căsătoriei

Odată ce se aproprie de vârsta majoratului, copilul

dobândește o maturitate relativă, avută în vedere de
legiuitor la stabilirea vârstei necesare pentru încheierea
valabilă a căsătoriei.
În prezent, legea impune ca viitorii soți să aibă
împlinită vârsta majoratului.
Cu toate acestea, cu titlu de excepție, în actualul Cod
civil (art. 272) legiuitorul prevede că ,,pentru motive
temeinice, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate
căsători în temeiul unui aviz medical, cu încuviințarea
părinților săi sau, după caz, a tutorelui și cu autorizarea
instanței de tutelă în a cărei circumscripție minorul își are
domiciliul.’’
Se recunoaște, așadar, dreptul copilului de a-și
întemeia propria familie, condiționat de îndeplinirea de
către acesta a unor condiții de natură a furniza instanței de
tutelă ce va autoriza încheierea căsătoriei, informații că
minorul este apt medical pentru încheierea căsătoriei.
105
 Este prevăzută soluția și în cazul în care unul dintre
părinți refuză să încuviințeze căsătoria, în această situație
instanța de tutelă hotărând și asupra acestei divergențe, cu
luarea în considerare a principiului interesului superior al
copilului care trebuie să primeze în orice proceduri care îl
privesc pe acesta.
Chiar și în situația în care instanța de tutelă are atât
avizul medical, cât și încuviințarea părinților sau a tutorelui,
aceasta nu va putea autoriza încheierea căsătoriei între
persoane de același sex, între tutore și minoră, între rudele
în linie dreaptă, indiferent de grad, sau între rudele în linie
colaterală până la gradul al patrulea inclusiv.
Dacă încheierea căsătoriei persoanei aflată între 16 și
18 ani a avut loc fără încuviințarea reprezentanților
minorului, aceasta este lovită de sancțiunea nulității relative
ce poate fi invocată numai de către cel al cărui
consimțământ era necesar, respectiv de către părinții sau
tutorele minorului, în termen de 6 luni.
Presupunând că s-a procedat la încheierea căsătoriei
minorului în lipsa autorizării instanței de tutelă, aceasta va
sesiza procurorul, ca participant în procesul civil, în
vederea exercitării acțiunii în anulare.

106
 CAPITOLUL 6
SANCȚIONAREA PĂRINȚILOR PENTRU
NEÎNDEPLINIREA ÎN MOD
CORESPUNZĂTOR A ÎNDATORIRILOR
PĂRINTEȘTI

6.1. Despre decăderea părintească în general

Sancțiunea decăderii din drepturile părintește vizează

protejarea copilului de părinții care, deși sunt primii chemați
să ofere îngrijire minorului, cu intenție sau din culpă nu își
îndeplinesc în mod corespunzător îndatoririle părintești.
Această sancțiune nu poate interveni decât în urma
dispunerii sale de către instanța de judecată, indiferent că
vorbim de instanţele civile sau de cele penale și numai în
cazuri strict prevăzute și analizate cu atenție.
Este important de știut faptul că decăderea, deși o
sancțiune aspră, nu este o sancțiune ireversibilă, ci în
situația în care părintele/părinții dovedesc că nu mai poate
fi reținut cazul ce a condus la pronunțarea decăderii, aceștia
vor fi repuși în drepturile părintești.

6.2. Decăderea ca sancțiune civilă

Conform art. 508 Cod civil, ,,instanța de tutelă, la

cererea autorităților administrației publice cu atribuții în
domeniul protecției copilului, poate pronunța decăderea din
exercițiul drepturilor părintești dacă părintele pune în
pericol viața, sănătatea sau dezvoltarea copilului prin:
107
 - relele tratamente aplicate acestuia,
- prin consumul de alcool sau stupefiante,
- prin purtarea abuzivă,
- prin neglijența gravă în îndeplinirea obligațiilor
părintești ori
- prin atingerea gravă a interesului superior al copilului.“
Sunt enumerate astfel cazurile în care instanța de
tutelă poate decide decăderea unuia/ambilor părinți din
drepturile părintești, care se completează cu dispozițiile
legii 272/2004 (art. 41 alin. 3), conform căreia „Direcția
generală de asistență socială și protecția copilului este
obligată să sesizeze instanța judecătorească în situația în
care consideră că sunt întrunite condițiile prevăzute de lege
pentru decăderea, totală sau parțială, a părinților ori a unuia
dintre ei din exercițiul drepturilor părintești.’’
În plus, decăderea se mai poate dispune, cu titlu
facultativ, fiind o măsură lăsată la aprecierea instanței,
atunci când „în termen de 5 zile de la data executării
ordonanței președințiale prin care s-a dispus plasamentul în
regim de urgență, Direcția generală de asistență socială și
protecția copilului sesizează instanța judecătorească pentru
a decide cu privire la: înlocuirea plasamentului în regim de
urgență cu măsura plasamentului, decăderea din exercițiul
drepturilor părintești, precum și cu privire la exercitarea
drepturilor părintești.’’ (art. 100 alin. 4 din Legea 272/2004).
Decăderea poate fi clasificată în două categorii:
- cea totală, ce se răsfrânge asupra tuturor copiilor și
drepturilor avute în legătură cu aceștia, și
- cea parțială, presupunând sancțiunea ce privește
numai anumiți copii sau anumite drepturi.
În practică, cea mai frecvent întâlnită formă este cea
de decăderii totale, aceasta fiind și regula instituită de art.
108
509 Cod civil, decăderea parțială putând fi dispusă ,,numai
dacă, în acest fel, nu sunt primejduite creșterea, educarea,
învățătura și pregătirea profesională a copiilor.’’
Indiferent de forma decăderii pronunțată de către
instanță, aceasta nu exonerează părintele de la îndeplinirea
obligației de întreținere a copilului său, care supraviețuiește
pe toată durata sancțiunii.
Dacă după dispunerea sancțiunii copilul rămâne fără
ocrotire, fie că s-a dispus decăderea ambilor părinți din
drepturile părintești, fie că s-a dispus decăderea unicului
părinte, aceasta constituie un caz de instituire a tutelei, iar
instanța care pronunță soluția are obligația de a sesiza
instanța de tutelă pentru numirea unui tutore.
După rămânerea definitivă a hotărârii de decădere,
„Direcția generală de asistență socială și protecția copilului
va lua toate măsurile necesare pentru ca părinții decăzuți
din drepturile părintești, precum și cei cărora le-a fost
limitat exercițiul anumitor drepturi să beneficieze de
asistență specializată pentru creșterea capacității acestora
de a se ocupa de copii, în vederea redobândirii exercițiului
drepturilor părintești.’’(art. 42 alin. 1 din Legea 272/2004).
Redarea exercițiului drepturilor părintești poate fi
dispusă dacă din probatoriul administrat reiese fără putință
de tăgadă „că au încetat împrejurările care au dus la
decăderea din exercițiul acestora și dacă părintele nu mai
pune în pericol viața, sănătatea și dezvoltarea copilului.’’
(art. 512 alin. 1 Cod civil)
Pe parcursul soluționării cererii de redare a exercițiului
drepturilor părintești, instanța învestită cu soluționarea
acesteia poate încuviința ca părintele să aibă legături
personale cu minorului, evident dacă acest lucru este în
interesul celui din urmă, iar părintele va beneficia de asistență
109
juridică gratuită, urmând a fi numit un avocat din oficiu
care să îi reprezinte interesele în cadrul procesului.
Sub aspectul probatoriului ce urmează a fi administrat
pentru a se dispune decăderea, actuala legislație nu impune
limitări, singura dispoziție imperativă fiind aceea de a se
efectua anchetă psihosocială.
Jurisprudențial, prin sentința minori și familie nr.
573 pronunțată de Judecătoria Drobeta Turnu Severin la
data de 21.10.2015, s-a dispus decăderea din drepturile
părintești ca sancțiune civilă, reținându-se că „pârâta a
aplicat în nenumărate rânduri lovituri celor cinci minori,
este consumatoare de alcool, minorii fiind abuzați fizic și
emoțional, pârâta fiind condamnată penal prin sentința
penală nr. 1716/19.06.2014 pronunțată de Judecătoria
Drobeta Turnu Severin în dosarul nr._, pentru săvârșirea
infracțiunilor prevăzute de art. 180 alin.2 ind. 1 cod penal
din 1968 și art. 306 cod penal din 1968 asupra minorei C.
F. C., se impune luarea măsurii decăderii totale din exercițiul
drepturilor părintești asupra tuturor copiilor pârâtei.’’

