Procesul evolutiv în continuă intensificare, transformările de tot felul, nou și vechiul, adevărata înnoire sau

preluările superficiale ofereau material și impuneau teme specifice creatorilor de comedii. De aici denotă, de altfel, o
anumită frecvență în problematică și o evidentă similitudine a unor personaje. Toate explicabile și firești, începând
cu o comedie de imitație, cum este Comodia vremii, piesă în trei acte, cunoscută și sub numele de Franțuzitele, mult
îndatorată comediei lui Moliere, Prețioasele rdicole, dar cu meritul că aducea pentru prima dată la noi conflicte șo
tipuri frecvente ăn epocă.

Comodia vremii satiriza, ca pe un rău caracteristic, maimuțărirea moravurilor protipendadei

(PROTIPENDÁDĂ s. f. Marea boierime, care se bucura, în Evul Mediu, de privilegii speciale; p. ext. elită socială. [Var.:
(înv.) protipendá s. f.] – Din ngr. próti pendádha.), care se infiltrau atunci nu numai în rândurile micii boierimi – așa
cum este cazul în piesă – ci chiar în mijlocul unei părți a burgheziei. În comedia lui Facca (Costache Facca), efectele
sunt arătate prin cuconița Elenca și cuconița Luxandra, fetele cuconului Ianache, „mahalagiu,boier bătrân”. După
origine, cele două fete fac parte din mica boierime, aspirațiile însă le mână către lumea de sus, de la care adoptă
maniere, gânduri, expresii devenind ridicole și antipatice. Facca satirizează și un personaj care, față de
superficialitate, de imitație și de înstrăinare, are un rol critic. Chiar dacă Ianache disprețuiește „franțuzoaica”,
bontonul, și nu vrea casă deschisă , felul în care se poartă în casă, atitudinea față de cei care depind de el,
argumentele folosite îl arată și pe el în postură ridicolă. G. Călinescu despre Comodia vremii„În ce constă valoarea
piesei? În veselia verbală, în caricatura limbajului, însoțită de gesticulații adecvate, manierate la tineri, scorțoase la
bătrâni. Parodia nu e vulgară și purtările tinerilor nu sunt grotești, sunt numai umflate.” Scriitorul folosește pentru
relevarea comicului modalități diferite în funcție de personaje, fetele sunt ridicole prin pretențiile lor, prin limbajul
stropșit, Ianache însă este comic prin aspecte care țin de structura sa.

Piesa Un poet romantic, Matei Millo, se caracterizează prin calitatea observației și evidența obiectivului
urmărit care depășesc aspectul de rol, scris de un dramaturg actor. Prin Un poet romantic tânărul scriitor Millo n-a
oferit actorului Millo un rol, ci a reținut un rău al timpului poezele romantice maladive. A ridiculizat prezența
halucinantă a pretinsului poet al suferinței căruia nu-i este străină o situație de evidentă contradicție cu declarațiile
program. Poetul este în același timp un profitor.

Costache Caragiale este primul comediograf român a cărui operă, a cărui operă, atât prin numărul lucrărilor
cât și prin unele calități, permite analiza mai amplă, duce cître generalizari, impune concluzii. A avut în vedere
dezvăluirea caracterului, a ceea ce știa sau voia să pară că știe.

Costache Bălăcescu își construiește comedia după scheme în circulație pe atunci, ceea ce face să pară mai
curând o prelucrare. Remarcăm însă realizarea personajului Eliza. Ea știe ce vrae și are curajul afirmării deschise a
sentimentelor sale, are personalitate bine definită și remarcabilă putere de a acționa..

Cu toate că pleacă de la situații și personaje de farsă clasică, vodevilul Cârlanii (Constantin Negruzzi) ni se
pare demn de remarcat prin dorența dramaturgului de a sublinia calitățile femeilor simple, 2 țărănci Domnica, soția
lui Miron și Voichița, soția lui Terinte. În fața acetor femei se frâng asalturile amoroase ale lui Lionescu, tânăr boier.
Desfășurarea piesei lui Negruzzi este specifică vodevilului, intervențiile din clopotnița unde stau ascunși cei 2 bărbați,
plecați în oraș să încerce fidelitatea nevestelor sunt de natură să stârnească râsul chiar în afară de conținutul
replicilor, la fel ca și palmele pe care le primesc pentru bănuială. În Muza de la Burdujăni, Negruzzi se inspiră din
Goldoni prin procedeul ce ține de „concurența îndrăgostiților de națiuni diferite”

Și câteva explicații și tipuri de comedie:

SATÍRĂ,satire, s. f. Scriere în versuri sau în proză în care sunt criticate defecte morale ale oamenilor sau
aspecte negative ale societății, cu intenții moralizatoare; p. gener. scriere sau discurs cu caracter batjocoritor,
vehement. ♦ Categorie estetică din sfera comicului, care critică cu violențăși caricatural pe cineva sau ceva. [Acc. și:
sátiră] – Din fr. satire, lat. satira.

PARODÍE,parodii, s.f 1. Creație literară în care se preiau temele, motivele și mijloacele artistice ale altei
opere literare sau ale unui autor în scopul de a obține un efect satiric sau comic. 2. Imitație neizbutită, inferioară sau
caricaturală a unui prototip, a unui original. ♦ P. ext. Bătaie de joc. – Din fr. parodie.
 FÁRSĂ,farse, s. f. 1. Comedie în care sunt cultivate îndeosebi comicul ușor, de situație, bufoneria, intriga
amuzantă și replica spirituală. 2. Faptul de a păcăli pe cineva cu scopul de a se amuza; mijloc folosit în acest scop;
păcăleală, festă. – Din fr. farce.

VODEVÍL,vodeviluri, s. n. Specie de comedie ușoară sau de farsă (într-un act), în textul căreia sunt intercalate
cuplete care se cântă pe melodii cunoscute și cu acompaniament orchestral. – Din fr. vaudeville.