Prin sentinţa penală nr. 1676/2002 a Judecătoriei Ploieşti, menţinută prin decizia penală nr.

1519/2002 a Tribunalului Prahova, s-a dispus achitarea inculpatului C.M., pentru săvârşirea infracţiunii de
ucidere din culpă, prevăzută de art. 178 alin. 2 Cod penal.

în fapt, s-a reţinut că inculpatul, conducând pe timp de noapte autoturismul proprietate personală
pe DN1, spre Ploieşti - Câmpina, cu viteza de 70 km./h, a acroşat-o pe partea vătămată care, împreună cu o
altă persoană, încerca să scoată autoturismul său, rămas în pană, în afara părţii carosabile. Victima a fost
grav accidentată şi a decedat. Instanţa de fond a apreciat că, întrucât inculpatul nu putea prevedea
existenţa obstacolului pe carosabil, în cauză există una din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, şi
anume cazul fortuit.

Prin decizia penală nr. 376/2003 a Curţii de Apel Ploieşti, au fost casate cele două hotărâri de fond
şi s-a dispus condamnarea inculpatului C.M. la

1 an închisoare, cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, pentru săvârşirea infracţiunii

de ucidere din culpă, prevăzută de art. 178 alin. 2 Cod penal.

Instanţa de control judiciar a apreciat că staţionarea pe carosabil a autoturismului victimei, ca

urmare a intervenirii unor defecţiuni, nu poate constitui caz fortuit, asemenea situaţii fiind des întâlnite pe
drumurile publice. Trebuie avut în vedere şi comportamentul preventiv al victimei, care a încercat să scoată
de pe carosabil autoturismul defect, pentru a nu constitui un pericol pentru ceilalţi participanţi la traficul
rutier.

Inculpatul, conducând pe timp de noapte autoturismul, trebuia să coreleze posibilităţile de frânare

cu viteza de circulaţie şi cu profunzimea câmpului vizual oferit de faruri, astfel încât să poată fi evitate
eventualele coliziuni, cu persoane sau obstacole aflate pe traiectoria autovehiculului respectiv. Făptuitorul
a circulat cu o viteză de 70 km./h, mult peste valoarea unei viteze care să îi asigure câmpul vizual, astfel
încât a fost în imposibilitatea de a efectua o manevră de evitare a coliziunii.

Curtea de Apel Ploieşti, decizia penală nr. 3 76 din 2 aprilie 2003

Detalii: http://legeaz.net/spete-penal/achitare-grsita-caz-fortuit-376-2002
 Cauza C-242/07 P

Regatul Belgiei

împotriva

Comisiei Comunităților Europene

„Recurs — Termen de introducere a acțiunii — Articolul 43 alineatul (6) din Regulamentul de

procedură al Tribunalului — Originalul cererii depus după expirarea termenului — Inadmisibilitate —
Noțiunea «eroare scuzabilă» — Noțiunea «caz fortuit»”

Sumarul ordonanței

1.        Procedură — Termen de introducere a acțiunii — Decădere — Caz fortuit sau caz de forță
majoră — Noțiune

(Statutul Curții de Justiție, art. 45 al doilea paragraf)

2.        Procedură — Motivarea hotărârilor — Domeniu de aplicare

3.        Procedură — Termen de introducere a acțiunii — Decădere — Eroare scuzabilă —Noțiune

4.        Procedură — Termen de introducere a acțiunii — Acțiune introdusă prin fax — Termen

pentru depunerea originalului semnat
 [Regulamentul de procedură al Tribunalului, art. 43 alin. (6)]

5.        Procedură — Cerere de sesizare a instanței — Îndreptarea neregularității — Condiții

[Statutul Curții de Justiție, art. 21; Regulamentul de procedură al Tribunalului, art. 44 alin. (6)]

1.        Nu se poate deroga de la aplicarea normelor comunitare privind termenele de procedură

decât în împrejurări cu totul excepționale, de caz fortuit sau de forță majoră, conform articolului 45 al
doilea paragraf din Statutul Curții de Justiție, având în vedere că aplicarea strictă a acestor norme respectă
cerința de securitate juridică și necesitatea de a evita orice discriminare sau orice tratament arbitrar în
administrarea justiției.

Noțiunile de forță majoră și de caz fortuit presupun un element obiectiv, referitor la împrejurări
neobișnuite și străine operatorului, și un element subiectiv, legat de obligația persoanei interesate de a se
proteja de consecințele evenimentului neobișnuit luând măsuri adecvate, fără a accepta sacrificii excesive.
În special, operatorul trebuie să supravegheze cu atenție desfășurarea procedurii inițiate și, mai ales, să dea
dovadă de diligență în vederea respectării termenelor prevăzute. Tribunalul nu are obligația de a acoperi
lipsa de diligență a unui reclamant.

(a se vedea punctele 16, 17 și 23)

2.        Obligația Tribunalului de a-și motiva hotărârile nu poate fi interpretată în sensul că acesta ar

fi ținut să răspundă în detaliu la fiecare argument invocat de reclamant, în special dacă nu are un caracter
suficient de clar și precis și nu se întemeiază pe elemente de probă corespunzătoare.

(a se vedea punctele 20 și 34)

3.        Deplina cunoaștere a caracterului definitiv al unei decizii, precum și a termenului de

introducere a acțiunii aplicabil în temeiul articolului 230 CE nu exclude, în sine, posibilitatea unui justițiabil
de a invoca o eroare scuzabilă care ar putea justifica tardivitatea acțiunii sale, din moment ce o astfel de
eroare se poate produce în special atunci când instituția vizată a adoptat un comportament de natură să
provoace, prin el însuși sau într-o măsură determinantă, o confuzie admisibilă în percepția unui justițiabil
de bună-credință și care dă dovadă de întreaga diligență cerută unui operator normal informat.

(a se vedea punctul 29)

 4.        Chiar modul de redactare a articolului 43 alineatul (6) din Regulamentul de procedură al
Tribunalului nu lasă nicio marjă de apreciere Tribunalului atunci când acesta din urmă aplică această
dispoziție. Posibilitatea unui reclamant de a invoca, în vederea respectării normelor de procedură, data
recepției unui fax de către grefa Tribunalului este subordonată condiției ca originalul semnat al actului cu
privire la care o copie a fost astfel trimisă să parvină la grefa respectivă în cel mult 10 zile. În plus, atunci
când faxul este primit cu mai mult de 10 zile înaintea expirării termenului stabilit pentru introducerea unei
acțiuni pe rolul Tribunalului, dispozițiile articolului 43 alineatul (6) din Regulamentul de procedură al
Tribunalului nu au drept efect prelungirea acestui termen.

În aceste condiții, un stat membru nu poate invoca o încălcare a principiului proporționalității în

măsura în care inadmisibilitatea acțiunii își are originea în lipsa de diligență a acestui stat membru de a
transmite grefei Tribunalului originalul semnat al cererii în termenul de introducere a acțiunii, iar nu în
modul în care Tribunalul ar fi aplicat articolul 43 alineatul (6) din Regulamentul său de procedură, dispoziție
care integrează în regulamentul menționat tehnicile de comunicare moderne, una dintre condițiile de
aplicare a acesteia nefiind îndeplinită în cauză.

(a se vedea punctele 38-40)

5.        Dacă un reclamant dispune, în temeiul articolului 44 alineatul (6) din Regulamentul de

procedură al Tribunalului, de opțiunea de a îndrepta neregularitatea cererii sale, în special prin trimiterea
anexelor care lipsesc, această îndreptare a neregularității nu este totuși posibilă decât în măsura în care,
conform articolului 21 din Statutul Curții de Justiție, aplicabil procedurii în fața Tribunalului, este îndeplinită
condiția esențială a sesizării Tribunalului, și anume depunerea cererii. Într-adevăr, cererea constituie actul
de sesizare a instanței în care părțile au obligația de a defini obiectul litigiului și față de care anexele nu au
decât o funcție probatorie și de susținere a cererii. În aceste condiții, depunerea anexelor nu poate fi
considerată ca fiind echivalentă cu o depunere parțială a cererii.

(a se vedea punctul 41)

 ORDONANȚA CURȚII (Camera a șasea)

8 noiembrie 2007(*)

„Recurs – Termen de introducere a acțiunii – Articolul 43 alineatul (6) din Regulamentul de

procedură al Tribunalului – Originalul cererii depus după expirarea termenului – Inadmisibilitate – Noțiunea
«eroare scuzabilă» – Noțiunea «caz fortuit»”

În cauza C-242/07 P,

având ca obiect un recurs formulat în temeiul articolului 56 din Statutul Curții de Justiție, introdus
la 16 mai 2007,

Regatul Belgiei, reprezentat de doamna L. Van den Broeck, în calitate de agent, asistată de J.-P.
Buyle și C. Steyaert, avocats,

recurent,

cealaltă parte în proces fiind:

Comisia Comunităților Europene, reprezentată de domnul L. Flynn și de doamna A. Steiblytė, în

calitate de agenți, cu domiciliul ales în Luxemburg,

pârâtă în primă instanță,

CURTEA (Camera a șasea),

compusă din domnul K. Schiemann, îndeplinind funcția de președinte al Camerei a șasea, domnul P.
Kūris și doamna C. Toader (raportor), judecători,

avocat general: doamna J. Kokott,

grefier: domnul R. Grass,

după ascultarea avocatului general,

pronunță prezenta
 Ordonanță

1        Prin recursul formulat, Regatul Belgiei solicită anularea Ordonanței Tribunalului de Primă
Instanță al Comunităților Europene din 15 martie 2007, Belgia/Comisia (T-5/07, nepublicată în Repertoriu,
denumită în continuare „ordonanța atacată”), prin care s-a respins ca vădit inadmisibilă acțiunea având ca
obiect anularea deciziei Comisiei conținute într-o scrisoare din 18 octombrie 2006, prin care Comisia a
refuzat rambursarea către recurent a sumei plătite de acesta cu titlu de debit principal și a dobânzilor
aferente creanțelor la Fondul social european (denumită în continuare „decizia în litigiu”), pe motivul că
această acțiune a fost introdusă după expirarea termenului și că împrejurările invocate nu constituiau un
caz fortuit în sensul articolului 45 al doilea paragraf din Statutul Curții de Justiție, aplicabil, în temeiul
articolului 53 din statutul menționat, procedurii în fața Tribunalului.

 Istoricul cauzei și ordonanța atacată

2        Din ordonanța atacată rezultă că Regatul Belgiei a primit notificarea deciziei în litigiu la 19
octombrie 2006 și că acesta dispunea de un termen care a expirat la 2 ianuarie 2007 pentru a introduce o
acțiune având ca obiect anularea acestei decizii în temeiul articolului 230 CE.

