Fantasticul este o categorie estetica, in care realul se imbina cu supranaturalul, irealul cu

miraculosul atat in succesiunea momentelor actiunii, cat si in construirea personajelor plasmuite cu

fantezie si exagerare a trasaturilor, capatand astfel dimensiuni neobisnuite. Modalitati de realizare
a fantasticului: iesirea din timp si spatiu, oniricul, fabulosul, supranaturalul, miticul etc.

Influenta peste timp a celor doi mari titani ai literaturii romane, Mihai Eminescu si Ion Luca
Caragiale, s-a facut simtita si in proza contemporana, la alti doi importanti scriitori, Mircea Eiiade
si Vasile Voiculescu. O categorie estetica manifestata pentru prima oara in operele clasicilor este
fantasticul, mijloc artistic ce a fost preluat si particularizat in povestirile si nuvelele aparuse dupa
al doilea razboi mondial.

Mircea Eiiade fundamenteaza fantasticul prin mituri arhaice ale cosmogoniei si Creatiei, pe care le-
a preluat in buna masura din nuvela eminesciana "Sarmanul Dionis". Fiind o dimensiune esentiala
a beletristicii lui Eiiade, fantasticul capata amploare si varietate, fiind construit prin cele mai
fascinante modalitati artistice: visul magic, iesiri fabuloase din timp si spatiu -"Domnisoara
Christina", "Secretul doctorului Honigberger"-, mitul totemic -"Sarpele"-, mituri autohtone -mitul
labirintului, mitul ielelor-, mituri indice -mitul eternei reintoarceri, dialectica sacrului si a profanului
(hierofaniA), mituri universale -mitul coborarii in Infern-, motive magice -strigoiul.

Proza fantastica apare inca din 1934, fiind reprezentata de primul roman de acest fel, "Lumina ce
se stinge", o carte care cultiva monologul interior si despre care Eliade afirma ca s-a nascut ca o
"reactie inconstienta impotriva Indiei, ca o tentativa de a ma apara chiar impotriva mea". in alte
scrieri, Eliade este preocupat de crearea unei atmosfere incarcate de mister, pe fondul careia au
loc intamplari obscure, in care teama se amesteca cu fascinatia. "Domnisoara Christina" porneste
de la povestile cu strigoi din folclorul romanesc, dar si de la "Luceafarul" eminescian. Ca si in
poemul lui Eminescu, eroii lui Eliade traiesc drama imposibilitatii implinirii erotice intre doua fiinte
care apartin unor lumi diferite, dar cea care tinde spre dragostea absoluta este femeia. Ea este o
fiinta de dincolo de cotidian, de pe alt "taram" si incearca sa-si lege destinul de acela al
"muritorului" Egor, infruntand piedici si fiind gata sa-si exercite fortele malefice.