6.3. Decăderea ca sancțiune penală

Actualul Cod penal prevede că și pedepse accesorii

și complementare următoarele:
„a) dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în
orice alte funcții publice;
b) dreptul de a ocupa o funcție care implică
exercițiul autorității de stat;
c) dreptul străinului de a se afla pe teritoriul
României;
d) dreptul de a alege;
e) drepturile părintești;
110
 f) dreptul de a fi tutore sau curator;
g) dreptul de a ocupa funcția, de a exercita profesia
sau meseria ori de a desfășura activitatea de care s-a folosit
pentru săvârșirea infracțiunii;
h) dreptul de a deține, purta și folosi orice categorie
de arme;
i) dreptul de a conduce anumite categorii de vehicule
stabilite de instanță;
j) dreptul de a părăsi teritoriul României;
k) dreptul de a ocupa o funcție de conducere în
cadrul unei persoane juridice de drept public;
l) dreptul de a se afla în anumite localități stabilite
de instanță;
m) dreptul de a se afla în anumite locuri sau la
anumite manifestări sportive, culturale ori la alte adunări
publice, stabilite de instanță;
n) dreptul de a comunica cu victima sau cu membri
de familie ai acesteia, cu persoanele cu care a comis
infracțiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanță, ori
de a se apropia de acestea;
o) dreptul de a se apropia de locuința, locul de
muncă, școala sau alte locuri unde victima desfășoară
activități sociale, în condițiile stabilite de instanța de
judecată.’’(art. 66 Cod penal)
Ca atare, instanța sesizată cu soluționarea laturii
penale, va putea dispune pe lângă pedeapsa închisorii,
atunci când va aprecia necesar, una sau mai multe din
pedepsele complementare sau accesorii mai sus enumerate.
Actualul Cod penal, asemănător celui precedent,
prevede interzicerea exercitării acelorași drepturi, atât ca și
conținut al pedepselor complementare, cât și al celor
accesorii.
111
 Diferența dintre ele două pedepse este redată nu de
conținutul interdicțiilor dispuse, așa cum am arătat, instanța
urmând a obliga inculpatul la respectarea aceleiași interdicții
atât ca pedeapsa complementară, cât și ca pedeapsă accesorie,
ci de momentul de la care încep să fie executate.
Astfel, în cazul pedepsei închisorii cu executare,
pedeapsa complementară se va executa după executarea
pedepsei închisorii, după grațierea totală ori a restului de
pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripție a
executării pedepsei sau după expirarea termenului de
supraveghere a liberării condiționate, pe perioada cât cel
condamnat se afla în penitenciar urmând a fi executa
pedeapsa accesorie cu același conținut.
Revenind la decăderea, ca și pedeapsă complementară
sau accesorie, temeiul de drept în care aceasta se dispune este
reprezentat de art. 66 lit. e Cod penal, care prevede posibilitatea
interzicerii exercitării drepturilor părintești.
De obicei, instanțele s-au orientat către aplicarea
acestei sancțiuni în urma constatării existenței unei
infracțiuni prin care inculpatul a pus în pericol viața unui
minor sau care creează premisele necesare pentru a
considera că acesta nu mai este apt de a-și îndeplini
îndatoririle părintești.
Ca regulă, aplicarea unei pedepse complementare
sau accesorii este facultativă, însă în anumite cazuri expres
prevăzute de lege, acestea devin obligatorii, cum este cazul,
spre exemplu al infracțiunii de omor, inclusiv în formă
calificată, violul, tâlhăria, distrugerea calificată, lipsirea de
libertate în mod ilegal ce a avut ca urmare moartea victimei.
Actuala reglementare s-a aliniat prin această soluție
legislativă a regulii facultativității aplicării pedepselor
complementare și accesorii la jurisprudența Curții Europene
112
a Drepturilor Omului, care a condamnat statul român în
cauza Sabou și Pârcălab.
Speța dedusă CEDO privea cazul unor ziariști
condamnați de instanțele române pentru calomnie, unuia
dintre ei fiindu-i interzisă ca pedeapsă accesorie până la
executarea sau considerarea ca executată, a pedepsei
închisorii exercitarea drepturilor părintești, deși condamnarea
fusese dispusă pentru infracțiunea, la acel moment, de
calomnie, în urma publicării unor articole într-un ziar local.
În cauza menționată, CEDO a statuat că „în cauzele
de acest fel, examinarea elementelor care servesc cel mai
bine intereselor copilului este întotdeauna de o importanță
fundamentală (Johansen împotriva Norvegiei, hotărârea din
7 august 1996, Culegerea 1996-III, paragraful 64), că
interesul copilului trebuie considerat ca fiind primordial și
că doar un comportament deosebit de nedemn poate
determina ca o persoană să fie privată de drepturile sale
părintești în interesul superior al copilului (Hotărârea
Gnahore împotriva Franței nr. 40.031/98, paragraful 59,
CEDO 2000-IX, și Johansen, anterior citată, paragraful 78).
Curtea constată că infracțiunea care a determinat
condamnarea reclamantului era absolut independentă de
aspectele legate de autoritatea părintească și că niciodată nu
i s-a reproșat reclamantului absența îngrijirii copiilor sau
rele tratamente aplicate lor.
Curtea observă că, în dreptul român, interzicerea
exercitării drepturilor părintești se aplică în mod automat și
absolut, cu titlu de pedeapsă accesorie, oricărei persoane
care execută o pedeapsă cu închisoarea, în absența oricărui
control exercitat de către instanțele judecătorești și fără a
lua în considerare tipul infracțiunii sau interesul minorilor.
Ca atare, ea constituie mai mult o sancțiune morală având
113
drept scop pedepsirea condamnatului și nu o măsură de
protecție a copilului.
În aceste circumstanțe, Curtea consideră că nu s-a
demonstrat că retragerea absolută și prin efectul legii a
drepturilor părintești ale primului reclamant corespundea
unei necesități primordiale privind interesele copilului și
că, în consecință, urmărea un scop legitim, anume protecția
sănătății, moralei sau a educației minorilor.
În consecință, art. 8 din Convenție a fost încălcat în
ceea ce îl privește pe primul reclamant.’’ (cauza Sabou și
Pârcălab).
Revenind la instanțele naționale, cu titlu de exemplu, a
fost pronunțată decăderea din drepturile părintești ca
sancțiune penală, Curtea de Apel Craiova, în decizia penală
nr. 1 din data de 12.01.2015, reținându-se că „pe fondul
consumului de alcool, inculpata își agresa zilnic cei 5 copii,
pe care îi lăsa nemâncați, iar pe minoră C. F. C. o bătea zilnic
și o exploata, punând-o să execute tot feluri de treburi și să
cerșească mâncare la vecini; că în săptămâna din jurul datei
de 18 februarie 2013, inculpata a bătut-o zilnic pe minoră,
totul culminând în seara zilei de 18 februarie 2013 când a
lovit-o cu pumnii, picioarele și un băț. Raportul medico-legal
nr. 132 din 4 martie 2013 eliberat de SML M. a concluzionat
că leziunile traumatice constatate cu ocazia examinării din 26
februarie 2013 i-au pus în primejdie gravă minorei dezvoltarea
intelectuală și morală, iar evaluarea psihologică realizată de
un psiholog de la Centrul de Consiliere pentru Copilul
Abuzat, Neglijat și Exploatat al D.G. A.S.P.C. M. a stabilit că
minora C. F. C. prezintă semnele unui abuz fizic și emoțional,
posibil din partea mamei, motiv pentru care s-a recomandat
separarea fetei de mamă și introducerea acesteia în programul
de consiliere psihologică.’’ (http://legeaz.net/),
114
 Diferența dintre cele două sancțiuni, decăderea de
natură penală și cea civilă, provine din durata pentru care
măsura este dispusă, în cazul celei penale fiind întotdeauna
o perioadă determinată, în timp ce în cazul celei civilă,
aceasta va avea o durată nedeterminată în timp, până la
ivirea unui motiv determinat care să creeze instanței
convingerea că se poate dispune redobândirea drepturilor
părintești.

115
 CAPITOLUL 7
COPILUL ÎN DISPUTELE DINTRE PĂRINȚI

Deseori, în cadrul procedurilor judiciare ce se

desfășoară cu privire la drepturile copilului său cu privire
la drepturile părinților în exercitarea îndatoririlor părintești,
copii sunt folosiți ca mijloace de persuasiune, fiind
influențați în detrimentul celuilalt părinte.
Copii sunt expuși nu numai în cadrul amintit, dar și
în presă, sub acest aspect fiind relevante rezultate următorului
studiu, având ca perioadă de referință martie-august 2004:
(Mediatizarea actelor de violență în familie, 2005)
,,1. Genul jurnalistic predominant în prezentarea
actelor de violență intrafamilială a fost "știrea fără fotografie"
- din cele 225 de articole despre violența în familie, 153 au
fost de acest tip;
2. Majoritatea știrilor și articolelor care au avut ca
temă violența în familie în această perioadă au fost plasate
în paginile din interiorul ziarelor - din totalul de 225 de
articole, 199 au fost poziționate pe paginile de interior,
numărul articolelor așezate pe prima și pe ultima pagină a
ziarelor fiind insignifiant - 12 pe prima pagină și 4 pe ultima
pagină;
3. Principala formă de violență în familie mediatizată
a fost "violența fizică - comisă" - din 331 de cazuri de
violență în familie mediatizate în cele 225 de articole, 212
au fost cazuri de violență fizică comisă (64,05% din totalul
cazurilor violente mediatizate [i monitorizate);
4. Dintr-un total de 447 de forme de manifestare a
116
violenței în familie mediatizate, 113 au fost "bătăile", urmate
de "omorul (crimă) premeditată" - 59 cazuri, "rănirea cu o armă
sau un alt obiect a victimei" și "omorul (crimă) accidentală sau
prin imprudență" - fiecare cu câte 58 de cazuri;
5. Mediatizarea accentuată a prezenței copiilor în
familia în care s-a produs actul violent - în aproximativ două
treimi din totalul articolelor pe tema violenței în familie
publicate (din 239 de familii mediatizate prin aspectul
violenței în familie care le-a caracterizat, 155 au copii, iar
acest fapt este menționat de către ziariștii semnatari);
6. Construirea unor "imagini-tip" ale victimei și
agresorului în media românească:
6. A. "Portretul-robot" general al victimei așa cum a
fost el construit de articolele analizate în perioada martie-
august 2004 poate fi rezumat succint astfel: a. Femeie și/sau
copil - în proporții relativ egale ca reprezentare în "imaginea
prototip"; b. De vârstă tânără sau matură - în cazul femeii; c.
Prea puțin caracterizată din punctul de vedere al nivelului de
instrucție sau al ocupației - din nou în cazul femeii;
6. B. Prin contrast, "imaginea tipică" generală a
agresorului prezentată în aceste articole a cuprins următoarele
elemente: a. Mai ales bărbat dar și femeie (într-o proporție mai
redusă); b. Cu vârsta cuprinsă majoritar în categoria "populație
activă" (20-50 ani); c. Prea puțin caracterizat de-a lungul
dimensiunilor statusului ocupațional sau al nivelului de instrucție;
7. Majoritar (173 dintr-un total de 322 de
menționări) actele de violență în familie mediatizate au fost
"acte anchetate de poliție și de alte organe/instituții ale
statului", deși numai 12 dintre aceste articole au făcut
referire la legislația de prevenire și combatere a violenței în
familie (restul de 213 din 225 de articole fiind lipsite de
orice fel de referiri cu privire la legislația din domeniu);
117
 8. Actele de tentativă de suicid sau chiar sinuciderea
victimei sau agresorului au fost mediatizate în articolele
analizate, chiar dacă numărul acestor menționări este redus
- numai 8 tentative de sinucidere (3 ale victimei și 5 ale
agresorului) și 13 acte de suicid (8 ale agresorului și 5 ale
victimei) ca urmare a comiterii actelor de violență în familie;
9. Nu s-a manifestat o "sensibilitate de gen" a
profesiei jurnalistice în raport cu această temă - mai exact,
din totalul de 110 articole semnate individual de jurnaliști,
2/3 au fost redactate de jurnaliști bărbați (74 de articole) și
numai 36 de jurnaliste;
10. Un procent majoritar (75% - mai exact 171 dintr-
un total de 225) din articolele publicate pe tema violenței în
familie nu au avut o sursă identificabilă;
11. Un procent ridicat dintre victimele mediatizate în
articolele pe tema violenței în familie (177 dintr-un total de
302 victime în acest interval de timp) au fost menționate cu
numele întreg;
12. Dintr-un total de 225 de articole despre actele de
violență în familie publicate pe parcursul a șase luni, în
aproape două treimi (155 articole) jurnalistul a "descris"
cazul; numărul articolelor axate pe "comentarii" (în care,
preponderent jurnalistul a evaluat cazul de violență în familie)
a fost redus - 7 articole publicate per totalul eșantionului
considerat, iar 63 de articole au "îmbinat" evaluarea cu simplă
descriere a actului de violență în familie.’’
Din păcate, în situațiile expuse, reprezentând cazuri
de violență în familie, copilul nu beneficiază de protecție din
partea primilor chemați să o acorde, respectiv a părinților,
ceea ce îl face și mai vulnerabil în fața atacurilor mediatice.