3        La 21 decembrie 2006, Regatul Belgiei a transmis prin fax la grefa Tribunalului o copie a cererii
sale semnate, însoțită de anexe. Conform articolului 43 alineatul (6) din Regulamentul de procedură al
Tribunalului, această dată se considera că respectă termenele de procedură, cu condiția ca originalul
semnat al cererii să fie depus la grefă în cel mult 10 zile.

4        Or, din ordonanța atacată rezultă că numai anexele originale au fost primite de Tribunal la 27
decembrie 2006, în timp ce originalul semnat al cererii, expediat din greșeală la Ambasada Belgiei la
Luxemburg cu valiza diplomatică, nu a ajuns în final la grefa Tribunalului decât la 5 ianuarie 2007.

5        În ordonanța atacată, Tribunalul a considerat atunci că, deoarece Regatul Belgiei nu a
transmis originalul semnat al cererii în cele 10 zile care au urmat după trimiterea copiei cererii prin fax,
numai data depunerii originalului semnat al cererii, și anume 5 ianuarie 2007, putea fi luată în considerare
în vederea respectării termenelor de introducere a acțiunii. În consecință, Tribunalul a considerat că
cererea fusese depusă după expirarea termenului.
 6        Într-o scrisoare din 2 februarie 2007, Regatul Belgiei se prevalase totuși de o eroare scuzabilă
pentru a se deroga de la termenul în cauză și invocase un caz fortuit în sensul articolului 45 al doilea
paragraf din Statutul Curții de Justiție.

7        Acest stat membru susținea în scrisoarea menționată că serviciile sale dăduseră dovadă de
diligența cerută, trimițând prin fax copia cererii semnate cu mult timp înainte de data expirării termenului
de introducere a acțiunii și că acestea nu au putut să sesizeze trimiterea greșită a cererii originale decât
atunci când acest aspect le-a fost semnalat de grefa Tribunalului, la 5 ianuarie 2007. În plus, acest stat
sublinia că nu se poate considera nulă o cerere semnată, adresată prin fax, pe motiv că originalul nu ar fi
parvenit într-un termen de 10 zile.

8        Tribunalul, după ce a amintit în ordonanța atacată jurisprudența comunitară privind noțiunea

de caz fortuit, a considerat că depunerea tardivă a originalului cererii își avea originea în faptul că ministerul
vizat transmisese acest original Ambasadei Belgiei la Luxemburg, care nu l-ar fi depus în final la grefa
Tribunalului decât la 5 ianuarie 2007. Tribunalul a apreciat și că nu fusese prezentat niciun alt element
pentru a demonstra existența unor împrejurări excepționale sau a unor evenimente neobișnuite străine
instituțiilor Regatului Belgiei și care s-ar afla la originea pretinsului caz fortuit. În sfârșit, cu privire la eroarea
scuzabilă pe care o invoca acest stat membru, acesta a considerat că aspectele legate de funcționarea
serviciilor recurentului nu puteau, singure, să confere un caracter scuzabil erorii astfel săvârșite.

 Cu privire la recurs

9        Prin recursul formulat, în sprijinul căruia invocă patru motive, Regatul Belgiei solicită Curții:

–        anularea ordonanței atacate;

–        considerarea ca admisibilă a acțiunii sale având ca obiect anularea deciziei în litigiu și

admiterea concluziilor sale prezentate în fața Tribunalului;

–        dacă este cazul, trimiterea cauzei la Tribunal pentru a se pronunța asupra fondului;

–        obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată aferente recursului și procedurii în primă

instanță.

10      Comisia Comunităților Europene solicită respingerea recursului și obligarea Regatului Belgiei

la plata cheltuielilor de judecată.
 11      Potrivit articolului 119 din Regulamentul de procedură al Curții, atunci când recursul este, în
tot sau în parte, în mod vădit inadmisibil sau în mod vădit nefondat, Curtea poate oricând, pe baza
raportului judecătorului raportor și după ascultarea avocatului general, să respingă recursul, în tot sau în
parte, prin ordonanță motivată.

 Cu privire la primul motiv, întemeiat pe o lipsă de motivare a ordonanței atacate

 Argumentele părților

12      Regatul Belgiei critică Tribunalul că a reprodus jurisprudența comunitară fără a indica în

motivarea ordonanței atacate de ce nu deducea din împrejurările cauzei existența unui caz fortuit sau a
unei erori scuzabile.

13      Acesta apreciază în special că Tribunalul a refuzat să recunoască existența unui caz fortuit,
mulțumindu-se să constate eroarea săvârșită de serviciile acestuia și afirmând în mod greșit că Regatul
Belgiei nu prezentase niciun alt element. Astfel, Tribunalul nu ar fi motivat în special de ce nu deducea
existența unui caz fortuit din anumite elemente invocate totuși, precum faptul că unul dintre agenții săi
ministeriali, responsabil de cauza C-227/06 aflată pe rolul Curții, ar fi avut, în jurul datei de 27 decembrie
2006, un contact telefonic cu grefa Curții, care i-ar fi confirmat primirea a două plicuri și l-ar fi asigurat că
totul este în ordine, precum și împrejurarea că Tribunalul nu i-a semnalat decât la 5 ianuarie 2007
neprimirea cererii originale, alături de anexele primite efectiv la 27 decembrie 2006.

14      Cu privire la eroarea scuzabilă, Regatul Belgiei consideră că Tribunalul nu a explicat de ce

împrejurarea excepțională și inedită că originalul cererii, spre deosebire de anexe, nu parvenise în termen
la grefă, nu permitea constatarea, în cauză, a existenței unei erori scuzabile. Prin urmare, Tribunalul nu și-ar
fi îndeplinit obligația de motivare nici în această privință.

15      În ceea ce o privește, Comisia susține că ordonanța a fost motivată în mod temeinic și că
aceasta permite Regatului Belgiei să cunoască motivele pentru care acțiunea a fost respinsă ca inadmisibilă.

 Aprecierea Curții

16      Trebuie amintit că, în repetate rânduri, Curtea a stabilit că nu se poate deroga de la aplicarea
normelor comunitare privind termenele de procedură decât în împrejurări cu totul excepționale, de caz
fortuit sau de forță majoră, conform articolului 45 al doilea paragraf din Statutul Curții de Justiție, având în
vedere că aplicarea strictă a acestor norme respectă cerința de securitate juridică și necesitatea de a evita
orice discriminare sau orice tratament arbitrar în administrarea justiției (a se vedea în acest sens în special
Hotărârea din 26 noiembrie 1985, Cockerill-Sambre/Comisia, 42/85, Rec., p. 3749, punctul 10, Ordonanța
din 5 februarie 1992, Franța/Comisia, C-59/91, Rec., p. I-525, punctul 8, precum și Ordonanța din 7 mai
1998, Irlanda/Comisia, C-239/97, Rec., p. I-2655, punctul 7).

17      Curtea a mai precizat că noțiunile de forță majoră și de caz fortuit presupun un element
obiectiv, referitor la împrejurări neobișnuite și străine operatorului, și un element subiectiv, legat de
obligația persoanei interesate de a se proteja de consecințele evenimentului neobișnuit luând măsuri
adecvate, fără a accepta sacrificii excesive. În special, operatorul trebuie să supravegheze cu atenție
desfășurarea procedurii inițiate și, mai ales, să dea dovadă de diligență în vederea respectării termenelor
prevăzute (Hotărârea Curții din 15 decembrie 1994, Bayer/Comisia, C-195/91 P, Rec., p. I-5619, punctul 32).

18      În cauză, după ce a amintit jurisprudența menționată mai sus, Tribunalul a considerat, la
punctul 16 din ordonanța atacată, că depunerea tardivă a originalului cererii își avea originea în
împrejurarea că Regatul Belgiei trimisese acest original prin valiza diplomatică.

19      Cu privire la celelalte elemente invocate de către Regatul Belgiei, este necesar să se constate,
mai întâi, că acesta invocă pentru prima dată în etapa recursului un pretins apel telefonic la grefa Curții care
i-ar fi confirmat că totul era în regulă. În această privință, este suficient să se constate că, în măsura în care
un astfel de element nu a fost invocat în fața Tribunalului, acesta nu ar putea fi criticat că nu a inclus acest
element în motivarea ordonanței atacate.

20      În continuare, cu privire la împrejurarea că grefa nu i-a indicat decât la 5 ianuarie 2007 că nu îi
parvenise originalul cererii, trebuie amintit că obligația Tribunalului de a-și motiva hotărârile nu poate fi
interpretată în sensul că acesta ar fi ținut să răspundă în detaliu la fiecare argument invocat de reclamant,
în special dacă nu are un caracter suficient de clar și precis și nu se întemeiază pe elemente de probă
corespunzătoare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 ianuarie 2007, Technische Glaswerke
Ilmenau/Comisia, C-404/04 P, nepublicată în Repertoriu, Rep., p. I-1*, punctul 90 și jurisprudența citată).

21      Or, în cauză trebuie constatat că, deși în scrisoarea din 2 februarie 2007 menționată anterior
se afirmă în mod cert că faptul că grefa nu a confirmat imediat primirea documentelor trimise de Regatului
Belgiei constituia un element referitor la împrejurări externe, totuși acest stat membru nu a întreprins nimic
în vederea explicării acestei afirmații astfel încât să îi confere un caracter suficient de clar și precis, care să
permită sesizarea eventualei relevanțe în vederea aprecierii existenței unui pretins caz fortuit.

22      În aceste împrejurări, trebuie să se admită că Tribunalul a putut stabili, la punctul 16 din
ordonanța atacată, fără a încălca obligația de motivare, că nu fusese prezentat niciun alt element pentru a
demonstra existența unor împrejurări excepționale sau a unor evenimente neobișnuite străine instituțiilor
Regatului Belgiei și care s-ar afla la originea pretinsului caz fortuit.

23      În orice caz, Regatul Belgiei nu ar putea susține că grefa Tribunalului l-a informat tardiv cu
privire la neprimirea cererii originale, în condițiile în care numai reclamantul are obligația să supravegheze
cu atenție desfășurarea procedurii și, în special, să dea dovadă de diligență în vederea respectării
termenelor prevăzute (a se vedea în acest sens Hotărârea Bayer/Comisia, citată anterior, punctul 32) și, în
consecință, Tribunalul nu are obligația de a acoperi lipsa de diligență a unui reclamant.

