Psalmul 23, Pogorârea la iad și falsificarea istoriei

spirituale
Galerie foto (7)An omagial
Un articol de: Emilian Apostolescu - 07 Mai, 2021
Credincioșilor ortodocși le este cunoscută, fără îndoială, Psaltirea, una dintre cărțile poetice
ale Vechiului Testament. Lauda, pocăința sau cererea sunt teme întâlnite în mod constant
pe parcursul lecturării psalmilor, motiv pentru care aceste texte constituie și o foarte
folositoare carte de rugăciuni, utilizată atât în cadrul cultului divin, cât și în rânduiala
personală a multora dintre creștini. De-a lungul timpului, tâlcuirea Psaltirii a ocupat un loc
de frunte în preocupările Sfinților Părinți. În interpretarea patristică,

Psalmul 23 === vorbește despre suirea celui nevinovat în muntele Domnului, prefigurând și
Învierea Mântuitorului.

Mai multe descoperiri arheologice ale secolului trecut au facilitat, însă, o înțelegere mai profundă a
contextului religios în care a apărut acest text și, în consecință, a mesajului pe care îl transmite. În
cele ce urmează, vom descoperi felul în care cuvintele acestui psalm constituie, la un nivel de bază,
o critică aspră la adresa credințelor religioase păgâne ale vecinilor canaaneni, fenicieni sau sirieni
ai Israelului antic.

Psalmul 23 ia în derâdere narațiunea pe care popoarele levantine au creat-o pentru a-și justifica
practicile religioase păgâne și falsa închinare. O amplă expunere a cadrului religios în care textul
discutat a apărut este necesară înainte de explicarea acestuia. Chiar și o lectură superficială a
Vechiului Testament ni-l înfăți-șează pe Baal, === al cărui nume înseamnă „domn” sau „stăpân”, ca
fiind zeitatea principală venerată de popoarele din Orientul antic. Cultul lui este deseori
condamnat în paginile Scripturii, mai ales când constituie o amenințare la adresa închinării
datorate lui Iahve, Dumnezeul lui Israel. Nu doar în Vechiul Testament este privit Baal ca un
personaj ostil. În vremea Mântuitorului, unul din titlurile acestuia reprezenta deja un nume al
diavolului. Denumirea de Beelzebul, căpetenia demonilor menționată în Noul Testament (Matei
12, 24; Luca 11, 15), provine din titulatura Baal-Zebub, versiunea acestui zeu venerată de filistenii
din cetatea Ecron (IV Regi 1, 2-3).

Mitul succesiunii

În ciuda apariției frecvente a acestui personaj în literatura biblică, miturile și povestea sa au rămas
în mare parte necunoscute până în veacul precedent. Schimbarea a venit în urma descoperirilor
arheologice prin care un important oraș antic, abandonat încă din secolul al 12-lea î.Hr., a fost
regăsit. Săpăturile întreprinse în nordul Siriei între 1929 și 1970 au scos la lumină vechiul oraș-port
Ugarit și, odată cu el, mai multe tăblițe de lut cu scriere cuneiformă. Inscripțiile descifrate și
traduse expun o amplă narațiune, cunoscută acum ca Ciclul lui Baal, narațiune ce înfățișează
ascensiunea acestui zeu în panteonul canaanean, unanim recunoscut în Orientul antic (pr. prof.
Athanase Negoiță, Gândirea feniciană în texte, Editura Științifică și Enciclopedică, 1979).

Există un element foarte important care trebuie avut în vedere pentru înțelegerea potrivită a
poveștii lui Baal și a răspunsului oferit de Psalmul 23, anume mitul succesiunii. Acesta este un
principiu prezent în toate narațiunile mitologice ale lumii antice și constă în ideea existenței unui
zeu suprem care conduce un panteon, dar care este înfruntat și răsturnat de un alt membru al
panteonului, fiind răpus sau îndepărtat și pierzându-și domnia. Ciclul lui Baal îmbrățișează acest
mit, relatând cum zeul se revoltă împotriva conducătorului curent al panteonului, îl ucide și îi
uzurpă tronul. Cel mai cunoscut exemplu al mitului este, fără îndoială, oferit de panteonul grec,
condus pe rând de Uranus, Cronos și Zeus.