118
 CAPITOLUL 8
CONVENȚIA DE LA HAGA ASUPRA
ASPECTELOR CIVILE ALE RĂPIRII
INTERNAȚIONALE DE COPII

Întrucât în ultima perioadă spețele referitoare la

cazurile de răpire internațională de copii au ținut primele
pagini ale ziarelor și au fost intens mediatizate, am
considerat oportun a aduce câteva lămuriri asupra modului
de aplicare al Convenției.
În loc de introducere, trebuie precizat faptul că
România a aderat la Convenția de la Haga în anul 1980, iar în
anul 1992 este adoptată Legea nr. 100 pentru aderarea
României la Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980
asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii,
aceasta fiind publicată în M.Of. nr. 243 din 30 septembrie
1992.
Așa cum reiese din însuși preambulul acesteia,
Convenția a fost elaborată în scopul protejării copilului „pe
plan internațional, împotriva efectelor dăunătoare ale unei
deplasări sau neînapoierii ilicite’’, statele semnatare
conștientizând faptul că „interesul copilului este de importanță
primordială în orice problemă privind încredințarea sa.’’
Din punct de vedere juridic, prin răpire internațională
de copii este desemnată procedura judiciară prin care se
realizează întoarcerea unui copil în țara sa de reședință.
Aplicabilitatea Convenției este limitată în timp în
funcție de vârsta copilului, neputând fi considerate cazuri
de răpire internațională cele vizând deplasarea unui copil ce
119
a împlinit vârsta de 16 ani, începând cu această vârstă
legiuitorul convențional prezumând că minorul poate
decide singur asupra locuinței sale.
Situația premisă în cauzele având ca obiect cereri
privind răpirea internațională de copii este reprezentată de
deplasarea copilului cu privire la care ambii părinți exercită
autoritatea părintească (sau dreptul privind încredințarea
așa cum este denumită în termenii Convenției) într-un alt
stat decât cel de reședință, fără consimțământul celuilalt
părinte.
În textul Convenției sunt explicitați anumiți
termeni, respectiv acela de drept privind încredințarea, care
se referă la „dreptul cu privire la îngrijirile cuvenite
persoanei copilului și, îndeosebi, acela de a hotărî asupra
locului reședinței sale“ și dreptul de vizită, care „include
dreptul de a duce copilul pentru o perioadă limitată de timp
în alt loc decât cel al reședinței sale obișnuite.’’
Autoritatea părintească poate fi stabilită fie printr-
o hotărâre judecătorească sau administrativă sau dintr-un
acord în vigoare potrivit dreptului statului străin, însă având
în vedere că procedura stabilită de Convenție se dorește a fi
una urgentă, hotărârile judecătorești pronunțate în alte state
nefiind supuse procedurii de recunoaștere.
Ca atare, cazurile de răpire internațională se vor
încadra majoritar în două tipuri:
- cel al părintelui care, cu încălcarea dreptului de a
exercita autoritatea părintească al celuilalt părinte, deplasează
copilul pe teritoriul unui alt stat, fără a avea acordul
părintelui lipsa și
- cel al părintelui care refuză să înapoieze copilul
în statul de reședință la expirarea dreptului de vizită
exercitat pe teritoriul unui alt stat.
120
 În cazul în care acordul celuilalt părinte a fost
exprimat anterior deplasării sau refuzului de înapoiere,
precum și în situația în care consimțământul intervine pe
parcursul perioadei cât copilul se afla pe teritoriul altui stat
sau derulării procedurilor judiciare, nu sunt întrunite
elementele necesare unei răpiri internaționale.
De asemenea, cererea de răpire internațională a
unui copil nu poate fi admisă atunci când între momentul
sesizării instanței și deplasarea sau neînapoierea ilicită a
trecut mai mult de un an și există dovezi că în această
perioadă copilul s-a integrat în noul mediu, precum și atunci
când există un risc grav ca înapoierea copilului în statul de
reședință „să-l expună unui pericol fizic sau psihic sau ca
în orice alt chip să-l situeze într-o situație intolerabilă.’’
(Convenția de la Haga, art. 13, par. 1, lit. b)
Un alt caz de respingere a cererii este acela în care
instanța apreciază că minorul, deși nu are vârsta de 16 ani,
a atins „o maturitate care face necesar să se țină seama de
opinia sa’’, iar acesta se opune la înapoierea sa în statul de
reședință.
În același sens, poate fi respinsă o cerere de răpire
internațională în situația în care aceasta „nu ar fi permisă de
principiile fundamentale ale statului solicitat cu privire la
salvgardarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.“
(Convenția de la Haga, art. 20)
Un amănunt important este generat de faptul că
instanțele romane vor fi obligate să procedeze la audierea
minorilor cu vârsta cuprinsă între 10 și 16 ani (aceasta fiind
vârsta până la care Convenția protejează copii împotriva
răpirilor internaționale), iar în ceea ce privește copii sub
vârsta de 10 ani, audierea este lăsată la latitudinea
instanțelor, care vor trebui să decidă în ce măsură
121
dezvoltarea psihică a acestora le permite să participe de
această natură la procedurile judiciare ce îi privesc.
Pentru a aprecia asupra incidenței oricăruia dintre
cazurile de respingere a cererii mai sus arătate, instanțele
„urmează să țină seama de informațiile puse la dispoziție de
autoritatea centrală sau orice altă autoritate competentă a
statului în care se află reședința obișnuită a copilului
privitor la situația sa socială.’’ (Convenția de la Haga, art.
13, par. 4).
Dificultăți în soluționarea cererilor de răpire
internațională se pot ivi de la interpretarea noțiunii de
reședință obișnuită a copilului, care nu beneficiază de o
definiție legală, de multe ori în astfel de proceduri fiind
contestat faptul că anterior deplasării pretins ilicite de către
partea adversă, copilul își avea reședința în alt stat.
Cu privire la acest aspect, instanțele pot apela la
jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, conform
căreia:
„ Instanța de judecată ar trebui să aibă în vedere
chestiuni de ordin obiectiv, legate de situația de fapt a
copilului: unde locuia în concret, unde era școlarizat, unde
era asigurat medical, unde își crease relații de atașament cu
alte rude, prieteni, etc.
Atunci când o astfel de analiză obiectivă a situației
copilului nu este posibilă, instanța de judecată ar trebui să
aibă în vedere intenția părinților în ceea ce privește
stabilirea locuinței lor și a copilului într-un anumit stat; de
regulă, analiza obiectivă a situației copilului nu este
posibilă atunci când copilul avea o vârstă foarte mică la
momentul presupusei răpiri și, ca atare, nu era școlarizat,
nu avea un grup de prieteni, nu desfășura activități, s.a.m.d.;
intenția părinților urmează a fi analizată tot printr-o analiză
122
obiectivă, însă, de data aceasta, a propriilor lor situații –
locativă, profesională, educațională, s.a.m.d.
Atunci când nu se poate stabili statul de reședință
obișnuită a copilului prin nicio metodă, se va considera că
statul de reședință este cel în care copilul locuia imediat
înaintea presupusei răpiri.’’ (Răpirea Internațională de
Copii. Aspecte teoretice generale).
Sesizarea privind răpirea internațională a unui
copil poate fi formulată de celălalt părinte, de o persoană,
instituție sau organism care invocă deplasarea sau reținerea
unui copil cu încălcarea drepturilor privind autoritatea
părintească (încredințarea), cererea urmând a cuprinde
următoarele mențiuni:
„a) informații privind identitatea reclamantului, a
copilului și a persoanei despre care se susține că a luat sau
a reținut copilul;
b) data nașterii copilului, dacă este posibil să fie
obținută;
c) motivele pe care se sprijină reclamantul pentru
a cere înapoierea copilului;
d) toate informațiile disponibile privitoare la
localizarea copilului și identitatea persoanei cu care copilul
este presupus a se afla;
e) copie autentificată oricărei decizii sau acord utile;
f) o atestare sau declarație sub jurământ emanând
de la autoritatea centrală sau de la altă autoritate competentă
a statului în care se află reședința obișnuită sau de la o altă
persoană calificată privind dreptul statului în materie;
g) orice alt document util.’’ (Convenția de la
Haga, art. 8).
Tot în scopul asigurării celerității și accesibilității
procedurii, Convenția de la Haga prevede că reclamantului
123
nu îi va fi cerut să facă dovada depunerii unei cauțiuni în
vederea achitării cheltuielilor de judecată și nici nu i se va
impune să legalizeze anumite documente sau orice alte
asemenea formalități, indiferent de denumirea pe care
acestea o poartă în fiecare sistem de drept.
Cel ce sesizează instanțele cu o cerere privind
răpirea internațională de copii va beneficia și de alte
înlesniri, în sensul că cererea va putea fi redactată în limba
maternă a solicitantului, urmând ca autoritatea centrală (în
cazul României, Ministerul Justiție) să procedeze la
traducerea cererii în limba oficială a statului în care se află
copilul, iar în situația în care o astfel de traducere ar fi greu
realizabilă, în limba franceză sau engleză.
În plus, reclamanții în procedurile de răpire
internațională de copii beneficiază de asistenta juridică și
judiciară întocmai ca cetățenii statului în care se află sau
din care se refuză înapoierea copilului.
Cheltuielile efectuate în vederea traducerii cererii
sau documentelor anexate acesteia, precum și cele pentru
plata onorariului avocatului vor fi suportate de fiecare
autoritate centrală, singura excepție fiind a costurilor legate
de procedurile efective de înapoiere.
Cu toate acestea, este lăsat la latitudinea instanțelor
ce soluționează cazurile de răpire internațională de copii
dacă decid obligarea persoanei care a deplasat sau reținut
ilicit copilul la plata „tuturor spezelor necesare întreprinse
de reclamant sau în numele său, între altele spezele de
călătorie, spezele de reprezentare judecătorească ale
reclamantului și de înapoiere a copilului, precum și toate
cheltuielile și plățile făcute pentru localizarea copilului.’’
(Convenția de la Haga, art. 26 par. 4), putând fi reținută o
culpă procesuală a pârâtului în acest caz.
124
 Articolul 9 al Convenției instituie o procedură de
declinare a cererii de răpire internațională a copilului în
favoarea unui alt stat semnatar în situația în care apreciază
că rezultă date întemeiate conform cărora copilul se află pe
teritoriul unui alt stat. În această situație, concomitent cu
declinarea cererii, autoritatea centrală are obligația de
informare a reclamantului, sau, după caz, a statului reclamant.
Tot o garanție a celerității desfășurării procedurii
este și conferirea reclamantului a dreptului de a solicita
explicații autorității statului sesizat dacă a trecut o perioadă
mai mare de șase săptămâni fără ca o decizie să fi fost
dispusă.
Pentru ca prevederile Convenției să poată fi puse
în aplicare, autorităților statelor semnatare cărora le-au fost
stabilite atribuții în acest sens, le incumbă obligația de a
coopera și de a lua toate măsurile necesare:
„a) pentru localizarea unui copil deplasat sau
reținut ilicit;
b) pentru prevenirea de noi pericole pentru copil
sau de pagube pentru părțile interesate, luând sau
procedând astfel încât să fie luate măsuri provizorii;
c) pentru a asigura înapoierea de bună voie a
copilului sau a înlesni o soluție amiabilă;
d) pentru schimb de informații, dacă se dovedește
util, privitoare la situația socială a copilului;
e) pentru a furniza informații generale privind
dreptul statului lor în legătură cu aplicarea convenției;
f) pentru a introduce sau a înlesni deschiderea unei
proceduri judiciare sau administrative, menite să obțină
înapoierea copilului și, dacă este cazul, să îngăduie
organizarea sau exercitarea efectivă a dreptului de vizitare;
g) pentru a acorda sau înlesni, dacă este cazul,
125
obținerea de asistență judiciară și juridică, inclusiv
participarea unui avocat;
h) pentru a asigura, pe plan administrativ, dacă va
fi necesar și oportun, înapoierea fără pericol a copilului;
i) pentru a se ține reciproc la curent asupra
aplicării convenției și, pe cât posibil, a înlătura eventualele
obstacole ivite cu prilejul aplicării sale.’’ (Convenția de la
Haga, art. 7)