24      În sfârșit, cu privire la împrejurarea că originalul cererii nu a parvenit la grefa Tribunalului în

termenul stabilit, în timp ce anexele au fost depuse în termenul de introducere a acțiunii, este suficient să
se constate că, în scrisoarea din 2 februarie 2007 citată anterior, Regatul Belgiei nu a explicat de ce această
împrejurare avea un caracter excepțional care să producă o eroare scuzabilă.

25      De altfel, trebuie să se adauge că o asemenea împrejurare nu este, în orice caz, nici
excepțională în cadrul procedurilor judecătorești, nici străină instituțiilor Regatului Belgiei în speță.

26      Având în vedere cele de mai sus, primul motiv trebuie respins ca vădit nefondat.

 Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe o eroare de drept în aplicarea noțiunii de eroare
scuzabilă

 Argumentele părților

27      În opinia Regatului Belgiei, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept considerând, la punctul 18
din ordonanța atacată, că aspectele legate de funcționarea serviciilor recurentului nu puteau, singure, să
confere un caracter scuzabil erorii săvârșite.

28      Comisia apreciază că Tribunalul a respectat în mod fidel jurisprudența comunitară și că în

mod întemeiat a concluzionat, la punctul 18 menționat anterior, că statul membru vizat nu ar putea invoca
o funcționare deficitară a organizării sale interne pentru a demonstra caracterul scuzabil al erorii care a
putut fi săvârșită în speță.

 Aprecierea Curții

29      Trebuie amintit că deplina cunoaștere a caracterului definitiv al unei decizii, precum și a

termenului de introducere a acțiunii aplicabil în temeiul articolului 230 CE nu exclude, în sine, posibilitatea
unui justițiabil de a invoca o eroare scuzabilă care ar putea justifica tardivitatea acțiunii sale, din moment
ce, în temeiul unei jurisprudențe constante (a se vedea în special Hotărârea Bayer/Comisia, citată anterior,
punctul 26), o astfel de eroare se poate produce în special atunci când instituția vizată a adoptat un
comportament de natură să provoace, prin el însuși sau într-o măsură determinantă, o confuzie admisibilă
în percepția unui justițiabil de bună-credință și care dă dovadă de întreaga diligență cerută unui operator
normal informat (Hotărârea Curții din 15 mai 2003, Pitsiorlas/Consiliul și BCE, C-193/01 P, Rec., p. I-4837,
punctul 24).

30      În ordonanța atacată, Tribunalul a aplicat corect jurisprudența citată anterior. Într-adevăr,
după ce a constatat, la punctul 16 din această ordonanță, că depunerea tardivă a cererii era consecința unei
disfuncții a serviciilor ministerului vizat, Tribunalul a putut, în mod întemeiat, să stabilească faptul că, în
cauză, în absența altor elemente, aspectele legate de funcționarea serviciilor Regatului Belgiei nu puteau,
singure, să confere un caracter scuzabil erorii astfel săvârșite, deoarece, în cauză, această eroare
corespundea în mod exact unei lipse de diligență a acestor servicii.

31      În consecință, al doilea motiv trebuie respins ca vădit nefondat.

 Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe o eroare de drept sau pe o lipsă de motivare, în măsura
în care Tribunalul ar fi omis să analizeze un argument

 Argumentele părților

32      Regatul Belgiei susține că Tribunalul nu a analizat argumentul pe care l-ar fi prezentat în

scrisoarea din 2 februarie 2007, potrivit căruia sancționarea cu nulitatea cererii a nerespectării termenului
de 10 zile pentru a transmite la grefa Tribunalului originalul semnat al cererii ar reprezenta o rigoare
procedurală excesivă, în contradicție cu evoluția actuală a mijloacelor de comunicare, reflectată în special
de reglementarea privind un cadru comunitar pentru semnăturile electronice.
  Aprecierea Curții

33      În cauză, întrucât data recepției faxului nu putea fi luată în considerare în vederea respectării
normelor de procedură, doar data depunerii originalului cererii la grefă putea fi reținută în mod valabil.
Întrucât această din urmă dată depășea termenul acordat Regatului Belgiei pentru introducerea acțiunii
sale, Tribunalul nu a putut decât să dispună cu privire la inadmisibilitatea acțiunii menționate pe motivul
depunerii sale tardive, iar nu cu privire la nulitatea cererii, astfel cum susține acest stat membru.

34      În realitate, citind scrisoarea din 2 februarie 2007, acest pretins argument al recurentului
seamănă mai mult cu o critică generală a normelor din Regulamentul de procedură, pe care totuși
Tribunalul trebuie să le aplice cu strictețe, astfel cum s-a amintit la punctul 16 din prezenta ordonanță. Or,
obligația Tribunalului de a-și motiva hotărârile nu ar putea fi interpretată în sensul că acesta ar fi ținut să
răspundă în detaliu la fiecare argument invocat de reclamant, în special dacă nu are un caracter suficient de
clar și precis și nu se întemeiază pe elemente de probă corespunzătoare (a se vedea Hotărârea din 6 martie
2001, Connolly/Comisia, C-274/99 P, Rec., p. I-1611, punctul 121, și Hotărârea din 11 septembrie 2003,
Belgia/Comisia, C-197/99 P, Rec., p. I-8461, punctul 81).

35      În consecință, al treilea motiv trebuie respins ca vădit nefondat.

 Cu privire la al patrulea motiv, întemeiat pe o încălcare a principiului proporționalității

 Argumentele părților

36      Regatul Belgiei susține că inadmisibilitatea opusă unei cereri, atunci când originalul acesteia
nu parvine la grefa Tribunalului în cele 10 zile care urmează după trimiterea unei copii prin fax efectuată în
termenul prevăzut la articolul 230 CE, constituie o încălcare a principiului proporționalității. În absența unui
imperativ legat de securitatea juridică, respectarea principiului menționat ar impune să nu se declare
inadmisibilă o cerere parvenită prin fax în termenul de introducere a acțiunii impus de Tratatul CE, în
măsura în care aceasta este depusă în cele 10 zile care urmează după data expirării termenului acordat
pentru depunerea cererii prin fax. În plus, cererea originală ar fi putut fi considerată ca fiind parțial depusă
la grefa Tribunalului, în condițiile în care anexele originale i-au parvenit efectiv la 27 decembrie 2006.

37      Comisia consideră că prezentul motiv este inadmisibil în măsura în care acesta vizează în
realitate să pună în discuție legalitatea articolului 43 alineatul (6) din Regulamentul de procedură al
Tribunalului. Or, în opinia Comisiei, Regatul Belgiei nu ar putea invoca pe cale incidentală nelegalitatea unei
dispoziții din Regulamentul de procedură al Tribunalului pe care ar fi putut să o atace în mod valabil într-un
termen de două luni în temeiul articolului 230 CE. În subsidiar, aceasta apreciază că acest motiv este
neîntemeiat în măsura în care legiuitorul comunitar nu a dorit nici să autorizeze, nici să oblige Tribunalul să
analizeze, în fiecare caz în parte, caracterul proporțional al unei inadmisibilități invocate în condiții precum
cele din prezenta cauză.

 Aprecierea Curții

38      Chiar modul de redactare a articolului 43 alineatul (6) din Regulamentul de procedură al

Tribunalului nu lasă nicio marjă de apreciere Tribunalului atunci când acesta din urmă aplică această
dispoziție. Posibilitatea unui reclamant de a invoca, în vederea respectării normelor de procedură, data
recepției unui fax de către grefa Tribunalului este subordonată condiției ca originalul semnat al actului cu
privire la care o copie a fost astfel trimisă să parvină la grefa respectivă în cel mult 10 zile.

39      În plus, atunci când, precum în cauză, faxul este primit cu mai mult de 10 zile înaintea
expirării termenului stabilit pentru introducerea unei acțiuni pe rolul Tribunalului, dispozițiile articolului 43
alineatul (6) din Regulamentul de procedură al Tribunalului nu au drept efect prelungirea acestui termen
(Ordonanța din 18 ianuarie 2005, Zuazaga Meabe/OAPI, C-325/03 P, Rec., p. I-403, punctul 18).

40      În aceste condiții, Regatul Belgiei nu poate invoca o încălcare a principiului proporționalității
în măsura în care, astfel cum a constatat Tribunalul în ordonanța atacată, inadmisibilitatea acțiunii își are
originea în lipsa de diligență a acestui stat membru de a transmite grefei Tribunalului originalul semnat al
cererii în termenul de introducere a acțiunii, iar nu în modul în care Tribunalul ar fi aplicat articolul 43
alineatul (6) din Regulamentul său de procedură, dispoziție care integrează în regulamentul menționat
tehnicile de comunicare moderne, ca urmare a modificărilor stabilite de Tribunal în acord cu Curtea de
Justiție și cu aprobarea unanimă a Consiliului în Decizia din 6 decembrie 2000 (JO L 322, p. 4), una dintre
condițiile de aplicare a acesteia nefiind îndeplinită în cauză.

41      În sfârșit, Regatul Belgiei nu ar putea susține că cererea sa originală fusese depusă parțial în
termen, în măsura în care anexele originale parveniseră efectiv la grefa Tribunalului. Într-adevăr, dacă un
reclamant dispune, în temeiul articolului 44 alineatul (6) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, de
opțiunea de a îndrepta neregularitatea cererii sale, în special prin trimiterea anexelor care lipsesc, această
îndreptare a neregularității nu este totuși posibilă decât în măsura în care, conform articolului 21 din
Statutul Curții, aplicabil procedurii în fața Tribunalului, este îndeplinită condiția esențială a sesizării
Tribunalului, și anume depunerea cererii. Într-adevăr, cererea constituie actul de sesizare a instanței în care
părțile au obligația de a defini obiectul litigiului (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 25 septembrie
1979, Comisia/Franța, 232/78, Rec., p. 2729, punctul 3, și Hotărârea Curții din 6 aprilie 2000,
Comisia/Franța, C-256/98, Rec., p. I-2487, punctul 31) și față de care anexele nu au decât o funcție
probatorie și de susținere a cererii (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 28 iunie 2005, Dansk
Rørindustri și alții/Comisia, C-189/02 P, C-202/02 P, C-205/02 P-C-208/02 P și C-213/02 P, Rec., p. I-5425,
punctul 99). În aceste condiții, depunerea anexelor nu poate fi considerată ca fiind echivalentă cu o
depunere parțială a cererii.

42      În consecință, al patrulea motiv trebuie respins ca vădit nefondat.

