Restituirea cauzei în camera preliminară după

începerea judecății. Incidența unui caz de nulitate

absolută. Notă la decizia penală nr. 405/2020 a Curții
de Apel Alba Iulia
La câțiva ani de la intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală putem identifica cel
puțin o constantă – intervenția repetată a Curții Constituționale în procesul de control
constituțional a posteriori. Cel puțin în ceea ce privește o parte din hotărârile Curții
Constituționale putem afirma că acestea au condus la un reviriment jurisprudențial în materie
penală.

Cu titlu de exemplu, ezitările inițiale – aproape generalizate – ale instanțelor cu privire la

excluderea din ansamblul probator a rezultatelor activităților de supraveghere tehnică, în
temeiul Deciziei Curții Constituționale nr. 51/2016, sunt tot mai puțin prezente la nivelul
practicii judiciare.  Aceste ezitări [calificate de către Curtea Constituțională în Decizia nr.
26/2019 ca făcând parte dintr-o „paradigmă juridică neconstituțională instituționalizată”
(parag. 132)] s-au datorat, în primul rând, interpretării eronate a efectelor „pentru viitor” a
deciziilor Curții Constituționale în cauzele pendinte, în ciuda jurisprudenței Curții care clarifica
din punctul nostru de vedere dincolo de orice dubiu această problemă.[1]

Facem în acest sens trimitere doar la Decizia Curții Constituționale nr. 126/2016 prin care s-au
statuat următoarele:

„(…) o decizie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate se aplică în cauzele aflate pe

rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării acesteia – cauze pendinte, în care
respectivele dispoziţii sunt aplicabile – indiferent de invocarea excepţiei până la publicarea
deciziei de admitere, întrucât ceea ce are relevanţă în privinţa aplicării deciziei Curţii este ca
raportul juridic guvernat de dispoziţiile legii declarate neconstituţionale să nu fie definitiv
consolidat. În acest mod, efectele deciziei de admitere a instanţei de contencios constituţional
se produc erga omnes. În privinţa cauzelor care nu se află pe rolul instanţelor judecătoreşti la
momentul publicării deciziei de admitere a Curţii, fiind vorba despre un raport juridic
epuizat – facta praeterita, Curtea reţine că partea nu mai poate solicita aplicarea deciziei de
admitere, întrucât decizia de admitere a Curţii nu poate constitui temei legal pentru o acţiune
în justiţie, în caz contrar consecinţa fiind extinderea efectelor deciziei Curţii pentru trecut”
[parag. 25 din hotărâre].

În prezent, nu doar că instanțele acceptă incidența cazului de nulitate absolută prevăzut la art.
281 alin. (1) lit. b) C.proc.pen., raportat la Decizia Curții Constituționale nr. 302/2017 [a se
vedea cu titlu de exemplu, C.A. București, s. a II-a pen., dec. nr. 1672/A/2018; C.A. Cluj, s. pen.,
dec. nr. 680/A/2019], atunci când se confirmă ingerința SRI/DIPI etc. în activitatea de punere în
executare a mandatelor de supraveghere tehnică.

În ultimul timp, a început să se contureze inclusiv o practică judiciară în sensul excluderii

materiale (fizice) a mijloacelor de probă lovite de cazul de nulitate absolută menționat anterior,
raportat la Decizia Curții Constituționale nr. 22/2018, prin încheiere, direct în calea de atac a
apelului [a se vedea în acest sens C.A. Târgu Mureș, s. pen., încheierea din 02.10.2019
(nepublicată)[2]]. Este adevărat că o importanță deosebită în acest context a avut-o Decizia
Curții Constituționale nr. 26/2019, referitoare la conflictul juridic de natură constituțională
existent între Ministerul Public și Parlament, prin care s-a tranșat faptul că instanțele au
obligația de a verifica în cauzele pendinte legalitatea punerii în executare a mandatelor de
supraveghere tehnică și aplicarea nulității absolute în ipotezele ce au făcut obiectul Deciziei
Curții Constituționale nr. 51/2016.

