STUDII CULTURALE – ETNOLOGIE – ANUL I

ETNOGRAFIE (S)

STUDENT (prenume nume) CALANCEA MARIOARA

JUDEȚ / LOCALITATE Suceava/Suceava/localitatea natală Vicovu de Jos

SCHIȚĂ MONOGRAFICĂ

VICOVU DE JOS, ZONA ETNOGRAFICĂ RĂDĂUȚI – BUCOVINA

JUDEȚUL SUCEAVA
1. Localitatea: Vicovu de Jos (Jicovu di Jios), județul Suceava

Localizare
Vicovu de Jos este o comună în
județul Suceava, Bucovina, România,
formată numai din satul de
reședință cu același nume.
Este situat în partea de nord a
județului Suceava, în Depresiunea
Rădăuți, localitatea întinzându-se
de-a lungul Râului Suceava, Obcina
Mare reprezentând limita vestică.
Vicovu de Jos se împarte în cătunele
Centru, Remezău, Câmp, Paciucheni
și Margine. Se învecinează în partea
de NV cu Vicovu de Sus, în partea de N cu Bilca, în partea de V cu Putna, în partea de S cu Voitinel și
la E cu comuna Gălănești

Cadru geografic:
Ceea ce îi dă frumusețe și pitoresc este diversitatea de relief a teritoriului pe care-l cuprinde:
vârfurile Alunișul, Măgura Vacii, Pietroasa și Dealul Slatinii, șirul de dealuri la poalele cărora sunt
pădurile de brad, fag și stejar, șesul în vecinătatea râului Suceava. Fizico-geografic, localitatea este
situată în partea de nord-vest a Depresiunii Rădăuți, iar în partea de vest teritoriul comunei se
suprapune pe zona de contact dintre Depresiunea Rădăuți și Obcina Mare.

Poiana Stânișoara - vedere spre Vârful Aluniș (915m) Vedere spre Dealul Slatinii

Podul Slatinii - vedere spre Cernăuți Poiana Stânișoara - vedere spre Vârful Haciung
Drumul pe Arșița – cătunul Remezău Vedere spre Cătunul Câmp și Crasna, Ucraina

Cătunul Remezău Vicovu de Jos(cel mai vechi cătun, așezat în partea de sus a localității)
vedere generală spre Depresiunea Rădăuți
 Cătunul Câmp ( așezat în partea de șes a localității)– vedere de la marginea cătunului Remezău

Cătunul Margine Vicovu de Jos (stânga, pe lângă Râul Suceava) și spre Dealul Leahului
dinspre cătunul Remezău

Ștefan-vodă, văzînd că leșii nu vor să stee la luptă dreaptă cu dînsul, ci se retrag și intră în
pădure, nu-i lăsă în pace să facă ce le place, ci trimise degrabă o parte din oastea lui ca să le iasă
înainte, iar el cu ceealaltă parte de oaste se luă în urma lor și pre care leah cum îl ajungea și unde îl
ajungea, acolo îl și mîntuia de zile.
Iar cînd ajunseră leșii pe un deal din apropiere de satul Voitinel, unde se opriră ca să
poposească și să se mai odihnească puțin, Ștefan-vodă puse harmăți pe Dealul Slatinei și pe Dealul
Horodnicului și dîndu-le apoi foc a început a-i bate din două părți deodată.
Leșii, la rîndul lor, văzîndu-se din nou încunjurați, căutară din răsputeri să se apere și să scape
cu viață. Însă zădarnică le-a fost toată încercarea și apărarea, căci Ștefan-vodă nu era un om, care,
dacă l-ai zîdărît odată și i-ai încăput pe mînă, să-ți dee cu una cu două drumul, ci cum a pus mîna pe
tine te și trimite pre ceealaltă lume, ca să nu-l mai zîdărăști și superi și de altă dată.
Așa a făcut el și cu leșii aceștia… Cum i-a încunjurat și i-a prins în căpcană, așa de avan și de
cumplit i-a bătut, că numai foarte puțini au putut scăpa cu viață din mîinile lui și-a se întoarce în
țara lor de unde au venit. Toți ceealalți căzură în luptă.
Și deoarece mai tot dealul, unde s-a întîmplat lupta aceasta, era acoperit cu trupuri de leși,
care își aflară moartea pe dînsul, de-aceea dealul acesta a început de atunci încoace a se numi
Dealul Leahului, și tot așa se numește el și astăzi.
 (Legenda Dealului Leahului din Vicovu de Jos– Simeon Florea Marian)

Vedere spre vatra satului – în planul al doilea, Biserica din centru, zidită la 1896

Comuna Vicovu de Jos este o localitate de mărime mijlocie, care, împreună cu satele limitrofe, Gălăneşti, Voitinel,
Bilca
și Vicovu de Sus, configurează Valea Superioară a Sucevei din Depresiunea Rădăuți.

Cătunul Caliuha – în dreapta, cimitirul bisericii din centrul satului

Intrarea în Vicovu de Jos prin cătunul Caliuha și Dealul
Leahului, dinspre Voitinel
În vremea stă pâ nirii austro-ungare, drumul era denumit
Șoseaua franciscană sau Drumul sării și unea Transilvania
cu Galiția, prin Bucovina.

Vedere spre sat de pe Șoseaua Franciscană, de la intrarea în Vicovu de jos prin cătunul Caliuha

Scurtă prezentare:
Vicovu de Jos este o comună în județul Suceava, Bucovina, România, formată numai din satul de reședință cu
același nume. Acesta este format din mai multe cătune: Remezău, Câmp, Paciucheni, Centru, Margine, Caliuha. De-a
lungul timpului Vicovu de Jos s-a definit ca o vatră de spiritualitate românească, un bazin etnofolcloric însemnat, un loc
unde legenda, cântecul şi jocul popular, meşteşugurile şi oamenii locului trăiesc istoria acestor locuri.
Izvoarele istorice consemnează atestarea localităţii cu mult înaintea întemeierii Moldovei, iar vechimea
Vicovului este asociată în Cronica Episcopiei de Rădăuţi, scrisă de Dimitrie Dan cu domnia lui Alexandru cel Bun (1400-
1432), care a dăruit satul acestei instituţii. Documentul care atestă este un act domnesc dat la Suceava, la 23 mai 1436 şi
întărit în 1443, prin care Ilie şi Ştefan voivozi dăruiesc boierului Stan Babici şi fraţilor lui satul Jicovu de Jos. La 12 martie
1458 Ştefan cel Mare dăruieşte satul Mănăstirii Putna.

Vicovu de Jos, grafiat „Jicovul”, a fost întărit, în 12 martie 1458, de către Ştefan cel Mare, Mitropoliei Sucevei.
1479: În 20 septembrie 1479, Ştefan cel Mare avea să ofere Mitropoliei Sucevei două sate pentru „Jicovul de Jos
pe Suceava, cu moara şi vama care se ia la Jicov, cu toate veniturile şi cu hotarul cel vechi”, sat pe care îl dăruieşte
ctitoriei sale, mănăstirea Putna.
1488: În 3 aprilie 1488, Ştefan dăruieşte mănăstirii Putna şi veniturile numite „vama mică (a treisprezecea parte),
ce se ia pe Suceava, la Jicov”. În vremurile mănăstireşti, Vicovu scrâşneşte, adesea, din dinţi, ba chiar protestează violent
împotriva împilării.
1720: În 1720, Toader Crăciunel, „vecin din Gicov”, s-a jeluit lui Vodă împotriva călugărilor de la Putna, care i-au
luat 40 de oi pentru vecinătate, deşi el se născuse la Vicov, a trăit acolo de mic copil şi are, la Vicov, casă cu cislă.
1754: În 19 octombrie 1754, un alt iobag, Grigoraş Calance „din Vicovile de gios”, a luat calea codrului şi „face
multă pagubă mănăstirii”, cum zice, în jelania sa, egumenul Putnei. Ispravnicii Sucevei îi risipesc casa lui Grigoraş
Calance, apoi pleacă pe urmele lui, prin codri, dar nu-l găsesc. Evlavioşii şi sfinţii călugări, ca să nu rămână în pagubă,
impun tuturor familiilor de iobagi, care aveau câte un membru fugit (împrăştiat, cum ziceau cuvioşii), o dare anuală
suplimentară de câte 2 lei turceşti de casă.
1765: În 12 octombrie 1765, ul alt iobag mănăstiresc din Vicovu de Jos, Vasile Savul, „i-a rupt barba
proigumenului de Putna, care a plecat la Vicovul de jos pentru posluşanie”, şi, desigur, a luat calea codrului.
1766: În 27 martie 1766, după cum se jeluia egumenul Pahomie, iobagii care locuiau la marginea fânaţului
mănăstirii produceau, cu vitele lor, „mare pagubă şi stricăciune”. Ispravnicul Sucevei, primind poruncă de la Divanul
Domnesc, i-a mutat în vatra satului pe „Grigore Coroamă, Ion Coroamă, Ghenie baba, Grigor, Vasile Motrescu, Odochia
baba şi Nastasia baba Motrescu”. În 10 octombrie 1766, Grigore Ghica Vodă poruncea ispravnicilor să-l cerceteze pe Ilie
Savul, „ţăran din Gicovul de Jos şi, de se va dovedi că l-au tras de barbă şi l-au necinstit cu batjocură” pe proegumenul
Putnei, precum, cu un an înainte, Vasile Savul, „să-i dea o certare bună ţăranului”.
1772: Recensământul lui Rumeanţev1[1], din 1772-1773, înregistrează la Vicovul de Jos, în Ocolul Vicovilor, fără
alte precizări, „95 – toată suma caselor”, însemnând 3 femei sărace, 3 scutelnici ai mitropolitului Iacob Putneanu, 5 popi,
4 ţigani şi 80 birnici.
1774: În 1774, Vicovul de Jos avea, împreună cu Voitinel, 101 familii (2 popi, 110 ţărani, în 1775), numărul
familiilor ajungând, în 1784, la 194, un singur emigrant transilvănean, diaconul Simeon UNGUREAN din Mintiu,
stabilindu-se, în 1753, în vatra satului.

