1.

ORGANIZAREA PEPINIEREI VITICOLE

Pentru realizarea scopurilor sale, pepiniera viticolă cuprinde următoarele sectoare:

1. Sectorul direct productiv format din: a. şcoala de viţe (eventual solarii), cu terenul aferent asolamentului, care reprezintă componenta principală a pepinierei;
b. plantaţia de viţe portaltoi;
c. plantaţia furnizoare de coarde altoi.
2. Sectorul indirect productiv compus din:
a. complexul de altoire şi forţare;
b. depozite pentru substanţe chimice, materiale, piese de schimb etc.;
c. ateliere de reparaţii;
d. remize pentru tractoare, maşini, utilaje etc.;
c. construcţii social-gospodăreşti.
Este bine ca pepiniera viticolă să cuprindă toate aceste componente, acest lucru prezentând următoarele avantaje:
- folosirea la altoire a unui material altoi şi portaltoi cu o valoare biologică ridicată, produs sub îndrumarea directă a specialiştilor din cadrul pepinierei;
- desfăşurarea fluentă a întregului proces tehnologic;
- evitarea cheltuielilor suplimentare pentru transport;
- producerea unui material săditor de calitate.
În cadrul sectorului direct productiv, componentele pepinierei se află în raporturi de strictă subordonare, dimensiunea fiecăreia în parte este în funcţie de mărimea
şcolii de viţe, care reprezintă nucleul pepinierei.

2. ÎNFIINŢAREA PLANTAŢIILOR DE PORTALTOI

Alegerea terenului. Înfiinţarea plantaţiilor de portaltoi trebuie făcută ţinându-se seama de factorii ecologici şi factorii social-economici:
Factorii ecologici:
Clima. Amplasarea plantaţiilor de portaltoi trebuie să se facă în zone care satisfac următoarele condiţii:
- durata perioadei de vegetaţie – minim 190 zile;
- suma temperaturilor active (t°a) din perioada de vegetaţie minim 3100ºC;
- suma orelor de strălucire a soarelui din perioada de vegetaţie ( ir) minim 1500;
- temperatura medie din luna mai să nu coboare sub 17,5°C, cea din iunie sub 18 ºC, iar cea din lunile iulie-august să nu fie mai mică de 21 ºC;
- suma precipitaţiilor anuale minim 480 mm, din care minim 270 în perioada de vegetaţie.
Trebuiesc evitate arealele bătute de grindină, cele în care se înregistrează brume târzii de primăvară sau timpurii de toamnă, precum şi văile râurilor de-a lungul
cărora stagnează curenţii reci de aer.
Relieful. Terenul trebuie să fie plan, sau cu o pantă uniformă de până la maxim 12%, cu o expoziţie sudică sau sud-vestică, adăpostite faţă de vânturile puternice.
Solul. Sunt preferate solurile cu textură lutoasă sau nisipo-lutoase, bine structurate, cu regim aero-hidric corespunzător şi stare de fertilitate medie.
Pentru soiurile cu vigoare mare (Kober 5BB, Crăciunel 2) nu sunt indicate solurile prea fertile, care favorizează creşterea lăstarilor în detrimentul maturării
acestora.
Roca-mamă prezintă importanţă pentru soiurile ale căror rădăcini se dezvoltă sub
un unghi geotrofic mic (ex. Ruggeri 140).
Apa freatică trebuie să fie la o adâncime de peste 1,5 m, iar solul să nu fie infestat
 cu nematozi (Xiphinema sp.) care sunt principalii vectori ai virusurilor.

Factorii social-economici. Avându-se în vedere că producerea butaşilor portaltoi necesită un număr mare de lucrări manuale (circa 250-280 z.o./ha), la
înfiinţarea plantaţiei de portaltoi se va ţine seama de posibilităţile de asigurare cu forţă de muncă, precum şi de tradiţia zonei, apropierea de căile de comunicaţii
etc.

Organizarea terenului (fig.7.1). Lucrarea are în vedere sistematizarea generală a terenului, ţinându-se seama de perspectiva înfiinţării plantaţiilor de portaltoi în
anii următori, pentru asigurarea executării în bune condiţii a lucrărilor mecanice şi exploatarea raţională a plantaţiei.

Tarlaua reprezintă unitatea de exploatare mecanizată, are o suprafaţă de 30-50 ha şi este împărţită la rândul ei în mai multe parcele (8-10), fiecare cu o suprafaţă
de 3-5 ha. Tarlalele sunt delimitate prin drumuri secundare late de 4-5 m, iar parcelele prin drumuri de acces, late de 3-5 – 4 m.

3. ÎNTREŢINEREA PLANTAŢIILOR DE PORTALTOI AFLATE ÎN

PRODUCŢIE

Începând din anul IV, plantaţia de portaltoi intră în perioada de producţie normală.
Lucrările agrofitotehnice care se execută au rolul de a menţine şi chiar ridica potenţialul de
producţie al butucilor pe o perioadă de cel puţin 25-30 de ani, cât durează exploatarea
plantaţiei.
Dezmuşuroitul se face la începutul primăverii (martie), din momentul în care nu mai
survin temperaturi mai coborâte de -8 -10 ºC. Lucrarea se execută manual, cu sapa, având
grijă să nu se rănească butucul.
Copcitul precede lucrarea de tăiere „în uscat“. Se execută o copcă în jurul butucului,
până sub primul nod al tulpinii subterane, după care cu o copcitoare sau un cuţit bine ascuţit,
se taie cât mai aproape de punctul de inserţie toate rădăcinile formate din „căpăţână“ şi din
nodul superior al tulpinii subterane.
Tăierea în uscat se execută primăvara devreme (martie), până la pornirea mugurilor în
vegetaţie şi trebuie încheiată înaintea soiurilor roditoare, având în vedere că viţele portaltoi
intră cu circa 2-3 săptămâni mai devreme în vegetaţie (sfârşitul lunii martie, începutul lunii
aprilie), comparativ cu acestea. La tăiere se lasă cepi scurţi de 1-2 cm.
Tăierea în uscat se execută primăvara devreme (martie), până la pornirea mugurilor în
vegetaţie şi trebuie încheiată înaintea soiurilor roditoare, având în vedere că viţele portaltoi
intră cu circa 2-3 săptămâni mai devreme în vegetaţie (sfârşitul lunii martie, începutul lunii
aprilie), comparativ cu acestea.La tăiere se lasă cepi scurţi de 1-2 cm.
Modul de lucru. În cazul susţinerii pe spalierul vertical sau pe piramide, cu conducerea
butucilor în formă de „căpăţână“, se scurtează cu foarfeca cordiţele rămase de la
recoltarea butaşilor, la cepi de 1-2 cm, rezervându-se pe butuc 6-8 cepi cu diametrul de 8-12
mm (cordiţele prea subţiri se îndepărtează de la punctul de inserţie), repartizaţi cât mai
 uniform pe capul butucului, după care cu ajutorul fierăstrăului şi a foarfecii se execută
„toaleta butuclui“, îndepărtându-se tot lemnul uscat şi mortificat.
După tăiere, mai ales în zonele cu primăveri secetoase şi în cazul în care prin tăieri
rezultă răni mari, se recomandă ca butucii să se muşuroiască uşor cu pământ afânat şi reavăn,
astfel încât muşuroiul să depăşească cu 2-3 cm vârful cepilor.
La viţele susţinute pe spalierul orizontal şi conduse sub formă de tulpini, tăierea se face
prin scurtarea cordiţelor rămase pe cordoane la cepi de 1-2 cm, cepi care trebuie să provină
din coarde de vigoare normală (8-12 mm) şi să fie repartizaţi uniform pe cele două
cordoane. Atunci când pe cordoane nu se pot asigura suficienţi cepi, cordiţele se taie la o
lungime mai mare, de 1-2 ochi.
În cazul viţelor conduse pe tulpini, la tăiere trebuie avută în vedere reînnoirea
cordoanelor sau a porţiunilor de cordoane degarnisite, îmbătrânite sau distruse.

Revizuirea sistemului de susţinere.

Lucrarea se execută după tăierea în uscat şi constă în înlocuirea stâlpilor rupţi sau putreziţi,
îndreptarea şi consolidarea celor înclinaţi, înlocuirea sârmelor rupte sau ruginite şi întinderea
acestora, completarea şi fixarea ţăruşilor.

Lucrările de întreţinere a solului.

După încheierea lucrărilor din campania de
primăvară solul se afânează printr-o arătură la adâncimea de 14-16 cm, cu răsturnarea
brazdei spre mijlocul intervalului, executată cu SV445+PCV2-2,2.
În timpul perioadei de vegetaţie, solul se menţine curat de buruieni şi afânat, prin efectuarea
a 4-5 praşile mecanice pe intervale, executate cu V445 + PCV2-2,2 +GSV şi 3-4
praşile manuale pe rând.
Toamna, după recoltarea coardelor se execută arătura de toamnă la adâncimea de 16-
18 cm (SV445+PCV2-2,2), cu răsturnarea brazdei spre butuci, în vederea protejării acestora
peste iarnă.
Afânarea adâncă a solului se execută odată la 2-3 ani, alternativ din două în două
intervale (cu revenirea pe acelaşi interval odată la 4-6 ani), cu subsolierul pentru vie SPV-
45M în agregat cu tractorul SV445, care realizează afânarea solului la adâncimea de 40-45
cm, asigurând îmbunătăţirea însuşirilor fizico-chimice ale solului la nivelul de dezvoltare a
rădăcinilor viţei de vie. Concomitent cu această lucrare, se pot administra şi îngrăşăminte
chimice cu ajutorul echipamentului EIV, montat pe subsolier.
Lucrările şi operaţiunile în verde
asigură conducerea lăstarilor pe mijloacele de
susţinere, creează condiţii favorabile pentru creşterea şi maturarea acestora şi reprezintă o
verigă tehnologică de bază pentru obţinerea unor producţii ridicate şi a unor butaşi de calitate
corespunzătoare. În plantaţiile de portaltoi se aplică următoarele lucrări şi operaţiuni în
verde: plivitul, copilitul, legatul şi cârnitul lăstarilor.
 Plivitul.
Lucrarea are drept scop normarea sarcinii de „rod“ a butucilor, exprimată în
număr de lăstari pe butuc, care diferă în funcţie de vigoarea soiului, vârsta plantaţiei,
favorabilitatea condiţiilor pedoclimatice şi tehnologia aplicată, este de regulă cuprins între 8-
12, 8 la soiurile cu vigoare mai slabă (Riparia gloire) 10 la soiurile cu vigoare mijlocie (SO
4-4, 140 Ru) şi 12 la cele cu vigoare mare (Kober 5BB, Crăciunel 2).
Plivitul se execută în două etape:
– primul plivit se face când lăstarii au atins lungimea de 15-20 cm, ocazie cu care se
rezervă pe butuc norma de lăstari stabilită, plus o rezervă de 2-3 lăstari, avându-se în vedere
că în această fază lăstarii sunt fragili şi pot fi uşor răniţi sau desprinşi de la punctul de inserţie,
cu ocazia lucrărilor care se aplică în plantaţie. Se îndepărtează de la punctul de inserţie lăstarii
slabi, rămaşi în urmă în creştere, răniţi sau prea deşi, astfel încât cei care se lasă să prezinte o
creştere asemănătoare şi să fie distribuiţi cât mai uniform pe butuc.
– al doilea plivit se face când lăstarii au atins 35-40 cm lungime, ocazie cu care se
definitivează sarcina de lăstari a butucului, îndepărtându-se lăstarii lăsaţi suplimentar la
primul plivit şi cei formaţi ulterior din scaunul butucului.
Copilitul
are scopul de a stimula creşterea în lungime a lstarilor şi a permite obţinerea
unor butaşi fără cioturi. Lucrarea se execută simultan cu legatul lăstarilor. Copilii se
recomandă să fie îndepărtaţi în totalitate în fază erbacee, prin ciupire cu unghia de sub primul
nod, porţiunea de merital rămasă se usucă şi cade.
Atunci când lucrarea s-a întârziat şi copilul este semilemnificat, acesta
Legatul
lăstarilor se face pentru dirijarea acestora pe mijloace de susţinere, în scopul
favorizării creşterii în lungime, folosirii mai eficiente a resurselor heliotermice şi efectuarea
cu uşurinţă a lucrărilor de întreţinere.
Lăstarii se palisează de sârmele oblice lejer, cu legătura în formă de 8 sau de inel,
evitând curbarea sau strangularea lor. Fiecare lăstar se conduce de aceeaşi parte a sârmei de
jos până sus, pentru a rezulta coarde cât mai drepte şi a se evita astfel pierderile de material
la
fasonare.
Cârnitul
lăstarilor se execută la sfârşitul lunii august, începutul lunii septembrie, când
creşterea lăstarilor este mult încetinită şi începe maturarea acestora, având ca scop stimularea
creşterii în grosime şi favorizarea maturării lemnului. Totodată, prin cârnit se asigură condiţii
bune de lumină şi aeraţie.
Lucrarea constă în îndepărtarea vârfului lăstarilor cu porţiunea de frunze tinere (8-9
frunze), care nu au atins maturitatea normală, caracteristică soiului şi sunt consumatoare de
substanţe plastice.
Fertilizarea.
 Pentru menţinerea şi sporirea fertilităţii solului, în plantaţiile de portaltoi se administrează
îngrăşăminte organice şi chimice. Periodic (o dată la 3-4 ani) se aplică 20-40 t/ha gunoi de
grajd, în funcţie de valoarea indicelui de azot (HV) şi de conţinutul solului în argilă (tab. 5).
Gunoiul de grajd se împrăştie toamna, după căderea frunzelor, cu MIGV-1 în
agregat cu tractorul V445, după care se încorporează în sol prin arătura de toamnă.
Protecţia fitosanitară.
În plantaţiile de portaltoi se execută tratamente pentru combaterea filoxerei galicole, a
omizilor defoliatoare (în special omida păroasă a dudului) şi mai rar, a acarienilor şi manei.
Completarea golurilor.
În plantaţiile tinere este indicat ca golurile să fie completate
în timpul perioadei de vegetaţie cu viţe portaltoi fortificate la ghivece nutritive. Se pot, de
asemenea folosi, cu bune rezultate, viţe portaltoi STAS provenite din şcoala de viţă, cu
plantarea în perioada de repaus (toamna sau primăvara). În plantaţiile mai bătrâne, pentru
completarea golurilor se poate folosi marcotajul semiadânc (la 20-25 cm), cu marcotă trasă
de la butucul vecin şi separată de planta mamă după 2-3 ani.
Recoltarea coardelor portaltoi.
Coardele portaltoi se recoltează, în condiţiile ţării noastre, toamna după căderea frunzelor,
înainte de venirea gerurilor puternice de iarnă,aproximativ între 20 noiembrie şi 20 decembrie.
Fasonarea coardelor portaltoi.
În vederea păstrării până la altoit, coardele se
fasonează, în lungimi de 3 butaşi, 2 butaşi şi un butaş. Lotul de butaşi portaltoi destinat
livrării trebuie să fie constituit din minim 70% butaşi de trei măsuri standard ( care se
păstrează mai bine). Lungimea unei măsuri standard este de 40 cm (minim 30 cm), exclusiv
porţiunea de internod de sub nodul bazal
Aplicarea tratamentelor anticriptogamice.
Pe timpul păstrării peste iarnă a butaşilor portaltoi pot apare manifestări ale atacululi
diferitelor specii de ciuperci ca: Botrytis, Alternaria, Fusarium, Phomopsis etc., dintre acestea,
cea mai periculoasă este Botrytis fuckeliana care produce putregaiul cenuşiu.
Păstrarea butaşilor portaltoi.
După aplicarea tratamentului anticriptogamic şi zvântare, butaşii portaltoi sunt trecuţi la
păstrare. Păstrarea se poate face în depozite frigorifice sau în silozuri cu nisip amenajate sub
cerul liber.