Toate aceste decizii ale Curții Constituționale au condus, printre altele, la următoarea problemă
de drept – excluderea unor mijloace de probă, după momentul rămânerii definitive a ncheierii
judecătorului de cameră preliminară prin care s-a dispus începerea judecății. Or, așa cum am
precizat deja, practica judiciară care tinde să se cristalizeze în momentul de față este în sensul
admisibilității unei cereri/excepții privind constatarea nulității absolute a unui mijloc de probă,
formulate ulterior momentului începerii judecății, chiar dacă o asemenea analiză de legalitate s-
a efectuat anterior în procedura de cameră preliminară.
Tocmai de aceea, decizia penală nr. 405/2020 a Curții de Apel Alba Iulia [disponibilă pe
sintact.ro] prezintă o importanță aparte. O primă observație ține de inexistența unor căi
extraordinare de atac prevăzute de lege împotriva încheierii de cameră preliminară,
indiferent de viciile de legalitate ce ar putea fi identificate. În acest context, se pune problema
existenței unui remediu efectiv în cazul incidenței unui caz de nulitate absolută care, în mod
normal, ar trebui să se răsfrângă asupra încheierii de cameră preliminară. Atât Decizia Curții
Constituționale nr. 802/2017, cât și Decizia Curții Constituționale nr. 88/2019 nu vin decât să
confirme faptul că nulitatea absolută poate fi invocată pe tot parcursul procesului penal,
finalizarea camerei preliminare neputând reprezenta un impediment în acest sens.

Problema care se pune este în ce măsură ulterior începerii judecății există posibilitatea
restituirii cauzei în camera preliminară ca efect al constatării unui caz de nulitate absolută.
Decizia penală nr. 405/2020 a Curții de Apel Alba Iulia are în vedere cazul de nulitate absolută
prevăzut la art. 281 alin. (1) lit. f) C.proc.pen. [asistarea de către avocat a suspectului sau a
inculpatului, precum și a celorlalte părți, atunci când asistența este obligatorie]. La fel de bine
am putea discuta despre competența materială a instanței din care face parte judecătorul de
cameră preliminară[3] [art. 281 alin. (1) lit. b) C.proc.pen.] sau prezența suspectului ori a
inculpatului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii [art. 281 alin. (1) lit. e)
C.proc.pen.].

Care este totuși remediul procesual în ipoteza în care aceste cazuri de nulitate absolută sunt
identificate ori invocate abia după momentul în care judecătorul de cameră preliminară a
dispus prin încheiere începerea judecății?

Cu privire la prezenta analiză sunt relevante următoarele aspecte ce reies din considerentele
deciziei nr. 405/2020 a Curții de Apel Alba Iulia (disponibilă pe sintact.ro):

– Inculpata a fost trimisă în judecată pentru infracțiunea de conducere a unui vehicul fără
permis de conducere [art. 335 alin. (1) C.pen.] și infracțiunea de distrugere [art. 253 alin. (1) și
(4) C.pen.]. Având în vedere faptul că distrugerea s-a realizat prin incendierea unui vehicul,
maximul special al pedepsei era de 7 ani. Prin urmare, raportat la dispozițiile art. 90 C.proc.pen.
asistența juridică era obligatorie.

– În procedura de cameră preliminară judecătorul de cameră preliminară nu a desemnat un

avocat din oficiu, inculpata nu și-a angajat apărător ales și nu a invocat cereri și excepții.

– Având în vedere că nu au fost ridicate cereri și excepții, judecătorul de cameră preliminară a

dispus începerea judecății, fără a inculpată să formuleze contestație potrivit art. 425 ind. 1
C.proc.pen.

– Ulterior începerii judecății, judecătorul fondului a invocat din oficiu nulitatea absolută a
camerei preliminare, pe considerentul că inculpatei nu i-a fost desemnat un avocat din oficiu
deși asistența juridică era obligatorie.

– Soluția a fost aceea de a constata incidența cazului de nulitate absolută prevăzut la art. 281
alin. (1) lit. f) C.proc.pen. rap. la Decizia Curții Constituționale nr. 88/2019 și de a se trimite
cauza în camera preliminară în vederea rejudecării.

