Epoca modernă este considerată a fi perioada ce a succedat Evului Mediu.

Ca
și epocile anterioare, aceasta nu are un început stabilit într-o dată anume.
Tranziția de la Evul Mediu la Modernitate a fost relaționată în mod
convențional cu evenimente majore ca Reforma Protestantă, care promova
conștiința critică asupra religiei și bisericii, Descoperirea Americii, care a
lărgit perspectivele asupra lumii sau Umanismul, care a contribuit la
formarea unei noi viziuni în multe domenii.
După ce Reforma a dus la disiparea puterii absolute a bisericii și Războiul de
30 de ani a desființat conceptul de „imperiu universal", a început epoca
statului-națiune, care a avut ca scop obținerea unei puteri politice și
economice care să depășească spațiul european. America, Africa și Asia au
devenit regiuni de expansiune și competiție pentru europeni. Coloniștii
britanici și francezi au ocupat coasta de est a Americii de Nord, iar
conchistadorii spanioli au cucerit America Centrală și America de Sud,
presărând întreagă lume cu agenții comerciale europene, exceptând Japonia.
Europa era cuprinsă de războaie, revoluții și devastări, dar și de o
extraordinară dezvoltare și un progres științific și artistic. Secolul al XVIII-
lea a fost denumit „secolul revoluțiilor". Între anii 1708 și 1835 s-au
desfășurat revoluții în multe părți ale lumii împotriva guvernelor și a puterii
coloniale. Unele au avut succes, altele au eșuat, dar izbucnirea revoluțiilor
politice au arătat că oamenii erau nemulțumiți de modul în care erau conduși.
S-au mai manifestat revoluții în tehnică agricolă și în industrie, în
transporturi, în știință, tehnologie, medicină și artă.
Transformarea revoluționară a sistemelor de guvernare și a structurilor de stat
a început energic în secolul al XVIII-lea, debutând cu Revoluția Franceză din
1789 izbucnită la Paris, având deviza Liberté, égalité, fraternité ce a dobândit
o forță covârșitoare. Revoluția Franceză a avut drept urmare, reorganizarea
fundamentală a societății, iar noile idei apărute în timpul revoluției și
cuprinse în Codul Civil al lui Napoleon s-au răspândit, fiind impuse în multe
națiuni europene.
Absolutismul a devenit forma de guvernare a multor state, bazându-se pe
teoriile formulate în secolele XVI-XVII de către filosofi politici ca Niccolo
Machiavelli, Jean Bodin și Thomas Hobbes, ce au dezvoltat concepte ca
raison d'etat („rațiunea de stat”) și suveranitatea absolută a conducătorului.
Instrumentele principale ale puterii prinților absolutiști erau armata și
birocrația admninistrativă care răspundea doar în fata regelui ce era
reprezentantul divin pe pământ.
În secolul al XVIII-lea s-a dezvoltat o formă particulară de absolutism
combinat cu iluminismul, formă care a aplicat umanismul și descoperirile
filosofice și științifice ale secolului al XVII-lea în întreaga societate. Din
secolul al XVII-lea, cărturari ca René Descartes, John Locke, Baruch Spinoza
și Gottfried Wilhelm von Leibniz au căutat metode de eliberare a gândirii de
sub dogma religioasă. Savanți ca Isaac Newton au conturat o nouă viziune
asupra lumii, bazată pe cunoștințele obținute prin descoperirile științifice.
Marii filosofi iluminiști ai secolului al XVIII-lea, ca Montesquieu sau
Voltaire, au promovat libertatea spiritului și a religiei și separarea științei de
doctrina religioasă. Au cerut o revizuire a metodelor de guvernare, care să
pornească de la rațiune și de la o viziune asupra omului, care să se bazeze pe
egalitatea dintre persoane. Filosofi ca Jean-Jacques Rousseau și Immanuel
Kant au atacat absolutismul prin critici la adresa politicilor și instituțiilor
statului absolutist și cel al bisericii.
Primii absolutiști iluminiști au profitat de structurile prezente ale Bisericii și
Statului pentru a-și atinge scopul, cel de a asigura binele statului și
bunăstarea supușilor. Centralizarea statului s-a accentuat tot mai mult față de
secolele anterioare ale evului mediu, iar rolul bisericii în sistemul educațional
era tot mai diminuat. Erau însă și suverani interesați de reforme, ca Frederic
al II-lea al Prusiei, Iosif al II-lea al Sfântului Imperiu Roman sau Petru cel
Mare al Rusiei, dar nu erau pregătiți să-și lase supușii, mai ales pe acei
burghezi ce se aflau în plină ascensiune, să participe la viața politică.
Împărțirea puterilor cerută de filosofii iluminiști nu a fost realizată.
Umanismul și Reforma au influențat modul de gândire al clasei de mijloc a
Europei, marcată de ascensiunea capitalismului timpuriu. Bogăția obținută a
adus acestei noi clase respect și influență în societate. Pentru a contrabalansa
puterea prinților și cea bisericească, regii s-au orientat către burghezie.
Aceștia aveau acces la studii universitare, multi reprezentanți reușind să
obțină funcții înalte în stat. Burghezia a promovat comerțul și afacerile și s-a
impus în viața culturală. Burghezia însă nu avea acces la viața politică. De pe
urma acestor conflicte și dispute au rezultat „Revoluții Atlantice", care
împreună cu Declarația de Independență a Americii și Declarația drepturilor
omului și ale cetățeanului, au marcat începutul Perioadei Burgheze și
venirea la putere a clasei de mijloc. Criticarea autorității și a tradiției pe
toate planurile s-au intensificat simultan cu ideile raționaliste și de
emancipare ale iluminismului. Revoluția Franceză din 1789 a încheiat
vechea ordine a Celor trei stări. Prin deviza sa Liberté, égalité, fraternité, a
pus bazele unei noi ordini sociale paneuropene, bazate pe principiile
libertății personale și ale egalității în fața legii. De atunci, clasa de mijloc a
devenit campioană a liberalismului, ajungând să domine viața publică în
multe părți ale lumii.