Prin dificultatea de a delimita cu exactitate, literatura fantastica poate fi

comparata cu poezia, insusirea de baza a fantasticului reprezentand-o

varietatea, multitudinea de aspecte sub care el se poate manifesta. Facilitand
accesul catre o serie de lumi necunoscute, literatura fantastica dobandeste o
misterioasa putere de atractie, lectura devenind o antrenanta aventura a
spiritului.
Termenul fantastic provine din greaca veche, unde adjectivul
phantastikos
,
semnificând capacitatea de „a crea imagini“, de „a imagina“, exista alături
de o întreagă familie lexicală: phantasia, cu sensul de „imagine“, „idee“ şi
phantasma, desemnând o „apariţie“, o „fantomă“. Latina va păstra aceleaşi
nuanţe semantice, la care va adăuga altele noi: phantasia, însemnând
„imagine“, „idee“, dar şi „viziune“, „imaginaţie“, phantasma, trimiţând la
„apariţie“, „fantomă“, „viziune a închipuirii“şi phantasticus, „privitor la
imaginaţie“ şi „produs al imaginaţiei“. Toate limbile europene au adoptat, cu
mici variaţii fonetice, această ultimă rădăcină (fr. fantastique, ital. fantastico,
germ. phantastich, engl. fantastic, rus fantastika), fiecare dezvoltând nuanţe
proprii.
Unul dintre primii autori de fantastic este, în Franţa, Charles Nodier (Jean
Sbogar, Zâna firmiturilor), urmat fiind de Balzac (Pielea de şagri, Elixirul de
viaţă lungă), de Prosper Mérimée (Venus din Ille), de Théophile Gautier
(Căpitanul Fracasse, Emailuri şi camee) sau Guy de Maupassant (Horla, El?,
Cine ştie?).
Treptat, analiza psihologică va tempera exagerările tributare începutului
genului, omogenizând textul, iar stilul voit neutru va accentua elementele
realiste. În marginea acestui curent, nuvelele fantastice ale lui Gérard de
Nerval reiau tema singurătăţii şi pe cea a nebuniei, împingându-le la extreme
şi amalgamându-le cu elemente de natură autobiografică, onirică (Fiicele
focului) sau filozofică (Aurelia).
Moda fantasticului se va perpetua în Franţa până spre sfârşitul secolului al
19-lea, perioadă în care numeroase reviste literare afiliate simbolismului sau
decadentismului publică în mod regulat povestiri de esenţă fantastică,
semnate de autori specializaţi în acest gen: Mathias Villiers de l’Isle-Adam
(Vera, Semnul), Jules Barbey d’Aurevilly (Diabolicele), Jean Lorrain etc.