4. Sisteme de susţinere la viţele portaltoi

Lucrările de întreţinere din anul II

Instalarea sistemului de susţinere.
Sistemul de susţinere se montează în primăvara
anului doi de cultură, înaintea executării arăturii de primăvară.
În ţara noastră şi în general în zonele cu climat temperat, sunt folosite următoarele
 sisteme de susţinere:
- spalierul vertical monoplan, cu conducerea oblică a lăstarilor;
- spalierul în formă de T, cu conducerea orizontală a lăstarilor;
- piramidele.

5.Tăierea în uscat.
Lucrarea se execută primăvara devreme în cursul lunii martie,
înainte de pornirea viţelor în vegetaţie. Butucii se desmuşuroiesc, se copcesc, după care
tăierea se face diferenţiat în funcţie de sistemul de susţinere:
a. În cazul spalierului vertical şi al piramidelor, cordiţele formate în anul anterior se
taie la cepi de 1-2 cm, lăsându-se 2-3 cepi pe butuc.
b. În cazul susţinerii pe spalierul în formă de „T“ se proiectează tulpinile. De la fiecare
viţă se aleg 1-2 cordiţe (în funcţie de numărul de tulpini ce urmează a fi proiectate pe butuc),
care se taie imediat sub planul orizontal al spalierului. Atunci când aceste cordiţe nu au
vigoarea necesară (8-12 mm) se aplică o tăiere în cepi de 1-2 cm, lăsându-se 2-3 cepi pe
butuc, urmând ca tulpinile să fie formate în primăvara anului următor.

6. Lucrările şi operaţiunile în verde:

a. Plivitul lăstarilor
În plantaţiile susţinute pe spalierul vertical sau piramide, primul
plivit se execută când lăstarii au 15-20 cm, lăsându-se 5-6 lăstari/butuc, iar cel de-al doilea
plivit se face în momentul în care lăstarii au 35-40 cm, ocazie cu care pe butuc se rezervă 3-4
lăstari. Prin plivit se îndepărtează lăstarii slab dezvoltaţi, răniţi etc.
b.Copilitul
se face în scopul favorizării creşterii în lungime a lăstarilor şi obţinerii de
butaşi fără cioturi. Copilii se îndepărtează în faza erbacee (simultan cu lucrarea de legat), cu
unghia de sub primul nod; concomitent, se îndepărtează şi cârceii.
c.Legatul lăstarilor.
Prin această lucrare lăstarii se conduc pe mijloace de susţinere
(nu se aplică în cazul spalierului orizontal) şi se execută la fiecare 40-50 cm spor de creştere
în lungime a lăstarilor, aproximativ de 6-8 ori în anul II.

7. Recoltarea coardelor portaltoi.

Coardele portaltoi se recoltează, în condiţiile ţării noastre, toamna după căderea frunzelor,
înainte de venirea gerurilor puternice de iarnă, aproximativ între 20 noiembrie şi 20
decembrie. Înainte de recoltarea coardelor, se face mai întâi recoltarea şi îndepărtarea
coardelor de la butucii impuri, bolnavi, necorespunzători etc.
Coardele se taie cu foarfeca la circa 10 cm de la punctul de inserţie pe butuc sau cordon,
având grijă ca sub nodul bazal să rămână o porţiune de merital de cel puţin 3 cm
 Fasonarea coardelor portaltoi.
În vederea păstrării până la altoit, coardele se fasonează, în lungimi de 3 butaşi, 2 butaşi şi un
butaş. Lotul de butaşi portaltoi destinat livrării trebuie să fie constituit din minim 70% butaşi
de trei măsuri standard ( care se păstrează mai bine). Lungimea unei măsuri standard este de
40 cm (minim 30 cm), exclusiv porţiunea de internod de sub nodul bazal.
Butaşii portaltoi trebuie să îndeplinească următoarele condiţii de calitate: puritate
biologică 100%, grosimea, măsurată pe diametrul mare să fie cuprinsă între 6-12 mm în
cazul butașilor cu “sânge” de Vitis rupestris, și între 6,5-12 mm pentru celelelte specii; se
admite ca lotul să conțină maxim 25% butași cu diametrul egal sau inferior cu 7 mm, în cazul
speciei Vitis rupestris și 7,5 mm, în cazul celorlalte specii; pentru altoirea la masă diametrul
maxim poate ajunge la 14 mm. Butașii trebuie să fie drepţi, sau cu curbura având săgeata de
maxim 3 cm, netorsionați, fără cârcei, copili sau urmele acestora (cioturi) cu diametrul mai
mare de 3mm, sub nodul bazal să fie prevăzuţi cu o porţiune de internod de minim 2 cm,
scoarţa să prezinte o culoare caracteristică soiului, neexfoliată, fără urme de boli sau
dăunători, fără răni (urme de grindină, lovituri etc.), lemnul să fie sănătos, bine maturat
(minim 12% hidraţi de carbon), cu un conţinut de umiditate de minim 42%, iar suprafaţa
ocupată de măduvă să fie sub 50% din suprafaţa în secţiune transversală a butaşului.

8. PRODUCEREA COARDELOR ALTOI ÎN PLANTAŢII MAMĂ.

Plantaţiile mamă specializate au ca scop principal producerea de coarde altoi (şi în secundar producerea de struguri) sau pot avea ca unic scop producerea de
coarde altoi.Aceste plantaţii se înfiinţează numai cu material din categoria biologică bază, provenit din soiurile noi şi clonele omologate, precum şi din soiuri
deficitare valoroase, prevăzute la înmulţire

9. PRODUCEREA COARDELOR ALTOI ÎN PLANTAŢII OBIŞNUITE DE PRODUCŢIE Sunt admise în acest scop numai plantaţiile care îndeplinesc
condiţiile de puritate biologică (cel puţin 90% din butuci să aparţină soiului prevăzut la înmulţire) şi de stare fitosanitară (fără atac de cancer, antracnoză şi viroze).
În cazul unor soiuri deficitare, pot fi admise pentru producerea coardelor altoi şi plantaţii cu puritatea biologică mai mică de 90%, dar cu obligativitatea aplicării
selecţiei în masă pozitive.
Lucrările specifice de întreţinere aplicate în plantaţiile de producţie Pe lângă lucrările obişnuite, în plantaţiile de producţie care au ca scop producerea de
coarde altoi, se aplică următoarele lucrări speciale: fertilizarea suplimentară, plivitul şi copilitul lăstarilor, aplicarea tratamentelor fitosanitare, cu respectarea
indicaţiilor prevăzute pentru plantaţiile mama

10. FORŢAREA BUTAŞILOR ALTOIŢI

Momentul executării lucrării. Forţarea se declanşează cu circa 20-25 zile (durata forţării şi călirii) înainte de momentul plantării butaşilor altoiţi în şcoala de
viţe sau solarii, ţinându-se cont de specificul climatic al zonei. Pentru a se evita un consum ridicat de hidraţi de carbon datorat respiraţiei intense a noilor formaţiuni
(calus, lăstari, rădăcini), trebuie ca între începutul forţării şi plantarea butaşilor altoiţi să nu treacă mai mult de o lună de zile.
Desfăşurarea lucrării. Forţarea are ca scop formarea la punctul de altoire a ţesutului intermediar dintre altoi şi portaltoi (calusul) şi pornirea în vegetaţie a
ochiului altoi. Pentru realizarea forţării, după aşezarea pe stelaje a lăzilor cu butaşi altoiţi, este necesară asigurarea în sălile de forţare a unor condiţii speciale de
temperatură, lumină, aeraţie şi efectuarea unor lucrări de îngrijire speciale.
Temperatura reprezintă factorul principal în dirijarea forţării. În primele 4-5 zile este necesară o temperatură de 30-32 oC (temperatură de şoc) pentru creşterea
temperaturii din interiorul lăzilor de forţare şi stimularea pornirii în vegetaţie a butaşilor altoiţi, temperatura respectivă trebuie înregistrată în aer, la mijlocul sălii de
forţare şi la etajul superior, când forţarea se face pe mai multe nivele. După ce temperatura din interiorul lăzilor de forţare a ajuns la 28oC, temperatura din sala de
forţare se coboară treptat şi se menţine la acest nivel pe toată durata forţării, asigurându-se în acest mod formarea unui calus dens şi uniform la punctul de altoire.
Umiditatea relativă a aerului prezintă o importantă deosebită, în special la forţarea butaşilor altoiţi stratificaţi prin acoperire parţială. În primele 7-8 zile de
forţare (până la începerea formării calusului) trebuie menţinută o umiditate relativă a aerului ridicată, iar în jur de 90%, umiditate care în lipsa unor instalaţii
speciale, poate fi asigurată prin aşezarea unor pături sau saci umezi pe registrele de încălzire, stropirea exteriorului lăzilor de forţare, udarea abundentă a
intervalului dintre stelaje etc. După această perioadă, umiditatea relativă trebuie redusă şi menţinută la 75-80%;
Lumina. Utilizarea luminii la forţare (în special la butaşii stratificaţi numai până la punctul de altoire) asigură formarea unor lăstari scurţi, groşi, de culoare
verde-închis, a căror frunze încep să asimileze de timpuriu, a unui calus dens, fortificat la punctul de altoire şi se reduce pericolul atacului de boli. În cazul butaşilor
stratificaţi prin acoperire totală, se recomandă ca după formarea calusului şi începerea pornirii ochilor altoi în vegetaţie (după 10-12 zile de la debutul forţării) să se
îndepărteze cu atenţie, rumeguşul aflat deasupra lăstarilor formaţi. Cea mai favorabilă este lumina naturală a cărei intensitate nu trebuie să scadă sub 1000 de lucşi
în timpul zilei. În condiţiile în care nu poate fi utilizată lumina naturală, se foloseşte lumina artificială, prin montarea deasupra lăzilor a unor lămpi cu neon de 40
waţi, care să asigure iluminarea timp de 12-16 ore zilnic. Lumina este necesară din a cincia zi de forţare (poate fi folosită din prima şi pentru prevenirea atacului de
boli) până la încheierea forţării, inclusiv călirii (22-24 zile).
Aeraţia. Pentru asigurarea unei creşterii normale, butaşii altoiţi au nevoie de oxigen, în special în cea de-a doua jumătate a perioadei de forţare, când apar
formaţiuni noi (calus, lăstari), care respiră intens. Prin aerisire se introduce din exterior aer proaspăt, bogat în oxigen şi se elimină aerul viciat, cu un conţinut ridicat
în bioxid de carbon. Aerisirea trebuie efectuată în orele mai calde ale zilei, deoarece curenţii reci de aer pot afecta butaşii şi ţesuturile nou formate, foarte sensibile
la modificări bruşte de temperatură.

11. CULTURA VIŢELOR ALTOITE ÎN ŞCOALA DE VIŢE Cultura viţelor altoite în scola de viţe este practicată de peste un secol şi reprezintă metoda
clasică de producere a viţelor altoite. În funcţie de condiţiile ecologice, tradiţia locală, în şcola de viţe se pot practica mai multe sisteme de cultură (tab. )

12. recoltarea clasarea si pastrarea vitelor altoite

Momentul executării lucrării. Lucrarea se face toamna, după căderea frunzelor, până la venirea îngheţurilor puternice, de –8 .... –10 oC (aproximativ 20
octombrie – 15 noiembrie). În anii în care căderea frunzelor întârzie se realizează desfrunzitul manual al viţelor prin baterea lor cu mănunchiuri de nuiele, sau se
poate face un defoliat chimic folosind produsele: Purivel, Folex, clorat de magneziu etc. Dacă solul este foarte uscat, cu cel puţin patru zile înainte de recoltare se
execută o udare pentru a se evita ruperea rădăcinilor. Recoltarea viţelor se face de regulă mecanic, utilizând plugul de scos viţe PSV-1 (fig. .....) a cărui organe
active (două cuţite în formă de L) pătrund la 20-25 cm sub nivelul bazei tulpinii subterane a viţelor şi realizează tăierea rădăcinilor şi dislocarea viţelor. O atenţie
deosebită trebuie acordată reglării adâncimii şi distanţei organelor active ale plugului faţă de baza tulpinii subterane a viţelor pentru tăierea rădăcinilor la cel puţin
15 cm lungime, şi evitarea deteriorării materialului prin recoltare mecanică necorespunzătoare.
Clasarea viţelor altoite. Operaţia se face în locuri adăpostite:
şoproane, magazii etc. Până la clasare viţele se stratifică provizoriu, aşezându-le în grămezi de formă circulară, cu rădăcinile orientate spre interior. Primul rând
de la bază se aşază pe un strat de rumeguş sau nisip umed, iar peste rădăcinile viţelor se presară rumeguş sau nisip umed; urmează al doilea rând de snopi ş.a.m.d.,
până la înălţimea de circa 2 m. Durata stratificării provizorii nu trebuie să depăşească 4-5 zile. Dacă temperatura din interiorul silozului provizoriu creşte la peste 9
oC, acesta se desface, încăperea se aeriseşte, după care silozul se reface.
Clasarea viţelor se face avându-se în vedere prevederile legislaţiei în vigoare, prin care sunt stabilite condiţiile de calitate pentru viţele altoite:
 puritatea biologică 100% (este admisă o toleranţă de 1% în
cazul materialului standard);
 puritate tehnică minim 98% (este considerat tehnic impur materialul deshidratat total sau parţial, avariat, torsionat sau rănit, afectat de grindină sau ger);
  sudura completă, slab reliefată şi trainică la punctul de altoire;
 lungimea minimă a tulpinii subterane măsurată între baza cordiţei şi punctul de inserţie a rădăcinilor bazale, 20 cm;
 diametrul minim al tulpinii subterane, măsurată pe internodul de sub punctul de altoire 8 mm;

Viţele altoite care corespund normelor de calitate, din aceeaşi combinaţie altoi/portaltoi şi aceeaşi categorie biologică se leagă în pachete a câte 25 bucăţi , cu
punctul de altoire la acelaşi nivel, aplicându-se o legătură sub punctul de altoire şi încă 1-2 legături pe cordiţe. La nivelul legăturii de sub punctul de altoire se
fixează o etichetă oficială, eliberată de autoritatea care a controlat şi certificat materialul, rezistentă la rupere, umiditate, intemperii, colorate după cum urmează:
albe cu dungi violete pentru categoria Prebază; albe pentru categoria Bază; albastre pentru categoria Certificat şi galbene pentru categoria Standard. Pe etichetă se
înscriu de către autoritatea oficială, prin imprimare durabilă, următoarele date de identificare: reguli şi norme România; producătorul sau codul acestuia; autoritatea
oficială de control şi certificare; felul materialului, soiul şi eventual clona şi portaltoiul; numărul lotului; categoria biologică;
cantitatea; ţara producătoare, dacă este cazul.