În Ciclul lui Baal, protagonistul se revoltă inițial împotriva lui Yam-Nahar, zeul mării și al râurilor și
conducător al zeilor canaaneni. În urma unui efort considerabil, reușește să își distrugă rivalul și
obține stăpânirea celorlalte divinități, care i se supun. În continuare, Baal își construiește pe
Muntele Sapon (Țafon), cunoscut ulterior și ca Muntele Nordului, un palat demn de noua sa
statură. Spre finalul ciclului, intră în conflict cu Mot, zeul morții și al lumii subpământene, însă este
ucis și aruncat în locuința morților, șeolul. Cu toate acestea, Baal revine, îl învinge pe Mot și își
recapătă domnia.

Cum să înțelegem mitul?

Ciclul lui Baal înfățișează, așadar, câteva mituri care spun povestea ascensiunii sale în vârful
ierarhiei divine. Psalmul 23 oferă o variantă alternativă a acestei relatări, însă este important să
înțelegem faptul că, pentru autorii psalmului și ai celorlalte texte biblice, aceste mituri nu
reprezintă ficțiune, ci încercări de deformare a realității. Părintele Stephen de Young, autor al
volumului de teologie biblică The Religion of the Apostles, pledează pentru înțelegerea mitului ca
fiind povestea realităților spirituale care stau la baza evenimentelor din lumea materială. Pe
această linie, versiunea autentică și completă a evenimentelor care au marcat istoria omenirii este
cea regăsită în paginile Sfintei Scripturi, care ilustrează realitățile lumii spirituale și interacțiunile ei
cu lumea văzută. Înțelese în această cheie, numeroase texte biblice, inclusiv Psalmul 23, nu
constituie simple paralele cu alte mitologii ale Orientului antic, nu sunt influenţate de acestea şi
nici nu conţin un limbaj preponderent alegoric, ci corectează versiunile false ale istoriei lumii
văzute şi nevăzute, propagate de narațiunile păgâne. Autorii Sfintei Scripturi au înțeles că toate
mitologiile Antichității reprezintă deformări ale adevărului și încercări de justificare a venerării
unor dumnezei străini, diferiți de Iahve, Dumnezeul cel Viu, revelat poporului ales în Vechiul
Testament. În cazul lui Baal și al celorlalte zeități echivalente, închinarea adusă lor constituie
venerare a diavolului. Acest lucru reiese și din faptul că Sfântul Ioan Teologul identifică, în Cartea
Apocalipsei, Altarul lui Zeus din Pergam cu „scaunul satanei” (Apocalipsa 2, 13).
Diavolul sub acoperire

