Complementul direct

Complementul direct este partea secundară de propoziție care determină un verb și

arată, de obicei, obiectul asupra căruia acționează autorul unei fapte. Pot avea complemente
directe doar verbele care permit trecerea de la forma activă la forma pasivă. Complementul
direct răspunde la întrebările pe cine?, ce?.
Părțile de vorbire cu funcția de complement direct stau în cazul acuzativ și pot fi însoțite
sau nu de prepoziția pe.
Termeni regenți:
a) Verb la o formă verbală personală: Citesc o carte.
b) Locuțiune verbală: Are în vedere problema.
c) Verb la forme verbale nepersonale (gerunziu, infinitiv, supin)
Văzând-o pe stradă, a salutat-o.
Dorea a-i da un cadou, însă nu știa ce.
Mi-e greu de înțeles situația.
d) Interjecție predicativă: Poftim cărțile!

Complementul direct se poate exprima prin:

 Substantiv: Aștept autobuzul.
 Locuțiune substantivală: Băiatul are multe păreri de rău.
 Pronume: Îl aștept pe el.
 Numeral: Îi aștept pe doi dintre ei.
 Forme verbale nepersonale: Elevul termină de citit. Am auzit tunând.

Atenție!
 Nu confundați complementul direct cu subiectul!
S-a mușamalizat adevărul.( subiect)
A mușamalizat adevărul. (complement direct)
 Nu confundați complementul direct cu numele predicativ!
Corectitudinea înseamnă calitate. (nume predicativ)
Corectitudinea reprezintă o calitate. (complement direct)