– Parchetul de pe lângă judecătoria Alba Iulia a declarat apel, solicitând desființarea sentinței
atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe în vederea continuării judecății. În
susținerea apelului s-a invocat faptul că încheierea judecătorului de cameră preliminară a
rămas definitivă prin necontestare, iar de lege lata nu există temei de drept pentru constatarea
nulității absolute a fazei de cameră preliminară în cursul judecății, cu consecința anulării
încheierii prin care s-a dispus începerea judecății și a reluării fazei de cameră preliminară. S-a
invocat în acest sens că „legea nu permite reluarea procedurii în camera preliminară nici măcar
în situația în care se constată incidența unui caz de nulitate absolută”.

– Cu ocazia dezbaterilor în apel, procurorul de ședință a menținut apelul, însă nu pentru

motivele invocate în cererea scrisă de apel. În opinia acestuia, sentința atacată este nelegală
deoarece cazul de nulitate absolută prevăzut la art. 281 alin. (1) lit. f) C.proc.pen. acoperă
potrivit Deciziei Curții Constituționale nr. 88/2019 [parag. 24 din hotărâre] doar asistarea nu și
reprezentarea inculpatului. Prin urmare, având în vedere că inculpata nu a fost prezenta în faza
de cameră preliminară, iar în cazul asistării juridice inculpatul trebuie să fie prezent, s-a apreciat
că nu este incident cazul de nulitate absolută.

– Curtea de Apel Alba Iulia a constatat că apelul este fondat, motiv pentru care a dispus
desființarea sentinței atacate și rejudecarea cauzei de către Judecătoria Alba Iulia. În
considerentele hotărârii, Curtea a statuat în mod explicit că este posibilă restituirea cauzei în
camera preliminară, dar în cazul concret analizat nu este incident un motiv de nulitate absolută.

Extras din decizia penală nr. 405/2020 a Curții de Apel Alba Iulia:

„Curtea constată că în mod întemeiat prima instanță a constatat că, potrivit art. 281 alin. (1) lit.
f) C.proc.pen., determină întotdeauna aplicarea nulității (absolute) încălcarea dispozițiilor
privind asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum şi a celorlalte părţi,
atunci când asistența este obligatorie, iar prevederile art. 281 alin. (4) lit. a) C.proc.pen. în
sensul că încălcarea dispozițiilor legale prevăzute la alin. (1) lit. f) trebuie invocată până la
încheierea procedurii în camera preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi
penale sau în procedura camerei preliminare, au fost declarate neconstituționale prin Decizia
nr. 88/2019 (…) Efectul constatării acestei nulități este desființarea încheierii prin care
judecătorul de cameră preliminară a dispus începerea judecații şi reluarea procedurii de
cameră preliminară (s.n.).

Curtea arată în acest sens că prin decizia nr. 590 /2019 Curtea Constituţională a admis excepţia
de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 469 alin. (3) din Codul de procedură
penală, în interpretarea dată prin Decizia nr. 13 din 3 iulie 2017, pronunţată de Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, în ceea ce priveşte
faza procesuală de la care se reia procesul penal, sunt neconstituţionale. Prin decizia 13/2017
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie stabilise, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art.
469 alin. (3) din Codul de procedură penală, că în urma admiterii cererii de redeschidere a
procesului penal pentru persoanele condamnate judecate în lipsă, cauza se reia din faza
judecăţii în primă instanţă.
Curtea Constituţională a reţinut că reluarea cauzei din faza judecăţii în primă instanţă, cu
prilejul redeschiderii procesului penal, conform art. 469 din Codul de procedură penală, astfel
cum s-a hotărât prin Decizia nr. 13 din 3 iulie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, şi nu din faza camerei preliminare, în ipoteza în care inculpatul nu a fost legal citat în
etapa procesuală anterior menţionată sau, deşi a avut cunoştinţă de proces, a lipsit în mod
justificat de la judecarea cauzei, încalcă dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare ale
persoanei aflate în ipoteza analizată, care a fost condamnată în lipsă.

Revenind la prezenta cauză, Curtea constată că este posibilă dispunerea, în condiţiile legii, de
către instanţa de judecată a unei soluţii de desființare a încheierii de începere a judecăţii şi de
reluare a procedurii de cameră preliminară, astfel că motivele scrise de apel formulate de
Parchetul de pe lângă Judecătoria Alba Iulia nu pot fi primite (s.n.). Cu toate acestea, Curtea,
în acord cu motivele invocate oral de procuror cu ocazia dezbaterilor, arată că, în lumina
considerentelor deciziei nr. 88/2019 a Curţii Constituţionale, în prezenta cauză nu este incident
motivul de nulitate prevăzut de art. 281 alin. 1 lit. (f) C.proc.pen. (…) lipsa de la termenul din
7.03.2019 a unui apărător al inculpatei RMF nu atrage nulitatea absolută a încheierii
Judecătorului de cameră preliminară, dat fiind faptul că inculpata a lipsit de la acel termen.