13. Tipuri de plantaţii viticole

Tipul de plantaţie viticolă exprimă gradul de intensivizare a culturii viţei de vie (determinat de densitatea plantaţiei, vigoarea soiurilor, forma de conducere şi
tipul de tăiere, sistemul de susţinere, orografia terenului, fertilitatea solului etc.), posibilităţile de mecanizare, mărimea acesteia, destinaţia producţiei, încadrarea în
exploataţiile agricole etc.
Tipurile de plantaţii viticole se pot clasifica după mai multe criterii:
A. După densitatea plantaţiei (distanţele de plantare) şi starea de fertilitate a solului.
Plantaţiile viticole cu distanţe mici de plantare au fost practicate în zona nisipurilor din Banat (Teremia, Tomnatic). Distanţele de plantare practicate erau de 1,0-
1,2/1,0 m (8.000-10.000 butuci/ha). Se foloseau soiuri cu vigoare mică şi mijlocie (Creaţă, Majarcă şi Steinchiller), butucii erau conduşi în formă joasă, cu tăierea
în cepi sau cordiţe de rod (tăierea de Teremia), cu încărcături mici de ochi (10-14 ochi/m2).
Plantaţiile viticole cu distanţe mijlocii (obişnuite) se înfiinţează pe terenuri cu pantă moderată (sub 15%) şi fertilitate mijlocie. Distanţele de plantare sunt de 2,0-
2,2 m între rânduri şi 1,0-1,4 m între plante pe rând, revenind între 3000-5000 viţe/ha. Se cultivă soiuri cu vigoare slabă, mijlocie sau mare (pentru struguri de masă
sau vin). Butucii se conduc în forme semiînalte sau înalte în sistem semiprotejat, cu atribuirea de încărcături moderate la tăierea de rodire.

Plantaţiile viticole cu distanţe mari se înfiinţează pe terenurile cu pantă sub 8%. Distanţele de plantare sunt de 3,0-3,6 m între rânduri şi 1,0-1,5 între plante pe
rând, cu o densitate de 1800-3000 butuci/ha. Se cultivă soiuri cu vigoare mare de creştere, conduse în forme înalte, uneori semiînalte, cu practicarea sistemului de
cultură neprotejat sau semiprotejat. Mecanizarea lucrărilor este asigurată de tractoarele universale. Aceste plantaţii sunt recomandate, în primul rând, în cazul
soiurilor pentru struguri de masă şi soiurilor pentru vinuri de masă

Plantaţiile viticole pe terase sunt înfiinţate pe terenuri cu pante mai mari de 15% şi pe soluri cu fertilitate scăzută, distribuită neuniform pe lăţimea platformei.
Distanţele de plantare sunt de 2,0-2,2 m între rânduri şi 1,0-1,2 m între plante pe rând, cu o densitate de 3500-5000 butuci/ha.

Plantaţiile viticole pe nisipuri se înfiinţează pe nisipurile ameliorate situate în sudul Olteniei, sudul Moldovei, nord-vestul Transilvaniei şi în Banat. Se folosesc,
în general, distanţe mari de plantare, de 2,5 m între rânduri şi 1,0-1,4 m între plante pe rând, cu o densitate de 3000-4000 butuci/ha.
Plantaţiile viticole pe terenuri degradate. Acestea se înfiinţează în perimetrele miniere cu extragerea la suprafaţă, pe terenuri decopertate sau pe cele ocupate
cu halde de cenuşă, rezultată de la termocentralele cu cărbune. Aceste terenuri, lipsite de sol adecvat, au potenţial productiv redus şi foarte diferit, în funcţie de
caracteristicile fizice şi chimice ale materialului depus, şi se pot cultiva cu viţă de vie, ca variantă de protecţie a mediului. Pentru îmbunătăţirea substratului de
cultură este obligatorie utilizarea unor cantităţi mari de îngrăşăminte organice, chimice, îngrăşăminte verzi. Distanţele de plantare recomandate sunt de 2,2 m între
rânduri şi 1,0 m între plante pe rand, cu o densitate 4545 butuci la ha.

B. După volumul şi destinaţia producţiei realizate Plantaţiile viticole comercial-industriale se înfiinţează în zone viticole cu favorabilitate ecologică, în
arealele delimitate pentru cultura viţei de vie, pe suprafeţe mari (peste 50-100 ha). În aceste plantaţii se folosesc soiuri şi clone recomandate prin lucrarea de
zonare, grupate pe direcţii de producţie, cu potenţial mare de valorificare a resurselor pedoclimatice respective, în condiţiile aplicării unei tehnologii moderne de
cultură. Producţiile de struguri sunt mari (specifice soiurilor cultivate) şi sunt destinate, în exclusivitate, comercializării (producţie marfă).

Plantaţiile viticole mixte sunt destinate obţinerii de producţie marfă, în principal, şi satisfacerea nevoilor de consum familial, în secundar. Aceste plantaţii se
înfiinţează pe suprafeţe relativ mici (până la 10 ha) în areale delimitate, cu respectarea soiurilor şi a direcţiilor de producţie recomandate şi aplicarea tehnologiilor
moderne de cultură. La înfiinţarea acestor plantaţii trebuie avute în vedere posibilităţile de asociere pentru executarea în comun de către proprietarii vecini a
lucrărilor de organizare a terenului, prevenire şi combatere a eroziunii solului, de alimentare cu apă, de exploatare a plantaţiilor etc.

Plantaţiile viticole pentru consum familial (de tip gospodăresc) sunt destinate satisfacerii consumului familial. Se înfiinţează în areale delimitate sau în afara
acestora, pe suprafeţe mici de teren, situate pe lângă casă sau în apropierea localităţilor. Distanţele de plantare sunt de 1,5-1,8 m între rânduri şi 1,0-1,4 m între
plante pe rând, cu densităţi mari (4000-6500 butuci/ha). Soiurile utilizate sunt diverse, pentru struguri de vin sau pentru struguri de masă, cu conducerea variată a
butucilor, în forme utilizate la plantaţiile industriale, dar de multe ori se practică forme artistice de conducere (bolţi, semibolţi, garduri fructifere, umbrele etc.),
plantaţiile având şi rol decorativ, protejarea unor construcţii etc.

14. Alegerea terenului pentru plantarea viţei de vie

Alegerea terenului pentru înfiinţarea unei plantaţii viticole se face în funcţie de potenţialul ecologic, ţinându-se seama de cerinţele viţei de vie (soiurilor zonate),
de factorii tehnico-organizatorici, de factorii social-economici, de posibilităţile de desfacere a producţiei etc.
Potenţialul ecologic se stabileşte pe baza studiilor efectuate privind factorii climatici, orografici, litologici şi pedologici.
Factorii climatici determină arealul de cultură a viţei de vie şi orientează direcţiile de producţie.
Durata perioadei de vegetaţie trebuie să fie de minimum 160 zile pentru soiurile cu maturare extratimpurie şi timpurie, de 170 zile pentru cele cu maturare
mijlocie şi de 180 zile pentru cele tardive.
Temperatura reprezintă cel mai important factor climatic şi este exprimat prin suma gradelor de temperatură, nivelul mediu şi extrem, realizat în timpul vegetaţiei
şi în perioada repausului relativ.
Factorii orografici. Viţa de vie se comportă bine în regiunile cu relief deluros-colinar din zona subcarpatică a ţării şi în mai mică măsură în zona de câmpie. Din
punct de vedere orografic, interesează forma de relief, altitudinea, panta şi expoziţia terenului.
Altitudinea până la care poate fi cultivată viţa de vie în ţara noastră este de 500-600 m, avându-se în vedere că odată cu creşterea altitudinii scade radiaţia globală
şi temperatura medie a aerului. Cele mai bune condiţii pentru cultura viţei de vie se întrunesc la altitudini cuprinse între 100 şi 300 m.
Panta terenului. Viţa de vie poate fi cultivată pe pante de până la 25-28%. Atunci când panta terenului depăşeşte 15% se impun măsuri speciale de combatere a
eroziunii solului, cum ar fi terasarea.
Expoziţia terenului prezintă importanţă în regiunile septentrionale, cu climat temperat-continental. Cele mai bogate resurse heliotermice se înregistrează în cazul
expoziţiei sudice, urmată de cea sud-vestică şi sud-estică.
Factorii litologici. Depozitele litologice acumulate de-a lungul timpului pe versanţi sunt, de regulă, favorabile culturii viţei de vie: loess, depozite loessoide,
marne, nisipuri, calcare, depozite aluviale etc.
 Factorii pedologici care oferă criterii de grupare a terenurilor în funcţie de pretabilitatea pentru plantaţiile viticole sunt: textura solului, fertilitatea, grosimea,
volumul edafic util, gradul de salinizare şi alcalizare, nivelul apei freatice, excesul de umiditate, indicele puterii clorozante, reacţia chimică (pH-ul).
Factorii social-economici. Datorită investiţiei mari la unitatea de suprafaţă se vor alege terenurile care necesită un volum mai mic de investiţii şi cheltuieli mai
reduse pentru întreţinerea plantaţiei, avându-se în vedere posibilităţile de asigurare a resurselor financiare.

15. Organizarea terenului destinat plantării viţei de vie

Alegerea terenului pentru înfiinţarea unei plantaţii viticole se face în funcţie de potenţialul ecologic, ţinându-se seama de cerinţele viţei de vie (soiurilor zonate),
de factorii tehnico-organizatorici, de factorii social-economici, de posibilităţile de desfacere a producţiei etc. Potenţialul ecologic se stabileşte pe baza studiilor
efectuate privind factorii climatici, orografici, litologici şi pedologici.

Factorii climatici determină arealul de cultură a viţei de vie şi orientează direcţiile de producţie. Durata perioadei de vegetaţie trebuie să fie de minimum 160
zile pentru soiurile cu maturare extratimpurie şi timpurie, de 170 zile pentru cele cu maturare mijlocie şi de 180 zile pentru cele tardive (tab. 8.1).
Temperatura medie a lunii celei mai calde (iulie) trebuie să fie de cel puţin 18 0C pentru soiurile timpurii (soiuri pentru vinuri de masă), de 20 0C pentru soiurile
mijlocii (soiuri pentru vinuri superioare) şi de 22 0C pentru cele cu maturare târzie (soiuri pentru vinuri cu denumire de origine). Temperatura minimă în perioada
înfloritului (sfârşitul lunii mai, începutul lunii iunie, în funcţie de soi şi zona de cultură) este de 15 0C pentru deschiderea florilor şi de 17 0C pentru germinarea
polenului.

Precipitaţiile anuale trebuie să înregistreze cel puţin 450 mm pentru forma joasă de conducere, 500 mm pentru formele semiînalte şi 550 mm pentru formele
înalte de conducere, din care 2/3 din precipitaţii să cadă în cursul perioadei de vegetaţie. La valori mai mici de 400 mm precipitaţii şi de 0,6 pentru coeficientul
hidrotermic, cultura viţei de vie este posibilă numai în condiţii de irigare.

Umiditatea relativă a aerului din perioada de vegetaţie trebuie să fie cuprinsă între 50 şi 80%.

Se vor evita arealele frecventate de accidente climatice: îngheţuri şi brume târzii de primăvară şi timpurii de toamnă, grindină, precipitaţii însoţite de temperaturi
scăzute în timpul înfloritului, valuri de căldură excesivă, însoţită de secetă în timpul vegetaţiei, sau curenţi deosebit de reci în timpul repausului relativ.

Factorii orografici. Viţa de vie se comportă bine în regiunile cu relief deluros-colinar din zona subcarpatică a ţării şi în mai mică măsură în zona de câmpie. Din
punct de vedere orografic, interesează forma de relief, altitudinea, panta şi expoziţia terenului.

Factorii litologici. Depozitele litologice acumulate de-a lungul timpului pe versanţi sunt, de regulă, favorabile culturii viţei de vie: loess, depozite loessoide,
marne, nisipuri, calcare, depozite aluviale etc. Aceste depozite influenţează însuşirile fizico-chimice ale solului şi regimul hidrologic al versantului. Se vor evita la
plantare versanţii (terenurile) care prezintă ca material parental argile, marne-argiloase (mai ales în contextul unor zone umede şi pante mari ale terenului), depozite
cu conţinut mare în calcar activ sau săruri solubile, roci dure etc.

Factorii pedologici care oferă criterii de grupare a terenurilor în funcţie de pretabilitatea pentru plantaţiile viticole sunt: textura solului, fertilitatea, grosimea,
volumul edafic util, gradul de salinizare şi alcalizare, nivelul apei freatice, excesul de umiditate, indicele puterii clorozante, reacţia chimică (pH-ul)
 Cele mai bune condiţii pentru viţa de vie, atât din punct de vedere cantitativ, cât şi calitativ, sunt înregistrate pe solurile în care conţinutul în argilă este cuprins
între 12 şi 45% (tab. 8.2). Solurile nisipoase oferă condiţii mai puţin favorabile culturii viţei de vie, datorită slabei capacităţi de reţinere a apei.