43      Având în vedere cele de mai sus, recursul trebuie respins ca vădit nefondat.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

44      Potrivit articolului 69 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, aplicabil procedurii de

recurs în temeiul articolului 118 din același regulament, partea care cade în pretenții este obligată, la
cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât Comisia a solicitat obligarea Regatului Belgiei la plata
cheltuielilor de judecată, iar Regatul Belgiei a căzut în pretenții, se impune obligarea acestuia la plata
cheltuielilor de judecată.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a șasea) dispune:

1)      Respinge recursul.

2)      Obligă Regatul Belgiei la plata cheltuielilor de judecată.

Vătămare corporală din culpă Caz fortuit sau faptă săvârşită cu vinovăţie

C.A. Ploieşti, decizia nr. 266 din 7 martie 2003

Prin sentinţa penală nr. 2282/2002 a Judecătoriei Buzău, s-a dispus condamnarea inculpatului S.P.
la 3 luni închisoare, cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, pentru săvârşirea infracţiunii de
vătămare corporală din culpă, prevăzută de art. 184 alin. 2 şi 4 Cod penal. În fapt, s-a reţinut că inculpatul,
în timp ce se deplasa cu autoturismul pe ruta Buzău – Râmnicu Sărat, a acroşat o persoană aflată în stare de
ebrietate, care circula pe carosabil, cauzându-i leziuni ce au necesitat pentru vindecare 120-140 zile de
îngrijiri medicale.

Tribunalul Buzău, prin decizia penală nr. 821/2002, a admis apelul formulat de inculpat şi a
desfiinţat sentinţa pronunţată de Judecătoria Buzău, dispunând, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art.
10 lit. e) Cod de procedură penală, raportat la art. 47 Cod penal, achitarea inculpatului pentru săvârşirea
infracţiunii de vătămare corporală din culpă, prevăzută de art. 184 alin. 2 şi 4 Cod penal.

Prin decizia penală nr. 266/2003, Curtea de Apel Ploieşti a casat decizia Tribunalului Buzău,
menţinând sentinţa instanţei de fond. Instanţa de recurs a reţinut că în mod greşit tribunalul a apreciat că
fapta inculpatului este rezultatul unor împrejurări care nu puteau fi prevăzute de făptuitor, deoarece a avut
viteza mică, iar victima s-a angajat în fugă la traversarea şoselei. Din probele administrate nu rezultă
existenţa cazului fortuit, astfel cum acesta a fost definit în teoria şi practica judiciară, ca o cauză de
înlăturare a răspunderii penale. Este adevărat că, în materia infracţiunilor la legea circulaţiei, s-a acceptat
posibilitatea existenţei cazului fortuit, în situaţia în care victima are un comportament imprudent
(traversare neaşteptată şi în fugă a străzii), însă cazul fortuit nu este incident în speţă. Este cert că partea
vătămată, aflată sub influenţa băuturilor alcoolice, nu a putut fi văzută din timp, situaţie care rezultă din
lungimea urmelor de frânare existente pe carosabil (peste 20 m), ceea ce înseamnă că nu a fost vorba de o
traversare neaşteptată şi în fugă, care să constituie o împrejurare imprevizibilă, şi a cărei intervenţie
intempestivă să conducă la rezultatul vătămător. Însăşi starea de ebrietate a părţii vătămate ar fi
împiedicat-o să traverseze în fugă drumul. Întrucât circula pe drum de noapte, în condiţiile unui trafic
aglomerat, când din sens opus putea fi oricând orbit de farurile altui autoturism, inculpatul era obligat să
reducă viteza până la limita evitării oricărui pericol. Aşadar, tribunalul a comis o gravă eroare de fapt,
ajungând la o concluzie contrară probelor, care atestau în mod cert faptul că la producerea accidentului a
contribuit şi culpa inculpatului.

DECIZIA PENALĂ NR. 550/R/2008

Ședința publică din 23 septembrie 2008

Instanța constituită din:

 PREȘEDINTE: Maria Boer JUDECĂTOR 2: Delia Purice

JUDECĂTORI: Maria Boer, Delia Purice, Iuliana Moldovan Președinte Secția Penală

--

GREFIER: - -

Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, reprezentat prin PROCUROR -.

S-a luat spre examinare recursul declarat de către inculpatul și de către partea vătămată împotriva
deciziei penale nr. 43/A din data de 4 iunie 2008, pronunțată în dosar nr- al Tribunalului Sălaj, fiind trimis în
judecată pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă, prev. și ped. de art. 184 alin 2 și 4
pen.

La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă pentru inculpat apărător ales, avocat din
cadrul Baroului C, cu împuternicire avocațială depusă la dosarul cauzei, partea vătămată, lipsă fiind
inculpatul și părțile civile Spitalul Județean S, Clinica de Ortopedie C N și Spitalul de Recuperare.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată că s-a depus la
dosarul cauzei prin serviciul registratură la data de 19 septembrie 2008 motive de recurs de către
inculpatul, prin avocat, solicitând a fi avute în vedere la soluționarea cauzei.

Nemaifiind cereri prealabile de formulat și excepții de invocat, instanța acordă cuvântul în

dezbaterea recursurilor.

Partea vătămată arată că susține hotărârea primei instanțe. Susține în întregime motivele de recurs
formulate în scris și depuse la dosarul cauzei.

Apărătoarea aleasă a inculpatului solicită admiterea recursului declarat de inculpat, desființarea

deciziei Tribunalului Sălaj și a sentinței penale a Judecătoriei Zalău, având în vedere că s-a comis o gravă
eroare de fapt, respectiv pronunțarea unei hotărâri greșite de condamnare. Accidentul produs este
consecința unei culpe comune între inculpatul și soțul părții vătămate. Din probatoriul administrat în cauză
rezultă cu prisosință că exista o culpă comună. În momentul impactului autoturismul condus de avea peste
95 km/h, acest aspect rezultând din expertizele efectuate în cauză. Apreciază că este o certitudine că cei doi
conducători auto au fost vinovați de producerea accidentului. Chiar dacă nici instanța de fond și nici
instanța de apel nu au reținut această situație ca un caz fortuit, totuși vegetația abundentă existentă a fost
cea care l-a împiedicat pe inculpat să vadă. Acest aspect trebuie avut în vedere ca o circumstanță reală a
faptelor săvârșite la momentul impactului. Apreciază că toate daunele atât cele materiale, cât și cele
morale trebuie înjumătățite când este vorba de o culpă comună.

Partea vătămată arată că s-au efectuat 3 expertize în cauză, constatându-se în una din aceste
expertize că viteza cu care circula soțul său era de 85-90 km/h, în niciun caz nu avea o viteză de peste 90
km/ Era într-adevăr vegetație dar vizibilitatea era bună. Solicită respingerea recursului declarat de inculpat
și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii primei instanțe.

Apărătoarea aleasă a inculpatul solicită respingerea recursului declarat de partea vătămată, având
în vedere că suma stabilită de către Tribunalul Cluj este cea care a fost dovedită.

Reprezentanta Ministerului Public solicită respingerea ambelor recursuri formulate în cauză ca

nefondate. În motivarea recursului inculpatul a solicitat să se rețină culpa comună, cu motivarea că din
concluziile unei expertize întocmite în cauză a rezultat că soțul părții vătămate ar fi circulat cu o viteză care
depășea viteza legală. Din coroborarea întregului probatoriu administrat în cauză a rezultat că acesta a
circulat la acea dată cu o viteză de până la 90 km/ De asemenea se reține de către expert că viteza cu care a
circulat martorul nu putea să concure la acest eveniment pentru că nu a încălcat nicio dispoziție legală din
legislația rutieră. Inculpatul a fost cel care nu a respectat legea. Apărarea formulată de către inculpat cum
că ar fi existent cazul fortuit, datorită faptului că exista un dâmb de pământ ce impiedica vizibilitatea, nu
este fondată. Inculpatul trebuia să se oprească sau să ceară ajutorul cuiva. Nu trebuia să pătrundă pe
drumul superior de circulație. Consideră că în mod corect s-a reținut culpa exclusivă a inculpatului.

În ceea ce privește latura civilă a cauzei, susține că daunele materiale calculate în baza probelor
administrate au fost exagerate. În mod corect Tribunalul Sălaja reluat calculul daunelor materiale, în baza
probelor aflate la dosar, suma de 477 lei fiind cea corectă.

În concluzie, solicită menținerea hotărârilor pronunțate în cauză ca legale și temeinice și

respingerea recursurilor ca nefondate.

CURTEA
 Asupra recursurilor penale de față,

În baza lucrărilor dosarului, constată că Judecătoria Zalău prin sentința penală nr.69 din 27
februarie 2008 a condamnat pe inculpatul, fiul lui și, născut la 20.07.1952, fără antecedente penale la
pedeapsa închisorii de 1 an pentru comiterea infracțiunii de vătămare corporală din culpă prev.și ped.de
art.184 alin.2 și 4 Cod penal.

În baza art. 81, 82 Cod penal s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei aplicate de
1 an, pe durata unui termen de încercare de 3 ani, atrăgând atenția inculpatului asupra prevederilor art. 83
Cod penal.

Conform art. 71 al. 5 Cod penal, pe aceeași durată s-a suspendat și executarea pedepsei accesorii
constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit a, b Cod penal.

În temeiul prevederilor art.14 raportat la art. 346 Cod procedură penală și art. 313 din OG 72/2006
s-au admis cererile unităților sanitare și obligă inculpatul să plătească despăgubiri, după cum urmează:

-Spitalul Județean S, suma de 151,16 lei

-Spitalul Clinic de Urgenta Prof.Dr., C, suma de 2671,68 lei, la care se adaugă dobânzi legale
începând cu prima zi urmatoare externarii, până la achitarea integrală a despăgubirilor.

-Spitalul Clinic de Recuperare Medicală -, suma de 819 lei, despăgubiri la care se adaugă majorări
de întârziere 185 lei până în data de 02.05.2007 și în continuare până la achitarea integrala a
despăgubirilor.

S-a admis în parte cererea părții civile și obligă inculpatul să-i plătească despăgubiri, după cum
urmează, având în vedere culpa exclusiva a acestuia din urma:

- 8500 lei cu titlu de despăgubiri materiale, reprezentând cheltuieli medicale ca urmare a

accidentului

- 850 lei, despăgubiri materiale reprezentând diferența reparații autoturism avariat

- 1626 lei, reprezentând diferențe de venituri lunare pentru perioada iulie-decembrie 2006

- 1986 lei, diferenta între salariu și pensia de boală, pentru perioada decembrie 2006-mai 2007
 - 189 lei despăgubiri periodice lunare reprezentând diferența dintre veniturile salariale avute
anterior pensionării și actuala pensie de boala, până la modificarea situației

- 8000 lei cu titlu de daune-morale

În baza art 191 Cod procedură penală a fost obligat inculpatul să plătească statului suma de 800 lei
cu titlu de cheltuieli judiciare, și în baza art. 193 Cod procedură penală, suma de 1500 lei, cu acelasi titlu,
părții civile.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut următoarele:

 Aceasta a suferit leziuni care au necesitat pentru vindecare un număr de peste 60 zile de îngrijiri
medicale.