Prin urmare, Curtea constată că în mod greşit prima instanţă a constatat nulitatea fazei de
cameră preliminară şi dispus trimiterea dosarul ui în faza de cameră preliminară, impunându-se
desființarea sentinței apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, în vederea
continuării judecății.”

Raportat la aceste considerente dorim să evidențiem următoarele:

1. Curtea a statuat asupra admisibilității cererii de restituire a cauzei în camera preliminară în

sensul că este posibilă desființarea încheierii de începere a judecății și reluarea procedurii de
cameră preliminară.

Apreciem și noi că ceea ce a statuat Curtea Constituțională în Decizia nr. 590/2019 prezintă
relevanță în contextul prezentei analize. Problema este că această hotărâre poate fi raportată în
concret doar la dispozițiile art. 469 alin. (3) C.proc.pen. În schimb, soluțiile pe care le poate
dispune judecătorul fondului țin doar de rezolvarea acțiunii penale [art. 396 C.proc.pen.] și a
acțiunii civile [art. 397 C.proc.pen.].

În ceea ce privește soluțiile ce pot fi dispuse în faza de judecată a apelului, cazurile de restituire
a cauzei în vederea rejudecării prevăzute la art. 421 pct. 2 lit. b) C.proc.pen. sunt exhaustive și
nu acoperă eventuale vicii de legalitate ale camerei preliminare. Cu privire la această dispoziție
legală ne punem problema dacă nu ar fi vorba despre o lacună legislativă ce ar putea fi
sancționată de către Curtea Constituțională. De altfel, Curtea Constituțională a mai statuat cu
alte ocazii în sensul că „soluția legislativă… care nu prevede…” (sau mai degrabă lipsa unei
soluții) ridică o problemă de constituționalitate [a se vedea, cu titlu de exemplu, Decizia Curții
Constituționale nr. 87/2019].

De asemenea, potrivit art. 408 C.proc.pen. pot fi atacate cu apel sentințele sau încheierile
atacate odată cu sentința, cu excepția cazurilor când, potrivit legii, pot fi atacate separat cu
apel. Bineînțeles, aici s-ar putea invoca faptul că încheierea prin care judecătorul de cameră
preliminară dispune începerea judecății nu se atacă cu apel, ci cu contestație potrivit art. 425
ind. 1 C.proc.pen. Prin urmare, s-ar putea argumenta faptul că art. 408 C.proc.pen. nu restrânge
posibilitatea de a ataca încheierea de cameră preliminară odată cu fondul. Rămâne totuși
problema identificării unui temei legal pentru restituirea cauzei în vederea rejudecării camerei
preliminare.

Fără a dezvolta această analiză mai mult decât este necesar, în mod evident, în dreptul intern
lipsește un temei legal care să vizeze în mod explicit o soluție de restituire a cauzei în camera
preliminară. Nu vedem însă de ce nu ar fi posibilă o asemenea restituire strict prin raportare la
prevederile art. 280-281 C.proc.pen. În cele din urmă, potrivit art. 280 alin. (2) C.proc.pen.
actele îndeplinite ulterior actului care a fost declarat nul sunt la rândul lor lovite de nulitate,
atunci când există o legătură directă între acestea și actul declarat nul. Astfel, eventuale
dispoziții ale judecătorului de cameră preliminară fără a fi asigurată asistența juridică
obligatorie (sau fiind incident un alt caz de nulitate absolută), se pot răsfrânge asupra încheierii
prin care s-a dispus începerea judecății.