În lumea antică, exagerarea victoriilor militare ale unui rege reprezenta o obișnuință. Spre
exemplu, în Egipt, ilustrațiile de pe pereții Templului lui Amon-Ra din Karnak și ai Ramesseumului
expun cu emfază triumful faraonului Ramses al II-lea în Bătălia de la Qadesh (1274 î.Hr.). În
realitate, egiptenii fost nevoiți să încheie un tratat de pace favorabil Imperiului Hitit (Robert
Chadwick, First Civilizations: Ancient Mesopotamia and Ancient Egypt, Equinox Publishing, 2005).
Într-o manieră similară a fost receptat și înțeles de autorii Sfintei Scripturi, dar și de toți drepții
Vechiului Testament, Ciclul lui Baal, a cărui poveste circula fără îndoială în Israelul antic. Astfel,
conținutul lui a fost văzut ca o încercare a diavolului de a-și prezenta povestea ca pe o victorie, ca
pe un succes în revolta sa împotriva lui Dumnezeu. Biblia ne prezintă răzvrătirea diavolului față de
Dumnezeul Preaînalt ca pe un eșec total, mitul succesiunii fiind absent. Capitolul 3 din Cartea
Facerii, dar și pasaje din Cărțile Profeților Isaia (14, 12-15) și Iezechiel (28, 13-19) vorbesc despre
căderea diavolului pe care îl înțeleg a fi un serafim sau un heruvim care, în invidia și trufia sa, a
încercat să ocupe tronul lui Dumnezeu aflat pe muntele cel sfânt și a fost aruncat de Acesta pe
pământ, domnind peste șeol și stăpânind doar puterea morții. Textul biblic are în vedere și
concepția potrivit căreia zeii locuiesc pe vârfurile unor munți precum Hermon, Sapon sau Olimp. În
paginile Scripturii, Dumnezeu Se arată în slava Sa, în momente-cheie din istoria mântuirii, pe
diferiți munți, spre exemplu Sinai, Sion sau Tabor. Identificarea lui Baal cu diavolul este facilitată și
de Isaia 14, 13, care ilustrează ambiția sa de a-și așeza tronul pe muntele cel sfânt, în partea de
miazănoapte (nord), lucru pe care îl reușește în mod fictiv, în narațiunea din Ciclu, când se
stabilește pe Muntele Nordului - Sapon. Scriptura arată cum Dumnezeu îl aruncă pe cel potrivnic
în iad, în locuința morților, însă acest adevăr e îndulcit și distorsionat de mitul care relatează
înfruntarea dintre Baal și Mot, zeul morții și al lumii htoniene.

Ficțiune versus realitate

Psalmul 23 ====reprezintă, așadar, răspunsul pe care Dumnezeu, prin autorul biblic, îl oferă
falselor mituri întâlnite în Ciclul lui Baal. Primele versete ne transmit faptul că lumea și toți
locuitorii ei aparțin lui Iahve, întrucât El a întemeiat pământul pe mări (yam) și l-a așezat pe râuri
(nahar). Nu Baal l-a înfruntat pe Yam-Nahar, ci Domnul Însuși, la crearea lumii, a separat apele și
le-a despărțit de uscat cu puterea Cuvântului Său. Dumnezeu nu înfruntă în luptă apele, elemente
primordiale ale haosului pentru omul antic, fiindcă ele se supun poruncilor Sale în mod imediat și
repetat (Facerea 1, 6-10; Ieșirea 14, 21; Iosua 3, 15-17). Yam și Nahar, zeii apelor, sunt ilustrați
deseori și în icoana Botezului Domnului sub forma a două figuri purtate de creaturi acvatice care
se îndepărtează cu teamă de Mântuitorul Hristos, pe Care Îl recunosc a fi Dumnezeu. Aceeași idee
este prezentă și în textele liturgice ale marelui praznic. Psalmul continuă, în versetele 3-6, cu
descrierea celui care poate urca în muntele Domnului, în prezența slavei Lui. Diavolul nu mai este
capabil de acest lucru, datorită invidiei, împotrivirii și neputinței de a se pocăi. În schimb, omul
poate „sta în locul cel sfânt al Lui” dacă este „nevinovat cu mâinile și curat cu inima”. Oricine este
vrednic va primi binecuvântare și milostenie de la Domnul, iar aceste daruri se vor perpetua în
veșnicie. Primul verset al psalmului, „al Domnului este pământul și plinirea lui; lumea și toți cei ce
locuiesc în ea”, este rostit în rânduiala înmormântării în momentul coborârii în pământ a sicriului
cu trupul celui adormit și constituie o afirmație sfidătoare la adresa diavolului, căruia i se
transmite că nu mai are nici o putere asupra celui adormit în Domnul. Cei drepți nu îi aparțin, fiind
destinați Împărăției și prezenței lui Dumnezeu pe care diavolul le-a pierdut din invidie. Mergând pe
aceeași linie, ultimele versete ale psalmului descriu asaltul lui Dumnezeu Însuși asupra porților
iadului reprezentate de palatul celui viclean.