În primul raport de expertiză s-a stabilit că inculpatul a ieșit de pe câmp pe șosea trecând peste axul
drumului.

Tractorul fiind cu tracțiune pe față, virajele se pot efectua mai greu, pe o suprafață mai mare.

Șoseaua pe care a ieșit inculpatul de pe câmp, având lățimea de doar 6, pentru a efectua virajul
spre dreapta, inculpatul a fost nevoit să treacă de axul drumului, astfel că impactul s-a produs integral pe
partea a DJ 196 pe sensul -S -.

Acest prim aspect al producerii accidentului este la fel stabilit și prin următoarele două expertize
efectuate în cauză.

Pentru evitarea impactului, conducătorul autoturismului a virat maxim stânga, până la limita
carosabilului.

Cu certitudine s-a stabilit în toate trei expertizele că inculpatul a depășit axul drumului, impactul
având loc pe partea, pe sensul -S -, după ce conducătorul autoturismului a virat stânga pentru a evita
impactul.

În legătură cu viteza tractorului de asemenea s-a reținut că a fost de cca 15- 20 km/.

Cu privire la viteza de circulație a autoturismului s-a stabilit în două dintre cele trei expertize
efectuate că era sub, sau la limita legală de 90 km/ pe porțiunea de drum respectivă.

Expertiza efectuată de expertul Grădinar, încuviințată la cererea inculpatului, a stabilit că

autoturismul în care se afla partea vătămată, circula pe porțiunea de drum unde a avut loc accidentul cu o
viteză de 95 km/.

În această expertiză s-a concluzionat că autoturismul nu a putut opri pe cei 40 de frânare datorită
vitezei mari de deplasare, de 95 km/, fiind totodată surprins de apariția bruscă a tractorului pe carosabil.

După cum s-a reținut anterior, celelalte două expertize au stabilit că viteza de circulație a
autoturismului era de maxim 90 km/, viteză permisă pe porțiunea de drum în discuție.
 Instanța a reținut aceste ultime concluzii, apreciind că acestea se coroborează și reflectă adevărata
stare de fapt.

De altfel s-a mai concluzionat că nu există un raport de cauzalitate între viteza de circulație a
autoturismului și producerea accidentului. Accidentul putea fi evitat prin frânare de către conducătorul
autoturismului la o viteză de cca 70 km/, care nu se impunea pe drumul în cauză.

În apărarea sa, inculpatul a mai susținut că vizibilitatea la ieșirea de pe câmp pe carosabil i-a fost
mult obturată de vegetația de pe, aceasta fiind foarte înaltă, o parte crescută pe un morman de pământ
depozitat în zonă.

Acest fapt este confirmat de martorii audiați în cauză.

Legat de acest aspect, expertiza întocmită de expertul Grădinar concluzionează că nu se poate

spune dacă vegetația a jucat un rol important la producerea accidentului, îngreunând vizibilitatea.

Aceleași concluzii se regăsesc și în cea de-a treia expertiză.

Analizând probatoriul, instanța a reținut că vina exclusivă în producerea accidentului revine

inculpatului care a încălcat prev. art. 57 din OUG 195/2002, care stabilesc obligația în sarcina unui
conducător auto care vine de pe un drum lateral de categorie inferioară să acorde prioritate
autovehiculului care circulă pe acel drum.

Inculpatul nu a respectat nici prevederile art. 167 lit. a din Regulamentul de aplicare a OUG
195/2002 conform căruia "nu are prioritate de trecere vehiculul care intră pe un drum public venind de pe
un drum lateral de categorie inferioară."

Prin cea de-a doua expertiză efectuată în cauză s-a încercat o sugerare a unei culpe și a
conducătorului autoturismului stabilindu-se o viteză de circulație de 95 km/.

Cu toate acestea expertul nu face referire la vreo culpă a acestuia, lăsând acest aspect în sarcina
instanței.

S-a arătat mai sus că instanța a înlăturat aceste concluzii privind viteza mai mare de 90 Km/,
celelalte două expertize efectuate în cauză stabilind o viteză de maxim 90 KM/, probe care se coroborează.
 Conducătorul autoturismului implicat în accident nu se face vinovat de încălcarea vreunei norme
care reglementează circulație pe drumurile publice.

În apărarea sa, inculpatul a invocat vizibilitatea îngreunată de vegetația de pe a drumului precum și

viteza neregulamentară a autoturismului.

Pentru aceste motive, în principal a solicitat achitarea conform art. 10 lit. e rap. la art. 47. pen. -
cazul fortuit.

S-a invocat acest text legal apreciindu-se că accidentul este consecința unei împrejurări care nu
putea fi prevăzută.

Nu s-a putut reține cazul fortuit în cauză deoarece imposibilitatea de a prevedea ivirea împrejurării
care a dat naștere la rezultatul neașteptat trebuie să aibă un caracter obiectiv, să nu poată fi prevăzut de
nici o persoană.

În cazul de față, era perfect previzibilă posibilitatea apariției unui vehicul pe drumul principal.

Iar dacă vegetația de pe stânjenea vizibilitatea atât de mult, și inculpatul știa că are nevoie de o
suprafață mai mare pentru a efectua virajul, cu depășirea axului, putea solicita pe unul din martorii de pe
câmp să-l dirijeze.

În subsidiar inculpatul a cerut reținerea culpei comune în producerea accidentului.

Nici o astfel de posibilitate nu subzistă în cauză.

S-a făcut referire anterior la concluziile expertizelor coroborate cu celelalte probe administrate, ce
nu lasă loc unei asemenea interpretări.

Conducătorul autoturismului circula în limitele vitezei legale, și de altfel nu s-a stabilit o legătură de
cauzalitate între viteza acestuia și producerea accidentului. Acesta nu a încălcat nici o prevedere legală care
reglementează circulația pe drumurile publice.

Încălcarea acestor norme poate fi reținută doar în sarcina inculpatului.

 Pentru motivele expuse anterior, inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă de 1 an închisoare
pentru comiterea infracțiunii de vătămare corporală gravă din culpă prevăzută de art. 184 al. 2, 4. pen.
reținându-se culpa exclusivă a acestuia în producerea accidentului.

Având în vedere cuantumul pedepsei aplicate și faptul că inculpatul este la prima încălcare a legii
penale, s-au constatat întrunite primele două condiții pentru suspendarea condiționată a executării silite
prevăzute de art. 81. pen.

Față de persoana inculpatului, instanța a apreciat că scopurile pedepsei, stabilite de art. 52.penal,
reeducarea și prevenția pot fi atinse și fără privare de libertate.

Din aceste considerente, având în vedere și prevederile art. 82.penal, s- dispus suspendarea
condiționată a executării pedepsei pe durata unui termen de încercare de trei ani, atrăgându-se atenția
inculpatului asupra prevederilor art. 83. pen. referitor la situațiile de revocare a beneficiului suspendării
executării pedepsei.

Executarea pedepsei principale fiind suspendată, conform art. 71 alin.5 pen. pe aceeași durată se
suspendă și executarea pedepsei accesorii constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a,b
pen.

Cu privire la latura civilă a cauzei se impune pentru început mențiunea că inculpatul la data
producerii accidentului nu avea încheiat contractul de asigurare obligatorie pentru răspundere civilă.

Pe lângă partea civilă, în cauză s-au constituit părți civile și o serie de unități sanitare care au
acordat îngrijiri medicale victimei, după producerea accidentului.

Cererile acestor părți civile sunt întemeiate, și având în vedere și prevederile art. 313 din
OG72/2006 au fost admise iar inculpatul obligat la plata sumelor solicitate conform cu dispozitivul.

Victima accidentului, partea civilă a solicitat obligarea inculpatului la plata de despăgubiri atât
materiale, cât și morale.

Cererea, sa a fost admisă în parte, inculpatul fiind obligat la plata unor sume cu titluri diferite,
conform probatoriului administrat.
 După accident, victima a beneficiat de îngrijiri medicale fiind spitalizată, operată, după care a urmat
și tratament de recuperare, cu mențiunea că nu este complet refăcută până în prezent.

Urmare a leziunii suferite prin accident, partea civilă actualmente este pensionată pe caz de boală,
fapt care i-a diminuat și veniturile lunare, solicitând și despăgubiri periodice.

Având în vedere declarațiile martorilor precum și înscrisurile depuse instanța a apreciat că partea
civilă a probat cheltuirea sumei de 8500 lei pentru îngrijirile medicale în vederea vindecării, incluzându-se și
achiziționarea unei tije care i-a fost introdusă în braț.

În perioada de după accident, partea vătămată a beneficiat de concediu medical, realizând venituri
mai mici decât salariul. Pentru acest motiv, inculpatul a fost obligat și la plata diferenței dintre indemnizația
de boală și salariu, în sumă totală de 1626 lei pentru perioada iulie-decembrie 2006.

În luna decembrie 2006, partea civilă a fost pensionată, fapt care de asemenea, a determinat o
scădere a veniturilor lunare realizate anterior din muncă.

Inculpatul a fost obligat și la plata acestei diferențe în sumă totală de 1986 lei pentru perioada
decembrie 2006- mai 2007.

Această diferență există în continuare, motiv pentru care inculpatul va plăti părții civile și suma de
189 lei despăgubiri periodice lunare, obligație ce va subzista până când situația părții civile rămâne aceeași.

Pentru acordarea acestor diferențe de venituri instanța a avut în vedere veniturile realizate lunar
de partea vătămată din muncă, inclusiv bonurile de masă, așa cum rezultă din actele depuse la dosar.

Cu titlu de despăgubiri materiale, inculpatul a fost obligat și la plata sumei de 850 lei, reprezentând
o parte, rămasă neplătită, din contravaloarea reparațiilor autoturismului avariat în accident.