1783: „Enzenberg enumeră următoarele ameliorări: / a). Şoselele pentru comunicații mai lesnicioase cu
Transilvania, prin Bârgău, spre Dorna Candreni se intersectează cu cea a Coşnei (adică peste Rodna) și continuă spre
Gura Humorului, de unde pleacă, prin Solca, Vicov, Storojineţ și Selenov, în Galiţia”2.
1784: În 16 octombrie 1784, Mănăstirea Putna arenda şi Vicovu de Jos unor lipoveni.
În 1787, câteva familii de agricultori germani, din cele optzeci sosite în Bucovina din Renania, din Bavaria şi din
Baden-Württemberg, s-au stabilit la Vicovu de Jos.
1788: Trecând Siretul, pe la Comăreşti, Hacquet poposeşte, „pe ţărmul de est al râului Suceava”, la o herghelie
împărătească, numită Mitocu, unde fusese pus un ofiţer, cu câţiva soldaţi. Aici erau grajduri pentru două sute, până la
trei sute, de cai şi curţile mari aveau, de jur, împrejurul grajdurilor, mici adăposturi pentru caii tineri şi încă zburdalnici,
ca să-i apere de intemperii, când e vremea prea rea, şi, totodată, să poată, necontenit, alerga liber, iarna, prin curte, şi
vara, pe munţii înalţi ai lanţului Carpaţilor. Cum am fost, aici, vara, am găsit locul gol, afară doar de câţiva cai bolnavi. /
Din acest ţinut, îmbrăcat, în întregime, în cele mai minunate pajişti, m-am îndreptat, în sus, pe râul Suceava, în direcţia
vestică, spre Vicovul de Sus şi de Jos, unde sunt, iarăşi, herghelii împărăteşti, dar şi aici grajdurile erau goale, cu
excepţia unor cai bolnavi sau prăpădiţi. De cum se ajunge aici, la plaiurile Carpaţilor, începi să afli, ici şi acolo, izvoare
sărate, ca Slatina Jicovului, „din gios, la Prilacic”, cea de la Corună, cea de la „Lubonka”, „Slatina de la Runc şi cea de la
Bahna… // De la Ilişeşti, înaintând, mai departe, spre sud, unde se ajunge la punctele de graniţă Corlata şi Capu Codrului,
am găsit, la trecerea mea prin această ţară, avanposturile corpului austriac, în palăncile şi întăriturile care apărau, aici, o
cale de comunicaţie secretă, care ducea, din Transilvania, tot mereu prin munţi, până în Galiţia (N.N.: este vorba de
„drumul sării”, cum a rămas cunoscut, care venea, dinspre Bistriţa, pe Tihuţa, prin Vatra Dornei, Câmpulung, Gura

1
ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 340
2
K.-A. II, S. 1786-49-2 (Orig.).
Humorului şi Păltinoasa, apoi, prin Cacica, Solca, Horodnic şi Vicove, ducea la Cernăuţi), în care voiau să năvălească
turcii, care înaintaseră până la Baia”. // Contele Feodor Karacsay de Valyesaka, participant, în 1788-1791, la asediul
Hotinului şi la marile bătălii de pe teritoriul Moldovei, bun cunoscător al fiecărei regiuni moldoveneşti, descrie acest
drum drept „Şoseaua ce duce din Sniatyn (în Galiţia), prin Hliniţa, Storojineţ, Budeniţi, Vicov, Horodnic, Marginea, Solca
şi Gura Humorului, care este numită drumul acoperit sau militar” 3.
1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în
Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Rădăuţi – Rădăuţi
(Târg cu tribunal districtual) cu Vadu Vlădichii, Andreasfalva cu Mitoca, Bădeuţi, Bilca, Burla, Frătăuţii Vechi, Frătăuţii
Noi, Fűrstenthal, Horodnicul de Sus, Horodnicul de Jos, Karlsberg, Marginea, Milişăuţii de Sus, Putna (cu mănăstirea),
Satulmare, Straja, Suceviţa, Vicovu de Sus cu Bivolăria, Vicovu de Jos, Voitinel, Volovăţ, Seletin cu Frasin, Tomnatic,
Rusca, Paltin, Plosca Camerale, Ulma, Ropoţel, Nisipitu, Bistriţa cu Cârlibaba, Izvor cu Iaroviţa, Sărata, Moldova, Şipot
Camerale”4.
1878: Biserica din Vicovu de Jos a fost construită, pe vatra unei vechi bisericuţe, între anii 1869-1875 şi sfinţită
în 1878. În 1843, din Vicovu de Jos, cu 1.625 enoriaşi, îl avea paroh pe Dimitrie SERETIAN. În 1876, în Vicovu de Jos,
parohie cu 2.406 enoriaşi, paroh era Georgie DAŞCHIEVICI, iar preot cooperator Ioan BERARIU (ulterior, în acelaşi an,
Eusebie CONSTANTINOVICI). În 1907, la Vicovu de Jos, paroh era Constantin POPOVICI, născut în 1866, preot din 1891,
paroh din 1905, iar cantori, din 1860 şi, respectiv, 1901, Emanuil IEŞAN, născut în 1823, şi Ioan NISTOR, născut în 18745.
1889: „Ambele Vicove se presentă trecătorului ca comune peste tot româneşti. Aspectul ce-l oferesc clădirile
şi îngrăditurile comunelor acestora este muntenesc, însă peste tot solid şi simpatic. Cioarecii negri ai românilor
Vicoveni m-au surprins încâtva. Portul acesta îmi veni cu totul necunoscut” 6.
1890: În 1890, Vicovu de Jos avea 3.264 locuitori, primar fiind Nicolai Chifan. Învăţători erau Ifrim Isopescul şi Dionisie
Sorocean, Dionisie Hacman era paroh, iar Emanuil Ieşan – cantor bisericesc.

Primarul comunei, în vârstă de 62 de ani, la 1890

1899: „Acum, până ce se deschide anul şcolar, e bine să prospectăm folosul ce ni-l
aduce şcoala, apoi sârguinţa şi purtarea cea bună. Vremile sunt grele şi amarnic
traiul, dar dacă eşti om mare şi pe lângă aceea eşti şi sârguincios şi cu purtări alese,
apoi Dumnezeu îţi ajută să reuşeşti mai bine şi mai cu folos. / Iată, bunăoară, unde-l
vedem ajuns cu învăţătura, cu voinţa şi cu purtarea cea bună pe dl Nicolai Chifan, al
cărui chip l-am pus, cu dragă inimă, în fruntea gazetei noastre. / Dl Chifan îi român şi
se trage din Chifănenii din Vicovul de Jos. Ca copil de gospodar, a îmblat la şcoala din
sat, ca şi alţi băieţi; dar în anul 1858 a fost luat la cătane şi a slujit, mai întâi, la
Regimentul de Infanterie 41 şi, apoi, la Regimentul de Infanterie 63. Fecior isteţ şi
voinic, cum era, nu şi-a pierdut timpul degeaba la oaste, ca alţii, ci a învăţat, mai
departe, cât ce a putut. Timpurile erau grele, pe atunci. În Italia se aprinsese bătălie
crâncenă şi, Doamne, mult sânge de român s-a mai vărsat în bătălia aceea. Şi dl Chifan, ca ostaş curajos, a luat parte la
bătăliile din Italia, înfrângând, cu ceilalţi fraţi de luptă, puterea duşmanului, şi anume în bătăliile de la Castelnedolo şi de
la Como. Şi, în bătăliile acesta crâncene, şi el s-a ales cu o rană la piciorul cel drept, dară şi cu medalia de vitejie pe
vitejescu-i piept. / Împlinind, în anul 1864, şapte ani de cătănie, dl Chifan a trecut la garda Curţii împărăteşti din Viena.
Se ştie că în garda Curţii împărăteşti întră numai ostaşii cei mai frumoşi şi cei mai voinici şi ei sunt puşi se stea pururea de
pază la curtea preaînălţatului Împărat, de aceea îi şi aleg dintre ostaşii cei mai cu credinţă. Şapte ani de zile, după olaltă,
a fost dl Chifan gardist împărătesc, dovadă, că era om foarte cu credinţă prea luminatului nostru Împărat. În anul 1871, a
ieşit dl Chifan, de bună voie, din garda împărătească şi s-a făcut portar la Grădina împărătească din Viena, cu numele
„Augarten”. Cei ce nu cunosc rândul prin Viena, vor socoti că portăria aceea nu-i nici de o seamă; dară nu-i aşa, căci ea e
slujbă de mare onoare şi încredere.

3
Călători, XIX, I, pp. 779-783.
4
Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161
5
SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 41, 1876 p. 61, 1907 p. 171
6
VASILE BUMBAC, Schiţe de escursiuni făcute prin Bucovina în feriile de vară ale anului 1888, în „Revista Bucovinei”, Anul IV, nr. 4 /
15 Februar 1889, pp. 13, 14.
 După aceea, a întrat dl Chifan portar la Ministerul de Externe, adică într-un serviciu mai greu, dară şi mai bine
plătit, şi în care a rămas, apoi, până în ziua de astăzi. Pentru purtarea cea vrednică, ca portar împărătesc şi ca ostaş
voinic, dl Chifan a căpătat, până acum, şapte medalii de laudă, de la Împăratul nostru; dară tot pe atâtea a căpătat şi de
la împăraţi şi regi străini, bunăoară de la Împăratul rusesc şi de la Împăratul german, apoi de la regele României şi de
la regele Serbiei, şi de la alţii. Pieptul cel lat al dlui Chifan e parcă anumea făcut pentru atâta decorare. / Dl Chifan s-a
născut în Vicovul de Jos, în anul 1837, şi acuma îi în vârstă de 62 de ani. Putem zice, dară, că şi-a petrecut mai toată
viaţa între străini.