În Ciclul lui Baal, atmosfera creată de tensiunea dintre protagonist și Yam-Nahar este marcată de
mesajele pe care cei doi zei și le transmit reciproc, prin intermediul unor îngeri. În urma unei
ultime amenințări și porunci, zeii care îl susțin pe Baal sunt intimidați și se supun lui Yam-Nahar,
plecându-se îndată cu frică. Mânios, Baal susține un discurs plin de zel în care le cere celor care i-
au fost alături să nu se teamă: „Ridicați, zei, capetele de la genunchi, de la jilțurile voastre!” După
ce își îmbărbătează apropiații, îi ucide pe mesageri și pleacă să îl înfrunte pe Yam-Nahar. Cuvintele
exacte ale îndemnului lui Baal sunt oglindite în versetele 7 și 9 ale Psalmului 23, dar primesc un
nou sens: „Ridicați, căpetenii, porțile voastre și vă ridicați porțile cele veșnice și va intra Împăratul
slavei”. Domnul năvălește asupra palatului lui Baal, aflat nu pe muntele Sapon, ci în locuința
morților, în iad, returnându-i batjocoritor cuvintele în timp ce îi ia diavolului puterea morții și îi
eliberează pe drepții aflați în stăpânirea sa. „Împăratul slavei, Domnul Cel tare și puternic, Domnul
Cel tare în război” (Psalmul 23, 8), distruge porțile iadului și îi aduce pe cei vrednici alături de El.

În interpretarea creștină, Psalmul 23 a fost văzut întotdeauna ca prefigurând Învierea

Mântuitorului Hristos. Pogorârea Sa la iad (Matei 12, 29), ilustrată atât în icoana Învierii, cât și în
majoritatea textelor liturgice închinate marii sărbători, reprezintă împlinirea cuvintelor acestui text
vechi-testamentar. Nu întâmplător, Psalmul 23 este întâlnit în cultul divin ortodox în rânduiala
înmormântării preoților și a diaconilor de mir și în rugăciunile de pregătire pentru primirea Sfintei
Euharistii. În unele tradiții, în cadrul slujbei Învierii, după citirea Evangheliei în afara bisericii,
versetele 7-10 reprezintă dialogul dintre preotul care bate în uși și o persoană rămasă în interior.
În plus, în tradiția iudaică, acest psalm era cântat de leviți în prima zi a săptămânii, duminica (diac.
Alexandru Mihăilă, „În multe rânduri și în multe chipuri”. O scurtă introducere ortodoxă în Vechiul
Testament, Editura Doxologia, 2017). Utilizarea lui în aceste rânduieli liturgice reprezintă dovada
faptului că Tradiția vie a Bisericii a păstrat și propovăduit neîncetat adevărurile conținute în Sfânta
Scriptură.

Așadar, prin cultul Bisericii Ortodoxe a fost conservat și răspândit mesajul fundamental al acestui
psalm, acela că prin Învierea Mântuitorului Hristos iadul a fost prădat, diavolul a pierdut
stăpânirea morții, iar cei credincioși Domnului au fost așezați alături de El, în paradis.
Descoperirea, după trei milenii, a unor tăblițe de lut și a poveștii pe care o reprezintă nu alterează
înțelegerea acestui text biblic, ci oferă contextul prin intermediul căruia ceea ce s-a crezut și
propovăduit de la început capătă o nouă dimensiune: „Pogorâtu-Te-ai întru cele mai de jos ale
pământului și ai sfărâmat încuietorile cele veșnice, care țineau pe cei legați, Hristoase; iar a treia zi,
precum Iona din chit, ai înviat din mormânt” (Cântarea a 6-a, Canonul Învierii).