Grosimea solului până la roca dură (limitativă) trebuie să fie de cel puţin 50 cm. Acest factor este important pentru terenurile formate pe calcare (podgoria
Murfatlar) şi pe şisturi (podgoria Miniş), care limitează creşterea sistemului radicular.

Nivelul apei freatice situat la adâncime mai mică de 1,5-2 m determină, în special în perioadele cu precipitaţii, ridicarea nivelului freatic în zona de dezvoltare a
sistemului radicular, care în condiţiile unui regim aerohidric necorespunzător îşi reduce respiraţia, absorbţia apei şi elementelor nutritive, iar dacă aceste condiţii
persistă se manifestă cloroza asfixiantă a viţelor şi se poate ajunge la moartea unor rădăcini şi chiar a plantei întregi

Gradul de salinizare. Viţa de vie este sensibilă la conţinutul ridicat de săruri solubile şi, în special, la prezenţa Na+, Cl-, HCO3-. Gradul de toleranţă la săruri
depinde de specie, soi, textura solului şi gradul de umiditate. Viţele europene suportă o concentraţie în săruri solubile totale în sol cuprinsă între 150 şi 400 mg/100
g sol (1,5-4‰),

Factorii tehnico-organizatorici. Plantaţiile noi de vii roditoare se vor amplasa numai în arealele delimitate, cu favorabilitate ecologică, în cadrul centrelor
viticole şi al podgoriilor consacrate, în care să se integreze armonios. Terenul destinat plantaţiei trebuie să permită organizarea unitară a teritoriului şi a lucrărilor
antierozionale, pe unităţi naturale, asigurarea transporturilor tehnologice şi valorificarea producţiei de struguri, posibilitatea aprovizionării cu apă pentru
tratamentele fitosanitare şi, în zonele cu deficit de umiditate, cu apă pentru irigat.

Factorii social-economici. Datorită investiţiei mari la unitatea de suprafaţă se vor alege terenurile care necesită un volum mai mic de investiţii şi cheltuieli mai
reduse pentru întreţinerea plantaţiei, avându-se în vedere posibilităţile de asigurare a resurselor financiare. Pentru exploatarea în bune condiţii a noilor plantaţii
trebuie îndeplinite următoarele condiţii: asigurarea cu forţă de muncă pe cât posibil calificată, având în vedere volumul mare de lucrări manuale(100-160 z.o./ha),

16. Amenajarea antierozională a terenului destinat plantării viţei de vie

Având în vedere că peste 70% din plantaţiile viticole din ţara noastră sunt situate pe terenuri în pantă, iar noile plantaţii se recomandă să se înfiinţeze în regiunile
colinare, sunt necesare o serie de măsuri ameliorative, care să oprească eroziunea solului, să menţină (crească) fertilitatea solului şi să faciliteze executarea
mecanizată a lucrărilor. Amenajarea antierozională a terenului se face diferit, în funcţie de orografia, panta terenului, particularităţile pedoclimatice ale zonei.

Pe terenurile cu pantă de până la 4-5% nu există pericolul de eroziune a solului, sau acesta este foarte redus, nefiind necesare măsuri speciale de prevenire şi
combatere. În aceste condiţii, orientarea rândurilor se face pe direcţia N-S, pentru a satisface cerinţele plantelor faţă de lumină, iar lungimea tarlalei ajunge până la
1000 m, pentru executarea lucrărilor mecanice în condiţii de eficienţă economică.

Pe terenurile cu panta cuprinsă între 6 şi 12% prevenirea eroziunii solului se face prin orientarea rândurilor pe direcţia curbelor de nivel şi prin executarea unor
lucrări (desfundatul şi redesfundatul parţial, aplicarea îngrăşămintelor organice şi a celor verzi, bilonatul printre rânduri, mulcirea), care reduc eroziunea solului,
favorizând reţinerea şi infiltrarea apei în sol. Pe aceste terenuri, prin orientarea rândurilor pe curba de nivel, se formează, în timp, ca urmare a execuţiei repetate a
lucrărilor solului, microterase, care corespund intervalelor dintre rânduri. Pe direcţia rândului se formează un mic taluz, de înălţime variabilă, în funcţie de panta
terenului: la o pantă de 15% taluzul ajunge la 30 cm (I. Olteanu, 2000).

Atunci când eroziunea se manifestă cu intensitate mai mare (zone umede şi soluri grele) sunt necesare benzi înierbate şi canale de evacuare a apelor.
 17. PREGĂTIREA TERENULUI PENTRU PLANTARE
Reuşita unei plantaţii viticole depinde, în mare măsură, de modul de pregătire a terenului, la care se adaugă calitatea materialului săditor folosit la plantare şi
nivelul tehnologic aplicat în plantaţiile tinere, până la intrarea pe rod. Pregătirea terenului are scopul de a crea condiţii favorabile de creştere şi dezvoltare a viţelor
plantate, parcurgerea rapidă a perioadei de tinereţe, susţinerea capacităţii de producţie a butucilor pentru o perioadă cât mai lungă de timp şi cuprinde următoarele
lucrări: defrişarea, modelarea, odihna (repauzarea) solului, fertilizarea de bază, desfundarea şi nivelarea terenului.

18. Alegerea soiurilor roditoare şi de portaltoi

Soiurile roditoare alese pentru plantare trebuie să fie incluse în catalogul oficial al soiurilor (hibrizilor) de plante de cultură din România (tab. 8.10), iar pentru
repartizarea acestora la nivelul podgoriei (centrului viticol) se va ţine seama de studiile efectuate de unităţile de cercetare de profil, concretizate în „Lista soiurilor
roditoare recomandate şi autorizate la plantare în arealele viticole delimitate din România“, în care sunt prezentate, pentru fiecare podgorie şi centru viticol,
direcţiile de producţie care pot fi promovate, iar în cadrul fiecărei direcţii de producţie, soiurile recomandate (care înregistrează o comportare foarte bună, furnizând
produse viti-vinicole de calitate) şi soiurile autorizate (care au o comportare bună, dar inferioară soiurilor recomandate).

19. Sisteme de cultură a viţei de vie

Sistemul de cultură a viţei de vie este determinat de condiţiile pedoclimatice, în special de

temperaturile minime absolute din timpul iernii (nivelul, durata, frecvenţa, amplitudinea
şocurilor termice, variaţia acestora în funcţie de topoclimat etc.) şi de comportarea (rezistenţa)
soiurilor de viţă de vie în aceste condiţii, la care se adaugă nivelul temperaturilor înregistrate
în timpul vegetaţiei, fertilitatea solului, specificul local, tradiţia etc.
În funcţie de aceşti factori, la nivelul ţării noastre se practică trei sisteme de cultură:
neprotejat, semiprotejat şi protejat.
Sistemul de cultură neprotejat se se practică în arealele viticole în care temperaturile minime din timpul iernii coboară rar (1-2 ani din 10) sub limita de
rezistenţă a soiurilor de viţă de vie (-18 –200C). Pierderile de muguri pe timpul iernii sunt mici (20-30%), nu afectează producţia de struguri sau acestea pot fi
compensate la tăierea de rodire. Se cultivă soiuri din toată gama de rezistenţă la ger, de la cele mai sensibile (soiuri apirene, soiuri pentru struguri de masă), la cele
mai rezistente (soiuri pentru struguri de vin). Butucii se conduc în forme semiînalte sau înalte, cu plasarea elementelor lemnoase la o distanţă de 0,8-1,5-2,0 m faţă
de nivelul solului, astfel încât se reduce efectul negativ al temperaturilor excesive (coborâte în timpul iernii şi ridicate în timpul vegetaţiei), care se înregistrează în
apropierea solului.

Sistemul de cultură semiprotejat se practică în arealele în care temperaturile minime din timpul iernii coboară sub limita de rezistenţă a viţei de vie 2-4 ani din
10. Pierderile de muguri pe timpul iernii sunt mari (40-60-80%) şi nu pot fi, sau sunt greu compensate la tăierea de rodire, în unii ani înregistrându-se temperaturi
foarte scăzute (accidente climatice), care afectează parţial sau uneori total sistemul aerian al viţei de vie. Se cultivă soiuri rezistente la ger, în special soiuri pentru
struguri de vin şi mai puţin soiuri pentru struguri de masă. Butucii se conduc în forme semiînalte sau înalte (pentru îndepărtarea de suprafaţa solului, unde se
înregistrează cele mai scăzute temperaturi), dar, la baza butucului, la nivelul solului, la tăierea de rodire, se rezervă 1-2 cepi de siguranţă; coardele formate pe
aceştia, toamna se protejează total sau parţial prin acoperire cu pământ şi servesc primăvara următoare, în caz de nevoie, la completarea sarcinii de rod, sau la
refacerea butucului, în caz contrar aceste coarde se îndepărtează şi se menţin la bază cepii de siguranţă.
 Sistemul de cultură protejat se practică în zonele cu ierni deosebit de aspre, în care temperaturile scăzute din timpul iernii pun în pericol cultura viţei de vie mai
mult de 4 ani din 10. Pierderile de muguri înregistrate pe timpul iernii sunt foarte mari (peste 50-60%), cu afectarea parţială sau totală a elementelor lemnoase ale
butucului. Acest sistem de cultură reclamă folosirea formei joase de conducere a butucilor. Toamna, după căderea frunzelor, se îndepărtează 50-60% din creşterile
anuale ale butucului, care nu sunt necesare la tăierea de rodire (tăierea de uşurare), după care elementele lemnoase rămase se fixează pe suprafaţa solului şi se
acoperă cu un strat de 15-20 cm de pământ afânat şi reavăn

20. Stabilirea distanţelor de plantare

Distanţele de plantare, dintre rânduri şi dintre plante pe rând, determină densitatea plantaţiei, respectiv numărul de butuci la unitatea de suprafaţă (ha), se
stabilesc în funcţie de vigoarea soiurilor roditoare şi a portaltoilor, fertilitatea solului, condiţiile climatice, sistemul de cultură, forma de conducere, posibilităţile de
mecanizare etc. Densitatea plantaţiei influenţează nivelul producţiei şi calitatea acesteia, productivitatea muncii etc.

În viticultura tradiţională se practicau distanţe mici de plantare, care mergeau de la 1,0 / 1,0 m la Teremia (10000 but/ha), până la 1,8/1,8m în podgoriile din
sudul Moldovei (3086 but/ha) (tab. 8.12), iar densităţile de plantare ajungeau până la 40-60000 în regiunea Champagne din Franţa (tab. 8.13).

21. Plantarea viţei de vie

Plantarea viţei de vie reprezintă ultima verigă tehnologică din complexul de lucrări, care se execută la înfiinţarea unei plantaţii viticole, dar prezintă o importanţă
capitală pentru reuşita plantaţiei, respectiv prinderea viţelor după plantare, productivitatea şi longevitatea butucilor.
Perioada de plantare. Viţa de vie se poate planta toamna, primăvara şi, în cazuri speciale, vara.
Plantarea de toamnă se execută în lunile octombrie, noiembrie, până la înregistrarea temperaturilor negative; reprezintă cea mai bună perioadă de plantare,
deoarece până în primăvară se cicatrizează rănile produse la fasonare, se realizează un contact intim al rădăcinilor cu solul, o pornire timpurie şi uniformă a viţelor
în vegetaţie şi se elimină pericolul deprecierii materialului săditor pe timpul păstrării peste iarnă. Cu toate aceste avantaje, plantarea de toamnă este puţin practicată,
deoarece viţele se scot cu întârziere din şcoală, se întârzie pregătirea terenului pentru plantare, mai ales în anii secetoşi, forţa de muncă este deficitară, fiind
angrenată în alte activităţi de sezon, condiţiile climatice sunt uneori nefavorabile etc.
Plantarea de primăvară este cea mai practicată, se execută cât mai devreme posibil (martie, începutul lunii aprilie), când temperatura solului la adâncimea de
plantare (30-60 cm) depăşeşte 6-80C, iar umiditatea solului permite intrarea pe teren. Pe solurile grele, reci, cu exces de umiditate (podgoriile Ştefăneşti-Argeş,
Drăgăşani), plantarea se execută mai târziu (începutul lunii mai), după încălzirea solului şi îndepărtarea excesului de umiditate, cu folosirea unor viţe mai scurte
(30-32 cm), sau prin plantarea oblică în groapă a viţelor (40 cm lungime).

22. Lucrari de intretinere in anul I de la plantarea vitei de vie

Lucrările solului.
După executarea lucrărilor de pichetat şi plantat solul se tasează, de
aceea imediat după plantare se afânează printr-o cultivaţie mecanică cu
PCV1,8(2,2), echipat cu organe tip săgeată

Controlul ieşirii lăstarilor

se face la aproximativ 2-3 săptămâni de la plantare, în momentul în care lăstarii
încep să-şi facă apariţia din muşuroi.
Udatul.
Pentru a asigura o prindere şi creştere normală, este necesar ca în perioadele
secetoase viţele să fie udate. Numărul udărilor este în funcţie de condiţiile anului.
Se aplică obişnuit 2-3 udări localizate la groapă, administrându-se 5-10 l
apă/viţă la fiecare udare.