Decizia nr. 1/2004 a Înalta Curte de Casație și Justiție în aplicarea prevederilor art. 14 Cod
procedură penală și 998 Cod civil a stabilit că instanța penală investită cu judecarea acțiunii penale în cazul
infracțiunii cu efecte complexe, cum sunt cele de ucidere din culpă sau vătămare corporală gravă din culpă
săvârșite de un conducător auto, este investită să judece și acțiunea civilă, alăturată celei penale prin
constituirea părții vătămate ca parte civilă atât cu privire la pretențiile în legătură cu decesul sau vătămarea
corporală, cât și cu privire la pretențiile referitoare la bunurile distruse ori deteriorate ca urmare a aceleiași
fapte.
 Legat de acest aspect, din probele administrate s-a reținut că o parte a costurilor operației au fost
plătite de inculpat rămânând o diferență la care a fost obligat.

Partea civilă a solicitat și daune morale. S-a acordat suma de 8000 lei cu acest titlu, apreciindu-se că
va putea parțial compensa toate suferințele de natură fizică și psihică la care a fost expusă partea civilă ca
urmare a vătămării sănătății sale prin accident.

La stabilirea despăgubirilor s-a avut în vedere culpa exclusivă a inculpatului în producerea

accidentului.

Inculpatul fiind condamnat, în baza art. 191. pr. pen. a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare
avansate de stat, și în baza art. 193 Cod procedură penală și la acelea avansate de partea civilă conform cu
dispozitivul.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel inculpatul, care a susținut că sentința penală atacată este
nelegală atât sub aspectul laturii penale cât și sub aspectul laturii civile. A solicitat a se dispune achitarea sa
în baza art.11 pct.2 lit.a rap.la art.10 lit.e Cod procedură penală. Inculpatul a aratat că a solicitat instanței
de fond constatarea incidenței disp.art.47 Cod penal privind cazul fortuit, lucru ce nu a fost luat în
considerare de instanță. Distanța de la curbă până la locul unde a ieșit tractorul în drumul principal este de
45. Când s-a angajat șoseaua era liberă, dar conducătorul auto ieșind din curbă cu viteză, - nu a avut
posibilitatea să-l vadă înainte de curbă -, nu a reușit să oprească pe distanța de 45. Tocmai de aceea
legislația rutieră prevede obligativitatea reducerii vitezei în curbele în care vizibilitatea este mai mică de 50.

Prin decizia penală nr.43 din 4 iunie 2008 Tribunalul Sălaja admis apelul declarat de inculpatul
contra sentinței penale nr.69 din 7.02.2008 a Judecătoriei Zalău, pe care a desființat-o numai cu privire la
cuantumul despăgubirilor materiale acordate.

Judecând pe fond cauza sub acest aspect, inculpatul a fost obligat la plata către partea civilă a
sumei de 4.770 lei cu titlu de despăgubiri materiale, ocazionate cu refacerea sănătății, urmare accidentului.

Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței.

Partea civilă a fost obligată la plata către inculpat a sumei de 700 lei cheltuieli judiciare
reprezentând onorariu avocat.

Cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina statului.

 Împotriva deciziei tribunalului și implicit a sentinței judecătoriei au declarat recurs inculpatul și
partea civilă.

Prin motivele scrise și orale, partea civilă a solicitat casarea deciziei instanței de apel și menținerea
ca legală și temeinică a hotărârii judecătoriei, în privința soluționării laturii civile, apelul inculpatului fiind
greșit admis, neexistând nici un element de motivare care să ducă la concluzia diminuării despăgubirilor
materiale și morale la care a fost obligat inculpatul în favoarea sa.

Apărătorul ales al inculpatului a solicitat în principal a se reține culpa comună a soțului părții civile
și a inculpatului în producerea accidentului, iar în subsidiar, achitarea inculpatului conform art.47 pen. -
incidența cazului fortuit, și pe cale de consecință, în baza art.10 lit.e și art.11 pct.2 lit.a pen.a fi exonerat
inculpatul de răspundere penală și civilă.

Curtea examinând recursurile declarate prin prisma motivelor invocate, ajunge la următoarele
constatări:

Judecătoria Zalăua efectuat o cercetare judecătorească judicioasă, stabilind în mod corect situația
de fapt, vinovăția exclusivă a inculpatului în producerea accidentului și în mod legal a fost soluționată și
latura civilă a cauzei.

Cu privire la recursul inculpatului:

Prin coroborarea declarațiilor inculpatului din faza de urmărire penală și din cea de cercetare
judecătorească cu declarațiile martorilor, procesul verbal de constatare întocmit de organele de poliție,
fotografiile judiciare de la locul accidentului, probele științifice respectiv rapoartele de expertiză tehnică
depuse la dosar, s-a stabilit contribuția concretă și exclusivă a recurentului, fiind dovedită vinovăția acestuia
sub forma culpei în producerea accidentului auto, prin nerespectarea unor reguli de circulație rutieră
respectiv art.57 din OUG 195/2002 și art.167 lit.a din Regulamentul de aplicare a OUG 195/2002, având
drept consecință vătămarea corporală gravă a victimei, prin leziunile produse la nivelul membrelor
superioare, care nu au avut un potențial tanatogenerator.

Inculpatul în calitate de conducător auto, cu pregătirea și experiența necesară, avea nu numai

obligația, dar și posibilitatea de a proceda cu maximă diligență în deplasarea pe drumurile publice atât pe
timp de zi cât și de noapte la ieșirea de pe un drum lateral în șoseaua principală, în scopul evitării oricărui
pericol.
 În speță, inculpatul recurent nu a respectat regulile rutiere de deplasare cu tractorul pe timp de zi,
în sensul că nu a dat dovadă de diligență prin luarea tuturor măsurilor în vederea evitării oricărui pericol.

Așa cum rezultă din probele științifice administrate în cauză, expertizele tehnice auto, raportul de
constatare medico-legală al victimei, raportul toxicologic al inculpatului, fapta recurentului care nu a luat
toate măsurile necesare pentru o deplasare în siguranță pe drumurile publice în scopul evitării oricărui
pericol, încălcând prevederile legale reținute și a accidentat victima prin izbirea dintre tractor și
autoturismul în care se afla aceasta provocându-i leziuni de peste 60 de zile îngrijiri medicale cu pareză de
nerv radial drept, leziuni ce nu au avut caracter tanatogenerator care însă au determinat pensionarea pe
caz de boală a acesteia, constituie infracțiunea de vătămare corporală gravă din culpă.

Culpa exclusivă în producerea accidentului revine recurentului care a încălcat art.57 din OUG
195/2002 care impune obligația în sarcina unui conducător auto care vine de pe un drum lateral de
categorie inferioară, să acorde prioritate autovehiculului care circulă pe drumul public.

Probele dosarului atestă în afara oricărui dubiu că inculpatul a încălcat și art.167 lit.a din
Regulamentul de aplicare a OUG 195/2002 conform căruia "nu are prioritate de trecere vehiculul care intră
pe un drum public, venind de pe un drum lateral de categorie inferioară".

Din concluziile probelor științifice că viteza de circulație a autoturismului condus de soțul părții
civile era de aproximativ 90 km la oră, viteză permisă pe porțiunea de drum S-. Expertizele tehnice auto au
concluzionat că nu există raport de cauzalitate între viteza de circulație a autoturismului părții civile și
producerea accidentului.

Evenimentul rutier putea fi evitat prin frânare de către soțul părții civile la o viteză de cca 70 km/h,
care nu se impunea însă pe drumul în cauză.

În apărarea sa inculpatul recurent a susținut că vizibilitatea la ieșirea de pe câmp, pe carosabil i-a

fost mult opturată de vegetația de pe, aceasta fiind foarte înaltă factor important ce a concurat la
producerea evenimentului rutier.

Coroborând și interpretând atât probele testimoniale cât și cele științifice depuse la dosar, curtea
reține că vina exclusivă în producerea accidentului aparține inculpatului, acesta încălcând prevederile legale
care reglementează prioritatea și prevăzute în textele legale amintite mai sus.
 Dacă vegetația existentă la ieșirea de pe câmp i-a stânjenit atât de mult vizibilitatea, recurentul
putea solicita pe unul din martorii aflați în apropiere să-l dirijeze, atitudine care nu a fost adoptată de
conducătorul auto.

Aceleași probe, atestă că soțul părții civile nu a încălcat nici o prevedere legală care reglementează
circulația pe drumurile publice, rulând în limitele vitezei legale și neputându-se dovedi nici un raport de
cauzalitate între viteza autoturismului pilotat și accidentul produs.

În speță, nu sunt incidente prevederile art.47 pen.referitoare la cazul fortuit, întrucât inculpatul,
având pregătirea și experiența necesară, putea și trebuia să prevadă rezultatul socialmente periculos, și
anume, producerea unui accident de circulație, atunci când nu a luat toate măsurile de siguranță în trafic, și
în acordarea priorității la ieșirea de pe drumurile comunale în cele principale.

Condiția imprevizibilității absolute a împrejurării care a determinat producerea rezultatului nu este

îndeplinită, întrucât prezența unui alt vehicol pe drumul principal, putea fi intuită și prevăzută de către
recurent.

Nu sunt incidente disp.art.47 pen.deoarece procedând în maniera relevată inculpatul a nesocotit

obligațiile ce-i reveneau din dispozițiile legale art.57 din OUG 195/2002 raportat la art.167 lit.a din
Regulamentul de aplicare a OUG 195/2002, și prin neacordarea priorității și fiindu-i opturată vizibilitatea,
drept consecință a conduitei sale culpabile, și-a asumat riscul producerii unui accident care, în condițiile
date, era previzibil.

Probele dosarului la unison atestă că inculpatul putea să prevadă urmările socialmente periculoase
ale faptei sale, neputându-se considera că neacordarea priorității la ieșirea de pe un drum lateral în cel
principal, s-a datorat unor împrejurări neprevizibile.

Pentru a reține existența cazului fortuit trebuie ca imposibilitatea de a prevedea ivirea împrejurării
care a dat naștere rezultatului neașteptat să aibă caracter obiectiv, respectiv apariția acelei împrejurări să
nu poată fi prevăzută de nici o persoană, ceea ce nu este cazul în speță.

Pentru motivele ce preced, recursul inculpatului se va respinge ca nefondat în baza art.385/15 pct.1
lit.b proc.pen. neputând fi primite apărările acestuia de a se dispune achitarea conform art.47 pen. și nici
reținerea culpei comune în evenimentul rutier.
 Văzând disp.art.192 alin.2 proc.pen.inculpatul va plăti statului 300 lei cheltuieli judiciare.