Dară, cu toate că dl Chifan şi-a petrecut viaţa departe de vatra părintească, dumnealui tot a rămas, şi până în
ziua de azi, român adevărat, pentru că dumisale îi e scumpă limba cea mămească ca ochii din cap şi o vorbeşte tare cu
drag, cu câţi români numai se poate întâlni. Aşa a venit, odată, la Viena, marele român Ioan Brăteanu, ministru al
României şi, necunoscându-l pe dl Chifan, a început a vorbi, la dânsul, franţuzeşte; iară dl Chifan, ştiindu-l că-i român, nu
i-a mai răspuns franţuzeşte, ci curat româneşte. Ce nu s-a mai bucurat ministrul că a dat de român tocmai în Viena şi încă
într-aşa un serviciu! / Aşa ar trebui să facă fiecare român bucovinean, să-şi iubească limba şi să o vorbească cu drag, ori
şi cu cine, iară nu să se apuce îndată la încurcat pe rusie ori în altă limbă, îndată ce dă faţă cu un om necunoscut.

Foarte mulţi şcolari români, de pe la şcolile cele mari din Viena, se întâlnesc cu dl Chifan şi dumnealui se bucură
tare de întâlnirea lor, pentru că ştie că sunt români ca şi dânsul. Multor din aceşti şcolari li-i dl Chifan ca şi un tată şi-i
ajută şi cu bani la învăţătura lor, căci dumnealui e şi om cu avere, tare bun de inimă şi nu cruţă unde vede că-i de dat. /
Dlui Chifan tot aşa îi e de dragă şi de scumpă şi legea ce şi-a moştenit-o din moşi strămoşi. Măcar că trăieşte acolo, în
Viena, între fel de fel de oameni, de altă lege, dumnealui tot a rămas statornic şi neclintit în legea noastră cea dreaptă şi,
de intri în casă la dumnealui, afli şi cărţi sfinte pe masa lui, cum sunt în bisericile noastre. Apoi mai ţine şi gazetele
noastre cele româneşti din Bucovina, căci nu-şi poate uita neamul şi ţara, şi totdeauna e îngrijit de ursita ei. Şi numai
Dumnezeu ştie câte lacrămi a vărsat, de câte ori i s-a întâmplat să capete veşti rele din ţara unde s-a născut, din leagănul
scump al copilăriei sale, din frumoasa Bucovină. / Dl Chifan, cu purtarea lui cea bună şi cu sârguinţa lui a ajuns să fie om
avut, cinstit şi tare băgat în seamă de toţi câţi îl cunosc, nu numai de români, ci şi de străini. / Iată, iubiţi cetitori, ce
poate purtarea cea bună, sârguinţa şi învăţătura! Mai zică acum cineva,că nu e bine să-ţi trimiţi copiii la şcoală!

Priviţi la portretul din fruntea „Deşteptării” şi vedeţi la cât bine şi la câtă laudă a ajuns un fiu al poporului nostru
românesc din Bucovina”7.

În 1908, conform Dicţionarului lui Emil Grigorovitza: „Vicovul de Jos, comună rurală, districtul Rădăuţi, aşezată
pe malul drept al Sucevei, în faţa localităţilor Vicovul de Sus şi Bilca. Suprafaţa: 32,74 kmp; populaţia: 2.843 locuitori
români, de religie gr. or., şi câţiva germani. Este străbătută de drumul principal Marginea-Ciudei, care se uneşte aci cu
drumul districtual ce vine de la Frătăuţul Vechi şi cu cel comunal, de la Putna; e staţie de drum de fier a liniei locale
Hadicfalva-Frasin (Storojineţ – n. n.). Are un oficiu telegrafo-poştal; o şcoală populară, cu 4 clase (deci, peste 120
şcolari – n. n.); o biserică parohială, cu hramul „Pogorârea Sfântului Duh”; o casă de economie şi o casă de lectură
românească. Această comună este menţionată, pentru prima dată, în 1458. Ştefan cel Mare a obţinut-o, printr-un act de
schimb, de la Mitropolia din Suceava, şi a dăruit-o, prin hrisovul din 20 Septembrie 1472 (1479 – n. n.), mănăstirii Putna,
în posesia căreia se găsea şi la 1776, când era unită cu satul Voitinel. Populaţia, formată din locuitori originari şi din
colonişti transilvăneni, veniţi mai târziu, se ocupă cu agricultura şi cu prăsila de vite. Comuna posedă 813 hectare
pământ arabil, 856 hectare fânaţuri, 27 hectare grădini, 581 hectare imaşuri, 1.629 hectare păduri. Se găsesc 170 cai,
1.225 vite cornute, 650 de oi, 715 porci şi 158 stupi. Vicovul de Jos, moşie, atenenţă a moşiei cu administraţie particulară
Vicovul de Sus, districtul Rădăuţi. Are 5 case şi 23 locuitori, socotind şi pe acei din târla Slatina”8.
1912: Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura
nemeritată a lui Mattias Friedwagner 9, în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la vicovanii Gheorghi
CRĂCIUN şi Gheorghi ŞORODOC (13 ani în 1912), Domnica BURCIU (16 ani în 1912), Zenovia CHIFAN (53 ani în 1912),
Aglaia MOTRESCU (19 ani în 1912), Ana SCHIPOR (16 ani în 1912) şi Adolfina ŞEX (învăţătoare, 43 ani în 1912), dar şi de
la Glicheria a lui Ioan SCHERCIUC (37 ani în 1909) din Voitinel.

7
Deşteptarea, Nr. 14, Anul VII, Cernăuţi 15/27 iulie 1899, pp. 1, 2
8
Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, pp. 237, 238.
9
MATTHIAS FRIEDWAGNER, Rumanische Volkslieder aus der Bukowina, Konrad Triltsch Verlag Wurzburg, 1940.
 1914: Presa română filo-austriacă începu să difuzeze ştiri despre „barbariile ruseşti”, săvârşite în Bucovina, dar
acestea erau combătute, pe bună dreptate, chiar şi de unii dintre iredentiştii bucovineni: „Oraşul Storojineţ a fost ocupat
de armata rusă, sâmbătă, 12 septembrie 1914… La Cuciurmare, care e cam la 70 km de Iţcani, nu e nici un proprietar
Flondor, ale cărui magazii de cereale să fi fost incendiate, iar familiei Flondor din Storojineţ, Ropcea, Comăneşti,
Slobozia, Rogojeşti şi Vicov nu i s-a distrus nici o arie de incendiu. / Dr. Emilian Şluşanschi / Avocat în Storijineţ” 10. /
„Luptele în Bucovina. Vicovu de Jos. După o defensivă eroică de cinci săptămâni, după cum s-a comunicat şi oficial, am
evacuat oraşul Cernăuţi, deoarece pe malul de dincolo al Prutului s-au ivit forţe foarte considerabile duşmane.
Comandamentul nostru a ordonat trupelor noastre a se retrage pe teren corespunzător, nu cumva oraşul să sufere din
cauza luptelor. În zilele din urmă, ruşii încontinuu au tras focuri, care au continuat şi după retragerea trupelor noastre,
deoarece ruşii, de bună seamă, n-aveau cunoştinţă de schimbarea situaţiei”11. 1916: Colecta pentru cei amputaţi şi
orfanii celor căzuţi în luptă a beneficiat şi de obolul geniştilor Munteanu Vasile şi Boca Gheorghe, din Vicovul de Jos,
mobilizaţi în Arbeiter Abtig I/41, şi care au dăruit câte 2 coroane12.
1914-1918: Obolul de sânge pentru Bucovina a fost depus de „Fruntaşul George Hrihor, Vicovu de Jos,
Regimentul 22, rănit”13; „Fruntaşul Dionisie Burla, Vicovu de Jos, Regimentul 22 Infanterie, rănit; Infanteristul
Constantin Burla, Vicovu de Jos, Regimentul 22 Infanterie, rănit; Infanteristul Ion Chifan, Vicovu de Jos, Regimentul 22
Infanterie, rănit; Infanteristul Vasile Pleşca, Vicovu de Jos, Regimentul22, rănit”14; „Infanteristul George Todosi, Vicovu
de Jos, Reg. 41, rănit”15; „Rezervistul Ignat Danilă, Vicovu de Jos, Regimentul 22, prizonier” 16; „Fruntaşul Titus
Cuciurean, Vicovu de Jos, Regimentul 22, rănit; Infanteristul Ilie Georgescu, Vicovu de Jos, Regimentul 22, rănit”17;
„Victor a lui Nichita Todosi, din Vicovul de Jos, care a participat la război şi să fi murit, ca prizonier în Rusia, după cum
afirmă martorii. Fiind deci probabilă prezumţiunea legală a morţii, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Paraschiva a lui
Victor Todosi, procedura pentru declararea morţii celui dispărut; Precop a lui Todor Chifan, din Vicovul de Jos, a
participat la război şi e dispărut din anul 1914, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabilă prezumţiunea legală a
morţii, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Ileana a lui Precop Chifan, procedura pentru declararea morţii celui
dispărut”18; „Anton Prelipcean, din Vicovu de Jos, a participat la război şi ar fi murit ca prizonier în Italia, după cum
afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Maria a lui Anton Prelipcean,
procedura pentru declararea morţii celui dispărut”19.

10
Ruşii la Storojineţ, „Adevărul” din 22 septembrie 1914
11
Românul, IV, nr. 254, 18 noiembrie v. / 1 decembrie n. 1914, p. 2
12
Românul, Nr. 25, Anul VI, joi 17/4 februarie 1916, p. 5
13
Viaţa Nouă, IV, nr. 157 – Supliment, din 8 iulie n. 1915
14
Viaţa Nouă, IV, nr. 158 – Supliment, din 25 iulie n. 1915
15
Viaţa Nouă, IV, nr. 174 din 7 februarie n. 1916, p. 2
16
Viaţa Nouă, IV, nr. 175 din 5 martie n. 1916, p. 4
17
Viaţa Nouă, IV, nr. 182, 4 iunie n. 1916, p. 8
18
Monitorul Bucovinei, Fascicula 17, Cernăuţi, 1 iunie nou 1921, pp. 220-224
19
Monitorul Bucovinei, Fascicula 1, Cernăuţi 13 ianuarie nou 1921, pp. 6-10
Horă la Vicovu de Jos în martie, 1917 – astăzi, clădirea aparține Școlii Gimnaziale Nr. 2 Vicovu de Jos, cătunul Remezău

24 decembrie 1917 sau ultimul Ajun al austriecilor la Vicovu de Jos - astăzi, clădirea aparține Școlii Gimnaziale Nr. 2
Vicovu de Jos, cătunul Remezău
 Coloană militară sanitară, la Vicovu de Jos, în vatra satului - 1917

Biserica Ortodoxă Pogorârea Sfântului Duh din vatra satului Vicovu de Jos, zidită la 1875 – 3 martie 1918
 Iarna la Vicovu de Jos, în 2 ianuarie 1918

Carte poștală de la 8 decembrie 1920

O dată cu instalarea stăpânirii austro-ungare, Vicovu de Jos a

fost denumit Unter Wikow.
 Carte poștală expediată franco în 1907, de la Radautz la
Unter Wikow. Ştampilele nu sunt rare, dar piesa este
curată şi bine întreţinută, făcând-o compatibilă cu un
potenţial exponat atât de istorie poştală, cât şi de
ştampilografie.