Într-o altă cauză, tot raportat la lipsa asistenței juridice obligatorii, Curtea de Apel Alba Iulia a
respins apelul Parchetului de pe lângă Judecătoria Alba Iulia împotriva sentinței prin care s-a
dispus în temeiul art. 281 alin. (1) lit. f) C.proc.pen., raportat la Decizia Curții Constituționale nr.
88/2019, restituirea cauzei în vederea refacerii urmăririi penale [a se vedea în acest sens C.A.
Alba Iulia, s. pen., dec. nr. 363/2020 (disponibilă pe sintact.ro)]. Cu alte cuvinte, Curtea de Apel
Alba Iulia a confirmat din nou admisibilitatea restituirii cauzei în vederea refacerii urmăririi
penale, chiar după momentul finalizării camerei preliminare.

Nu în ultimul rând, nu înțelegem reticența unor instanțe de a face în asemenea situații aplicare
directă a art. 6 CEDO. O asemenea abordare o întâlnim frecvent în cazul restituirilor în vederea
rejudecării cauzei pe motiv de nemotivare a hotărârii de condamnare [a se vedea în acest sens,
C.A. Cluj, s. pen., dec. nr. 320/2018; C.A. Cluj, s. pen., dec. nr. 554/2017; C.A. Craiova, s. pen.,
dec. nr. 1249/2015; C.A. Oradea, s. pen., dec. nr. 1/2016 etc. (disponibile pe sintact.ro)].

2. Curtea a statuat pe temeinicia soluției instanței de fond în sensul că art. 281 alin. (1) lit. f)
C.proc.pen. nu este incident atunci când inculpatul nu este prezent.

S-a făcut în acest sens o distincție între asistarea inculpatului și reprezentarea acestuia, pornind
de la considerentele Curții Constituționale din Decizia nr. 88/2019:

„Din economia dispoziției art. 90 din Codul de procedură penală rezultă că legiuitorul a
reglementat obligativitatea asistenței juridice, iar nu a reprezentării. Astfel, nulitatea intervine
numai pentru situațiile în care părțile sunt prezente, dar neasistate. Astfel, lipsa apărătorului nu
este caz de nulitate absolută când și partea lipsește fără a avea un reprezentant. În cazul în care
prezența suspectului sau inculpatului este obligatorie, lipsa lui va atrage nulitatea absolută a
actului, fiind aplicabile însă dispozițiile art. 281 alin. (1) lit. e) din Codul de procedură penală”
[parag 24 din hotărâre].
În primul rând, credem că s-a făcut o confuzie regretabilă între conceptul de „asistență juridică”
și instituția asistării sau reprezentării inculpatului. Astfel, în ceea ce ne privește, sintagma
„asistență juridică” ar trebui interpretată de o asemenea manieră încât să includă atât
asistarea, cât și reprezentarea inculpatului. Credem așadar că ar fi fost indicat să se apeleze la o
interpretare sistematică a prevederilor Codului de procedură penală. Spre exemplu, art. 10 alin.
(1) C.proc.pen. face vorbire despre dreptul la apărare ca incluzând dreptul părților și al
subiecților procesuali principal de a se apăra ei înșiși sau de a fi asistați de avocați. Or, în mod
evident, „asistarea” include aici și „reprezentarea”. Altfel, la o interpretare per a contrario a art.
10 alin. (1) C.proc.pen., dreptul la apărare nu ar include și dreptul de a fi reprezentat de un
avocat. Aceeași formulare o regăsim și în cuprinsul art. 89 alin. (1) C.proc.pen. când se face
vorbire despre „dreptul de a fi asistat de unul ori de mai mulți avocați”. Aceasta nu înseamnă
însă că asistența juridică este asigurată doar prin asistarea suspectului ori inculpatului,
deoarece aceasta poate fi exercitată inclusiv prin reprezentarea acestora de către avocat. În
mod evident, o asemenea interpretare intră în conflict cu interpretarea gramaticală, deoarece
inclusiv denumirea marginală a Capitolului VII este „Avocatul. Asistența juridică și
reprezentarea”.

Oricum, chiar ținând cont de considerentele Curții Constituționale, apreciem că se ridică o

problemă de constituționalitate a art. 90 C.proc.pen. cel puțin prin raportare la art. 16 alin. (1)
[egalitatea în drepturi] din Constituție. În mod evident, Curtea nu a putut să se pronunțe cu
privire la acest aspect deoarece sesizarea a vizat doar prevederile art. 281 alin. (4) lit. a) rap. la
art. 281 alin. (1) lit. f) C.proc.pen. Nu ne raportăm la art. 24 din Constituție deoarece ar trebui
să facem o analiză mai amplă în contextul în care Curtea Constituțională a statuat în repetate
rânduri că aceste prevederi constituționale se referă la dreptul la apărare raportat la asistența
juridică facultativă [a se vedea în acest sens deciziile nr. 792/2019, 830/2019 etc.].