Cu privire la recursul părții civile:

Stabilind obligația de a repara prejudiciul cauzat unei persoane, printr-o faptă ilicită, legea nu
distinge între prejudiciul patrimonial și cel nepatrimonial; ca atare, nu există temei juridic pentru a se
înlătura obligația de reparare a daunelor morale, acestea având, la fel, ca orice prejudiciu, un caracter
păgubitor ce dă naștere obligației de reparare.

Potrivit prevederilor art. 14 din Codul d e procedură penală și ale art.998 civ. despăgubirile pentru
prejudiciul cauzat prin infracțiune, trebuie să constituie o justă și integrală reparare a daunelor ocazionate.

Dacă în cazul răspunderii civile patrimoniale, stabilirea prejudiciului este relativ ușoară, întrucât
acesta este material, evaluabil în bani, iar criteriile de apreciere a pagubei materiale sunt tot de natură
patrimonială, în cazul răspunderii civile nepatrimoniale pentru daunele morale, dimpotrivă, prejudiciile sunt
imateriale, nesusceptibile, prin ele însele, de a fi evaluate în bani.

În sistemul de drept românesc nu sunt precizate criterii pentru stabilirea cuantumului daunelor
morale, judecătorul fiind singurul care, în raport de consecințele pe orice plan, suferite de partea civilă,
trebuie să aprecieze o anumită sumă globală care să compenseze prejudiciul moral cauzat.

Pe de altă parte, această compensație materială trebuie să fie echitabilă, moderată, proporțională
cu întinderea pagubei suferite și să nu constituie o cauză de îmbogățire fără just temei.

Verificând hotărârile pronunțate în cauză, rezultă că instanțele de fond au constatat că inculpatul a

accidentat partea civilă, cauzându-i leziuni vindecabile în peste 60 de zile îngrijiri medicale și totodată,
încadrarea acesteia în gradul III de invaliditate.

Pe cale de consecință, în mod judicios, inculpatul a fost obligat la daune materiale, daune morale și
despăgubiri periodice lunare către partea civilă.

Victima unei infracțiuni de natura celei comise de inculpat, are dreptul la repararea prejudiciului
nepatrimonial cauzat prin vătămări corporale aduse sănătății sale, acest prejudiciu constând în suferințele
fizice și psihice pe care le-a suportat de pe urma faptului ilicit.
 Astfel, victima, o persoană în vârstă de 46 de ani, a fost supusă mai multor operații prin care i s-a
montat o placă cu 8 șuruburi, fiind încadrată în urma accidentului comis de inculpat, în gradul III de
invaliditate, a fost spitalizată o lungă perioadă de timp, suferind intervenții chirurgicale, după care s-a aflat
în tratament medical în cursul căruia a continuat să aibă dureri.

în spital, conștiința de a fi bolnav, suferința de a fi privată de o viață normală corespunzătoare

vârstei, implică și o suferință psihică, ce presupune, de asemenea, o compensație, și anume sub forma unor
daune morale și despăgubiri periodice lunare pentru prejudiciul nepatrimonial ce i s-a cauzat și care, în
cuantumul solicitat și acordat de instanța de fond, Judecătoria Zalău, este justificat.

Așadar, prin infracțiunea săvârșită, este neîndoielnic că inculpatul a determinat supunerea părții
civile nu numai la traume fizice și psihice excepționale dar și la o invaliditate care, îi limitează accesul la o
viață socială și afectivă normală, potrivit vârstei și intereselor sale.

În aceste condiții, suma de 8000 lei cu titlu de daune morale este judicios stabilită de către
judecătorie la care se adiționează suma de 8500 lei cu titlu de despăgubiri materiale reprezentând cheltuieli
medicale ocazionate de accident dovedite cu actele medicale depuse la fila 180 și 172 dosar instanță, din
care rezultă că victima și-a cumpărat pe cont propriu materialul de osteosinteză (placă și șuruburi) absolut
indispensabile intervențiilor chirurgicale suferite.

Apare corect stabilite și suma de 850 lei acordată cu titlu de daune materiale reprezentând
diferența valorii reparațiilor efectuate la autoturismul părții civile, valoarea totală a repunerii în funcțiune a
vehiculului fiind de 3753 RON din care inculpatul a achitat suma de 2000 RON, din probele dosarului
rămânând neacoperită doar suma de 850 lei.

Din actele despuse la dosarul judecătoriei (203-209) rezultă ca dovedită diferența dintre veniturile
care ar fi trebuit să le încaseze partea civilă cu titlu de salar și pensia de boală acordată, pe perioada iulie-
decembrie 2006 suma de 1626 lei, care în mod legal a fost onorată de instanța de fond. Aceleași acte scrise
atestă că diferența dintre salariul pe care trebuia să-l încaseze partea civilă și pensia de boală pe perioada
decembrie 2006-mai 2007 este de 1986 lei, judicios stabilită de judecătorul fondului.

Deoarece prin fapta sa inculpatul i-a cauzat părții civile o invaliditate acesta va trebui obligat și la
plata despăgubirilor periodice către partea civilă până la data încetării stării de invaliditate conform art.998
civ.iar suma de 189 lei lunar cu acest titlu a fost corespunzător stabilită de Judecătoria Zalău.
 De aceea, existând raport de cauzalitate între activitatea delictuală și prejudiciul nepatrimonial
precum și cel patrimonial încercat, curtea apreciază că Judecătoria Zalăua pronunțat o soluție temeinică,
corespunzătoare principiilor răspunderii civile delictuale stabilite prin dreptul intern și exigențelor art.3 din
Protocolul nr.7 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale pe care o va
menține, admițând ca întemeiat recursul părții civile în baza art.38515 pct. 2 lit.a Cod proc.pen. va casa în
întregime decizia tribunalului și va menține sentința penală 69 din 27 februarie 2008 a Judecătoriei Zalău,
apelul inculpatului, fiind greșit admis.

Curtea a ajuns la această soluție în urma probelor testimoniale și scrise administrate nemijlocit de
către Judecătoria Zalău, reținând că Tribunalul Sălaja pronunțat o decizie penală absolut nemotivată sub
aspectul laturii civile nearătându-se nici un mod de calcul și nici o probă care să fi stat la baza diminuării
cheltuielilor acordate părții civile.

-se controlul judiciar de către instanța de recurs, aceasta a constatat că hotărârea primei instanțe
este legală și temeinică și judicios argumentată atât sub aspect penal cât și sub aspect civil, urmând a fi
menținută în totalitate, casându-se decizia Tribunalului Sălaj în întregime.

În baza art.192 pct.3 alin.3 proc.pen. cheltuielile judiciare în recursul părții civile rămân în sarcina
statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul, domiciliat în S, nr.21, jud.S, împotriva deciziei
penale nr.43 din 4 iunie 2008 a Tribunalului Sălaj.

Admite recursul declarat de partea civilă domiciliată în S str.-, -.25,.10, împotriva deciziei penale
nr.43 din 4 iunie 2008 a Tribunalului Sălaj, pe care o casează în întregime și menține sentința penală nr.69
din 27 februarie 2008 a Judecătoriei Zalău, apelul inculpatului, fiind greșit admis.

Obligă pe inculpatul să plătească statului suma de 300 lei cheltuieli judiciare.

Cheltuielile judiciare în recursul părții civile rămân în sarcina statului.

 Decizia este definitivă.

Dată și pronunțată în ședința publică din 23 septembrie 2008.

PREȘEDINTE, JUDECĂTORI, GREFIER,

Judecătoria SECTORUL 3, Hotararea Nr. 3700 din 9 martie 2010

Sentinţa civilă nr. 3703/09.03.2010 - Suportarea riscului contractului în cazul imposibilităţii fortuite
de executare