Unter Wikow pe harta austro-ungară

1920: „Deciziune de expropriere No. 281/20/3. Deciziunea Comisiunii agrare de ocol Rădăuţi, cu care s-a decis
exproprierea parţială a corpului dominical fasc. No. 313, Vicovul de Jos, din registrele fonciare pentru moşiile
bucovinene, în suprafaţă de 24 ha 71 a 56 mp, proprietatea Fondului bisericesc ort. or., în folosul „Fondului de pământ
bucovinean”, a devenit definitivă”20.
1922: Într-un ordin al Ministrului secretar de Stat la Departamentul Economiei Naţionale, referitor la crearea de
stocuri pentru CFR de către fabricile de cherestea din România, aflăm numele fabricilor din Bucovina 21 şi a proprietarilor
lor: Fabrica din Vicovul de Jos, jud. Rădăuţi, exploatarea dlui Gavril Coroamă, cu sediul în Vicovul de Jos, precum şi la
alte fabrici, cu care lucrează în participaţie dl Gavril Coroamă (Brodina şi Putna).
1922: Prin ordinul No. 322/22, referitor la „Mişcarea în învăţământul primar”, au fost făcute numirile în învăţământul
bucovinean, în baza concursurilor organizate de Consiliul şcolar al ţării – „a). în calitate de învăţători superiori: Teodosie
Moldovan la Vicovul de Jos – şcoala din centru”22.

1940: Tablou de cărţile de capacitate (atestate de meserie – n. n.) eliberate de Oficiul Rădăuţi, anulate de
minister prin decizia Nr. 66.017 din 1940” 23: Ţugui Aurel, rotar, domiciliat în Vicovul de Jos; Fusa Vasile, rotar, domiciliat
în Vicovul de Jos; Dudulescu Mihail zis Gavrilescu, fierar, domiciliat în Vicovul de Jos; Krükel Iohann, croitor, domiciliat
în Vicovul de Jos; Böhmer Ida, rufăreasă, domiciliată în Vicovul de Jos; Gavril Coroamă, morar, domiciliat în Vicovul de
Jos; Kunzelmann Emilia, croitoreasă, domiciliată în Vicovul de Jos; Haras Eduard Vecera, brutar, domiciliat în Vicovul de
Jos; Ursache Ioan, fierar, domiciliat în Vicovul de Jos.

1946: În dimineaţa zilei de luni, 8 iulie 1947, la Vicovul de Jos a fost ucis patriotul Vladimir Macoviciuc, cel care
organizase, din ordinul Marelui Stat Major al Armatei Române rezistenţa armată în munţii Bucovinei. Vladimir
Macoviciuc ştia, de la comandantul Legiunii de jandarmi Rădăuţi, maiorul Ioan D. Popescu, pe care îl luase prizonier, în 5
iunie 1945, că sovieticii ameninţau cu ocuparea sudului Bucovinei, dacă românii nu reuşeau să lichideze rezistenţa
20
Monitorul Bucovinei, Fascicula 17, Cernăuţi, 1 iunie nou 1921, pp. 213-216
21
Monitorul Oficial, Nr. 133, 11 iunie 1942, pp. 4872-4874
22
Monitorul Bucovinei, Fascicula 8, Cernăuţi 21 aprilie 1922, p. 41
23
Monitorul Oficial, Nr. 58, 10 martie 1941, pp. 1197-1208
armată din munţi, şi-atunci, pentru a-şi salva locurile natale, Vladimir Macoviciuc a organizat o ultimă petrecere, o
adevărată celebrare a morţii, căreia i s-a încredinţat, în zorii zilei de 8 iulie 1947, cu o tulburătoare împăcare cu sine 24.

*La 8 iulie 2021, asociația noastră, cu sediul în Vicovu de Jos, va edifica o troiță-monument comemorativ în memoria lui Vladimir
Macoveiciuc, chiar în locul unde acesta a fost ucis prin împușcare din turnul clopotniței bisericii din vatra satului, în zorii zilei de 8
iulie 1947.

https://arboroasa.org/2020/06/19/troita-pentru-vladimir-macoveiciuc/

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat
sub Nr. 264.182 din 1947, următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate
în dreptul fiecăruia: Enceanu Olga, de la Vicovu de Sus, Est, la Vicovu de Jos, Centru; Cârstea Eleonora, de la Vicovu de
Jos, Centru, la Gălăneşti”. „Tudose George, de la Vicovul de Jos, Centru, la Rădăuţi, Şc. pr. mixtă, p. XI, cel mai mare gr.;
Spânu Ilie, de la Vicovul de Jos, Remezău, la Rădăuţi, Şc. nr. 1 mixtî, p. XII, cel mai vechi în grad, copii şcolari, teren; Rusu
Ana, de la Rădeşti-Arad, la Vicovul de Jos, Centru, post V, apropiere de soţ, învăţător”25.

1948: „Tablou de întreprinderile naţionalizate trecute în administrarea comunelor, potrivit dispoziţiunilor art. 1,
aliniatul penultim, din legea N. 119 din 1948, şi pentru care urmează să se ia deciziuni în cauză de către Preşedinţia
Consiliului de Ministri: Moara fostă proprietate a lui Coroamă Gavril din comuna Vicovul de Jos” . / 1948: „Se înfiinţează,
pe data publicării prezentei deciziuni în Monitorul Oficial, Centrala Industrială a Lemnului… Fac parte din Centrala
Industriei Lemnului, următoarele întreprinderi industriale: „Gavril Coroamă”, cu sediul în Vicovul de Jos” – fabrica de
cherestea a funcționat până în anul 1995 la Vicovu de Jos, unde lucrau în trei schimburi sute de localnici; astăzi, nu mai
există nimic care să amintească de existența acesteia.

1958: Este executat prin împușcare, la Penitenciarul Botoșani, Vasile Motrescu, fiu al satului Vicovu de Jos -
ultimul partizan al Rezistenței armate anticomuniste din Bucovina și singurul care a ţinut un jurnal în perioada
pribegiei: "Da, stau prigonit de frații mei trădători, care și-au vândut țara și sufletele lor dracilor din Rusia, pe un kg de
zahăr și un litru de ulei și au dus țara în suferință, căci acum simte și pruncul din fașă că trăiește în <<raiul>> bolșevic..."

Conform biografiei publicate de Theodor Bărbulescu şi Liviu Ţăranu, doi cercetători CNSAS, în „Mişcarea armată
de rezistenţă anticomunistă din România. 1944-1962“, Vasile Motrescu s-a născut la 11 octombrie 1920 în comuna
Vicovu de Jos, judeţul Suceava, într-o familie de ţărani simpli. Vasile Motrescu a absolvit 6 clase primare şi, până la
începutul celui de-al Doilea Război Mondial, s-a îndeletnicit cu agricultura.

Începând cu primăvara anului 1944 a intrat în componenţa primelor grupuri de partizani antisovietici – fosta
grupare Macoveiciuc – aflate sub protecţia Comandamentului româno-german din Câmpulung Moldovenesc şi instruite
în şcoala din comuna Sadova.

În toamna anului 1944 este nevoit datorită acestei activităţi să se ascundă de teama trupelor sovietice. Revine
apoi în localitatea sa de baştină unde îşi întemeiază o familie şi are doi copii. În primăvara anului 1949 află că este
urmărit de Securitate pentru acţiunile sale antisovietice din vara anului 1944 şi se refugiază din nou în pădurile din zona
Rădăuţi.

A făcut parte apoi din grupul Constantin Cenuşă, care luptase şi împotriva sovieticilor. Vasile Motrescu şi
Constantin Cenuşă au fost condamnaţi în contumacie de către Tribunalul Militar Iaşi la un total de 31 ani de închisoare
datorită „activităţii desfăşurate în spatele trupelor sovietice în primăvara anului 1944”

În urma promisiunilor Securităţii s-a predat de bunăvoie şi este lăsat în libertate de către autorităţi în speranţa
că îl vor putea prinde astfel şi pe Constantin Cenuşă ceea ce s-a şi întâmplat ulterior. Vasile Motrescu a fost utilizat ca
element acoperit infiltrat în grupul condus de Ioan Gavrilă-Ogoranu, care acţiona în Munţii Făgăraş, având misiunea de
furniza informaţii referitoare la locul unde se afla această grupare şi de a crea condiţiile necesare capturării membrilor
acesteia, însă acesta a demascat planurile Securității, salvându-i viața lui Ogoranu.
24
IOAN D. POPESCU, Dosarele suferinţei, Suceava 1999, p. 165-169
25
Monitorul Oficial, Nr. 135, 17 iunie 1947, p. 4911
 În perioada cât a fost fugar (1944-1958) s-au pronunţat trei sentinţe de condamnare a sa: pentru tâlhărie,
agitaţie publică şi port ilegal de armament. Trădat de către Toader Şfichi a lui Ilie a Măţului, la mijlocul lunii ianuarie
1958 este arestat de către organele Securităţii, într-una din nopţile în care se ascundea la una din gazdele sale din anii
1955-1958: Gavril şi Valeria Şfichi din Gălăneşti.

Aceste gazde, pe lângă faptul că i-au oferit adăpost, i-au furnizat şi hârtie sau rechizite de scris necesare pentru
redactarea propriului jurnal. Este încarcerat la Penitenciarul Botoşani, este anchetat, dar nu mai este judecat fiind
considerată valabilă sentinţa din 1956 prin care era condamnat la moarte. I se respinge recursul şi cererea de graţiere.