Credem totuși că un asemenea tratament juridic este cel puțin unul discriminatoriu. Suntem de
părere că o persoană judecată în lipsă trebuie să beneficieze de garanții suplimentare –
incluzând aici și dreptul de a fi reprezentată de un avocat în acele cazuri în care asistența
juridică este obligatorie – și nu să fie lipsită de o componentă importantă a dreptului la apărare
din simplul motiv că aceasta nu este prezentă la proces. O asemenea abordare generează
inclusiv riscul unei conduite abuzive din partea statului, deoarece eventuale vicii cu privire la
procedura de citare ar putea conduce la o judecată in absentia, care la rândul ei s-ar răsfrânge
asupra obligației de a asigura asistență juridică din oficiu în cazurile prevăzute de lege.

Astfel, prin Decizia nr. 830/2019 Curtea a statuat faptul că „dispoziţiile art.90 lit. c) din Codul de
procedură penală nu aduc nicio atingere dreptului la apărare consacrat de prevederile art. 24
din Constituţie, având în vedere că dreptul la apărare nu poate fi confundat cu dreptul la
asistenţă juridică obligatorie. Primul este garantat în toate cazurile, iar cel de-al doilea este
creat de legiuitor, care stabileşte şi cazurile în care consideră că este necesar. Aşadar, de vreme
ce Legea fundamentală garantează dreptul la apărare, iar nu şi pe cel la asistenţă juridică
obligatorie, stabilirea cazurilor în care aceasta din urmă este obligatorie constituie atributul
exclusiv al legiuitorului” [parag. 16]. Totuși, chiar dacă stabilirea cazurilor în care asistența
juridică este obligatorie constituie atributul exclusiv al legiuitorului, credem că lipsa
obligativității desemnării unui avocat din oficiu din simplul motiv că inculpatul nu este prezent,
excedează marjei de apreciere a legiuitorului și generează o lipsa de egalitate la nivel de
tratament juridic.

De altfel, în jurisprudența CEDO [a se vedea, cu titlu de exemplu, cauzele Van Geyseghem c.

Belgiei (parag. 34); Campbell și Fell c. Regatului Unit (parag. 99); Poitrimol c. Franței (parag. 34)]
s-a statuat de către Curte în mod explicit faptul că dreptul la asistență juridică nu depinde de
înfățișarea persoanei acuzate la propriul proces. De altfel, în cauzele Van Geyseghem c. Belgiei
(parag. 34), Pelladoah c. Olandei (parag. 40), Krombach c. Franței (parag. 89) și Galstyan c.
Armeniei (parag. 89), Curtea a precizat faptul că lipsa inculpatului – chiar citat fiind – nu justifică
lipsirea acestuia de asistență juridică.

3. Restituirea cauzei în camera preliminară ar putea avea loc inclusiv în caz de nerespectare a
dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.

Chiar dacă există soluții de practică judiciară prin care s-a statuat faptul că art. 29 alin. (1) din
Legea nr. 78/2000 se aplică în mod exclusiv completului care judecă fondul cauzei [în acest
sens, C.A. Târgu Mureș, s. pen., dec. nr. 59/A/2020 (disponibilă pe sintact.ro)], fiind exclus
judecătorul de cameră preliminară, credem că există argumente pentru a susține soluția
contrară.[4]

Dincolo de o eventuală critică de neconstituționalitate a art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000,
[5] credem că specializarea în materia de corupție îl vizează inclusiv pe judecătorul de cameră
preliminară. Acceptând o asemenea teză, în măsura în care se constată în apel că judecata s-a
realizat de către un complet nespecializat în materie de corupție, soluția ar trebui să fie
restituirea cauzei în camera preliminară și nu restituirea cauzei în vederea rejudecării în primă
instanță.