Lucrările şi operaţiunile în verde:

Plivitul lăstarilor.
Lucrarea se execută în două etape. Primul plivit se face când
lăstarii au atins lungimea de 15-20 cm, eliminându-se de la inserţie lăstarii slabi,
porniţi mai târziu în vegetaţie. Al doilea plivit se realizează când lăstarii au
40-50 cm şi s-au diferenţiat în creştere, rezervându-se circa patru lăstari la
viţele viguroase şi trei la cele slabe.
Legatul lăstarilor
se face de tutorele folosit la pichetare şi are scopul de a stimula creşterea în
lungime a lăstarilor şi a permite executarea cu uşurinţă a lucrărilor mecanice.
Primul legat se execută imediat după al doilea plivit, după care lucrarea se repetă
la fiecare spor de creştere lungime de 40-50 cm, afectându-se în total 3-4
lucrări de palisat de-a lungul perioadei de vegetaţie.
Copcitul
este operaţia prin care se suprimă rădăcinile formate din nodul superior al
tulpinii subterane, pentru a stimula dezvoltarea rădăcinilor bazale. Lucrarea
constă în desfacerea muşuroiului şi efectuarea unei copci în jurul viţelor, după
care, cu o copcitoare sau un briceag bine ascuţit se taie toate rădăcinile
formate la nodul superior, cât mai aproape de punctul de inserţie.
Fertilizarea.
Având în vedere că s-a efectuat fertilizarea de bază la pregătirea
terenului, s-a administrat mraniţă la plantare şi viţele portaltoi au un sistem
radicular slab dezvoltat, în primul an de regulă nu se administrează
îngrăşăminte. Se pot aplica în parcele şi zonele cu creşteri mai slabe ale
lăstarilor îngrăşăminte foliare prin stropiri în lunile iunie-iulie, folosind o
concentraţie de 0,6-1%, administrându-se 800-1000 l/ha, sau se pot dizolva în
apa de udat 250-300 g îngrăşăminte complexe la 100 l apă
Aplicarea tratamentelor fitosanitare.
Viţele portaltoi sunt în general rezistente la
bolile criptogamice, totuşi, în anii umezi şi la soiurile sensibile (Chasselas
Berlandieri 41 B) sunt necesare 2-3 tratamente contra manei în cursul
perioadei de vegetaţie. Se folosesc produse acuprice: Dithane M45, Antracol
 70 WP (0,2-0,3%), Folicur 50 WP (0,25%), sau cuprice: Turdacupral (0,4-
0,5%), Zeamă bordeleză (0,5-0,8%) etc. Dintre dăunători frecvent în
plantațiile de portaltoi se manifestă fioloxera forma galicolă; tratamentele nu
trebuie să depășească momentul închiderii primelor gale și se realizează cu
unul din produsele: Laser 240 SC 0,15-0,2 l/ha, Fury 10 EC 0,3 l/ha, Trebon
0,3 l/ha etc.

Completarea golurilor.
Golurile apărute în plantație se completează în luna iunie
iulie cu vițe la ghivece, din acelaș soi și categorie biologică.

23.Instalarea sistemului de susţinere la viţa de vie

Instalarea sistemului de susţinere.

Sistemul de susţinere se montează în primăvara
anului doi de cultură, înaintea executării arăturii de primăvară.
Viţele portaltoi prezintă un ţesut mecanic slab dezvoltat, de aceea necesită
conducerea pe mijloace de susţinere, ceea ce permite valorificarea mai
eficientă a căldurii şi luminii, stimulează creşterea în lungime a lăstarilor,
asigurând creşterea producţiei de butaşi şi a
calităţii acestora, precum şi efectuarea cu uşurinţă a lucrărilor agrofitotehnice din plantaţii.
În ţara noastră şi în general în zonele cu climat temperat, sunt folosite următoarele
sisteme de susţinere:
- spalierul vertical monoplan, cu conducerea oblică a lăstarilor;
- spalierul în formă de T, cu conducerea orizontală a lăstarilor;
- piramidele

24. Tăierea de formare Guyot pe tulpină

În anul I de la plantare, de regulă, nu există diferenţe date de tipul de
tăiere. La plantare, cordiţa se scurtează la 2-4 ochi, în timpul vegetaţiei se rezervă
pe butuc doi, maximum trei lăstari, care se palisează vertical de
pichet (tutore), tăierea de formare începe, practic, din anul II
Anul II
. Din coardele formate pe butuc se lasă una singură, cea mai
de jos, care se scurtează la 3-4 ochi. După pornirea în vegetaţie, se opresc
pe butuc 3-4 lăstari viguroşi, uniformi în creştere, care se palisează de
tutore.
Anul III
. Se proiectează tulpina. Se alege o coardă corespunzătoare,
plasată mai jos pe butuc, care se scurtează sub nivelul sârmelor portante
(0,7-0,8 m la formele semiânalte şi 1,0-1,5 m la formele înalte). În cazul în
care tulpina nu poate fi proiectată într-o singură etapă (viţe slab viguroase,
forme înalte de conducere), aceasta se va forma în doi ani. În anul III,
coarda aleasă se scurtează acolo unde grosimea acesteia scade sub 8 mm,
 Anul IV
. Din coardele formate pe tulpină se realizează, de regulă,
două verigi de rod, prin scurtarea coardelor cu poziţia superioară la coarde
de rod de 8-10 ochi, iar a celor cu poziţie inferioară la cepi de înlocuire de
1-2 ochi şi se păstrează cepul de siguranţă de la baza butucului. După
tăiere, coardele de rod se palisează orizontal pe sârmele portante, echilibrat
în cele două direcţii. În timpul vegetaţiei se continuă îndepărtarea lăstarilor
formaţi pe tulpină, iar cei crescuţi pe cepul de siguranţă se palisează de
tutore. În anul IV se realizează o primă producţie de struguri, care poate să
ajungă până la 25-40 % din cea specifică plantelor mature.
Anul V.
Tăierea de formare se încheie. Pe butuc se formează 2-3
maxim 4 verigi de rod, două pe cepii de înlocuire de anul trecut, iar altele
două, prin folosirea primelor două coarde formate pe la baza coardelor de
rod din anul anterior. Eventualele coarde formate pe capul butucului se
scurtează la cepi de 1-2 ochi, care completează necesarul de cepi de
înlocuire. Numărul verigilor de rod şi lungimea coardelor este în funcţie de
sarcina de rod a butucilor. După tăiere, coardele de rod se palisează
orizontal pe sârmele portante.
În cazul soiurilor viguroase, tăierea de formare se poate încheia în
anul IV, cu formarea tulpinii în anul II.

25.Tăierea de formare a cordonului speronat

Cordonul speronat poate avea formă semiînaltă (0,7-0,8 m) sau înaltă (1,0-1,5 m). Anul V. Coardele formate pe cordonul tânăr (proiectat anul anterior) se scurtează la cepi de
înlocuire de 1-2 ochi, iar cele formate pe cordonul proiectat în anul III se scurtează la cepi de rod de 2-3 ochi (fig. 9.22 A), tăierea de formare încheindu-se. În cazul formării
simultane a cordoanelor, în anul V, coardele formate pe cele două cordoane se taie la cepi de înlocuire de 1-2 ochi (fig. 9.22 B). Începând cu anul VI, la tăierea de rodire, pe
cordoane se rezervă cepi de rod de 2-3 ochi, numărul acestora fiind în funcţie de sarcina de rod a butucului.

26.Tăierea de formare a cordonului Cazenave

Cordonul Cazenave prezintă formă semiînaltă (0,7-0,8 m). Anul V. Coardele formate pe cordonul tânăr (proiectat anul anterior) se scurtează la cepi de înlocuire de 1-2 ochi. Pe
cordonul format în anul III se proiectează primele verigi de rod din coardele formate pe cepii lăsaţi în anul anterior. Prima coardă de la bază se scurtează la cep de înlocuire de 1-2
ochi, iar cea cu poziţie superioară la cordiţă de 4-6 ochi (fig. 9.23). În cazul în care cordoanele au fost formate simultan, coardele formate pe acestea se scurtează la cepi de
înlocuire de 1-2 ochi (fig. 9.24). Anul VI. Tăierea de formare se încheie, cu rezervarea pe butuc a verigilor de rod, alcătuite din cepi de înlocuire şi cordiţe, lăsându-se 3-4 verigi de
rod pe fiecare cordon. În zonele de cultură semiprotejate, la baza butucului se menţin cepii de siguranţă, coardele formate pe aceştia toamna se protejează parţial (prin muşuroire)
sau total (prin îngropare).
 27. Tăierea de formare a cordonului Lenz Mozer

Cordonul Lenz Moser (fig. 9.25; fig. 9.26) este asemănător cordonului Cazenave, faţă de care butucii prezintă formă înaltă de conducere, cu o tulpină de 1,0-1,5 m. Proiectarea
se face la fel. Formarea tulpinii (pe solurile mai sărace şi în cazul soiurilor mai puţin viguroase) poate dura 2 ani, prelungind durata de formare a butucului.

28. Formarea rapidă în verde a butucului

Formarea rapidă, în verde, a butucilor. Timpul de formare a butucilor poate fi redus cu 1-2, chiar 3 ani, prin folosirea la proiectarea butucului a organelor verzi: lăstari şi copili
de ordinul I şi II. Acest mod de formare a butucilor determină intrarea mai rapidă pe rod a plantaţiei, cheltuieli mai mici de investiţii, dar reclamă unele condiţii speciale: folosirea
unor soiuri de vigoare mare sau cel puţin mijlocie; solul să corespundă cerinţelor trofice şi termo-aero-hidrice ale soiului cultivat; lucrările de pregătire a terenului în vederea
plantării să fie de foarte bună calitate; materialul folosit la plantare să fie superior prevederilor STAS; la plantare, viţele să se fasoneze lung: cordiţa la 4-7 ochi, iar rădăcinile la 15
cm; plantarea, să se execute în perioada optimă pentru podgoria respectivă şi cu respectarea întocmai a tehnicii de lucru; muncitori calificaţi, cu cunoştinţe temeinice.

29. FOLOSIREA CULTURILOR INTERCALATE DE LEGUME IN PLANTATIILE TINERE DE VITA DE VIE

Pentru folosirea cât mai eficientă a terenului, în plantaţiile tinere se cultivă legume intercalate printre rândurile de viţe, pe fiecare interval în anul I şi din două în două intervale
în anii II şi III de la plantare. Culturile intercalate de legume se înfiinţează numai în zonele în care precipitaţiile anuale depăşesc 550 mm, sau în plantaţiile cu posibilităţi de
irigare. Se recomandă folosirea unor specii legumicole cu perioadă scurtă de vegetaţie, care nu concurează viţele în ceea ce priveşte nutriţia minerală şi absorbţia apei, nu creează
un microclimat favorabil atacului bolilor şi dăunătorilor şi nu stânjenesc executarea lucrărilor de întreţinere din plantaţie. Culturile intercalate se înfiinţează sub formă de benzi, pe
intervalul dintre rânduri, late de 40-90 cm, cu utilizarea următoarelor specii legumicole şi scheme de înfiinţare a culturilor (Gh. Bernaz, 1997):

30.Principiile teoretice ale tăierii în uscat

Aplicarea tăierilor se bazează pe principii teoretice care decurg din particularităţile biologice ale viţei de vie.

Raportul (echilibrul) dintre creştere şi fructificare. În cadrul butucului, există o competiţie pentru hrană între cele două procese fundamentale ale plantei: creşterea şi
fructificarea. Prin tăierile de rodire trebuie asigurat un echilibru între aceste două procese biologice. Acest lucru se realizează prin lăsarea pe butuc a unei sarcini de rod
corespunzătoare, ţinând cont de vigoarea soiului, condiţiile de mediu şi tehnologia aplicată

Polaritatea reprezintă tendinţa viţei de vie de a se îndepărta de suprafaţa solului, prin pornirea în vegetaţie în primul rând a mugurilor aflaţi la extremitatea elementelor
lemnoase. Această tendinţă naturală a viţei de vie trebuie frânată prin rezervarea la tăierea de rodire a cepilor de înlocuire scurţi (1-2 ochi) situaţi cât mai aproape de elementele de
schelet (braţe, cordoane) şi îndepărtarea elementelor lemnoase care au rodit şi care s-au îndepărtat de butuc. În acest mod este menţinută forma de conducere a butucilor şi se evită
degarnisirea lor.

Distribuirea mugurilor de rod pe lungimea coardelor respectă legea perioadei maxime. Fertilitatea mugurilor este, în general, mai slabă la baza coardei, creşte spre mijloc,
unde atinge un maxim, în funcţie de soi, la nodurile 4-8, după care scade din nou spre vârf

Înlocuirea anuală a lemnului de rod. Conform acestui principiu, la tăierea de rodire, pe butuc se rezervă două tipuri de elemente: de rod (cepi, cordiţe, coarde de rod), care au
rolul de a forma lăstari fertili (producţia de struguri) şi de înlocuire a rodului (cepii de înlocuire), care au rolul de a forma lemnul de rod pentru anul următor.

Viţa de vie rodeşte pe coarde normal dezvoltate, de vigoare mijlocie, specifică soiului. Obsevaţiile practice realizate dealungul timpului arată că cele mai fertile coarde de pe
butuc sunt cele de un an crescute pe lemn de doi ani.
Unitatea (echilibrul) dintre sistemul aerian şi sistemul subteran care se corelează întotdeauna direct, în sensul că unui sistem aerian bine dezvoltat îi corespunde un sistem
radicular puternic şi invers. Cele două sisteme tind să se echilibreze atunci când unul dintre ele a fost afectat

31. Elemente lemnoase care se formează pe butuc la tăiere

Prin tăierea de rodire, la care este supusă anual viţa de vie, unele elementele lemnoase anuale sunt îndepărtate, iar altele sunt scurtate la diferite lungimi; rezultă, astfel, elemente
lemnoase noi, care poartă denumiri specifice în viticultură, atribuite, în special, după lungimea acestora, exprimată în număr de ochi (fig. 1.1).
 Fig. 1.1 – Elementele lemnoase rezultate pe butuc la tăiere (după D.D. Oprea, 1976): A – forma clasică; B – forma înaltă; a – cep de rezervă; b – cep de înlocuire; c – cordiţă; d
– călăraş; e – coardă de rod scurtă; f – coardă de rod mijlocie; g – coardă de rod lungă; h – verigă de rod; i – bici; j – cep de siguranţă.

Cepul rezultă prin scurtarea unei coarde anuale la lungimea de 1-3 ochi. După coarda din care provine şi rolul pe care îl îndeplineşte pe butuc, cepul poate fi:
-cep de rod, rezultă prin scurtarea unei coarde roditoare la lungimea de 2-3 ochi şi are ca scop formarea lăstarilor fertili, respectiv a producţiei de struguri; acest element de rod
este folosit la soiurile de vigoare mică-mijlocie (în special soiuri pentru struguri de vin), care au ochii fertili începând de la baza coardei anuale.
-cep de înlocuire (substituţie), rezultă prin scurtarea unei coarde lacome (sau a unei coarde roditoare aflată în apropierea braţului sau cordonului) la lungimea de 1-2 ochi şi are
rolul de a forma coarde de rod pentru anul următor;
-cep de siguranţă, prezent numai la butucii conduşi în formă semiînaltă sau înaltă de conducere

Călăraşul, prezent, de regulă, la forma clasică, este de fapt o cordiţă (lungimea de 4-7 ochi) situată în spatele unei coarde de rod, ambele elemente aflate pe acelaşi lemn de doi
ani. Se recurge la călăraşi în cazul butucilor cu braţe insuficiente sau degarnisite, cu insuficient lemn anual. Lungimea călăraşului este de circa jumătate din lungimea coardei de
rod.