126
 CAPITOLUL 9
REGIMUL JURIDIC AL ADOPȚIEI

În prezent, dificultățile în procesul de adopție au

fost în mare parte eliminate, procedura adopției fiind
simplificată, astfel că persoanele care doresc să adopte un
copil și să își mărească familia pot să facă acest lucru mult
mai ușor, bineînțeles, cu respectarea legislației în vigoare.
Procedura adopției este reglementată prin intermediul legii
nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, act
normativ aflat în vigoare de la data de 01.01.2005 prin
publicare în Monitorul Oficial al României.
Sub aspectul clasificării, legiuitorul face o delimitare
clară între adopția internă, atunci când adoptatorii și adoptatul
au reședința obișnuită în România și cea internațională, care
privește cazul când adoptatorii și adoptatul au reședința
obișnuită în state diferite.
Având în vedere importanța principiilor ca idei
călăuzitoare, diriguitoare în orice materie, mai ales în
adopție, realizarea procedurii trebuie efectuată cu
respectarea imperativă a următoarelor principii:
- ,,Principiul interesului superior al copilului;
- Principiul creșterii și educării copilului într-un
mediu familial;
- Principiul continuității în educarea copilului,
ținându-se seama de originea sa etnică, culturală
și lingvistică;
- Principiul informării copilului și luării în
127
 considerare a opiniei acestuia în raport cu
vârsta și gradul său de maturitate;
- Principiul celerității în îndeplinirea oricăror
acte referitoare la procedura adopției;
- Principiul garantării confidențialității în ceea ce
privește datele de identificare ale adoptatorului
sau, după caz, ale familiei adoptatoare, precum și
în ceea ce privește identitatea părinților firești;’’
(art. 1 din Legea nr. 273/2004)
Pe tot parcursul desfășurării procedurii adopției,
Direcția generală de asistență socială și protecția copilului,
instituție publică, cu personalitate juridică, joacă un rol
esențial în viața copilului prin faptul că acesteia îi revine
sarcina legală de a oferi acestuia informații complete și
clare conform vârstei și posibilității de înțelegere cu privire
la etapele și durata procesului de adopție, precum și
adoptatorului sau familiei adaptatoare și rudelor acestora.
Articolul 7 din Legea nr. 273/2004 privind
regimul juridic al adopției prevede anumite interdicții cu
privire la adopție, astfel: ,,persoana care a fost condamnată
definitiv pentru o infracțiune contra persoanei sau contra
familiei, săvârșită cu intenție, precum și pentru infracțiunea
de trafic de persoane sau trafic și consum ilicit de droguri
nu poate adopta. De asemenea, persoana ori familia al cărei
copil beneficiază de o măsură de protecție specială sau care
este decăzută din drepturile părintești nu poate adopta. Și,
totodată, interdicția se aplică și persoanelor care doresc să
adopte singure, ai căror soți sunt bolnavi psihic, au
handicap mintal (...).’’
Pentru a putea adopta un copil, dar și pentru a
preveni deturnarea scopului adopției o persoană sau o
familie trebuie să respecte o serie de condiții impuse de
128
prevederile legale în vigoare, cum ar fi îndeplinirea unor
garanții morale și a unor condiții materiale.
Actul normativ mai sus indicat, pentru a oferi o
garanție a respectării condițiilor pe care trebuie să le
îndeplinească persoana sau familia adoptatoare, a prevăzut
acordarea unui atestat, ca instrument de protecție. Astfel,
conform articolului 2 litera e prin atestat se înțelege
,,documentul eliberat, în condițiile prezentei legi, care certifică
existența abilităților parentale ale solicitantului, precum și
îndeplinirea garanțiilor morale și condițiilor materiale necesare
creșterii, educării și dezvoltării armonioase a copilului.’’
Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al
adopției conține prevederi referitoare la situațiile în care
atestatul poate fi retras, dar și situația în care acesta
încetează de drept.
,,Atestatul poate fi retras în următoarele situații:
a) în situația în care se constată faptul că
persoana/familia adoptatoare a ascuns sau a furnizat
informații false cu ocazia realizării evaluării;
b) când se constată faptul că nu mai sunt
îndeplinite condițiile în baza cărora a fost eliberat atestatul;
c) în situația în care se constată implicarea directă
a persoanei/familiei atestate în identificarea unui copil
potențial adoptabil; această dispoziție nu se aplică în
situația în care se constată că persoana/familia atestată este
rudă până la gradul al patrulea cu copilul;
d) la propunerea Oficiului, atunci când constată că
eliberarea atestatului a fost în mod vădit netemeinică sau
nelegală;
e) la cererea motivată a persoanei sau familiei
atestate. (art. 16 alin. 8 din Legea nr. 273/2004 privind
regimul juridic al adopției)
129
 ,,Valabilitatea atestatului încetează de drept:
a) ca urmare a expirării;
b) ca urmare a modificării configurației familiei
atestate, prin decesul unuia dintre membrii familiei sau prin
divorț;
c) în cazul căsătoriei sau decesului persoanei atestate;
d) după încuviințarea adopției, odată cu rămânerea
definitivă și irevocabilă a hotărârii judecătorești de încuviințare
a adopției, când atestatul și-a produs în integralitate efectele
pentru care a fost eliberat.’’(art. 16 alin. 9 din Legea nr.
273/2004 privind regimul juridic al adopției).
Obținerea atestatului emis de către direcție nu este
necesară în situația în care persoana care urmează să fie
adoptată a dobândit capacitate deplină de exercițiu sau în
situația în care procedura adopției se realizează de către
soțul părintelui firesc/adoptiv.
Tot ca un pas premergător, pentru a se putea
realiza procedura adopției părinții naturali în cazul în care
sunt cunoscuți, trebuie să își dea consimțământul pentru
adopție în fața instanței judecătorești competente. Sunt
situații în care aceștia au refuzat să își dea consimțământul
pentru adopție. În astfel de situații, instanța competentă în
conformitate cu articolul 8 alineatul 1 ,,poate trece peste
refuzul părinților firești sau, după caz, al tutorelui de a
consimți la adopția copilului dacă se dovedește, prin orice
mijloc de probă, că aceștia refuză în mod abuziv să își dea
consimțământul la adopție și instanța apreciază că adopția
este în interesul superior al copilului, ținând seama și de
opinia acestuia dată în condițiile legii, cu motivarea expresă
a hotărârii în această privință. ’’Totodată, același articol la
alineatul 2 prevede faptul că ,,se poate considera refuz
abuziv de a consimți la adopție și situația în care, deși legal
130
citați, părinții firești sau, după caz, tutorele nu se prezintă
în mod repetat la termenele fixate pentru exprimarea
consimțământului’’, legiuitorul instituind astfel o prezumție
relativă de acord la adopție.
Suplimentar acordului părinților firești pentru
realizarea adopției, conform prevederilor legale este necesar
consimțământul dat in fața instanței de judecată dacă
minorul a împlinit vârsta de 10 ani și, nu în ultimul rând,
este obligatoriu consimțământul adoptatorului sau familiei
adoptatoare dat în fața judecătorului.
Direcția generală de asistență și protecția copilului
are obligația de întocmi o evaluare atât a adoptatorului, a
familiei adoptatoare, cât și altor membrii care locuiesc cu
aceștia. Astfel, în conformitate cu articolul 16 alineatul 1
din Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției
,,evaluarea adoptatorului sau a familiei adoptatoare reprezintă
procesul prin care se realizează identificarea abilităților
parentale, se analizează îndeplinirea garanțiilor morale și a
condițiilor materiale ale adoptatorului sau familiei adoptatoare,
precum și pregătirea acestora pentru asumarea, în cunoștință de
cauză, a rolului de părinte.’’
Evaluarea întocmită de către direcție trebuie să
vizeze în conformitate cu prevederile legale următoarele
aspecte:
,,a) personalitatea și starea sănătății adoptatorului
sau familiei adoptatoare, viața familială, condițiile de
locuit, aptitudinea de creștere și educare a unui copil;
b) situația economică a persoanei/familiei, analizată
din perspectiva surselor de venit, a continuității acestora,
precum și a cheltuielilor persoanei/familiei;
c) motivele pentru care adoptatorul sau familia
adoptatoare dorește să adopte;
131
 d) motivele pentru care, în cazul în care numai
unul dintre cei 2 soți solicită să adopte un copil, celălalt soț
nu se asociază la cerere;
e) impedimente de orice natură relevante pentru
capacitatea de a adopta.’’ (art. 16 alin. 3 din Legea nr.
273/2004 privind regimul juridic al adopției)
Înainte ca un copil să fie încredințat pentru adopție,
actul normativ mai sus indicat a prevăzut o procedură
prealabilă de ,,potrivire’’ a acestuia cu adoptatorii.
Ulterior obținerii atestatului, persoanele implicate
în procedura adopției sunt supuse etapei de potrivire care
,,este o etapă premergătoare încredințării în vederea
adopției prin care se identifică și selectează cea mai
potrivită persoană/familie atestată ca fiind aptă să adopte,
care răspunde nevoilor identificate ale copilului și se
stabilește compatibilitatea dintre copil și persoana/familia
adoptatoare.’’ (art. 36 alin. 1 din Legea nr. 273/2004
privind regimul juridic al adopției)
În cadrul acestei proceduri prealabile, au prioritate
atât rudele din familia extinsă, respectiv cele până la gradul
al patrulea, cât și alte persoane alături de care minorul s-a
bucurat de viața de familie timp de șase luni, respectiv
tutorele, asistentul maternal sau familia de plasament.
Etapa potrivirii se încheie prin întocmirea de către