În ciuda faptului că dispozițiile art. 29 alin. (1) C.proc.pen. fac vorbire despre „judecarea în
primă instanță”, nu vedem de ce această sintagmă nu ar acoperi inclusiv judecătorul de cameră
preliminară care judecă în procedura de cameră preliminară în prim grad de jurisdicție (adică,
exact o judecată în primă instanță). De altfel, nu se poate trece cu vederea că dispoziția aceasta
legală există încă dinainte de intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, adică înainte
să fie reglementată în dreptul intern camera preliminară. Înainte de februarie 2014 judecătorul
fondului îndeplinea inclusiv funcția judiciară care în prezent îi este atribuită judecătorului de
cameră preliminară. Prin urmare, o interpretare sistematică și istorică ne arată că sintagma
„judecarea în primă instanță” poate acoperi inclusiv procedura desfășurată în camera
preliminară.

În concluzie, apreciem că este posibilă restituirea cauzei în cameră preliminară, chiar dacă
judecata se află pe fond ori în calea de atac a apelului. De asemenea, o asemenea restituire
poate avea loc în ipoteze precum: necompetența materială a instanței din care face parte
judecătorul de cameră preliminară, încălcarea dispozițiilor legale privind asistența juridică
obligatorie în camera preliminară, lipsa specializării în materie de corupție a judecătorului de
cameră preliminară etc.
[1] Pe lângă reticențele legate de efectele pentru viitor ale deciziilor Curții Constituționale, la
nivelul practicii judiciare s-a resimțit dificultatea de a diferenția simplul „concurs tehnic” (sau
„sprijin tehnic”) de punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică. Or, în ceea ce
ne privește, o asemenea diferențiere a reprezentat și reprezintă în continuare o falsă problemă.
În realitate, chiar dacă punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică implică o
activitate esențialmente de ordin tehnic, aceasta nu echivalează cu un „simplu” concurs tehnic.
În cele din urmă, dacă activitatea organului de urmărire penală s-a rezumat la a obține
încuviințarea supravegherii tehnice de către judecătorul de dreptul și libertăți, urmată de
transmiterea mandatului de supraveghere tehnică către SRI/DIPI etc., primirea rezultatelor
supravegherii tehnice și consemnarea acestora în procese verbale potrivit art. 143 C.proc.pen.,
există o singură concluzie – punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică nu s-a
realizat de către organul de urmărire penală. Aceasta întrucât, consemnarea rezultatelor
activităților de supraveghere tehnică constituie o etapă distinctă în raport cu punerea în
executare a mandatului de supraveghere tehnică. Că este așa s-a confirmat și de către doctrină,
făcându-se în acest sens precizarea potrivit căreia „punerea în executare a mandatului de
supraveghere tehnică se realizează prin acte procesuale/procedurale, care stau la baza (s.n.)
procesului-verbal de consemnare a activității de supraveghere tehnică, ce constituie mijloc de
probă. Punerea în executare de către persoane ce nu au calitatea de organ de urmărire penală
este sancționată cu nulitatea absolută” [M. Bulancea, R. Slăvoiu, Comentariu în M. Udroiu
(coord.), Codul de procedură penală. Comentariu pe articole, ediția 3, Ed. C.H. Beck, București,
2020, p. 978)].
[2] Pentru o analiză in extenso se poate vedea A.M. Coț, G. Zlati, Curtea de Apel Târgu Mureș.
Excluderea interceptărilor convorbirilor telefonice direct în apel, prin încheiere. Aplicabilitatea
deciziilor Curții Constituționale în cauzele pendinte, material disponibil pe pagina
https://www.penalmente.eu/2019/11/30/curtea-de-apel-targu-mures-excluderea-
interceptarilor-convorbirilor-telefonice-direct-in-apel-prin-incheiere-aplicabilitatea-deciziilor-
curtii-constitutionale-in-cauzele-pendinte/.
[3] Într-o cauză s-a invocat cazul de nulitate absolută prevăzut la art. 281 alin. (1) lit. b)
C.proc.pen. și s-a solicitat restituirea cauzei în vederea rejudecării camerei preliminare. Cu toate
acestea, prin Decizia nr. 785/A/2016 Curtea de Apel Cluj a statuat următoarele: „Solicitarea de
retrimitere a cauzei la Tribunalul Maramureş în camera preliminară nu poate fi primită. Curtea