Execuţia a avut loc la Botoşani la 29 iulie 1958.

*La 29 iulie 2020, la inițiativa asociației noastre, au răsunat pentru prima oară clopotele bisericii din vatra
satului, la ora la care V.M. a fost executat și tot pentru prima oară s-a organizat un parastas pentru pomenirea sa. De
asemenea, am organizat un simpozion memorial, la care am invitat istorici și cercetători de prestigiu. Editura asociației
noastre a publicat în 2020 și o carte dedicată memoriei acestui om iar în viitorul apropiat intenționăm să relocăm și să
restaurăm ( în vederea transferului în circuitul public) ultima casă care a aparținut familiei sale, hăituită și umilită ani de
zile.

https://arboroasa.org/2020/05/09/complexul-memorial-vasile-motrescu-vicovu-de-jos/

2. Zona etnografică din care face parte localitatea

Denumire: Zona etnografică Rădăuți, Valea Superioară a Sucevei
Caracteristici generale:
În contextul etnografic al județului Suceava, Valea Sucevei se prezintă diferit, fiind împă rțită în trei
sectoare: unul superior, prin Obcine, pâ nă la Straja, unul mijlociu, pâ nă la Milișă uți și unul inferior, pâ nă la vă rsarea
în Siret, la Liteni. Dispunerea satelor care formează această zonă etnofolclorică distinctă a județului are, din punct
de vedere geografic, un caracter de culoar datorită dimensiunilor mari ale luncii și teraselor.
Din punct de vedere etnografic, salba de sate care configurează Valea Superioară a Sucevei se distinge
printre celelalte zone ale județului Suceava la nivelul graiului local, al coloristicii unor obiecte de vestimentație
tradițională (catrința cu bata roșu-foc, purtată în special de fetele necă să torite, catrința cu bata mohorâ tă ,
încadrată de două dungi colorate, purtată cu predilecție de femeile că să torite, tră istuța cu bata roșu-foc sau cu bata
grie sunt specifice și se țes doar în aceste sate, dominanța tonurilor sobre și a modelelor geometrice în
ornamentația cămă șilor, bordura din prim negru de miel, holița cu model floral în tonuri sobre (culori bă trâ nești)
sau modele geometrice, în cazul bondițelor– în satele imediat urmă toare, care configurează bazinul mijlociu al
râ ului Suceava, predomină bundițele cu prim griu și holița cu modele florale în tonuri stridente și combinații
neobișnuite de culori), graiul prezintă diferențe, casele tradiționale au acoperișurile mai joase, râ nduiala
evenimentelor fundamentale din viața omului comportă o altă ordine în succesiunea derulă rii ceremonialului etc.
Ocupații
Cojocăritul, o meserie, dar şi o artă , a fost transmis din generaţie în generaţie de meşteri din toate bazine
etnografice. Motivele decorative care împodobesc cojoacele, constâ nd în elemente vegetale stilizate, sunt desenate
cu mâ na liberă de că tre meşter, dar cusute mai ales de nevasta sa sau femei mai pricepute din sat. Gama cromatică
constă din tonuri de roşu, galben, galben, verde, albastru, cafeniu. Dacă mai demult motivele ornamentale erau
cusute direct pe pielea cojocului, în zilele noastre acestea sunt brodate numai pe „holiţe” care, pe lâ ngă funcţia
practică de a întă ri cusă turile de asamblare, au şi un rol decorativ. La Fră tă uţi, Horodnic, Arbore şi Marginea, gama
cromatică este formată din nuanţe deschise, în timp ce la Vicov tonurile folosite sunt cele închise de verde şi roşu
întunecat (roșu mohorâ t în limbaj local), negru şi cafeniu.
În portul popular actual, cea mai mare ră spâ ndire o au pieptarele şi
bondiţele. Dacă piesele vechi aveau ca singură modalitate de ornamentare blana
neagră de miel care garnisea marginile, după primul ră zboi mondial, pieptarele
au cunoscut o permanentă îmbogă ţire ornamentală şi coloristică . Piesa cea mai
reprezentativă din portul popular tradiţional, de o valoare artistică deosebită o
reprezintă cheptarul cu brâu şi poale. Alte piese de cojocă rit ce reprezintă
creaţie artistică sunt pieptarul înfundat din bazinul Vicov, cojocul cu mâneci,
scurt până în talie, ornamentat cu „prim negru”sau elemente florale. Cojocul
bogat ornamentat, este una din cele mai costisitoare piese de port popular şi
astă zi se doreşte să fie o podoabă purtată la evenimentele importante din viaţa
omului şi a satului.
 O altă piesă importantă din portul popular care generează şi o
ocupaţie tradiţională pentru zona etnografică Ră dă uţi o reprezintă
sumanul.
Ca şi cojocă ritul, sumănitul este un meşteşug vechi,
menţionat de documentele istorice, începând cu secolul al XV-lea,
care prezintă informaţii despre unelte prelucrătoare de lână,
pive de bătut „sumani”şi meşteri care confecţionau haine din
sumani. Sumanul din această zonă este de o mare valoare
artistică şi în unele localităţi se mai poartă şi astăzi. Este
confecţionat din lâ nă de oaie, dată la piuă, lă sată în culoare naturală
sau vopsită în negru (cu culori naturale din scoarţe de copaci).
În zona Ră dă uţilor se purtau diferite sumane: sumanul scurt
din bazinul Straja, cel lung pâ nă mai jos de genunchi, sau sumanul cu
clini îndoiţi. În funcţie de destinaţia lor, sumanele purtate în zilele
obişnuite erau simple sau puţin ornamentate, iar cele ce se purtau la
evenimente deosebite, erau bogat împodobite. În comuna Putna spre
exemplu, sumanele purtate de miri erau albe şi ornamentate cu
şireturi negre de lâ nă , decorul apă râ nd mai pronunţat decâ t la
sumanele negre, datorită contrastului dintre fond şi ornamente.
Meşterii sumă nari confecţionau şi mantaua cu glugă, piesă autentică a portului popular. Aceasta era croită
din sumani de culoare neagră , albă sau brumă rie, lungă pâ nă la gleznă , cu clini laterali, purtată atâ t de femei câ t şi
de bă rbaţi. Gluga era partea cea mai ornamentată şi avea forma dreptunghiulară , prevă zută cu găici. Mantaua era
purtată la drumuri lungi, cu gluga lă sată pe spate câ nd era vreme bună şi cu ea ridicată în vreme rea.
Singurul sat din zonă unde nu s-a purtat manta, a fost Putna. Mantaua albă cu glugă împodobită cu sarad
negru, era purtată de miri la Vicov şi Horodnic. Astă zi mantalele au ieşit din uz, chiar dacă ele se mai pă strează la
Arbore, Marginea, Horodnic şi Fră tă uţi. Ele însă sunt expuse la muzeele etnografice din zonă şi reprezintă piese
autentice şi originale.
Prelucrarea lemnului reprezintă pentru populaţia zonei o meserie, dar şi o artă. Pă durile care ocupă o
mare întindere i-au ocrotit pe localnici de vitregiile naturii, de nă vă lirile cotropitorilor, dar le-au și oferit lemnul
atâ t de necesar construcţiei de locuinţe, pe care apoi le-au mobilat şi înzestrat cu obiecte necesare în gospodă rie.
Dialogul de milenii al omului cu lemnul a dus la cunoaşterea însuşirilor caracteristice ale acestei materii care
suportă metamorfoza impusă de spiritul inventiv al meşterilor cioplitori, înlesnind dezvoltarea unei remarcabile
arte a lemnului în zona Ră dă uţi. Cioplirea lemnului este deprinsă de fiecare din copilă rie, odată cu câ ntecul şi jocul
popular.
La început, prelucrarea lemnului a fost o îndeletnicire a tuturor locuitorilor unei colectivită ţi, cu timpul s-a
ajuns ca aceasta să fie practicată doar de meşteri. Despre istoricul prelucră rii lemnului în zona etnografică Ră dă uţi
aflăm de la istoricul Dimitrie Dan: „….cei mai mulţi să teni ştiu a despica draniţa. Mulţi pricep şi execută dulgheria…
şi bodnă ritul îl pricep şi fac nişte cofe, cofă eli, obroace pentru că meşi, poloboace pentru pepeni , castraveţi şi
curechi, ciubă raşe cu torţi înfrumuseţate cu flori făcute cu fierul fierbinte, berbinţi ş.a.”
O parte din modelele folosite în zona Rădăuților la blănit pereții exteriori ai caselor cu draniță
 Dacă arhitectura ţă ră nească din această zonă nu este foarte spectaculoasă, decoraţiunile mobilierului şi
obiectele din gospodă rie reprezintă o adevă rată artă . Mobilierul casei ţă ră neşti, lucrat cu barda, cuţitoaie, dalta,
face să vorbească cromatica şi căldura lemnului. Patina pe care o capă tă cu vremea conferă mobilierului ţă ră nesc
noi valenţe estetice sporindu-i frumuseţea şi încadrâ ndu-l ală turi de celelalte genuri ale artei populare.
Lada de zestre, nelipsită din peisajul locuinţei ţă ră neşti, este în zonă de două tipuri: lada ornamentată prin
crestare şi cea pictată . Elementul decorativ predominant al lă zilor ră dăuţene estre rozeta, redată în variate
compoziţii decorative ce ocupă o mare suprafaţă din ladă . Alte ori, pe lă zile de zestre apar motive ornamentale
specifice altor genuri ale artei populare ră dă uţene şi anume ceramice şi textile. Astfel imaginea antropomorfă este
redată sugestiv, prin cercuri concentrice și linii drepte, fiind puternic stilizată. Un bogat repertoriu ornamental îl
gă sim şi la masa –ladă, podişorul, colţarul, blidarul,poliţele, cuierul şi lingurarul-cutie, specific localită ţilor din
Bucovina. Prelucrarea artistică a lemnului încorporează o vastă experienţă colectivă transmisă şi îmbogă ţită de-a
lungul timpului, dezvă luindu-ne o concepţie stilistică unitară, continuatoare a unei civilizaţii stră vechi, ce este
specifică poporului româ n. Sculptura populară româ nească se înscrie în circuitul valorilor mondiale, pentru
acurateţea, originalitatea şi autenticitatea lucră rilor.
Ală turi de mă rturii ale culturii materiale, locuinţa
ţă ră nească constituie un izvor documentar preţios, care vine să
confirme varietatea formelor de manifestare a culturii şi
civilizaţiei populare bucovinene. Cercetarea arhitecturii populare
ţă ră neşti relevă atâ t existenţa unui fond comun, unitar, câ t şi a
unor particularită ţi ale zonei. Casa ţă ră nească este o adevă rată
capodoperă a mă iestriei meşterilor lemnului, care se încadrează
perfect în spaţiul local. În zona Ră dă uţi se pot întâ lni gospodă rii
construite din lemn, tră să turile specifice sunt strâ ns legate de
modul de viaţă al locuitorilor. Casele tradiţionale aveau tă lpile
din lemn de molid sau brad, cioplite în patru muchii, aşezate pe
lespezi de piatră în formă neregulată. Pereţii erau construiţi din
bâ rne orizontale de brad sau stejar, rotund tă iate, sau cioplite în
patru muchii. În unele sate precum Straja, Fră tă uţi, Horodnic, se
mai pă strează locuinţe pe sistemul de „cheotori”, diferenţiat în
„cheotoarea” rotundă şi dreaptă după modelul în care se face
îmbinarea între bâ rne rotunde sau grinzi cu patru feţe rotunde.
Acoperişul, ce dă arhitecturii populare din zona etnografică a
Ră dă uţilor un aspect particular, era cel în patru ape, sau în
„table”, format dintr-un schelet din lemn, deasupra că ruia se
monta acoperişul propriu-zis acoperit cu şindrilă . Capetele
că priorilor se prelungeau peste cunună , lă rgind streaşina şi protejâ nd tă lpile de apele pluviale.
Caracteristica arhitecturală a caselor ră dă uţene, constă în proporţia acoperişului. În satele din zona de şes
acoperişul era de înă lţime medie, avea o coamă scurtă cu coif şi pană mică. În cea montană acoperişul avea o coamă
lungă cu o pantă mare pentru scurgere. Învelitoarea era din draniţă şi era fixată în cuie de lemn. Casa tradiţională
ră dă uţenă în vechime era alcă tuită din două încă peri numite tindă şi casă , construite cu orientarea ţinâ nd cont de
particularită ţile climaterice şi relief local. În Fră tă uţi, Arbore, Vicov, Horodnic şi Straja „tinda” era amplasată la vest
şi casa la est, cuptorul fiind construit la nord- vest. Acest tip de casă avea în faţă prispă . Locuinţa cu trei încă peri
avea la vest „că suţa”, la est „casa mare” iar între ele avea „tinda”cu cămară în spate şi un gang. Tradiţional pentru
acest tip de locuinţă îl constituie „prispa,” construită din pă mâ nt bă tut cu o formă simplă cu capetele înfundate cu
scâ ndură sau elemente de zidă rie. Pe prispele caselor bă trâ neşti se afla o laviţă aşezată pe chiotorile tă lpilor casei
specifice locuinţelor din Vicov şi Straja. De-a lungul prispei în partea de sus, sub streşină se fixa o pră jină de brad
denumită „drughina” ce se folosea la uscarea ţesă turilor. Acest element se întâ lneşte la locuinţele tradiţionale din
Vicovu de Jos şi Straja.
 Interiorul acestor „monumente” de arhitectură încă adă postește adevă rate comori ale artei tradiţionale,
ţesă turi şi scoarţe lucrate în gospodă rie la ră zboiul de ţesut. Interioarele caselor din Straja, Vicovu de Jos sau Bilca
sunt decorate cu ţesă turi ce îmbracă pereţii laviţele, paturile, lada de zestre, grinda şi grindarul. Compoziţia
decorativă şi cromatică a acestora reflectă o concepţie stilistică originală de interpretare şi redare a frumosului,
definind stilul decorativ al interiorului locuinţei ţă ră neşti, din zona etnografică Ră dăuţi.
Ţ esă turile de interior au o dublă funcţie, practică şi decorativă . O pondere mare în cadrul gospodă riei o
constituie ţesă turile din in şi câ nepă, plante ce se cultivau pentru nevoile gospodă riei. Firele de câ nepă şi in erau
împletite cu cele de bumbac şi se foloseau la straiele de să rbă toare. Evoluţia ţesă turilor de la exemplarele primare
al că ror decor îl reprezentau simple vă rgi de culori alternative, pâ nă la cele cu o compoziţie decorativă complexă,
reliefează şi evoluţia tehnicilor de lucru, a gustului artistic, al îndemâ nă rii şi priceperii dobâ ndite din generaţie în
generaţie, cu alte cuvinte însă şi a vieţii sociale, creşterea necesită ţilor comunită ţii rurale pe mă sura îmbună tă ţirii
condiţiilor sale de viaţă .
 Ţesăturile specifice de interior sunt: ţolurile, lăicerele, pă retarele, scoarţele care îmbrăcau pereţii şi cele
ce acopereau lă zile de zestre, laviţele şi pă turile. „Prin modul de ornamentare bazat pe principiul desfă şură rii
nelimitate a compoziţiei decorative pe o singură axă sau pe două direcţii perpendicular, cu sau fă ră chenar ca şi
prin paleta cromatică formată din tonuri pastelate, calde de un mare rafinament, ţesă turile de lâ nă din zona
etnografică a Ră dă uţilor se înscriu ca realiză ri de o mare valoare artistică deosebită, ce se disting printr-o notă de
personalitate şi autenticitate, fiind adevă rate unicate ale tezaurului artei populare româ neşti.”
O valoare deosebită o au şi ştergarele, şervetele, batistele şi feţele de masă , ce reflectă în conţinutul tematic
al motivelor ornamentale o varietate de forme şi culori ce exprimă o anumită atitudine pentru frumos, dar şi o
concepţie de viaţă faţă de lume şi familie, ce vine din timpuri stră vechi.
Fotografii din arhiva personală
realizate pe teren în martie 2021