Direcția generală de asistență socială și protecția copilului
a unui raport, prin care personalul în sarcina căruia se
regăsește această atribuție constată sau nu compatibilitatea
dintre adoptatori și adoptat, urmând ca raportul să conțină,
în caz afirmativ, și propunerea către instanța de judecată a
încredințării pentru adopție.
De regulă, în conformitate cu articolul 40 alineatul
1 din Legea nr. 273/2004 ,,adopția nu poate fi încuviințată
132
de către instanța judecătorească decât după ce copilul a fost
încredințat pentru o perioadă de 90 de zile persoanei sau
familiei care dorește să îl adopte, astfel încât instanța să
poată aprecia, în mod rațional, asupra relațiilor de familie
care s-ar stabili dacă adopția ar fi încuviințată.’’
Ca excepție, în anumite cazuri expres prevăzute,
legiuitorul a prevăzut în legislația actuală și posibilitatea ca
etapa încredințării dispusă de către instanța de judecată să
nu mai fie necesară, cum ar fi:
- ,,pentru adopția persoanei care a dobândit
capacitate deplină de exercițiu;
- pentru adopția copilului de către soțul părintelui
firesc sau adoptiv;
- pentru adopția copilului pentru care a fost
deschisă procedura adopției interne și acesta se află în
plasament la unul dintre soții familiei adoptatoare sau la
familia adoptatoare de cel puțin 2 ani;
- pentru adopția copilului de către tutorele său,
dacă au trecut cel puțin 2 ani de la data instituirii tutelei.’’
(art. 42 alin. 1 din Legea nr. 273/2004).
Instituțiile abilitate constată evoluția copilului și a
relațiilor pe care le are acesta cu adoptatorii pe perioada
încredințării pentru adopție, iar la sfârșitul celor de 90 de
zile se întocmește un nou raport care, de asemenea, este
înaintat către instanța competentă.
Potrivit legislației în vigoare, respectiv Legea nr.
273/2004 încuviințarea adopțiilor se află în sfera de
competență a instanţelor de judecată, în concret a Tribunalelor
care trebuie să se pronunțe asupra cererilor după terminarea
perioadei de încredințare.
Reglementarea în vigoare prevede posibilitatea
formulării cererii de încuviințare a adopției, și implicit
133
oferă calitatea procesuală activă, adoptatorului, familiei
adoptatoare sau Direcției generale de asistență socială și
protecția copilului, cererea trebuind să fie însoțită de
următoarele înscrisuri în conformitate cu articolul 48
alineat 2 din Legea nr. 273/2004:
,,a) certificatul de naștere al copilului, în copie
legalizată;
b) certificatul medical privind starea de sănătate a
copilului, eliberat de către unități publice nominalizate de
către direcția de sănătate publică;
c) atestatul valabil al adoptatorului sau familiei
adoptatoare;
d) hotărârea judecătorească irevocabilă de încredințare
în vederea adopției;
e) certificatele de naștere ale adoptatorului sau ale
soțului și soției din familia adoptatoare, în copie legalizată;
f) certificatul de căsătorie al adoptatorului sau al
soților din familia adoptatoare, în copie legalizată;
g) cazierul judiciar al adoptatorului sau, după caz,
al fiecărui membru al familiei adoptatoare;
h) certificatul medical privind starea de sănătate a
adoptatorului, eliberat de medicul de familie pe lista căruia
este înscris;
i) hotărârea judecătorească irevocabilă de deschidere
a procedurii adopției interne a copilului;
j) raportul de consiliere și informare a părinților
firești în cazul adopției copilului de către soțul părintelui
firesc;
k) documentul care consemnează rezultatul
expertizei pentru confirmarea filiației față de tată, realizată
prin metoda serologică ADN, în cazul adopției copilului de
către soția părintelui firesc atunci când copilul a fost
134
recunoscut de tată pe cale administrativă, precum și în cazul
în care paternitatea copilului a fost stabilită prin hotărâre
judecătorească prin care s-a luat act de recunoașterea de
către tată sau care consfințește învoiala părților, fără a se fi
cercetat temeinicia cererii;
l) declarația notarială pe propria răspundere,
prevăzută la art. 6 alin. (2) lit. c).’’
În pronunțarea unei soluții judicioase, instanțele
judecătorești trebuie să dispună în conformitate cu respectarea
principiului interesului superior al minorului, iar după ce și-
a conturat convingerea că adopția îndeplinește condițiile
legale, admite cererea de încuviințare. După ce a fost admisă
cererea de încuviințare, legiuitorul a prevăzut o procedură
postadopție pentru o monitorizare a evoluției copilului
adoptat și a relațiilor dintre acesta și părinții adoptatori, dar
și a constatării eventualelor probleme ce pot apărea după
finalizarea adopției.
În ceea ce privește cea de-a doua categorie a
adopției, cea internațională, trebuie menționat pentru început
că aceasta reprezintă acea situație în care adoptatul are
reședința în România, iar adoptatorul sau familia adoptatoare
are reședința în străinătate. Articolul 52 alineat 1 din Legea
nr. 273/2004 prevede situațiile în care poate fi încuviințată
adopția internațională, astfel:
a) ,,adoptatorul sau unul dintre soții familiei
adoptatoare este rudă până la gradul al patrulea
inclusiv cu copilul pentru care a fost încuviințată
deschiderea procedurii adopției interne;
b) adoptatorul sau unul dintre soții familiei
adoptatoare este și cetățean român;
c) adoptatorul este soț al părintelui firesc al
copilului a cărui adopție se solicită.’’
135
 De asemenea, același articol menționează faptul că
adopția internațională poate fi încuviințată numai pentru
copiii care se află în evidența Oficiului, instituție de
specialitate a administrației publice centrale, cu personalitate
juridică, înființată prin reorganizarea Comitetului Român
pentru Adopții, cu atribuții de supraveghere și coordonare a
activităților referitoare la adopție.
O dată ce a avut loc încuviințarea adopției
internaționale de către instanța de judecată română competentă,
copilul/adoptatul se deplasează pe teritoriul statului primitor.
În mod similar cu adopția internă, articolul 57 din
Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției
prevede că ,,cererea adoptatorului sau familiei adoptatoare
este luată în evidență de Oficiu numai dacă autoritatea
centrală competentă din statul primitor sau organizațiile
sale acreditate și autorizate în condițiile legii atestă că:
a) adoptatorul sau familia adoptatoare îndeplinește
condițiile de eligibilitate pentru adopție și este apt
să adopte în conformitate cu legislația aplicabilă
în statul primitor;
b) adoptatorul sau familia adoptatoare a beneficiat
de consilierea necesară în vederea adopției în
statul primitor;
c) este asigurată urmărirea evoluției copilului
după adopție pe o perioadă de cel puțin 2 ani;
d) sunt asigurate servicii postadopție pentru copil și
familie în statul primitor.’’
Pentru a stabili și întări și mai mult relațiile între
adoptat și familia adoptatoare, legislația în vigoare a
instituit în sarcina acestora obligația de a se deplasa în
România și de a locui efectiv pe teritoriul țării pentru o
perioadă de cel puțin 30 de zile consecutive. La fel ca și în
136
cazul adopției interne, Direcția generală de asistență socială
și protecția copilului întocmește un raport la expirarea
termenului de 30 de zile cu privire la situația dintre copil și
persoana sau familia selectată. Acest raport va fi înaintat de
către direcție Oficiului.
,,Cererile transmise Oficiului trebuie însoțite de
următoarele documente:
a) un raport întocmit de autoritățile competente din
statul primitor, cuprinzând informații cu privire la
identitatea persoanelor care doresc să adopte,
capacitatea și aptitudinea lor de a adopta, situația
lor personală, familială, materială și medicală,
mediul social, motivele care îi determină să
adopte un copil din România, precum și cu privire
la copiii pe care ar putea să-i primească spre
adopție; concluziile raportului vor fi susținute prin
documentele eliberate de autoritățile competente
din statul primitor;
b) certificatele de naștere și căsătorie și actele de
identitate ale persoanelor care doresc să adopte, în
copie legalizată și însoțite de traducerea lor
legalizată în limba română;
c) cazierele judiciare ale persoanelor care doresc să
adopte și al soțului care nu se asociază la adopție;
d) raportul medical întocmit separat pentru fiecare
adoptator și, după caz, raportul medical privind
bolile psihice ale soțului care nu se asociază la
adopție;
e) actul din care să rezulte că există garanțiile că
adoptatul are posibilitatea să intre și să locuiască
permanent în statul primitor, precum și că
adoptatul are față de adoptator și rudele acestuia
137
 aceeași situație legală ca și aceea a unui copil
biologic al adoptatorului. (articolul 58, alineatul 1
din Legea nr. 273/2004).
În continuare, Oficiul îndeplinește rolul de a
înainta către instanțe documentele anterior menționate în
vederea încuviințării adopției internaționale. Judecarea
cererii de încuviințare a adopției are loc cu citarea Direcției
de la domiciliul copilului, a persoanei sau familiei
adoptatoare, dar și a Oficiului.
Încă o similitudine cu adopția internă este
reprezentată de ultimul pas în procesul de adopție, care
presupune că ,,în cazul adopției internaționale a copilului
cu reședința obișnuită în România de către o persoană/
familie cu reședința obișnuită în străinătate, Oficiul are
obligația să urmărească evoluția acestuia și a relațiilor lui
cu părintele sau cu părinții săi adoptivi cel puțin 2 ani după
încuviințarea adopției, prin intermediul autorității centrale
competente sau al organizației acreditate ori autorizate din
statul primitor.’’( art. 84 alin. 1 din Legea nr. 273/2004).