reține că procedura camerei preliminare este o etapă distinctă a procesului penal, tratată
separat în C.proc.penală, cu obiect, procedură şi căi de atac distincte, așa cum rezultă şi din
considerentele Deciziei C.C. a României nr. 641/2014. Or, în cauză încheierea penală pronunțată
la data de 14.07.2014 de Judecătoria Sighetu Marmației, dată în condițiile în care nu au fost
formulate cereri şi/sau excepții în cauză, prin care s-a dispus începerea judecații, a rămas
definitivă prin neexercitarea căii de atac a contestației.
În aceste condiții această hotărâre pronunțată în camera preliminară nu mai poate face obiectul
cenzurii instanței de control judiciar întrucât are autoritate de lucru judecat. Faptul că ulterior,
la cererea parchetului judecătoria şi-a declinat competenta în favoarea tribunalului nu
afectează legalitatea încheierii câtă vreme a fost dată de o instanță competentă la momentul
pronunțării. Imposibilitatea trimiterii cauzei în camera preliminară rezultă şi din dispozițiile art.
421 pct. 2 lit. b) C.proc.penală, potrivit cărora, în caz de admitere a apelului şi desființare cu
trimitere spre rejudecare la instanța a cărei hotărâri a fost desființată, rejudecarea poate viza
doar faza judecații şi
Îu camera preliminară, care așa cum s-a arătat mai sus are cale de atac distinctă”. În esență, cu
toate că inculpatul a fost trimis în judecată pentru infracțiunile prevăzute la art. 8 din Legea nr.
39/2003 rap. la art. 323 C.pen. anterior și art. 270 alin. (1) rap. la art. 274 din Legea nr. 86/2006,
instanța sesizată a fost Judecătoria Sighetu-Marmației și nu Tribunalul Maramureș. Având în
vedere că până la data intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală nu fusese începută
cercetarea judecătorească, judecătorul fondului de la Judecătoria Sighetu-Marmației a trimis
cauza în procedura de cameră preliminară. Doar ulterior momentul începerii judecății s-a
constatat necompetența materială a instanței, fiind declinată competența în favoarea
Tribunalului Maramureș. Observăm așadar că nulitatea absolută nu trebuia să se răsfrângă doar
asupra procedurii de cameră preliminară, ci inclusiv asupra dispoziției de trimitere a cauzei în
camera preliminară. Cu toate acestea, Curtea de Apel Cluj a apreciat la acea dată că nu este
posibilă restituirea cauzei în camera preliminară.
[4] A se vedea o analiză in extenso pe acest subiect în A.M. Coț, Nelegala compunere a
completului de judecată în lumina Deciziei nr. 417/2019 a Curții Constituționale a României , în
Penalmente Relevant, nr. 2/2019, pp. 17-21 (material disponibil pe pagina
https://www.revista.penalmente.ro/wp-content/uploads/2020/04/Cot.pdf).
[5] În ceea ce ne privește, întreaga dezbatere pe „specializarea” judecătorilor în materie de
corupție este exagerată. Similar cu dezbaterea legată de necesitatea „specializării” avocaților,
avem serioase rezerve că îndeplinirea unor formalități de ordin administrativ conduce la o
creștere a calității actului de justiție. Pe de altă parte, a vorbi despre o asemenea specializare
doar în materie de corupție este lipsit de sens. Fără a nega complexitatea juridică a unor
posibile dosare care au ca obiect infracțiuni de corupție, avem din nou serioase rezerve că alte
infracțiuni precum evaziunea fiscală ori infracțiunile informatice nu ar trebui la rândul lor să
genereze o dezbatere amplă cu privire la necesitatea specializării judecătorilor. Subliniem
specializarea judecătorilor deoarece așa cum a stabilit deja Curtea Constituțională prin Decizia
nr. 417/2019, există o diferență între specializarea completurilor de judecată și specializarea
judecătorilor ce fac parte din respectivele completuri. Totuși, legea trebuie respectată inclusiv
de către organele statului, indiferent dacă prevederile legale nu fac decât să consfințească o
veritabilă „formă fără fond”. Ceea ce nu înțelegem noi este de ce judecătorul fondului trebuie
să fie specializat potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, dar judecătorul de cameră
preliminară nu. Aceasta cu atât mai mult cu cât, regula este cea potrivit căreia judecătorul de
cameră preliminară devine judecătorul fondului.