Cas-din-jios (camera pentru oaspeți)

 Un alt meşteşug cu titlu de artă îl constituie olă ritul, este reprezentat în zona etnografică Ră dăuţi de
ceramica neagră de Marginea şi de ceramica smă lţuită de Ră dăuţi şi Putna.
Ceramica neagră de Marginea a pă strat vestigiile de cultură materială din neolitic. Fragmentele ceramice
din diferite perioade istorice, descoperite în timpul să pă turilor arheologice au scos la iveală materiale care,
comparate cu cele de astă zi de etnografi, conduc la ideea de continuitate. Descoperită în cadrul culturii Horodiştea-
Folteşti, ceramica neagră a cunoscut în secolele XII-XV în nordul Moldovei, o puternică dezvoltare. Ceramica de
Marginea, astă zi este recunoscută la nivel mondial, datorită pă stră rii tehnicii de lucru prin arderea înă buşită şi
ornamentare prin lustruire cu piatra de râ u. Particularitate ceramicii negre de Marginea constă în tehnica de
ardere. După o ardere oxidantă , în timpul că reia vasele devin roşii, se introduc în foc lemne întregi de brad,
denumite „fă chii”, după care toate gurile de încă rcare şi descă rcare ale cuptorului se astupă cu cioburi de oale,
bă legar şi lut. Se produce astfel o ardere înă buşită , care durează aproximativ 10 ore şi în cadrul că reia dioxidul de
carbon se depune pe pereţii vasului, determinâ nd culoare neagră sau nuanţe ale acestea, de la cenuşiu la negru
intens, în funcţie de cantitatea de oxizi ferici şi substanţe feroase existente în componenţa lutului.
Ornamentarea se face în două moduri: impresiunea şi lustruirea. Impresiunea este o tehnică pur
decorativă , iar lustruirea asigură impermeabilitatea şi lustruirea vasului. Unealta folosită pentru impresiune este
rotiţa care se aplică pe vasul crud şi cu ajutorul că reia se realizează un decor constâ nd din linii frâ nte sau un şir de
romburi, denumit „zimţ”. Lustruirea se realizează cu o piatră de râ u cu care se înscrie pe suprafaţa vasului un decor
alcă tuit din linii frâ nte şi spirale într-o mare varietate stilistică . Forma vaselor şi decorul care este subordonat
formei reprezintă autenticitatea ceramicii negre de Marginea. Ceramiştii din Marginea au poposit şi în bazinul
Pă ltinoasa şi au confecţionat ceramica roşie smălţuită care pă strează în mare mă sură formele tradiţionale ale
ceramicii negre.
Ceramica neagră de Marginea se produce şi astă zi, pă strâ ndu-şi autenticitatea şi valoarea artistică,
datoritei familiei Magopă ţ care a reuşit să pă streze şi să transmită generaţilor viitoare acest meşteşug şi artă
populară deopotrivă . În domeniul ceramicii populare s-au produs schimbă ri de tehnică de lucru odată cu
descoperirea smalţului plumbifer, transparent, sau al celui opac şi colorat, care asigură vaselor o perfectă
impermeabilitate, dar şi o sporită valoare artistică . Vestigiile arheologice de la Putna au scos la iveală fragmente
ceramice din secolele XIV-XVI care au fost lucrate în tehnica smălţuirii, avâ nd la bază o gamă cromatică alcă tuită
din tonuri de verde, cafeniu, galben şi o ornamentică în relief, compusă din motive geometrice zoomorfe.
Ceramica smălţuită de Rădăuţi este atestată din vremea lui Alexandru cel Bun. Astă zi tradiţia este
continuată din tată în fiu de familia meşterilor Colibaba. Prin lucră rile lor creatorii au reuşit să dea o nouă
interpretare motivelor vechi, fie că este vorba de motive stilizate de cele geometrice, zoomorfe, avimorfe sau de
motive antromorfe. În organizarea tradiţională a interiorului, locuinţei ţă ră neşti ceramica ocupă un loc important
ală turi de ţesă turi care îmbracă pereţii sau mobilierul, ceea ce face ca locuinţa să fie una caldă , intimă şi primitoare.
Ceramica face parte din viaţa omului şi prin ea, istoria neamului româ nesc a putut fi cunoscută din neolitic pâ nă în
perioada modernă constituind dovezi incontestabile ale permanenţei noastre pe acest pă mâ nt.
Arta încondeierii ouălor în zona etnografică Ră dăuţi, s-a pă strat pâ nă în ziua de astă zi datorită
permanenţei meşteriilor populari. Această artă s-a nă scut datorită unei experienţe practice, a îndemâ nă rii
dobâ ndite de-a lungul timpului, necesitâ nd pricepere, talent, ră bdare şi fantezie. În zona Ră dăuţi tehnica
încondeieri ouă lor se realizează cu „chişiţa”(o unealtă rudimentară ). Distribuirea cerii se face în aşa fel încâ t să fie
apă rate pă rţile care nu trebuie atinse de culoare. Desenul odată trasat, oul este introdus pe râ nd, de fiecare dată
într-o altă baie de culoare, crusta de ceară fiind adă ugată sau înlă turată după cum o cere modelul.
Ornamentaţia predominantă este cea geometrică : romburi, triunghiuri, zigzaguri, linii drepte, punctate,
întrerupte, curbe şi frâ nte. Cele mai ră spâ ndite motive ornamentale sunt crucea şi steaua, a că ror simbolistică este
una religioasă . Dintre elementele fitomorfe, foarte adesea se întâ lnesc frunza de stejar, bradul, floarea de măceş,
ochiul boului, iar dintre motivele zoomorfe apar frecvent, în variate combinaţii, coarnele cerbului, peştele. Unele
dintre aceste motive cum ar fi bradul şi coarnele berbecului, apar şi în alte domenii ale artei populare ră dă uţene,
îndeosebi pe piesele textile care împodobesc interiorul locuinţei ţă ră neşti.
Segmentarea oului în mai multe compartimente egale, prin trasarea aşa-numitelor „brâ uri” pe verticală şi
orizontală , permite distribuirea elementelor decorative care se repetă simetric, alternat şi ritmic în fiecare registru.
Pe acelaşi ou apar deseori alte elemente geometrice sau fitomorfe. Alteori, se renunţă la divizarea oului în mai
multe registre şi se creează o combinaţie continuă, neîntreruptă , realizâ ndu-se o perfectă concordanţă între forma
ovoidală a obiectului şi compoziţia decorativ-ornamentală între culori. În ceea ce priveşte gama cromatică,
predomină culorile de roşu în diferite nuanţe, maroul, galbenul, portocaliul, negrul, verdele şi albastru. Modul cum
sunt dispuse motivele şi combinaţiile cromatice demonstrează măiestria şi simţul artistic al meşterului popular
care de multe ori este un artist.
Portul popular, o adevă rată frescă vie a spiritualită ţii
poporului româ n, reprezintă o zestre de tezaur româ nesc.
Femeile din satele ră dă uţene poartă cămaşă cu motive decorative
cu tonuri cromatice specifice vâ rstei, din pâ nză de in ţesută în
două iţe pentru zilele de să rbă toare, şi pentru zilele de lucru din
pâ nză de câ nepă ( fuior şi câlţi). Se întâ lnesc aici două tipuri
fundamentale ale cămă şii femeieşti: tipul carpatic, la care gura
piesei se formează prin adunarea în creţuri a întregii lă ţimi a
stanilor şi a pă rţii superioare a mâ necilor, şi tipul de cămaşă
bătrânească denumit „cămeşoi”, confecţionată dintr-o singură
bucată de pâ nză care formează piepţii şi spatele şi la care
mâ necile sunt prinse din umă r. Altiţa, compusă din elemente
decorative dispuse în râ nduri orizontale, paralele, într-o singură
culoare, negru, sau realizate cu mai multe culori, se croia iniţial
separat de restul mâ necii, fiind urmată întotdeauna de spaţiul
ornamental care menţine echilibrul, denumit sugestiv
„încreţială.”