Coarda de rod rezultă prin scurtarea unei coarde roditoare la lungimea de cel puţin opt ochi. În funcţie de lungime, coarda poate fi scurtă, când are 8-12 ochi, mijlocie, când are
13-16 ochi, lungă, când are 17-20 ochi, şi foarte lungă, când are peste 20 ochi.
Veriga de rod reprezintă un cuplu format dintr-o coardă (cordiţă) de rod cu poziţie superioară şi un cep de înlocuire cu poziţie inferioară, ambele elemente situate pe aceeaşi
porţiune de lemn de doi ani. Această verigă este tipică sau adevărată. În unele situaţii, cepul de înlocuire nu poate fi format pe aceeaşi porţiune de lemn de doi ani, ci undeva în
apropiere; în acest caz, veriga de rod este denumită disparată. În unele ţări (Bulgaria, Republica Moldova), pentru asigurarea lemnului de înlocuire la baza coardei de rod se lasă
doi cepi, caz în care veriga este numită verigă bulgărească, sau verigă moldovenească.

32.Sisteme şi tipuri de tăiere

Forma de conducere a butucului este dată de elementele lemnoase de schelet, permanente ale butucului (tulpină, braţe, cordoane), ca înălţime faţă de sol, lungime, orientare în
spaţiu şi aspectul lor. Ea este determinată de sistemul de cultură, de vigoarea soiului şi a portaltoiului cultivat, de condiţiile pedoclimatice, tradiţie etc. Forma de conducere poate
fi:
-formă joasă (clasică) de conducere. Butucii prezintă o tulpină scurtă de 30-60 cm, care treptat se îngroaşă şi capătă aspect de buturugă; pe acestă tulpină se află 3-4 braţe de
lungimi diferite în funcţie de specificul podgoriei, care poartă elementele de rod
plantaţiile situate în gospodăriile populaţiei;
-forma de conducere semiînaltă. Butucii prezintă o tulpină cu lungimea de 80-100 cm. La această formă de conducere pot exista mai multe variante:
-cordon bilateral semiânalt, este cea mai practicată formă de conducere, la care pe tulpină sunt prezente două cordoane dispuse opus până la jumătate din distanţa dintre butuci
pe rând.
-cordon unilateral semiânalt, caz în care pe tulpină este prezent un singur cordon dimensionat până în apropirea butucului vecin. Pe coardoane se aplică tăierea în elemente
scurte sau mijlocii respectiv „cordonul speronat” şi „cordonul Cazenave”.
-capul semiînălţat la care butucul prezintă numai tulpină, iar capătul superior al acesteia treptat se îngroaşă şi capătă astect de „cap”, ca urmare a tăierilor de rodire repetate în
această zonă. Aceast formă de conducere este specifică tipului de tăiere „Guyot pe semitulpină”;
-forma de conducere înaltă, la care tulpina butucului are cel puţin 100 cm lungime. Această formă de conducere prezintă aceleaşi variante ca la forma de conducere
semiânaltă: „cordon uni sau bilateral înalt”, sau „cap înălţat”.
Sistemul de tăiere se defineşte prin felul (lungimea) elementelor de rod care se lasă pe butuc la tăiere (cepi, cordiţe, coarde), numărul şi lungimea acestora. Sistemele de tăiere
practicate se clasifică în: scurt, lung şi mixt. Fiecare din cele trei sisteme se poate aplica în toate tipurile de plantaţii şi formele de conducere.
Sistemul de tăiere scurt se caracterizează prin folosirea în exclusivitate a elementelor scurte de rod (cepi de 1-3 ochi) şi reţinerea pe butuc a numai 5-10% din lemnul anual.
Sistemul scurt se poate practica la soiurile cu vigoare mică-mijlocie, care formează muguri fertili începând de la baza coardei şi solicită sarcini moderate de rod la tăiere (în
general, soiurile pentru struguri de vin şi unele soiuri pentru struguri de masă).
Sistemul de tăiere lung se caracterizează prin folosirea în exclusivitate a elementelor lungi de rod (coarde de rod), cu reţinerea pe butuc a 15-20% din lemnul anual format pe
butuc. Sistemul valorifică mai mult potenţialul de producţie al viţei de vie, prin sarcini mai mari de rod ce pot fi atribuite butucilor, stimulează dezvoltarea aparatului vegetativ,
contravine în mai mică măsură biologiei plantei şi determină creşterea longevităţii plantaţiei. Dezavantajele sistemului lung: degarnisirea rapidă a butucului, menţinerea cu
greutate a formei de conducere proiectată, creşterea procentului de ochi neporniţi în vegetaţie

Guyot pe semitulpină (tulpină). Butucul prezintă o tulpină semiînaltă (0,7-0,8 m) sau înaltă (1,0-1,5 m); pe capătul superior al acesteia, care se îngroaşă şi poartă numele de
„cap“, la tăiere se rezervă 2-4 verigi de rod (funcţie de soi, condiţiile de mediu etc.), formate din cepi de înlocuire de 1-2 ochi şi coarde de rod de 8-14 ochi. După tăiere, coardele
se palisează orizontal, echilibrat pe sârmele portante (fig. 1.8).

Guyot cu braţe cu înlocuire periodică. Butucul prezintă două braţe (tulpini) semiînalte (0,7-0,8 m), pe capătul superior al acestora, la tăierea de rodire lăsându-se câte 1-2
verigi de rod. La baza butucului se formează doi cepi de siguranţă de 2 ochi, iar toamna coardele formate pe aceştia se protejează integral prin acoperire cu pământ.

Cordonul Cazenave. Butucul prezintă o tulpină semiînaltă (0,7-0,8 m), pe care se formează 1-2 cordoane (unilateral sau bilateral). Pe cordoane, la tăiere se rezervă verigi de
rod formate din cepi de înlocuire de 1-2 ochi şi cordiţe de 4-7 ochi (
 Cordonul Lenz Moser este asemănător cordonului Cazenave faţă de care înălţimea tulpinii este mai mare, de 1,0-1,5 m, cu rezervarea pe cordoane a verigilor de rod, formate
din cepi de înlocuire de 1-2 ochi şi cordiţe de 4-7 ochi.
Cortina dublă geneveză. Butucii prezintă o tulpină înaltă de 1,5-1,6 m, pe care se formează cu ajutorul a două braţe transversale, două cordoane paralele, dispuse în sensuri
opuse, distanţate la 1,4-1,6 m, pe care la tăiere se lasă cepi de rod de 2-3 ochi, sau cordiţe scurte de rod de 4-5 ochi (fig. 1.12). Cortina dublă geneveză, ca şi Cortina simplă s-au
răspândit în ultima vreme datorită posibilităţilor de extindere a mecnizării (tăierea „în uscat”, lucrările solului etc.); realizează rezultate bune în podgoriile cu resurse
heliotermice bogate, în condiţiile folosirii unor soiuri viguroase, care se pretează la tăierea în elemente scurte sau mijlocii de rod.
Dr. Guyot (clasică). Butucii prezintă o tulpină scurtă, de 20-40 cm, care se îngroaşă (scaunul butucului), şi pe care, prin intermediul a 1-3 braţe, la tăierea de rodire se lasă una
(Guyot simplu), două (Guyot dublu), trei (Guyot triplu), sau mai multe (Guyot multiplu), verigi de rod, formate din cepi de înlocuire de 1-2 ochi şi coarde de rod de 8-14 ochi.

33. Epoca de executare a tăierilor

Epoca de executare a tăierilor. Tăierile de rodire pot fi executate în toată perioada repausului relativ, de la căderea frunzelor, până la dezmugurit. În acest interval vasele
conducătoare sunt blocate de caloză, astfel încât nu au loc translocări de substanţe între diferite părţi ale butucului, care să impună restricţii privind momentul executării tăierilor.
După momentul în care se execută, tăierea poate fi de toamnă, de iarnă, de primăvară şi în mod excepţional, în cazul plantaţiilor afectate puternic de îngheţ, sau situate în zone
frecventate de brume târzii de primăvară, tăierea se poate executa după pornirea în vegetaţie.
34. Determinarea viabilităţii mugurilor

Determinarea viabilităţii mugurilor se face prin secţionarea ochilor sau/şi prin forţarea pornirii acestora în vegetaţie.

Secţionarea ochilor. Ochii se secţionează longitudinal, în ordinea poziţiei pe coardă, cu ajutorul unei lame sau briceag bine ascuţit, după care cu ochiul liber, sau cu o lupă, se
examinează viabilitatea mugurilor. Mugurii viabili prezintă o culoare verde deschis cu luciu, iar mugurii distruşi o culoare brună-închisă, mată. Mugurele este considerat mort
chiar dacă numai o porţiune a acestuia (un punct, o pată), prezintă semne de afectare. Dintre mugurii ochiului de iarnă se examinează cu atenţie mugurele principal, cel mai
dezvoltat, cel mai fertil din cadrul complexului mugural. În cazul iernilor relativ blânde, fără pierderi mari de ochi, controlul se rezumă la examinarea mugurilor principali, dar în
cazul unor ierni foarte aspre, cu temperaturi deosebit de scăzute şi pierderi însemnate de muguri principali, se examinează toţi mugurii (principali, secundari şi terţiari) din ochiul
de iarnă, pentru a se stabili posibilităţile de refacere a potenţialului productiv şi vegetativ al butucilor

35. Stabilirea încărcăturii de rod la tăierea de rodire

Încărcătura de ochi (sarcina de rod), reprezintă numărul de ochi de iarnă care se rezervă pe butuc la tăierea de rodire. Prin aceasta se dimensionează producţia de struguri, se
stabileşte raportul între creştere şi fructificare şi modul de comportare a butucilor în anii următori. Sarcina de rod trebuie să fie echilibrată, dimensionată corespunzător, ţinându-se
seama de potenţialul de producţie al soiurilor, condiţiile ecologice şi tehnologia aplicată. Sarcina de rod se exprimă în număr de ochi pe butuc sau la unitatea de suprafaţă (m2 sau
ha).
Calcularea încărcăturii de rod se face după următoarea formulă:
It= P/Ipr x Nb
It – încărcătura teoretică (iniţială) de ochi/butuc;
P – producţia de struguri planificată a se obţine (kg), ţinându-se seama de potenţialul soiului;
Ipr – indicele de productivitate relativ al soiului;
Nb – numărul de butuci/ha.
Ex.: ochi/butuc 32 3700 100 ,012000   x It

36. Reguli care trebuie aplicate la tăiere

 1. Elementele de rod se formează pe butuc din coarde normal dezvoltate (diametrul 8-12 mm), bine maturate, fără răni, plasate cât mai aproape de elementele de schelet, care se
curăţă de cârcei şi copili şi se distribuie uniform, echilibrat pe butuc, pentru a se crea condiţii favorabile de utilizare a factorilor climatici.
2. Secţionarea lemnului anual, pentru formarea elementelor de rod, se face perpendicular pe axul coardei, la 1,0-1,5 cm deasupra ultimului nod al elementului de rod. Lăsarea
unei porţiuni mai mari de internod determină necrozarea ţesuturilor respective, în care se pot adăposti diferiţi dăunători şi agenţi patogeni.
D.D. Oprea recomandă, în special când tăierea se execută în apropierea pornirii în vegetaţie, ca secţionarea să se facă prin nod, astfel încât diafragma să rămână intactă, aceasta
constituind o barieră mecanică împotriva infecţiilor, se reduc pierderile de sevă şi se previne deshidratarea ţesuturilor, datorită lumenului mai redus al vaselor de lemn şi liber în
această zonă, care se obliterează rapid.
3. Suprimarea lemnului anual şi multianual se face la o distanţă de 3-5 mm de inserţia pe lemnul suport (la inel), pentru a nu afecta mugurii coronari şi ţesuturile meristematice
din zonă, care au rol important în cicatrizarea rănii. Când suprimarea se face de la inserţie, necrozarea ţesuturilor se produce în adâncime.
4. Topografia rănilor. Rănile (necrozele) produse alternativ împiedică circulaţia normală a sevei, de aceea este de dorit ca rănile provocate prin tăieri să fie plasate pe o singură
parte.
5. Rănile în suprafaţă mare (peste 1 cm2) care se fac, de regulă, la tăierile de regenerare, se protejează cu mastic, cu vopsea în ulei, sau prin muşuroire cu pământ afânat şi
reavăn.
6. La tăierea cu foarfecul, contracuţitul trebuie să se sprijine pe porţiunea de coardă care se îndepărtează, în caz contrar se produce o rănire a porţiunii superioare a elementului
de rod.
7. Uneltele folosite la tăiere (foarfece, cuţite, ferăstraie etc.) trebuie să fie bine întreţinute şi ascuţite, pentru a realiza secţiuni netede, fără rănirea inutilă a ţesuturilor şi pentru a
facilita executarea lucrării.
8. După încheierea tăierii de rodire se face „toaleta“ butucului, în sensul că se îndepărtează cu atenţie, integral, lemnul uscat şi pe cât posibil scoarţa secundară formată pe
lemnul multianual, care poate adăposti diferite boli şi diferiţi dăunători.