138
 ANEXĂ

În explicitarea înțelesului anumitor termeni juridici

folosiți în conținutul lucrării, am apreciat necesar atașarea unui
extras dintr-un dicționar juridic (dreptmd.wordpress.com/
dictionar-de-termeni-juridici), care să faciliteze parcurgerea
lecturii pentru cei fără cunoștințe juridice.
ABANDON – este decizia de a renunța la un bun sau la un
drept (de regulă) de proprietate, luată în anumite condiții
prevăzute de lege; a părăsi pe cineva, lăsându-l fără sprijin sau
ajutor.
ABATERE – încălcarea dispozițiilor cu caracter administrativ
sau disciplinar, prevăzută de legi și de alte reglementări legale
și care atrage după sine sancțiuni disciplinare sau
contravenționale.
ABROGARE – reprezintă anularea, suprimarea unei legi sau
a unei dispoziții legale și care are ca rezultat scoaterea din
vigoare, în total sau în parte, a unui act normativ printr-un alt
act normativ de aceeași valoare juridică sau de o valoare
juridică superioară. Abrogarea poate fi expresă, când actul nou
o pronunță direct, sau tacită (implicită), când dispozițiile din
actul anterior devin incompatibile cu cele din actul nou.
ABUZ – reprezintă o depășire a legalității, este o faptă ilegală,
adică exercitarea unui drept împotriva scopului lui economic și
social, a legii sau regulilor de conviețuire socială.
ABUZ DE DREPT – constituie o faptă ilicită și angajează
răspunderea civilă delictuală a celui în culpă, în măsura în care
sunt întrunite condițiile legii.
139
ACCEPTARE – este manifestarea voinței de a dobândi un
drept, de a primi oferta de încheiere a unui contract, sau de a
primi o succesiune.
ACORD – reprezintă consimțământul la ceva, înțelegerea
între două părți la încheierea unui act juridic, care, uneori,
pentru a fi valabil, se dă în fața unui funcționar sau în fața
notarului public.
ACT – este acel document elaborat de o autoritate de stat, prin
care se atestă un fapt, o obligație, identitatea cuiva. Există mai
multe categorii de acte: actul juridic, actul administrativ,
individual, actul de administrare, act de dispoziție, act
procesual, act procedural.
ACT AUTENTIC – reprezintă mijlocul de probă din
categoria înscrisurilor prevăzute în Codul civil, care s-a
încheiat cu solemnitățile cerute de lege de un funcționar public,
care are dreptul de a funcționa în locul unde s-a făcut.
ACT DE STARE CIVILĂ – este înscrisul autentic prin care
se dovedește nașterea, căsătoria sau decesul unei persoane.
ACT SUB SEMNĂTURĂ PRIVATĂ – reprezintă un mijloc
de probă din categoria înscrisurilor ce cuprinde pe lângă
conținut și semnătura părților, elemente necesare pentru
valabilitatea lui.
ACTUL JURIDIC CIVIL – reprezintă manifestarea de
voința făcută cu intenția de a produce efecte juridice, adică de
a crea, modifica ori stinge un raport juridic civil. Actele juridice
sunt de mai multe feluri: acte juridice uni, bi sau multilaterale
(în funcție de numărul părților); acte cu titlul oneros sau gratuit
(în funcție de scopul urmărit), cele cu titlul oneros se împart în
comutative și aleatorii, iar cele cu titlu gratuit, în liberalități și

140
acte dezinteresate; acte constitutive, translative și declarative
(după efectele pe care le produc) s.a.
ACȚIUNE CIVILĂ – este mijlocul legal cel mai important
de protejare prin constrângere judiciară a drepturilor civile
încălcate sau a intereselor ocrotite de lege nerespectate. În sens
material, reprezintă posibilitatea reclamantului de a obține
recunoașterea sau realizarea dreptului sau contestat, încălcat,
nerespectat, prin constrângerea judiciară a pârâtului. În sens
procesual, dreptul la acțiunea civilă reprezintă posibilitatea
unei persoane de a se adresa organului jurisdicțional, în vederea
apărării dreptului sau încălcat.
ACȚIUNE ÎN JUSTIȚIE – este mijlocul legal în temeiul
căruia se poate aduce înaintea justiției conflictul de drept născut
din încălcarea unei norme. Prin ea se solicită instanței
judecătorești constatarea sau realizarea unui drept și este
condiția necesară ca o instanță să exercite atribuțiile sale
jurisdicționale. Ea este concretizată în cererea de chemare în
judecată (în materie civilă), în plângerea prealabilă adresată de
persoana vătămată direct instanței de judecată, în condițiile
prevăzute de lege.
AD PROBATIONEM – este o locuțiune latină, utilizată în
legătură cu o condiție de formă a unui act juridic pentru a
exprima ideea că aceasta este cerută de lege numai pentru
dovada existenței actului respectiv și nu pentru validitatea
acestuia.
AFINI – sunt persoanele între care există o legătură de rudenie
(soții între ei nu sunt afini, așa cum nici rudele unuia dintre soți
nu sunt afini cu rudele celuilalt soț).
AFLAREA ADEVĂRULUI – reprezintă un principiu
fundamental în procesului penal, conform căruia, în
141
desfășurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea
adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum
și cu privire la făptuitor.
AGRESOR – este persoana care săvârșește o agresiune și
devine susceptibilă de a fi trasă la răspundere penală.
ANULABIL – este acel caracter al unui act juridic de a fi
susceptibil de anulare, dacă nu a fost încheiat cu respectarea
dispozițiilor legale în vigoare.
ANULARE – este acea sancțiune civilă ce constă în
desființarea retroactivă prin hotărâre judecătorească a unui act
juridic lovit de nulitate relativă.
APĂRĂTOR – este persoana care are calificarea profesională,
cunoștințe de specialitate și dreptul să acorde asistență juridică
sau să reprezinte părțile într-un proces. Dreptul la apărare
constituie un drept fundamental al cetățenilor fiind consacrat de
Constituție și în Codul de procedura penală.
APEL – este calea de atac ordinară prevăzută de Codul de
procedura penală, fiind al doilea grad de jurisdicție asupra
fondului cauzei. De regulă, pot fi atacate cu apel toate
sentințele, cu excepția unor sentințe pronunțate de tribunalul
militar privind crimele și delictele contra ordinii și disciplinei
militare, sentințele pronunțate de curțile de apel și Curtea
Militară de Apel, sentințele pronunțate de secția penală și secția
militară a Curții Supreme de Justiție.
APRECIEREA PROBELOR – operațiune ce constă în
evaluarea și compararea probelor administrate, și formularea
concluziilor cu privire la puterea probantă și valoarea lor într-o
cauză penală. Aprecierea unei probe se face de către organul de
urmărire penală și de instanță de judecată potrivit convingerii

142
lor, formate în urma examinării tuturor probelor administrate și
conducându-se după conștiința lor.
ARESTAREA – este privarea de libertate a unei persoane,
măsura procesuală prevăzută de Codul de procedura penală și
a cărei aplicare asigură desfășurarea normală a procesului
penal în vederea realizării scopului acestuia.
ASCENDENȚII ORDINARI – sunt ascendenții defunctului,
alții decât părinții lui (care sunt ascendenți privilegiați), adică
bunici, străbunici etc. fără limită de grad, care pot fi din
căsătorie, din afara căsătoriei, sau în cazul adopției cu efecte
depline, din rudenia civilă rezultat al adopției și care alcătuiesc
clasa a III-a de moștenitori legali.
ASCENDENȚII PRIVILEGIAȚI – sunt părinții defunctului
chemați la succesiunea acestuia și fac parte din clasa a II-a de
moștenitori legali.
ASISTENTA JURIDICĂ – este forma prin care se manifestă
dreptul la apărare. Învinuitul sau inculpatul are dreptul să fie
asistat de un apărător în tot cursul urmăririi penale și al
judecății, iar organele judiciare sunt obligate să-i aducă la
cunoștință acest drept.
AUDIERE – este un act procedural ce constă în ascultarea
învinuitului sau inculpatului, a celorlalte părți din procesul
penal, a martorului, precum și a expertului, care se poate realiza
pe tot cuprinsul procesului penal în modul și în condițiile
prevăzute de lege.
AUTOR – este persoana care a creat o operă literară, artistică,
științifică sau orice altă operă de creație intelectuală și care se
bucura de toate prerogativele care alcătuiesc conținutul
dreptului de autor asupra operei pe care a creat-o.