Dintre piesele de costum care îmbracă corpul de la talie în

jos, aşa numita „piesă cheie” în determinarea tipologică a
portului popular, zonei etnografice a Rădăuţilor îi este
specifică fota sau în termeni locali catrinţa, prigitoarea.
Aceasta este o bucată de pâ nză dreptunghiulară care se înfă şoară
strâ ns în jurul corpului şi este ţesută din lâ nă în patru iţe. Catrinţa variază sub aspectul formei, al elementelor
decorative de la un sat la altul: „curcubeie” în Arbore, „curpene” în
Vicovu de Jos şi Straja, „şiră turi” la Putna, „brâ ieţe” la Costişa şi
Fră tă uţii Vechi. În dreptul taliei catrinţele sunt susţinute cu „bete”
înguste de lâ nă , în două iţe cu diferite ornamente. Gama cromatica a
acestor piese este bogată de la tonuri de roşu, alb, negru, verde la
albastru şi galben
Podoabele completau în chip armonios ansamblul costumului
popular, şi pentru cap ţesăturile se numesc „pânzătură la Bilca,
Straja, Putna, Vicovu de Jos, Bivolarii şi „miniştergură” la Arbore,
Volovă ţ, Horodnic de Jos şi de Sus, Costişa Fră tă uţii Vechi, Voitinel,
Marginea. Compoziţiile
ornamentale ale acestora erau
romburi şi zigzaguri, care ocupau
centrul ţesă turii, iar spre capete
aveau motive vegetale stilizate.
Specific zonei etnografice Ră dă uţi
erau şi mă rgelele negre, numite în termeni locali „cruciţi,”confecţionate din petale de trandafir ornamental. Fetele
şi nevestele tinere purtau mă rgele colorate din sticlă sau piatră , denumite „hurmuz” sau „curele.”
Încălţă mintea specifică portului femeiesc este opinca, confecţionată din piele de porc, „îngurzite” în
treimea anterioară externă cu „gurgui.” La sfâ rşitul secolului al XIX-lea opincile se vopseau cu coajă de arin, în roşu
sau galben închis. Opincile erau legate de picior cu nojiţe din lâ nă albă . Acestea se purtau cu obele din pâ nză de in
sau câ nepă sau cu ciorapi din lâ nă albă , neagră şi roşie. La Vicovu de Jos şi Putna s-au purtat ciorapi din pă nură de
suman albă sau neagră denumiţi „ciucuri”. În zile de să rbă toare se purtau cizmele confecţionate din piele de viţel,
ornamentate în partea superioară cu elemente florale cu şnur din piele. Tot în aceste zile de să rbă toare se purtau şi
ghetele confecţionate de meşteri ciubotari.
Costumul popular bărbătesc din zona etnografică Ră dăuţi se caracterizează
printr-o structură simplă, printr-o ornamentaţie discretă , reţinută şi o gamă cromatică
armonioasă , dar sobră . Că maşa bă rbă tească tradiţională se caracterizează prin
simplitate şi rafinament. Ea este dreaptă , lungă pâ nă la genunchi. Cu guler îngust, drept,
pe lâ ngă gâ t, cu mâ nicile prinse din umă r, largi şi libere, este denumită „cămeşoi”.
Cămeşoiul era confecţionat din pâ nză de câ nepă, pentru zilele de lucru şi din pâ nză de in
sau bumbac pentru cele de să rbă toare. La aceasta se poartă gulerul îndoit, încheiat tot cu
„spă cmă ”, ornamentat cu gă urele şi ajur cu arnici. O variantă a acestui tip de că maşă de
să rbă toare este că maşa cu platcă în faţă şi spate, cu guler drept pe lâ nă , îndoit, cu
mâ necă liberă sau strâ nsă într-o bentiţă îngustă .
Iarna se purtau berneveci, denumiţi şi cioareci, confecţionaţi din pă nură albă sau
neagră dată la piuă , ţesuţi în patru iţe, strâ mţi pe picior şi încreţiţi de la gleznă spre
genunchi. Iţarii purtaţi în timpul verii se confecţionau din lâ nă toarsă subţire nedată la
piuă, ţesută în patru iţe sau din bă teală de stră mă tură şi urzeală de bumbac, în şapte iţe,
strâ mţi pe picior. Izmenele erau confecţionate din pâ nză de câ nepă pentru zile de lucru
şi din pâ nză de in sau bumbac pentru cele de să rbă toare.
Peste cămaşă se poartă cingă toarea din piele sau chimirul, confecţionat din piele tă bă cită , ornamentat cu
diferite elemente decorative obţinute prin presare. Unele chimire din piele erau cusute pe toată suprafaţa cu
mă rgele colorate, reprezentâ nd diferite motive decorative cu elemente vegetale. În zona etnografică Ră dăuţi se
poartă şi brâ ul din lâ nă tricolor sau cel denumit „chingă ”, de culoare roşu sau negru, cu vrâ ste de urzeală sau
ornamente la unul din capete cu alesă turi de mâ nă. În comuna Putna peste brâ u se purta o curea îngustă din piele,
numită „pasoc”.
Căciula este o piesă reprezentativă pentru zona Ră dă uţi. S-au purtat căciuli din blană de miel, numite
cuşme, prevă zute în pă rţile laterale cu urechi late şi lungi. Frecventă în zonă este şi căciula înaltă „ţurcănească”
al că rui model de aşezare pe cap varia de la un sat la altul, în funcţie de vâ rstă şi particularită ţile zonei. O altă piesă
este pă lă ria, ale că rei boruri dau o notă specifică .În toată zona se poartă pă lă riile cu „gang”, „şandrama” sau
„streaşină ”, rotunde, cu boruri mari întoarse în sus în care se ţinea tutunul, amnarul şi iasca. Bă trâ nii purtau pălă rii
simple, iar feciorii le împodobeau în zilele de să rbă toare cu 12 coţi de „ră teze” cu pană
de măză rean la Vicov de Jos, cu pană de „şarbă u” la Fră tă uţi şi cu pană de ră ţoi creţ, la
Costişa. Încă lţă mintea era compusă din opinci pentru zile de
lucru şi cizme sau ciubote pentru zilele de să rbă toare.
 Ca accesoriu nelipsit al portului este trăistuţa, care şi-a menţinut de-a lungul timpului funcţia
utilitară cât şi cea ornamentală, conferind costumului popular o notă pitorească. Tră istuţa este confecţionată
din lâ nă ţesută în patru iţe şi decorată cu vrâ ste alb şi negru, care prin întrepă trunderea firelor de urzeală şi
bă teală formează pă trate mai mari sau mai mici. În această simplitate şi sobrietate a decorului pata de culoare o
formează bariera. Aceasta este ţesută din lâ nă roşie sau neagră , bogat împodobită cu motive geometrice alese cu
mâ na, la ră zboiul de ţesut. În partea de jos tră istuţa este ornamentată cu canafi de culoarea barierei.