37. Tăierea de rodire la forma clasică (tip Guyot multiplu)

Acest tip de tăiere se practică în zona de cultură protejată, unde pe parcursul iernii pot survini temperaturi negative care pun în pericol viţa de vie şi unde toamna după căderea
frunzelor butucii se protejează integral prin acoperire cu pământ. Pentru a facilita lucrarea de protejare, toamna înainte de îngropat butucilor li se aplică o pretăiere care poartă
numele de „tăiere de uşurare”, care constă în îndepărtarea a circa jumătate din elementele lemnoase anuale, lăsând pe butuc elementele lemnoase necesare pentru formarea
verigilor de rod la tăierea de rodire ce se va aplica în primăvara următoare.
Primăvara, după dezgroparea butucilor, la tăierea de rodire, în funcţie de sarcina de rod
care se lasă la tăiere, pe butuc se formează 2-4 verigi de rod. Elementele de rod necesare se
rezervă pe cepii de înlocuire din anul anterior. Coarda cu poziţie inferioară se scurtează la cep
de înlocuire de 1-2 ochi, iar cea cu poziţie superioară la coardă de 8-14 ochi. În situaţia în care
pe cepii de înlocuire nu s-au format suficiente elemente, se recurge la primele coarde, formate
la baza coardelor de rod din anul anterior. Coardele lacome, formate pe lemnul bătrân, cu poziţie
inferioară, se scurtează la 1-2 ochi formând cepi de înlocuire sau de rezervă. Numărul cepilor
formaţi pe butuc trebuie să fie cel puţin egal cu cel al coardelor de rod, dar pe cât posibil mai
mare (de circa 1,5 ori). Coardele de rod vor fi plasate echilibrat pe butuc, pe cele două părţi, pe
direcţia rândului, cu lăsarea unui spaţiu liber în centrul butucului, pentru îmbunătăţirea
microclimatului. Verigile de rod capătă treptat o mişcare de translaţie către exteriorul butucului
(tăiere centrifugă). Coborârea verigilor de rod se face prin formarea cepilor de înlocuire cât mai
aproape de elementele de schelet. În cazul prezenţei unui gol în vecinătatea butucului, se
recurge la un bici, terminat cu o coardă lungă, care va fi dirijată spre gol. Elementele lemnoase
 care s-au îndepărtat prea mult de scaunul butucului se suprimă şi se refac, pe cât posibil, din
coarde tinere crescute în apropierea solului. La tăiere se va evita lăsarea de cepi în mijlocul
butucului, care ar înrăutăţi microclimatul, sau orientaţi spre intervalul dintre rânduri, deoarece
lăstarii formaţi pot fi afectaţi cu ocazia lucrărilor mecanice care se execută în plantaţie. Lemnul
anual şi multianual de prisos se îndepărtează, fără a lăsa cioturi, după care se face toaleta
butucului.
38. Tăierea de rodire tip Cordonul speronat

La tăierea de rodire, pe cordoane se rezervă cepi de rod de 2-3 ochi. În funcţie de sarcina
de rod atribuită, pe butuc se lasă 12-16 cepi de rod distribuiţi uniform, distanţaţi la 5-7 cm,
dispuşi singulari, sau cel mult doi la un loc, situaţie în care cepul cu poziţie inferioară va fi
scurtat la 1-2 ochi, iar cel cu poziţie superioară la 2-3 ochi. Coardele lacome formate direct din
cordon, se scurtează la 1-2 ochi cu formarea de cepi de înlocuire. Formaţiunile lemnoase care
s-au îndepărtat de cordon se elimină şi pe cât posibil, în apropiere se formează un cep de
înlocuire de 1-2 ochi.
Pentru a preveni degarnisirea cordoanelor se evită aglomerarea cepilor în special la capătul cordonului, cepii se distribuindu-se cât mai uniform pe lungimea acestuia. În cazul
compensării sarcinii de rod se va mări numărul de cepi, coardele cu poziţie superioară se vor scurta la cordiţe de 4-5 ochi (cu formarea de verigi de rod), la baza cordoanelor se vor
lăsa 1-2 coarde de rod de 8-10 ochi, sau se folosesc 1-2 coarde formate pe cepii de siguranţă.
În zona de cultură semiprotejată, la baza butucului se formează 1-2 cepi de siguranţă de 2 ochi.
Cordoanele îmbătrânite, degarnisite, se îndepărtează de la inserţia pe tulpină şi se reproiectează dintr-o coardă formată la baza cordonului, de dimensiuni şi orientare
corespunzătoare, care se scurtează la lungimea proiectată a cordonului şi se palisează pe sârma portantă. Cordoanele prea scurte, sau în cazul existenţei unui gol în vecinătatea
butucului, se prelungesc cu o coardă crescută la capătul cordonului, dimensionată corespunzător, care se scurtează la 30-40 cm şi se palisează orizontal pe sârma portantă. În cazul
golurilor, spaţiul liber format între butuci poate fi completat prin prelungirea cordoanelor, dar pentru a se evita degarnisirea acestora, prelungirea cordoanelor se va face anual cu
30 maxim 50 cm, în funcţie de vigoarea butucului, astfel încât un cordon poate ajunge după câţiva ani de prelungiri succesive la o lungime de 1-2 şi chiar 3m.

39. Tăierea de rodire tip Cordonul Cazenave

Pe cordoanele/cordonul butucului la tăierea de rodire se rezervă 6-8 verigi de rod. Verigile de rod se formează pe cepii de înlocuire din anul trecut; coarda cu poziţie inferioară
se taie la cep de înlocuire de 1-2 ochi, iar cea cu poziţie superioară la cordiţă de 4-6 ochi. Atunci când elementele verigii de rod (cepul de înlocuire şi cordiţa de rod) nu pot fi
formate pe acelaş lemn de doi ani, ele vor fi formate disparat, în sensul că o coardă, cu poziţie uşor superioară va fi scurtată la cordiţă, iar în apropiere, dintr-o coardă lacomă (sau
aflată în apropierea cordonului) se va forma un cep de înlocuire. Verigile de rod se distribuie uniform pe cordoane la distanţe de circa 8-12 cm. Coardele lacome, formate direct
din cordon, se scurtează la cepi de înlocuire de 1-2 ochi. În cazul compensării sarcinii de rod se măreşte numărul verigilor de rod şi lungimea cordiţelor, se folosesc coardele
formate la baza butucului din cepul de siguranţă. În zona de cultură semiprotejată, la nivelul solului, se formează 1-2 cepi de siguranţă de 2 ochi. Cordoanele îmbătrânite se
înlocuiesc.
40. Tăierea de rodire tip Cordonul Lenz Moser este identică cu tăierea tip cordon Cazenave, diferenţa este dată de înălţimea mai mare a tulpinii, care la acest tip de
tăiere este de
1,0-1,5 m. Cordonul Lenz Moser se practică la soiurile viguroase, sarcina de rod atribuită butucului este, de regulă mai mare, numărul verigilor de rod pe butuc poate creşte până
la 8-10.
42. Taieri de regenerare
 Tăierile efectuate prezintă specificul unor tăieri de regenerare, prin care se urmăreşte refacerea elementelor de schelet şi de rod ale butucului. Dacă perioada în care plantaţia nu
a fost îngrijită este scurtă, de 1-2 ani, refacerea butucului este relativ uşoară. La tăiere se păstrează, de regulă, elementele de schelet (cordoane, braţe), dar se îndepărtează de la
inserţie, toate formaţiunile lemnoase care s-au îndepărtat de cordoane (braţe), iar coardele lacome se scurtează la cepi de 1-2 ochi. După pornirea în vegetaţie se execută un plivit,
cu rezervarea lăstarilor cu vigoare moderată, distribuiţi uniform pe butuc.

43. Taierile speciale

Tăierile speciale sunt cele care se aplică în situaţii deosebite, în care partea aeriană a butucului a fost afectată de diferiţi factori (temperaturi scăzute, secetă, grindină etc.) şi se
impune refacerea potenţialului de creştere şi fructificare a plantaţiei. Din această categorie fac parte: tăierea în plantaţiile afectate de gerurile din timpul iernii, tăierea în plantaţiile
afectate de brumele şi îngheţurile târzii de primăvară, tăierea în plantaţiile afectate de grindină, tăierea în plantaţiile afectate de secetă, tăierea în plantaţiile afectate de boli
criptogamice

44. Copcitul la viţa de vie

Prin copcit se evită separarea celor doi parteneri (altoi şi portaltoi), se stimulează dezvoltarea în profunzime a sistemului radicular şi se măreşte rezistenţa viţei de vie la secetă.
Copcitul se recomandă şi la viţele nealtoite, pentru favorizarea dezvoltării în profunzime a sistemului radicular.

45. Conducerea viţei de vie pe sistemul de susţinere

Primăvara, după tăierea în uscat şi revizuirea sistemului de susţinere se realizează palisatul tulpinilor şi cordoanelor, cercuitul sau legatul coardelor, iar pe parcursul perioadei de
vegetaţie, dirijarea (legarea) lăstarilor.
Palisatul tulpinilor şi cordoanelor. Tulpinile se dirijează vertical, cât mai drept pe tutore, fără curburi sau torsionări, iar cordoanele se dirijează orizontal pe sârmele portante şi
se palisează utilizând diferite materiale: fir de plastic special pentru acest scop, răchită, deşeuri textile etc.
Legatul sau cercuitul coardelor se face pentru utilizarea raţională a factorilor de microclimat, echilibrarea proceselor de creştere şi fructificare, dirijarea fenomenului de
polaritate în scopuri utile producţiei şi executarea în bune condiţii a lucrărilor agrofitotehnice din plantaţii. Pentru folosirea eficientă a factorilor de microclimat (lumină,
temperatură, aerare etc.), evitarea aglomerării lăstarilor, favorizarea maturării strugurilor şi lăstarilor, coardele se dirijează echilibrat, uniform în spaţiu
Conducerea orizontală situează mugurii de pe elementele de rod în aceeaşi poziţie faţă de verticală, astfel încât aceştia pornesc relativ uniform şi simultan în vegetaţie. Lăstarii
înregistrează un ritm de creştere asemănător de-a lungul coardei de rod, maturarea strugurilor este uniformă, iar maturarea lemnului este corespunzătoare;
Conducerea oblic descendentă. Pe coardele conduse astfel, dezmuguritul, creşterea lăstarilor, maturarea lemnului etc., se desfăşoară mai intens spre baza coardei, plasată mai
sus în plan vertical şi influenţată mai puternic de polaritate, iar spre vârful coardei creşterile sunt din ce în ce mai reduse. Acest mod de conducere a coardelor previne degarnisirea
butucului şi se practică în cazul tăierii tip cordon Mesrouze
Conducerea vertical descendentă. Procesele de creştere şi fructificare se manifestă asemănător conducerii oblic descendente, însă cu diferenţieri mai mari între baza şi vârful
coardei, astfel încât cei mai viguroşi lăstari se formează la baza coardei, unde se vor forma elementele de rod. Conducerea vertical descendentă este practicată la tipul de tăiere
cordon Sylvoz.
Conducerea în semicerc generează diferenţe, sub influenţa polarităţii, între mijlocul coardei, plasat mai sus, favorizat în ceea ce priveşte creşterea şi fructificarea şi baza şi
vârful coardei, care sunt defavorizate. Această conducere este generalizată în cultura clasică a viţei de vie şi este indicată în cazul soiurilor la care zona fertilă este situată spre
mijlocul coardei şi atunci când repartizarea încărcăturii de rod se face pe elemente lungi.
Conducerea în cerc, numit cerc ardelenesc, deoarece se practică şi astăzi pe scară redusă, în podgoriile din Transilvania şi Banat, în condiţiile unor distanţe mici de plantare, cu
susţinerea pe araci. Cercul format poate fi ascendent sau descendent. În cazul cercului ascendent este avantajată creşterea lăstarilor şi rodirea pe porţiunea de mijloc a coardei, iar
la cercul descendent (format sub punctul de inserţie al coardei) este favorizată baza şi vârful coardei, care se află în poziţie superioară.
 46. Lucrări şi operaţiuni în verde la viţa de vie roditoare

Pentru formarea elementelor lemnoase corespunzătoare, necesare proiectării butucului, în această perioadă se execută lucrări în verde: plivitul lăstarilor, cu rezervarea unui
număr de lăstari în funcţie de vârsta şi vigoarea butucului (2-3 în anul I şi 3-5 în anul II), care se palisează vertical pe sistemul de susţinere, pentru favorizarea creşterii în lungime
a acestora, lăstarii de prisos îndepărtându-se cât mai devreme, în fază de buton sau de lăstar tânăr, pentru a nu consuma inutil substanţele de rezervă ale butucului; ciupitul, pentru
frânarea temporară a creşterii şi stimularea apariţiei copililor, care pot fi folosiţi la formarea rapidă, în verde, a butucului; cârnitul, executat către sfârşitul perioadei de vegetaţie
(luna august), pentru o maturare mai bună a lăstarilor.

47. Lucrările solului în plantaţiile de vii roditoare

intervalul dintre rânduri (biloane) se afânează printr-un cultivat mecanic, la adâncimea de 14-16 cm. În perioada de vegetaţie se execută 6-8 lucrări de afânare a solului pe
intervalul dintre biloane, la adâncimea de 6-8 cm, pentru combaterea buruienilor, spargerea crustei şi afânarea solului. Lucrarea se poate efectua atât cu cultivatorul echipat pentru
prăşit, cât şi cu freza.

48.Completarea golurilor în plantaţiile de vii roditoare

În plantaţiile tinere este indicat ca golurile să fie completate în timpul perioadei de vegetaţie cu viţe portaltoi fortificate la ghivece nutritive. Se pot, de asemenea folosi, cu bune
rezultate, viţe portaltoi STAS provenite din şcoala de viţă, cu plantarea în perioada de repaus (toamna sau primăvara). În plantaţiile mai bătrâne, pentru completarea golurilor se
poate folosi marcotajul semiadânc (la 20-25 cm), cu marcotă trasă de la butucul vecin şi separată de planta mamă după 2-3 ani.
În situaţia în care procentul de goluri din plantaţiile aflate în plină producţie depăşeşte 3-5%, iar în plantaţiile mai bătrâne depăşeşte 10%, eficienţa exploatării plantaţiei viticole
se reduce şi se impune completarea golurilor.