143
AUTORITATE DE LUCRU JUDECAT – este un principiu
juridic potrivit căruia hotărârile judecătorești definitive capătă
autoritate (putere) de lucru judecat, nemaiputând fi atacate
decât prin căile de atac extraordinare. Hotărârile judecătorești
definitive devin executorii și împiedica o nouă urmărire pentru
aceeași faptă, chiar dacă acesteia i s-ar da o nouă încadrare
juridică.
AUTORITATEA TUTELARĂ – este organul de stat căruia
îi revin, conform legii, atribute privitoare la stabilirea și
organizarea tutelei, la supravegherea, controlul și îndrumarea
activității de ocrotire a minorului și a altor incapabili.
AUTORIZAȚIA PREALABILĂ – este actul administrativ a
cărui existenta și valabilitate condiționează posibilitatea
încheierii legale a unui act juridic civil sau a desfășurării unei
anumite activități, controlate în prealabil de către organul de
stat competent.
BUNĂ CREDINȚĂ – este convingerea intimă a unei
persoane că tot ceea ce face este bine, conform legii; este
obligația de comportament conform cu regulile de conviețuire,
care revine părților la încheierea și executarea unei convenții.
Are importanță și pentru a se face deosebirea între martorul de
bună credință și martorul de rea-credința sau mincinos.
BUNELE MORAVURI – constituie ansamblul normelor de
conduită cu caracter moral, la care legea civilă face uneori
trimitere pentru a fi luate în considerare de către instanțele de
judecată, ca un criteriu de apreciere a caracterului imperativ a
unor texte de lege, a caracterului licit al unei cauze sau condiții
contractuale.
CALEA DE ATAC – este un mijloc juridic procesual pus la
dispoziția părții interesate, procurorului etc., prin care se
144
creează posibilitatea verificării legalității și temeiniciei,
hotărârilor judecătorești și înlăturarea eventualelor greșeli
judiciare.
CAPACITATEA DE EXERCIȚIU – reprezintă capacitatea
persoanei de a-și exercita drepturile și de a-și asuma obligațiile,
săvârșind acte juridice, personal sau prin reprezentantul legal –
părinte său tutore. Aceasta se dobândește la data la care
persoana devine majoră și încetează o dată cu moartea
persoanei sau cu ocazia punerii sub interdicție judecătorească.
CAPACITATEA DE FOLOSINȚĂ – reprezintă capacitatea
de a avea drepturi și obligații. Aceasta începe la nașterea
persoanei și încetează o dată cu moartea acesteia.
CĂSĂTORIA – reprezintă uniunea liber consimțită între un
bărbat și o femeie, încheiată potrivit dispozițiilor legale, cu
scopul de a întemeia o familie, și care este reglementată de
normele imperative ale legii. Actul juridic prin care se încheie
căsătoria nu poate fi considerat un contract deoarece în cazul
unui contract fiecare parte urmărește un scop diferit, pe când în
cazul căsătoriei ambele părți urmăresc un scop comun, acela de
a întemeia o familie; pentru că efectele juridice ale contractului
sunt determinate de părți, în timp ce efectele căsătoriei sunt
prestabilite de lege, cei care se căsătoresc au numai
posibilitatea de a accepta sau nu statutul legal al căsătoriei așa
cum este el stabilit de lege; în principiu, contractul poate fi
susceptibil de modalități, pe când căsătoria nu poate fi afectată
de asemenea modalități; căsătoria nu poate înceta prin simplul
acord de voința al părților sau prin voința unilaterală a uneia
dintre părți, precum în cazul contractelor; în cazul nerespectării
obligațiile contractuale de către una din părți, cealaltă parte
poate cere rezoluțiunea contractului, dar căsătoria nu poate fi
desfăcută decât prin divorț în condițiile stabilite prin lege.
145
CERTIFICATUL – reprezintă înscrisul eliberat de către un
organ de stat, prin care se adeverește existența unei fapte sau
săvârșirea unui act juridic.
CERTIFICATUL DE NAȘTERE – reprezintă certificatul
de stare civilă eliberat unei persoane cu ocazia nașterii sale și
în care se consemnează acest eveniment.
CETĂȚENIA – reprezintă legătura juridică și politică
permanentă dintre o persoană fizică și un stat, care generează
și exprimă drepturile și obligațiile reciproce dintre acea
persoană și statul al cărui cetățean este.
CLAUZA – este prevederea sau stipulația cuprinsă într-un act
juridic. Clauza contractuală se stabilește în contract prin
acordul de voința al părților. Clauza penală este clauza prin
care părțile evaluează, anticipat și prin apreciere, daunele ce
i se cuvin creditorului în caz de neexecutare, executare cu
întârziere sau executare necorespunzătoare a clauzelor
contractuale.
CONCUBINAJUL – desemnează relația de conviețuire, cu
caracter de stabilitate relativă, ce reprezintă o simplă stare de
fapt.
CONDAMNAREA – reprezintă una dintre soluțiile pe care le
pronunța instanță care a judecat cauza penală, dacă constata că
fapta exista, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat.
Completul de judecată fixează și pedeapsa în conformitate cu
dispozițiile legii penale.
CONSIMȚĂMÂNTUL – este manifestarea de voință a unei
persoane în vederea încheierii unui act juridic, pentru a cărei
valabilitate consimțământul trebuie să fie liber exprimat și
neviciat.

146
CONTRACTUL – este actul juridic civil ce constă în acordul
de voința între două sau mai multe persoane, încheiat în scopul
de a crea, modifica sau stinge drepturi și obligații.
CULPA – există atunci când făptuitorul prevede rezultatul
faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va
produce, și atunci când nu prevede rezultatul faptei sale, deși
trebuia și putea să-l prevadă. În conținutul ei obiectiv culpa
constă în încălcarea sau omiterea unei obligații, iar subiectiv,
în trebuința și în posibilitatea realizării acesteia.
DECĂDEREA PĂRINTELUI DIN DREPTURILE
PĂRINTEȘTI – reprezintă pierderea drepturilor părintești
dacă sănătatea sau dezvoltarea fizică a copilului este pusă în
pericol prin modul de exercitare a acestora, prin purtare
abuzivă sau prin neglijență gravă în îndeplinirea îndatoririlor
de părinte, cu titlu de sancțiune pronunțată prin hotărâre
judecătorească.
DECIZIA – este hotărârea prin care instanța se pronunță
asupra apelului, recursului, recursului în anulare, recursului în
interesul legii, precum și hotărârile pronunțate de instanța de
recurs în judecarea cauzei, fiind redactată de unul din
judecătorii completului de judecată care a participat la
soluționarea cauzei.
DECLARAȚIILE – constituie mijloace de probă, relatări
făcute de către persoanele și părțile care participă în procesul
penal.
DISCERNĂMÂNTUL – reprezintă capacitatea psihică a
unei persoane de a-și da seama de caracterul și urmările faptei
pe care o săvârșește și de a-și manifesta conștient voința în
raport cu fapta respectivă. O persoană va răspunde penal numai
atunci când are posibilitatea de a discerne.
147
DOCTRINA – reprezintă totalitatea principiilor ce
guvernează sistemului juridic; este un mijloc auxiliar de
determinare a normelor de drept. Are rolul de a critica, sintetiza
și analiza, fără a avea competența de a elabora norme de drept.
DOMICILIUL – reprezintă locuința statornică sau cea
principală a persoanei fizice, trecută și în cartea de identitate a
persoanei, așa cum este luată în evidență organelor
administrative ale statului.
DREPTUL – este totalitatea regulilor de conduită stabilite și
sancționate de lege și care sunt aduse la îndeplinire prin forța
de constrângere a statului. Sistemul dreptului se împart pe
ramuri, în funcție de specificul relațiilor sociale pe care le
reglementează.
EFECTELE JURIDICE – sunt consecințele pe care le
produc faptele și actele juridice care se bucura de eficacitate în
condițiile și în limitele prevăzute de lege.
FAMILIA – ca fenomen social este o formă de relații sociale
dintre oamenii legați între ei prin căsătorie sau rudenie. Din
familie fac parte soții, părinții și copiii, precum și, uneori, alte
persoane între care există relații de rudenie.
HOTĂRÂREA JUDECĂTOREASCĂ – este actul juridic
procesual, final și de dispoziție prin care se soluționează cauza
penală sau civilă de către instanța de judecată, punându-se,
astfel, capăt judecății.
ILICIT – interzis de lege, care încalcă anumite dispoziții sau
reguli de conduită prevăzute de lege.
INCULPATUL – este persoana împotriva căreia a fost pusă
în mișcare acțiunea penală, moment din care acesta devine
parte în procesul penal.
148
INFRACȚIUNEA – este fapta ce prezintă pericol social, care
a fost săvârșită cu vinovăție și este prevăzută de legea penală.
NORMA – este regula de conduită cu caracter general și
impersonal stabilită de organele de stat competente prin lege
sau alte acte normative a căror respectare este asigurată prin
forța de constrângere a statului.
NULITATEA – reprezintă o sancțiune care lipsește actul
juridic de efectele sale firești sau de o parte a acestora atunci
când actul juridic a fost încheiat cu nerespectarea condițiilor de
valabilitate sau cu încălcarea unor dispoziții legale imperative.
NUMELE – ca element de identificare a persoanei, reprezintă
un drept personal nepatrimonial, inalienabil.
OBLIGAȚIA – este acel raport juridic în conținutul căruia
intră dreptul subiectului activ, denumit creditor, de a cere
subiectului pasiv, denumit debitor, să dea, să facă sau să nu facă
ceva, sub sancțiunea constrângerii de stat în cazul neexecutării
de bună voie.
ORGANELE DE URMĂRIRE PENALĂ – sunt procurorul
și organele de cercetare penală, din care fac parte organele de
cercetare ale poliției și organele de cercetare penală specială.
PĂRȚILE – sunt persoanele fizice sau persoanele juridice
titulare de drepturi și obligații civile.
PEDEAPSA – este una din instituțiile fundamentale ale
dreptului penal, ce constituie o măsură de constrângere și un
mijloc de reeducare a celui condamnat.
PREZUMȚIA DE NEVINOVĂȚIE – reprezintă principiul
fundamental prevăzut în Codul de procedura penală, partea
generală. Constituția consacră expres faptul că persoana este
considerată nevinovată până la rămânerea definitivă a hotărârii
149
judecătorești de condamnare. Astfel, legea presupune
făptuitorul nevinovat, cât timp nu a fost făcută pe deplin
dovada vinovăției sale. În temeiul legii, suspectul sau
inculpatul nu este obligat să probeze nevinovăția sa.
PROBELE – sunt mijloace de convingere prin care se
stabilește existența unor acte sau fapte juridice și, automat, a
unor drepturi și obligații ce rezultă din acestea.
RELELE TRATAMENTE APLICATE MINORULUI –
se referă la punerea în primejdie gravă, prin măsuri sau
tratamente de orice fel, a dezvoltării fizice, intelectuale sau
morale a minorului, de către părinți sau de către orice persoană
căreia minorul i-a fost încredințat spre creștere și educare.
SENTINȚA – este hotărârea judecătorească prin care instanță
de judecată soluționează cauza în prima instanță ori prin care
aceasta se dezinvestește fără a soluționa cauza.
TENTATIVA – constă în punerea în executare a intenției de
a săvârși infracțiunea, executare care a fost întreruptă sau care
nu și-a produs efectul ori, când consumarea infracțiunii nu a
fost posibilă din cauza insuficienței sau defectuozității
mijloacelor folosite, sau din cauza împrejurării că în timpul
când s-au săvârșit actele de executare, obiectul lipsea de la
locul unde făptuitorul credea că se află.
TRIMITEREA ÎN JUDECATĂ – constă în înaintarea
instanței de judecată competente a dosarului de cercetare
penală împreună cu numărul necesar de copii de pe
rechizitoriul întocmit de procuror.
TUTELA – este instituția de ocrotire a minorului care este
lipsit de îngrijire părintească, precum și a alienatului și
debilului mintal, dar mai ales a persoanei care, din cauza vârstei