Tră istuța
cu bata
neagră și
catrința

(prijitoarea) cu bata mohorâ tă și vâ rste albastre, specifică în special că tunului Remezău din Vicovu de Jos
Tră istuța cu bata verde specifică satului Straja
3. Elemente de patrimoniu cultural material imobil din Vicovu de Jos
Primăria Vicovu de Jos – clădirea nouă, construită în 2016
Fostul sediu al primă riei, construit în perioada comunistă
Biserica Pogorârea Sfântului Duh
din vatra satului, parohia centru,
construită la 1875
Pictura interioară și catapeteasma bisericii au fost realizate de
pictorul Epaminonda Bucevschi, nă scut în anul 1843 în
localitatea Iacobeni din apropierea oraşului Vatra Dornei (astă zi
în judeţul Suceava), în familia preotului Dimitrie Bucevschi. De la
vâ rsta de 5 ani creşte în satul Ilişeşti al lui Simion Florea Marian, vecin cu Stupca lui Ciprian Porumbescu. A
absolvit studii de specialitate la Academia de Arte Plastice din Viena, în anul 1868, studiind cu profesorul Anselm
Feuerbach. Revenit în ţară , între anii 1867-1870, a pictat iconostasul Bisericii centrale din piatră din satul Straja,
iar în preajma anilor 1880 a pictat Biserica din Vicovu de Jos.
La 14 august 1871 a participat la Serbarea Națională de la Mă nă stirea Putna, organizată de Mihai Eminescu,
Ioan Slavici, A.D. Xenopol, Ciprian Porumbescu, membri ai Societă ții Academice Arboroasa de la Cernă uți și alți
tineri intelectuali ai vremii, la care au participat circa 3000 de româ ni din toate provinciile ţă rii. În faţa Mă nă stirii, a
fost executat după planurile sale "portic festiv", în care, se spune, puteau să încapă 1500 - 2000 de persoane.
În anul 1880 a zugră vit integral biserica Mă nă stirii Bogdana din Ră dăuţi. În anul 1883, la comanda
episcopului Melchisedec Ş tefă nescu al Romanului, pictorul Epaminonda Bucevschi a executat la Viena portretul lui
Ş tefan cel Mare, în mă rime naturală , inspirâ ndu-se din miniatura Tetraevanghelului de la Humor. Această lucrare a
fost expediată în februarie 1884 la Episcopia din Roman, iar în prezent este expusă la Muzeul de Istorie al
municipiului Roman.
De asemenea, a pictat portretele în mă rime naturală ale mitropoliţilor Bucovinei: Teofil Bendella (1874-
1875) şi Teoctist Blajevici (1877-1891), aflate în "Salonul roşu" al Reşedinţei Mitropolitane din Cernă uţi-astă zi
Universitatea de Stat Yurii Fedkovici.
A încetat din viaţă în anul 1891.
 Operele lui Epaminonda Bucevschi se află în Muzeul Naţional de Artă din Bucureşti, în Muzeul de Artă
Bucovineană din Suceava şi în diferite colecţii de artă din Româ nia. În prezent, o stradă și o școală din municipiul
Suceava îi poartă numele.

Biserica
veche de
lemn din
satul

Bahrinești, nordul Bucovinei (astăzi Ucraina), dăruită de

satul Vicovu de Jos la 1870, pentru a edifica pe vatra acesteia biserica din centrul satului, în 1875
 O zi de sărbătoare în Parohia Pogorârea Sfântului Duh – centru din Vicovu de Jos (2018)
Cu binecuvâ ntarea şi în prezenţa Înaltpreasfinţitului Pă rinte Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi
Ră dă uţilor, ziua de 2 octombrie 2018 a însemnat pentru creştinii din Parohia „Pogorâ rea Sfâ ntului Duh” - Vicovu
de Jos o zi de să rbă toare a comunită ţii. Preotul paroh Vasile Popescu a să rbă torit şi împlinirea a 42 de ani de
preoţie, din care 40 de ani i-a petrecut slujind la altarul bisericii vicovene.
Biserica Adormirea Maicii Domnului, cătunul Remezău – zidită în anul 2000

Vedere înspre Biserica din cătunul Remezău și Dealul de la Huzurica

Biserica Sfinții Împărați Constantin și Elena, cătunul Câmp
Mânăstirea Maica Domnului Grabnic Ascultătoare, ridicată în 2019 de săteni - Dealul Leahului, cătun
Caliuha
Troița Sfintei Fecioare Maria, din centrul satului Vicovu de Jos
În mai toate ră scrucile din satele sau tâ rgurile din această parte a lumii, un semn de bun venit și de
drum bun trebuie să fie o troiță . Iisus pe cruce, Maica Domnului cu Pruncul, un sfâ nt dintre cei mari ori dintre cei
mai mici dar la fel de buni povă țuitori, doar o cruce simplă fă ră multe podoabe, îndeamnă călă torul: Mergi cu
Dumnezeu!
Intersecția din mijlocul satului –
comuna Vicovu de Jos a fost mereu
una dintre cele mai importante de la
Nord de Ră dăuți. I se spunea, în anii
dinainte dar și acum ”Crucile
drumurilor”. Fiindcă drumul ce vine
de la Ră dă uți se întâ lnește cu cel care
vine dinspre Marginea – Voitinel și
pleacă mai departe prin Vicovul de Jos
spre Vicovu de Sus, Brodina, Nisipitu,
Ulma iar la câ țiva kilometri pe stâ nga,
înainte de podul cel mare peste râ ul
Suceava, la Corn, înspre Putna. Iar
drept înainte pleacă la deal drumul
Remezăului, prin Vatra Satului pâ nă
sus spre pă dure. Aceste principale artere ale Vicovului de Jos alimentează la râ ndul lor, continuâ nd cu metafora,
vase sanguine ale comunită ții, mai mari și mai mici, ulițe, ulicioare, că ră ri ori că ră rușe care ajung la cea din urmă
că suță a unui vicovean.

Școala Gimnazială Ioan Vicoveanu (Școala nr. 1 -

centru)
Școala Gimnazială Nr. 2 din cătunul Remezău
 Corul Ș colii nr. 2 Remeză u

La horă în 1917
Arhitectura vernaculară
 Casa
Vicovu
de Jos la
Muzeul Satului Bucovinean
Casa bunicilor de pe Remezău
4. Elemente de patrimoniu natural
Trovanții de la Remezău
 Dealul Slatinii și izvoarele cu apă sărată

Dealul Slatinii, iarna și primăvara

Gura Slatinii – săteni mergând cu sania după slatină Fântână cu apă sărată, pe deal
Dealul Leahului – loc al legendelor istorice, cătunul Caliuha

Situl arheologic Slatina Voitinel – Poiana Slatinei, Vicovu de Jos-Voitinel în Repertoriul Arheologic Național
Cod RAN 148907.01
Categorie: locuire civilă / Tip: aşezare
Descoperiri în cadrul sitului:
Categorie Tip Epoca (Datare) Cultura/ Faza culturală
Locuire Neolitic timpuriu Starčevo - Criş
Locuire Eneolitic Cucuteni
Locuire Epoca bronzului tâ rziu Noua
5. Elemente vii de patrimoniu cultural imaterial din Vicovu de Jos
Focul de Sfântul Gheorghe

Brazdă verde, creangă de salcie și floare de calce pe stâlpii porților și pe ogoare, așezate în ajun de Sfântul Gheorghe
Ramuri de tei la porți, sub streașină și deasupra ușilor la Rusalii

Practica aceasta de punere a ramurilor la porți în ziua de Duminica Mare (care coincide și cu hramul satului și al
primei biserici zidite în sat – Pogorârea Sfântului Duh) nu are nici un suport biblic. Unii teologi susțin că această practică
a intrat în viața creștinilor ca și un simbol al limbilor de foc care s-au pogorât peste ucenici în ziua Cincizecimii, când au
fost botezați cu Duhul Sfânt. Însă cei mai mulți săteni nu au nici o idee despre aceasta - fiind întrebați cu privire la
ramurile care le aduc cu ei de la biserică și pe care le pun la porți, la streașinile caselor, deasupra ușilor, spun că au
credință că aceste ramuri le vor aduce sănătate și prosperitate în gospodărie.

Obiceiuri de nuntă - secvențe de la o nuntă din Vicovu de Jos, 2019

fotografii
din arhiva personală a
miresei Liliana
Ursachi

Costumele
mirilor sunt specifice
zonei, remarcând
prijitoarea (catrința)
de mireasă, țesută cu
fir argintiu și auriu și
bata roșie, cămășile
specifice de mire și
de mireasă cusute cu
fire albe și puțin
galben pal -
caracteristice zonei,
bondițele cu holiță cusută în culori bătrânești, chimirul de mire – cusut cu mărgele albe și negre, năframa,
pumnarași/mânicuțe/mânicari- piesă a portului bărbătesc de sărbătoare.
Iertăciunea
Hulpea
Hramul satului – Strânsura de Rusalii (denumirea veche) sau Zilele Vicovului (denumirea modernă)
 Fete la Strânsura de Rusalii – 1980 (dreapta, Elena Calancea, 18 ani)

NUNTA DE AUR - Sărbătoarea anuală a cuplurilor care au împlinit 50 de ani de căsătorie, celebrată la hram
 Într-o atmosferă cu adevărat festivă, an de an, la hramul satului, sărbătoriții în straie de sărbătoare -unii însoțiți
de copii, nepoți și strănepoți sunt întâmpinați de personalul Primăriei și de cei trei preoți ai satului, care le pun flori în
piept reconstituind atmosfera nunților de altădată.

Obiceiuri de Ajunul Anului Nou – Malanca lui Ștefan cel Mare (2019)
Malanca lui Ștefan cel Mare în 1940