49. Fertilizarea plantatiilor de vii roditoare

Fertilizarea este o verigă importantă în tehnologia de cultură a viţei de vie, prin care se asigură plantelor un regim de hrană corespunzător.
La stabilirea dozelor de îngrăşăminte, a epocilor de administrare, se va ţine seama de tipul de sol, de capacitatea acestuia de a reţine elementele nutritive; astfel pe solurile
nisipoase, cu capacitate redusă de reţinere a elementelor nutritive fertilizarea se va face cu doze mici de îngrăşăminte, dar în mai multe etape, iar pe solurile cu textură lutoasă, cu
capacitate normală de înmagazinare, se vor folosi doze normale îngrăşăminte.
Tipuri de îngrăşăminte. Îngrăşămintele se pot clasifica după mai multe criterii. După tipul lor: îngrăşiminte organice şi îngrăşăminte chimice.
Îngrăşămintele organice cuprind o gamă largă de îngrăşăminte dintre acestea mai folosite sunt: gunoiul de grajd, dejecţii lichide şi semilichide provenite de la unităţile de
creştere a animalelor, compostul, îngrăşăminte verzi, diverse alte produse organice rezultate din diferite activităţi agricole. Aceste îngrăşăminte sunt foarte importante, ele
reprezintă activatori ai activităţii microbiologice a solului, conduc la creşterea fertilităţii solului şi la ameliorarea însuşirilor fizico-chimice ale acestuia.
Îngrăşăminte chimice sau minerale, rezultă fie din măcinarea unor roci naturale, fie din industria chimică producătoare. Aceste îngrăşăminte completează necesarul de elemente
nutritive ale solului. După modul de administare îngrăşămintele sunt: radiculare şi extraradiculare sau foliare, şi îngrăşăminte care se administrează odată cu apa de irigat (irigare
fertilizantă).
Îngrăşămintele radiculare sunt cele care se aplică solului şi sunt preluate de plantă prin sistemul radicular; îngrăşămintele extraradiculare sunt cele care se aplică pe plantă şi sunt
preluate rapid prin frunze.
Stabilirea dozelor de fertilizare, sau a nevoilor de fertilizare se face în funcţie de starea de aprovizionare a solului cu elemente nutritive, diagnoza foliară, vârsta plantaţiei,
specificul de nutriţie al soiului/portaltoiului folosit, condiţiile ecologice etc.
Starea de aprovizionare a solului cu elemente nutritive se face prin cartarea agrochimică.
 50. Irigarea plantatiilor de vii roditoare

Irigarea viţei de vie trebuie aplicată cunoscând cerinţele viţei de vie faţă de umiditate, în funcţie de fenofaza de vegetaţie, regimul de precipitaţii şi regimul termic. Cel mai
important şi uşor de monitorizat indicator al umidităţii solului este IUA, care arată cât la sută din „magazia de apă a solului” este plină.
Nevoia de apă a viţei de vie se corelează cu fenofazele de vegetaţie. Astfel în fenofaza de dezmugurit cerinţele faţă de apă sunt moderate, în sol este suficient circa 60-65 % din
IUA, nevoia de apă creşte pe măsură ce planta parcurge perioada de vegetaţie şi atinge un maxim în faza de creştere intensă a lăstarilor şi a boabelor, perioadă cînd se înregistrează
cel mai mare consum de apă dar şi de hrană, în sol este nevoie ca IUA să fie de 80-90%; nevoia de apă se reduce spre pârgă şi se menţine moderată până la căderea frunzelor când
în sol este nevoie de circa 50-60% din IUA.
Regimul de irigare la viţa de vie cuprinde un ansamblu de elemente tehnologice: stabilirea momentului optim de irigare, norma de irigare, norma de udare, metode de irigare şi
condiţiile de calitate a apei de irigat.
Norma de irigare (M) reprezintă cantitatea de apă (m3) necesară a fi aplicată pe parcursul unui ciclu de vegetaţie.
Cantitatea de apă administrată la o udare trebuie să asigure umectarea corespunzătoare, în funcţie de fenofaza de vegetaţie, a profilului de sol unde sunt răspândite majoritatea
rădăcinilor viţei de vie.
Pentru condiţiile ecologice din România norma de udare în plantaţiile viticole este cuprinsă între 300-400 până la 700-800 m3/ha, rareori mai mult. Pe nisipuri cantitatea de apă
administrată la o udare este mai redusă de 200 maxim 400 m3/ha, corelată cu capacitatea solului de a reţine apa.
Stabilirea momentului optim de irigare se face prin monitorizarea regimului de umiditatea a solului, care poate fi realizat prin recoltarea periodică de probe de sol şi
determinarea umidităţii acestuia în laborator. Probele de sol, se recoltează odată la 5-10 zile, pe adâncimea de maximă răspândire a sistemului radicular, după care se usucă la
temperatura de 105oC.
Metode de irigare. Irigarea la viţa de vie poate fi realizată prin următoarele metode: scurgere la suprafaţă, prin aspersiune, prin picurare aeriană şi prin picurare subterană.
Irigarea prin scurgere la suprafaţă (pe brazde) se poate realiza pe terenuri nivelate cu panta de 1-2%.
Irigarea prin aspersiune se poate aplica pe toate tipurile de teren, asigură creşterea atât a umidităţii solului cât şi a umidităţii aerului. Intensitatea irigării prin aspersiune trbuie să
fie mai mică sau cel puţin egală cu viteza de infiltrare a apei în sol, în medie de 10-12 mm/h (la solurile mijlocii), pentru a preveni fenomenul de eroziune asolului.
Irigarea prin picurare aeriană se face prin distribuţia apei pe rândul de plante prin conducte perforate, care permit scurgerea apei sub formă de picături pe suprafaţa solului.

51. Protecţia fitosanitară a plantaţiilor de vii roditoare

O problemă foarte importantă a viticulturii actuale o constituie protecţia viţei de vie faţă de boli şi dăunători. Daunele provocate de agenţii patogeni pot duce până la
compromiterea totală a producţiei de struguri, iar tratamentele de prevenire şi combatere a acestora implică costuri ridicate de producţie, care pot ajunge până la 35-40% din totalul
de cheltuieli.
Bolile parazitare la viţa de vie se pot fi clasificate astfel: boli criptogamice produse de ciuperci, boli virotice produse de virusuri şi micoplasme şi boli bacteriene (bacterioze).
Bolile criptogamice cuprind mai multe boli care pot afecta viţa de vie, aceste pot fi grupate în boli principale, care au o frecvenţă relativ mare în plantaţiile viticole şi pot
provoca pagube importante: mana (Plamopara viticola), făinarea (Uncinula necator), şi putregaiul cenuşiu al strugurilor (Botrytis cinerea), şi boli secundare, cu o frecvenţă mai
redusă în plantaţii: rujeola-boala petelor roşii (Pseudopeziza tracheiphilla), antracnoza (Elsinoe ampelina), excorioza (Phomopsis viticola), eutipoza (Eutypa lata), putregaiul
negru- Black-rot (Guignardia bidwelii), esca, etc.
Bolile produse de virusuri sunt: îngălbenirea aurie (Flavescence dore), scurtnodarea (Grape vine fanleaf nepovirus), mozaicul nervurian (Grapevine vein mosaic virus), răsucirea
frunzelor (Grapevine leaf roll virus), boala lemnului striat (Legno-riccio) etc.
Bolile produse de bacterii sunt: cancerul bacterian (Agrobacterium tumefaciens), necroza bacteriană (Xanthomonas ampelina/Xylophilus ampelinus) etc.
Dăunătorii principali ai viţei de vie sunt: acarienii (Eriophies vitis, Colomerus vitis, Phylocoptes vitis, Tetranychus urticae, Panonicus ulmi), moliile strugurilor (Lobesia botrana
şi Clysia ambiguella), tripşii (Anaphotrips vitis şi Drepanotrips reuteri), cicada verde (Empoasca vitis), filoxera (Phylloxera vastatrix), pirala-molia frunzei viţei de vie
(Sparganotis pireliana), cotarul cenuşiu (Peribatodes rhomboidaria), păduchele testos (Eulecanium corni), omida păroasă a dudului (Hyphantria cunea), păduchele lânos
(Pulvinaria vitis), etc.
Pentru limitarea folosirii diveselor substanţe chimice, pentru prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor trebuie realizată „combaterea integrată”, care în afară de metoda
chimică integrează şi alte metode: carantina fitosanitară, igienă fitosanitară, agrofitotehnică, biologică, fizico-chimice, mecanice etc.

52. Recoltarea strugurilor

Recoltarea strugurilor este ultima verigă din tehnologia de cultură a viţei de vie, dar are o importanţă foarte mare atât în ceea ce priveşte momentul optim de recoltare, cât şi
tehnica de recoltare efectivă.
Pentru pregătirea campaniei de recoltare a strugurilor este necesar ca începând de la legarea boabelor să se facă o evaluare a producţiei de struguri.
Evaluarea producţiei de struguri
În funcţie de producţia de struguri evaluată se stabileşte necesarul de forţă de muncă, unelte, materiale pentru recoltare, mijloacele de transport, spaţii de depozitare dotate
corespunzător în cazul soiurilor de struguri pentru masă, sau utilajele de prelucrare a strugurilor şi vase pentru păstrare a vinului, în cazul soiurilor pentru struguri de vin. Pentru
valorificarea producţiei realizate se va face un studiu de piaţă, se stabilesc potenţiali beneficiari ai produselor obţinute, se încheie contracte de valorificare a producţiei.
Primele informaţii privind viitoarea producţie de struguri se pot obţine încă dn perioada de repaus relativ, lunile februarie-martie, când prin examinarea mugurilor din ochiul de
iarnă la lupa binoculară se fac observaţii privind numărul şi gradul de dezvoltare a primordiilor de inflorescenţe pe categorii de muguri. Aceste informaţii nu se iau în calcul la
evaluarea producţiei de struguri, dar sunt foarte importante pentru tăierile de rodire, la stabilirea sarcinii de ochi şi a lungimii elementelor de rod care se rezervă pe butuc la tăiere
(vezi tăierile de rodire).

Stabilirea momentului optim de recoltare a strugurilor

Strugurii se recoltează atunci când întrunesc parametrii optimi, în funcţie de destinaţia acestora: strugurii pentru masă atunci când au atins caracteristicile organoleptice care îi
fac corespunzători pentru consum în stare proaspătă, iar strugurii pentru vin/industrializare atunci cînd parametrii biochimici ai acestora sunt corespunzători pentru obţinerea unui
anumit tip de vin. Din aceste motive este necesar ca începând de la pârgă să se urmăreacă evoluţia maturării strugurilor şi să se stabilească momentul optim de recoltare.
Strugurii pentru masă se consideră buni de consum atunci când au mărimea, culoarea, gustul şi aroma caracteristice soiului. Momentul optim de recoltare se stabileşte în
principal în urma degustării strugurilor şi mai puţin pe baza analizelor de laborator.
Masa a 100 de boabe se determină pentru urmărirea evoluţiei masei boabelor (producţiei de struguri) şi stabilirea momentului în care boabele ating masa maximă (maturitatea
deplină), urmată, la 3-5 zile la acest moment, de scăderea masei boabelor (începerea procesului de supramaturare).
Conţinutul în zaharuri din must. Proba de struguri pentru analiză se zdrobeşte, folosind o presă de laborator, iar mustul obţinut, după limpezize, se trece la analizare.
Determinarea conţinutului în „zaharuri” al mustului se face ralativ uşor pe principiul refractometric sau densimetric.
Refractometrele se bazează pe fenomenul de refracţie a luminii care străbate masa mustului, şi acestea pot fi optice sau digitale, portabile sau de laborator.
Conţinutul în aciditate al mustului se face prin titrare cu o soluţie de hidroxid de sodiu, în prezenţa unui indicator. Aciditatea se exprimă în g/l acid sulfuric sau acid tartric. Pe
parcursul maturării strugurilor aciditatea se reduce şi în momentul atingerii maturităţii depline ajunge la parametrii specifici soiului, inflenţată de condiţiile de cultură.
Pentru stabilirea momentului optim de recoltare se întocmeşte graficul de evoluţie al maturării strugurilor în care sunt prezentate în dinamică masa a 100 de boabe, conţinutul în
zaharuri şi conţinutul în aciditate.
Recoltarea strugurilor pentru masă se realizează la maturitatea de consum, atunci când strugurii sunt corespunzători pentru consumul în stare proaspătă. În cazul soiurilor
pentru struguri de masă recoltarea se eşalonează pe o perioadă mai lungă de timp, comparativ cu soiurile pentru struguri de vin, avându-se în vedere conveierul mai larg al
soiurilor pentru struguri de masă, la care maturitatea de consum se realizează, în funcţie de podgorie, de la sfîrşitul lunii iulie, până la sfârşitul lunii octombrie.
Recoltarea se realizează numai manual, în două-trei etape la acelaşi soi, pe măsură ce strugurii ajung la maturitate. Recoltarea se face atunci când strugurii sunt uscaţi, nu
prezintă porţiuni umede de la rouă sau precipitaţii, care ar favoriza atacul bolilor pe parcursul depozitării.
 Recoltarea strugurilor pentru vin. Strugurii pentru vin se recoltează la maturitatea tehnologică, atunci când parametrii biochimici ai acestora corespund obţinerii unui anumit
tip de vin. Comparativ cu strugurii pentru masă, campania de recoltare a soiurilor pentru struguri de vin este mai scurtă, avându-se în vedere că maturarea strugurilor la majoritatea
soiurile pentru vin se încadrează în epocile IV şi V de maturare, durata acesteia, în funcţie de suprafaţă, producţie, forţa de muncă disponibilă se întinde pe o perioadă de 20-30 de
zile.
Pregătirea campanie de recoltare se realizează prin stabilirea unui grafic de recoltare, asigurea forţei de muncă manuale şi mecanice necesare, corelarea ritmului de recoltare cu
posibilităţile de prelucrare a strugurilor şi de depozitare a vinului.
Strugurii pentru vin se recoltează pe soiuri şi numai în cazuri speciale se recoltează în amestec, dar şi în această situaţie se recoltează separat strugurii albi de cei roşii.
Campania de recoltare începe cu soiurile pentru vinuri albe (dar şi aici diferenţiat în funcţie de tipul de vin ce urmează să fie obţinut), urmate de soiurile pentru vinuri aromate,
iar la finalul campaniei se recoltează soiurile pentru vinuri roşii.
În toamnele ploioase, când există riscul ca strugurii să fie deterioraţi de putregaiul cenuşiu, strugurii se vor recolta înaintea ajungerii la maturitatea tehnologică, urmând apoi ca
în procesul de prelucrare a strugurilor să se efectueze corecţiile necesare pentru a se obţine tipul de vin dorit.
Pentru a se evita procesele de oxidare a boabelor şi producerea unor procese nedorite la nivelul boabelor, strugurii se recoltează fără a afecta integritatea boabelor şi se
transportă cât mai rapid la locurile de prelucrare.
Recoltarea strugurilor pentru vin se face într-o singură etapă, şi poate fi realizată manual sau mecanic.
Recoltarea manuală se face prin detaşarea strugurilor de lăstar la nivelul peduncului şi asezarea lor în recipiente de transport: lădiţe, găleţi, coşuri, care se tranportă la capătul
parcelei unde se descarcă în bene, ce transportă strugurii la locurile de prelucrare. În cazul producerii unor vinuri de calitate deosebită, strugurii se recoltează, eventual se cizelează
prin indepărtarea boabelor sau porţiunilor de strugure necorespunzătoare, şi se transportă în lădiţe.
Dacă transportul strugurilor se face pe distanţă mare, recolta este parţial avariată şi timpul este călduros, se impune transportul strugurilor sub protecţia dioxidului de sulf.
Recoltarea mecanizată. Această metodă de recoltare a strugurilor este tot mai mult practicată în ultima perioadă datorită deficitului de forţă de muncă, şi randamentelor ridicate
pe care le realizează. Recoltarea se face cu ajutorul combinelor de recoltat struguri care prezintă dispozitive de scuturare. Boabele desprinse de ciorchine sunt aspirate în nişte
coşuleţe speciale, separate de resturile vegetale şi depozitate în două bene din inox cu o capacitate de 1000-3000 litri. Pentru buna funcţionare a combinei este foarte important ca
reglajele să fie făcute corect la începutul lucrului.