150
nu se poate apăra singură. Tutorele exercita drepturile și
îndeplinește obligațiile ce-i revin în scopul ocrotirii intereselor
acestor persoane.
URMĂRIREA PENALĂ – reprezintă o fază a procesului
penal, constând în activitatea desfășurată de organele de
urmărire penală în cursul căreia se strâng și se verifică probele
necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea
făptuitorilor și la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se
dispune sau nu trimiterea în judecată.
VINOVĂȚIA – este una din trăsăturile esențiale ale
infracțiunii ce privește latura subiectivă a infracțiunii ce constă
în atitudinea conștiinței subiectului infracțiunii față de faptă și
față de rezultatul faptei sale, și există când fapta ce prezintă
pericol social este săvârșită cu intenție sau din culpă.
VIOLENȚA – este amenințarea unei persoane cu un rău care
să-i producă o temere ce o determină să consimtă la încheierea
unui act juridic civil, pe care altfel nu l-ar fi încheiat.
VOINȚA – este procesul psihic care se manifestă prin acțiuni
conștiente îndreptate spre realizarea unor scopuri stabilite.
Actele de voință sunt determinate de cauze exterioare, de
condițiile de viață și de educație ale persoanei. Voința stă la
baza oricărui act exterior conștient, astfel, în lipsa ei, făptuitorul
nu răspunde penal pentru fapta săvârșită.

151
 Bibliografie selectivă

1. Cărți, cursuri, tratate, monografii, articole, acte normative:

 Alston, P&Gilmour-Walsh, B (1996) The best Interest of
the Child. Towards A Synthesis of Children’s Rights and
Cultural Values, 1996.
 Andrei. L, Palaghia C. M., Giurea L. C. (2016). Violența
domestică, Manual de bune practici pentru magistrați și
lucrători de poliție, tipărit de RISOPRINT, Cluj Napoca.
 Beleiu, Gh. Drept civil roman. Universul Juridic,
București, 2007.
 Belsey M, Child Abuse: Measuring a Global Problem, în
World Health Statiscs Quarterly(who), 46/1, 1996, p. 71-
72.
 Boroi, G., Pivniceru M. M, Rădulescu T.V., Fise de drept
civil, editura Hamangiu, București, 2016.
 Cauza M.C. c. Bulgariei, nr. 39272/98, § 149, CEDO
2003-XII.
 Cauza X și Y c. Olanda, 26 Martie 1985, § 22 și 23, seria
A nr. 91.
 Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra
aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii.
 Curtea Europeană a Drepturilor Omului, HOTĂRÂREA
din 28 septembrie 2004 în cauză Sabou și Pârcălab
împotriva României, publicată în: Monitorul Oficial Nr.
484 din 8 iunie 2005.
 Internațional Convention on the Elimination of all Forms
of Racial Discrimination, Anti-Racisn Information Service,
Geneva.
152
 Leach, P (1995).Children first: What our Society Must
Do, and is Not Doing for our Children Today, Michael
Joseph, London.
 Legea 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței
în familie.
 Legea 272/2004 privind protecția și promovarea
drepturilor copilului, republicată 2014.
 Legea 273/2004 privind regimul juridic al adopției.
 Legea 174/2018 privind modificările și completarea Legii nr.
217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie.
 Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a
cetățenilor români în străinătate modificată prin legea nr.
175/2013.
 Legea nr. 35/1997 privind funcționarea și organizarea
instituției Avocatului Poporului publicată în Monitorul
Oficial nr. 48 din 20 martie 1997.
 Marinescu V., Ștefănescu S., coord. Secosan M.,
MEDIATIZAREA ACTELOR DE VIOLENȚĂ ÎN
FAMILIE. Presa scrisă. Ghid de bune practici pentru
jurnaliști, CPE, 2005.
 Mediatizarea actelor de violență în familie. Presa scrisă.
Ghid de bune practici pentru jurnaliști, CPE, 2005.
 Millyfrank J, Domestic violence. Case studies and types
of intervention, Westpoint, 1999, p. 22.
 Noul cod civil actualizat în 2017 – legea 287/2009.
 Noul Cod penal și Noul Cod de procedură penală- ediția a
14-a, actualizată la 25 mai 2016, Ed. Hamagiu, București, 2016.
 Olac D.I., Becheanu T., Despre ce este vorba: Răpirea
Internațională de Copii. Aspecte teoretice generale,
www.juridice.ro.
 Ordonanța nr. 41/2003 privind dobândirea și schimbarea
153
 pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice.
 Procedura pentru intervenția de urgență în cazurile de
violență domestică, Monitorul Oficial nr. 95 din 06.02.2019.
 Studiu la nivel național cu privire la implementarea
ordinului de protecție – Legea 217/2003 pentru prevenirea
și combaterea violenței în familie, republicată – București
2014.
 Studiu Marjorie Cusick, MFCC.
 Tofan M, Batculescu G, Aspecte reglementative și
practice privind protecția copilului în România. Vol III, nr.
4/2013.Revista de Economie Socială.
 UNICEF-Foaie de informare despre protecția copilului.
Ce este protecția copilului? (Child Protection Information
SHeet. What is child protection?).
 United Nations Compilation of General Comments and
General Recommendations adopted by Human Rights
Bodies, HRI/GEN/1/rev.2of 29 march 1996, p. 27.

2. Surse online:
 http://legeaz.net/spete-civil-judecatoria-drobeta-turnu-
severin-2015/decadere-din-drepturi-parintesti-sentinta-
21-10-2015-vne
 http://www.copii.ro/despre-noi/misiune/
 https://dreptmd.wordpress.com/dictionar-de-termeni-
juridici
 Internațional Institute for Prevention of Crime (1998):
,,Interntional and Comparative Research on Violence in
the Family’’ (www.ipc/legal29117/ html)
 www.wikipedia.org
 https://indrumari-juridice.eu/indrumarijuridice/ordinul-
protectie-provizoriu-procedura-obtinere-avocat/
154
 CUPRINS

Cuvânt înainte ........................................................................... 5

CAPITOLUL 1. PRINCIPALELE ACTE NORMATIVE ŞI
INSTITUŢII ŞI SERVICII CU ATRIBUŢII ÎN PROTECŢIA
COPILULUI ............................................................................. 7
1.1. Acte normative care reglementează situaţia juridică
a copilului ....................................................................... 7
1.2. Instituții la nivel central .................................................. 8
1.3. Instituții la nivel local ................................................... 14
1.4. Organisme private ........................................................ 17
CAPITOLUL 2. SEMNIFICAȚIILE PRINCIPIILOR
FUNDAMENTALE PRIVIND PROTECȚIA COPILULUI . 18
2.1 Scurte precizări .............................................................. 18
2.2 Principiul interesului superior al copilului .................... 18
2.3 Principiul egalității șanselor și al nediscriminării ........ 20
2.4 Principiul consultării și respectării opiniilor copilului . 21
CAPITOLUL 3. PROTECȚIA ÎMPOTRIVA ABUZULUI
ȘI NEGLIJENTEI ................................................................... 23
3.1 Violența domestică-ordinul de protecție ....................... 23
3.1.1 Punerea în aplicare a ordinului de protecție ........... 36
3.2 Ordinul de protecție provizoriu ..................................... 46
3.3 Procedura pentru intervenție în cazurile de violență
domestică ....................................................................... 55
3.4 Abuzul asupra copilului................................................. 58
CAPITOLUL 4. PROTECȚIA SPECIALĂ A COPILULUI
LIPSIT, TEMPORAR SAU DEFINITIV, DE OCROTIREA
PĂRINȚILOR SĂI ................................................................. 62
4.1 Dispoziții generale......................................................... 62
4.2 Plasamentul ................................................................... 64
4.3 Plasamentul în regim de urgență ................................... 67
155
 4.4. Supravegherea specializată........................................... 70
4.5 Monitorizarea aplicării măsurilor de protecție specială ..... 70
CAPITOLUL 5. DREPTURILE PATRIMONIALE ȘI
NEPATRIMONIALE ALE COPILULUI ȘI MODALITATEA
DE EXERCITARE ALE ACESTORA................................... 73
5.1. Scurta prezentare a drepturilor și obligațiilor copilului .... 73
5.2. Dreptul la identitate ...................................................... 74
5.2.1 Schimbarea numelui pe cale administrativă ........... 76
5.2.2. Acțiunile în justiție privitoare la filiație................. 80
5.3. Dreptul la educație........................................................ 82
5.4. Dreptul la locuință ........................................................ 88
5.5. Dreptul de a stabili legături cu ambii părinți ................ 92
5.6. Dreptul de dispoziție și administrare asupra bunurilor . 95
5.6.1. Tutela ..................................................................... 98
5.6.2 Punerea sub interdicție judecătorească ................. 103
5.7. Dreptul copilului de a-și întemeia propria familie.
Autorizarea încheierii căsătoriei .................................. 105
CAPITOLUL 6. SANCȚIONAREA PĂRINȚILOR PENTRU
NEÎNDEPLINIREA ÎN MOD CORESPUNZĂTOR A
ÎNDATORIRILOR PĂRINTEȘTI ....................................... 107
6.1. Despre decăderea părintească în general .................... 107
6.2. Decăderea ca sancțiune civilă..................................... 107
6.3. Decăderea ca sancțiune penală ................................... 110
CAPITOLUL 7. COPILUL ÎN DISPUTELE DINTRE
PĂRINȚI ............................................................................... 116
CAPITOLUL 8. CONVENȚIA DE LA HAGA ASUPRA
ASPECTELOR CIVILE ALE RĂPIRII INTERNAȚIONALE
DE COPII .............................................................................. 119
CAPITOLUL 9. REGIMUL JURIDIC AL ADOPȚIEI ....... 127
ANEXĂ ................................................................................. 139
Bibliografie selectivă ............................................................ 152

156