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecatoriei sectorului 3 Bucuresti la data de 01.04.2009 sub nr.
4767/301/2009 reclamanta SC SM SA a chemat in judecata pe paratul AP solicitand instantei ca prin
hotararea ce se va pronunta sa se dispuna obligarea acestuia la plata sumei de 9189,03 lei reprezentând
contravaloarea facturii fiscale nr. 8573453/22.11.2007; cu cheltuieli de judecată.
In motivarea cererii se arata ca între părţi s-a încheiat contractul de multiplicare şi producerea de seminţe
certificate de porumb nr. ..15.06.2007, în baza căruia reclamanta, în calitate de agent economic
multiplicator, a livrat pârâtului, în calitate de agricultor multiplicator de sămânţă porumb, cantitatea de 300
kg forme parentale de porumb, pentru a produce pe suprafaţa de 15 ha cantitatea de minim 30 tone
sămânţă porumb, categoria biologică F1.
Conform art. 2 din contractul nr. …15.06.2007, pârâtul trebuia să predea reclamantei seminţele de porumb
F1 până la data de 30.10.2007. De asemenea, conform art. 5 din contract, în perioada executării
contractului, pârâtul, în calitate de agricultor multiplicator, este răspunzător de formele parentale primite,
iar în cazul neîndeplinirii obligaţiei de predare a seminţelor F1, acesta trebuie să achite agentului economic
multiplicator, contravaloarea formelor parentale, cheltuielile de certificare şi dobânda, cel mai tărziu până
la data de 15.11.2007.
Reclamanta mai arată că pârâtul nu şi-a îndeplinit obligaţia de livrare a seminţelor de porumb F1 şi nici nu a
achitat contravaloarea formelor parentale primite. Pe cale de consecinţă, reclamanta a emis factura fiscală
nr. 8573453/22.11.2007 în valoare de 9189,03 lei, pe care pârâtul nu a achitat-o până în prezent, deşi s-a
încercat şi soluţionarea litigiului pe cale amiabilă în conformitate cu dispoziţiile art. 720 ind. 1 C.pr.civ.
În drept, reclamanta şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 112 C.pr.civ., art. 969, 970 şi 1073 C.civ.
Paratul a formulat intampinare prin care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată arătând că în anul
2007, în urma stării de secetă prelungită, prin HG 636/20.06.2007 s-a declarat stare de calamitate naturală
în agricultură pentru culturile însămânţate în toamna anului 2006 şi în primăvara anului 2007.
Mai precizează că în cuprinsul HG 1202/04.10.2007 prin care s-a modificat şi completat HG 636/20.06.2007,
sunt indicate zonele geografice declarate calamitate natural de secetă, pentru culturile de porumb boabe şi
floarea soarelui fiind prevăzut la zona I şi judeţul Constanţa.
Pârâtul susţine că din cauza secetei prelungite seminţele de porumb, deşi au fost semănate, nu au mai
răsărit, astfel că acesta este motivul pentru care nu a putut să-şi mai îndeplinească obligaţia de predare la
termen a seminţelor de porumb F1, potrivit contractului.
În drept, au fost invocate dispoziţiile HG 636/20.06.2007 şi HG 1202/04.10.2007.
În cauză a fost administrată proba cu înscrisuri. În ceea ce priveşte proba cu interogatoriul pârâtului, la
termenul din data de 23.02.2010, instanţa a luat act de lipsa nejustificată a acestuia.
Analizând actele şi lucrările dosarului instanţa reţine următoarele:
În fapt, între părţi s-a încheiat contractul de de multiplicare şi producere de seminţe certificate de porumb
nr. …/15.06.2007 în baza căruia reclamanta, în calitate de agent economic multiplicator, a livrat pârâtului,
în calitate de agricultor multiplicator de sămânţă porumb, cantitatea de 300 kg forme parentale de porumb
pentru a produce pe suprafaţa de 15 ha cantitatea de minim 30 tone sămânţă porumb, categoria biologică
F1 – art. 1.
Potrivit art. 3 din contract reclamanta şi-a asumat obligaţia de a plăti pârâtului, pentru serviciile de
multiplicare şi producere a seminţelor certificate F1, un preţ care se va negocia înainte de recoltare, plata
acestuia urmând să fie efectuată pe baza facturii emise de agricultorul multiplicator, în termen de 10 zile
(art. 7).
Pe de altă parte, părţile au stabilit că în cazul în care agricultorul multiplicator nu îşi îndeplineşte obligaţia
de predare către agentul economic multiplicator a seminţelor F1, va achita acestuia contravaloarea
formelor parentale, plus cheltuieli de certificare şi dobândă (art. 5).
Reclamanta a livrat pârâtului cantitatea de 300 kg forme parentale de porumb (aşa cum rezultă din avizul
de însoţire a mărfii depus la fila 11 din dosar), iar pârâtul a procedat la executarea lucrărilor de însămânţare
pe o suprafată de 15 ha, fiind încheiat în acest sens procesul verbal din 06.06.2007 .
Potrivit Anexei H.G. 1202/04.10.2007 judeţul Constanţa a fost declarat zonă geografică calamitată natural
de secetă, pentru culturile de porumb boabe şi floarea soarelui însămânţate în toamna anului 2006 şi în
primăvara anului 2007.
Faţă de acesată situaţie, instanţa reţine că neexecutarea de către pârât a obligaţiei de predare la termen a
seminţelor de porumb se datorează unei cauze fortuite (stare de calamitate naturală), independent de vreo
faptă culpabilă a pârâtului. Pe cale de consecinţă, în speţă urmează să fie analizată problema suportării
riscului contractului ca urmare a unei imposibilităţi fortuite de executare a obligaţiei contractuale.
Doctrina şi practica judiciară admit în unanimitate regula „res perit debitori” , ceea ce înseamnă că
debitorul obligaţiei imposibil de executat va trebui să suporte toate cheltuielile pe care le-a făcut în vederea
executării obligaţiei, fără a mai putea pretinde de la cocontractant executarea obligaţiei corelative.
Făcând aplicarea acestui principiu în cauza de faţă, rezultă că pârâtul (debitor al obligaţiei de predare,
imposibil de executat din motive fortuite, independente de vreo culpă din partea sa), suportă riscul
contractului, în sensul că nu mai poate solicita cocontractantului executarea obligaţiei sale de plată a
preţului serviciilor de multiplicare şi producere a seminţelor certificate F1, potrivit dispoziţiilor art. 3 şi 7 din
contract. Această concluzie se impune ca urmare a faptului că în cazul contractelor sinalagmatice, obligaţia
fiecărui contractant este cauza executării obligaţiei de către celălalt contractant, astfel că imposibilitatea
fortuită de executare a obligaţiei debitorului (în speţă obligaţia pârâtului de predare a seminţelor) lipseşte
de cauză obligaţia creditorului (în speţă obligaţia reclamantei de plată a preţului serviciilor de multiplicare şi
producere a seminţelor).
Pe de altă parte, cum contractul a încetat independent de culpa pârâtului, suportarea riscului de către
debitor nu înseamnă că acesta mai este obligat să predea seminţele sau contravaloarea acestora (aceasta
obligaţie fiind stinsă în mod necesar prin intervenierea cazului fortuit), obligaţia de plată a daunelor
interese solicitate de reclamantă născându-se numai în situaţia în care s-ar fi putut reţine vreo culpă în
sarcina pârâtului pentru neexecutarea contractului.
Mai mult, aplicarea dispoziţiilor art. 225 C.pr.civ. în speţă nu prezintă relevanţă faţă de situaţia de fapt
reţinută anterior şi problema de drept pusă în discuţie (suportarea riscului contractului în cazul
imposibilităţii fortuite de executare).
Pentru aceste considerente, instanţa va respinge cererea de obligare a pârâtului la plata sumei de 9189,03
lei reprezentând contravaloarea facturii fiscale nr. 8573453/22.11.2007, ca neîntemeiată, luând act de
faptul că pârâtul nu a solicitat cheltuieli de judecată.

C. A. Constanţa

Tip: Decizie

Nr./Dată: 181/P/12.03.2004 (12.03.2004)

Domenii asociate: loviri şi alte vătămări

Cerintele art.47 cod penal sunt întrunite atunci când accidentul soldat cu vatamarea corporala a
victimei s-a datorat unor împrejurari imprevizibile si care nu au putut fi preîntâmpinare de
inculpat.

Judecatoria Constanta, prin sentinta penala nr.1038 din 24.04.2003, în baza art.11 pct.2 lit.a cod
pr.penala rap.la art.10 lit.2 cod pr.penala în referire la art.47 cod penal a achitat pe inculpatul
B.F.D. pentru savârsirea infractiunii prevazute de art.184 al.2 si 4 cod penal.

Pentru a se pronunta astfel s-a retinut urmatoarea situatie de fapt:

La data de 15.05.2002, inculpatul B.F.D aflat la volanul autoturismului marca „Nissan Blue
Bird”ce rula pe B-dul 1 Mai (vechi) din municipiul Constanta, din directia Poarta 6 catre Poarta
5 Port pe banda a II-a a sensului de deplasare cu viteza de 49 km/h.

In zona blocului PF8, pe trotuarul din stânga, raportat la directia de deplasare a autoturismului
condus de inculpat, pietonul E.N. în vârsta de 95 ani decide sa se angajeze în traversarea
carosabilului printre doua autovehicole parcate, fara a se asigura corespunzator.

Sesizând ca pietonul îsi continua deplasarea si dorind sa evite impactul, inculpatul a actionat
brusc sistemul de frânare,cu consecinta blocarii rotilor directoare.Ca urmare a acestei manevre
autoturismul a continuat sa se deplaseze pe directia înainte si usor la stânga, pietonul fiind lovit
cu partea frontala stânga.

Victima a fost transportata la spital de catre conducatorul auto, ulterior acesta revenind la locul
producerii accidentului.

Raportul de constatare medico-legal efectuat în cauza a concluzionat ca partea vatamata a suferit

în urma impactului vatamari ce au necesitat pentru vindecare 120 zile îngrijiri medicale daca nu
survin complicatii.

Impotriva acestei hotarâri a declarat apel Parchetul de pe lânga Judecatoria Constanta.

Tribunalul Constanta, prin decizia penala nr.897 din 18.11.2003, a respins ca nefondat apelul
declarat de Parchetul de pe lânga Judecatoria Constanta, cu motivarea ca prima instanta a
pronuntat o solutie legala si temeinnica.

In termen legal împotriva acestor hotarâri Parchetul de pe lânga Tribunalul Constanta a declarat
recurs, prin care solicita casarea acestora prin admiterea recursului si condamnarea inculpatului,
pentru care s-a dispus trimiterea în judecata si raportat la data comiterii infractiunii, inculpatul sa
beneficieze de gratiere.

Din motivele scrise de recurs rezulta ca, nu ne aflam sub incidenta art.47 Cod penal, deoarece
probele administrate în cauza, au demonstrat fara dubiu atât culpa inculpatului, cât si a partii
vatamate în producerea accidentului.
Nu rezulta care ar fi fost obligatiile inculpatului si ce reguli de circulatie au fost încalcate din
lecturarea recursului, dar se arata ca partea vatamata este o femeie în vârsta, a aparut dintre doua
autoturisme stationate pe banda I a sensului de mers a inculpatului, situatie în care vizibilitatea
inculpatului era partial redusa, dar se imputa inculpatului ca acesta putea si trebuia sa prevada
aparitia unei persoane pe carosabil, desi în zona respectiva nu era o zona sub incidenta
indicatorului trecere de pietoni.

Examinând legalitatea si temeinicia sentintelor pronuntate în raport de criticile formulate cât si

din oficiu, curtea constata ca recursul declarat în cauza este nefondat.

In mod corect instanta de fond si de apel, a retinut ca în cauza inculpatul nu se face vinovat de
savîrsirea unei infractiuni din culpa, fiind aplicabile în speta disp.art.47 Cod penal.

In privinta rezultatului produs, urmare a accidentului auto, în care a fost implicat inculpatul,
acesta nu l-a conceput, nu l-a urmarit si s-a datorat numai conduitei imprudente a partii vatamate,
E.N. care în momentul angajarii în traversarea B-dului 1 Mai (vechi) din municipiul Constanta,
având directia de deplasare dinspre Poarta 6 catre Poarta 5.

Din raportul de expertiza efectuat în cursul urmaririi penale, rezulta ca, aparitia starii de pericol a
fost determinata de actiunea pietonului, respectiv a partii vatamate, de angajare în traversarea
carosabilului prin loc nemarcat nesemnalizat si fara a se efectua o asigurare corespunzatoare
privind siguranta efectuarii acestei actiuni.

In ceea ce priveste inculpatul, se retine ca acesta conducea autoturismul cu o viteza de 49 km/h

inferioara vitezei admisa în localitati.

In cursul cercetarii judecatoresti s-a mai efectuat un raport de expertiza tehnica care
concluzioneaza ca accidentul putea fi evitat de partea vatamata, daca se asigura la traversarea
drumului public.

Analizând probele tehnice administrate în cauza si declaratiile inculpatului, martorilor, în mod

corect instanta de fond ca de altfel si cea de apel au stabilit ca ne aflam în situatia unei
împrejurari fortuite imposibil de prevazut de catre inculpat raportat la configuratia drumului unde
a avut loc accidentul.

Pe cale de consecinta, cum nu s-au constatat alte nulitati de natura a duce la casarea celor doua
hotarâri, în temeiul art.385/15 pct.1 lit.b cod pr.penala, urmeaza a se respinge recursul declarat
de parchet, ca nefondat.