SUPRAVIEȚUIREA PRIN TEOLOGHISIRE

Din grija de dincolo mormânt a Părintelui Dumitru Belu, din munca lui
de la catedră, Catedrala Teologiei românești își împlinește Amvonul. Un
proiect îndrăzneț al unor tineri teologi de a cinsti memoria Părintelui prin
publicarea unei integrale omiletice a operei sale, care cuprinde alte volume
ce vor trebui propuse luminii lecturii mai largi prin publicare, care prin acest
volum se desăvârșește. Avem, într-un nou opus, două volume de arheologie
editorială necesare conștiinței mărturisitoare a Bisericii Ortodoxe sub
comunism. Așa, cum scrie Părintele Belu, așa se rezista cultural la tăvălugul
roșu. Prin competență și rigoare, prin racordarea la știința în domeniu pe
plan european, fără a uita însă rădăcinile românești ale teologhisirii. Paginile
volumului acestuia cuprind munca de „jurnalist al Duhului Sfânt” pe care
teologul sibian a propus-o lecturii specialiștilor în reviste de teologie. Atent
la planul inițial, surprins de noi prin publicarea volumelor de Omiltetică
(generală și specială) și Predici (omiletică practică), studiile Părintelui se
încheagă într-un tot unitar, încât ai senzația, pe deplin îndreptățită, că avem
de a face cu aceleași idei și dezvoltări dar în tensiuni de emisie diferite, mai
apropiate de cursul de teologie decât de tipăritură.
Sunt pagini de istorie catehetică, de identificare a registrelor ample ale
omileticii-retoricii românești, sunt linii de cercetare abia mijite la vremea
anilor `60 în România, sunt zeci de idei de cercetare care irump dintr-o
cultură omiletică și catehetică vie, gândită și ansamblată prin lucrarea cu sine
și cu subiectele asumate. Pentru că propunerea academică a Părintelui Belu
nu a fost ruptă de viața sa, de puterea sa de muncă și fragilitatea sa umană.
Sunt convins că studenții l-au apreciat, iar memoria sa printre colegi,
confirmată de Părinții Profesori Mircea Păcurariu și Constantin Voicu
deseori, a fost una de excepție. Ajuns să predea Omiletica prin restructurare
de linie academică, restrâns apoi prin aceeași metodă, până la a fi invitat la
pensie, Părintele a asumat cu discreție drama Bisericii întregi, o muncă de
salahor în cea mai de preț mină a lumii: cunoașterea. Astăzi, prin editarea și
publicarea acestui volum, piritele sale din cercetarea catehumenal- omiletică
sunt integral puse la dispoziția celui care va voi să crească în cultura
românească a rostirii și comunicării catehetice.
Parcursul acestor manuscrise devenite volume de carte nu a fost ușor.
Ele au pornit din dorința generației mele de a a vea un manual de Omiletică
bine pus la punct, idee din 1993. A continuat cu dorința generațiilor
ulterioare și s-a împlinit în munca unui colectiv de „culegători” de text
voluntari, coordonat de Drd. Maria Curtean și centrat în jurul Centrului
CADCO - Andrei Șaguna, liantul de cercetare catehetică dintre Mitropolia
Ardealului și Facultatea noastră. Parcursul a fost susținut financiar, în
vederea pubicării, de Consiliul Județean Sibiu, prin Centrul Cultural
Interetnic Transilvania.

5
 Nu vrem să vedeți doar o realizare a unei ediții critice, deși s-au
cercetatat manuscrise și ediții diferite ale articolelor sau studiilor ce erau
deja tipărite, s-au utilizat inclusiv tăierile sau sublinierile Părintelui Belu.
Vrem să vedeți și în acest al treilea volum inima noastră de ucenici ai
teologiei românești de calitate, fără de care valoarea noastră s-ar diminua
dureros. Volumul acesta, încă un semn de respect pentru teologia ce va să
vie. Și care nu are dreptul să uite!
Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula

6
 CEA DINTÂI OMILETICĂ ÎN LIMBA ROMÂNĂ

RETORICA DE LA 1798

Într-o lucrare apărută cu mai bine de trei decenii în urmă, se făcea afirmaţia
că prima Omiletică în româneşte a văzut lumina tiparului – ca traducere din
ruseşte – la Buda, în 1817 şi apoi la Sibiu, în 1857. „Cea mai veche Omiletică
nu este, drept vorbind, o Omiletică românească, ci o Omiletică ieşită pe
româneşte, după ruseşte. Nici nu e o Omiletică de sine stătătoare, ci e cuprinsă
într-un studiu de pastorală... E un tratat rusesc, cuprinsă într-o tratare
pastorală... Aceasta s-a tipărit în Petersburg, în anul 1776, fiind scrisă de
ierarhii ruşi Gheorghe Coninski şi Partenie Sopkovski. Scrierea lor a ieşit apoi
în traducere românească în Buda, la anul 1817, în tipografia universităţii din
acel oraş; iar în 1857 a fost tipărită din nou în Sibiu... Titlul ei în româneşte
este Teologia pastorală sau datoriile preoţilor (TP). Cum se vede, ea s-a
tipărit ca scriere pastorală, iar în această pastorală avem şi cea dintâi tratare
omiletică pe româneşte1 (s.n.).
Înainte de a cerceta temeinicia afirmaţiei cuprinse în sublinierea de mai
sus, socotim necesar să facem unele precizări.
Mai întâi numele primului autor al TP este redat greşit. Grafia corectă a lui
este: Gheorghe Koninski, nu Coninski.
În al doilea rând titlul sub care ediţia din 1817 a TP se retipăreşte la Sibiu
nu este Teologia pastorală sau datoriile preoţilor, ci Teologia pastorală
pentru preoţi de legea ortodoxă răsăriteană2.
În al treilea rând din felul cum se exprimă, autorul pasajului citat ne lasă să
înţelegem că el n-a cunoscut decât ediţiile din 1817 şi 1857 ale TP. În realitate
însă, cartea ierarhilor amintiţi a fost tipărită de mai multe ori şi a cunoscut o
largă răspândire în Biserica românească.
Astfel la numai şase ani după tipărirea de la Buda apare o alta sub titlul:
Pentru datoriile presviterilor de popor. După 15 ani, adică în 1838, cartea
apare la Iaşi, sub titlul: Datoriile preoţilor de popor. Ediţia aceasta apare cu
binecuvântarea Mitropolitului Veniamin Costache. În 1852. C. Mavrula o
publică la Bucureşti, având de data aceasta un titlu mai dezvoltat: Datoriile
preoţilor compuse din cuvântul lui Dumnezeu, din canoanele soboarelor şi de
la învăţătorii Bisericii. Tipăritura cuprinde unele „adaose şi îndreptări” şi
apare cu aprobarea mitropolitului Nifon al Ungrovlahiei.
Traducerea lui Mavrula se tipăreşte într-o a doua ediţie, la Râmnicu
Vâlcea, în 1861. În total deci, TP s-a tipărit în româneşte de şase ori, ediţia de
la Sibiu înscriindu-se ca a cincea în ordinea celor şase3.

1 Arhim. Iuliu Scriban, Privelişti din câmpul Omileticii, Bucureşti, 1929, p. 5.

2 Pr.Prof. D. Belu, „O carte de omiletică despre predica prin faptă”, în Mitropolia Ardealului,
nr. 9-10, 1961, p. 600 sq.

7
 Să vedem acum dacă afirmaţia că „în această pastorală avem şi cea întâi
tratare omiletică pe româneşte” corespunde sau nu realităţii.
În studiul „Îndrumări de ordin omiletic în prefeţele propovedaniilor şi
«predicelor»” a lui Petru Maior4 se arată că încă înainte de traducerea şi
tipărirea în româneşte a TP, au existat la noi preocupări de ordin omiletic
„risipite însă prin predosloviile cazaniilor veac. XVI-XVII, iar mai târziu prin
textul prefeţelor cu care predicatori de faima lui Samuil Clain sau a lui Petru
Maior au ţinut să-şi publice propovedaniile spre a le pune la îndemâna
preoţilor stăpâniţi de „râvna sfântă a propovăduirii”5.
Fără îndoială reguli şi îndemnuri privind întocmirea şi rostirea cuvântărilor
bisericeşti sunt cuprinse ca rezultat al unor formulări intenţionate sau
întâmplătoare, prin predosloviile diferitelor colecţii vechi de cazanii şi predici.
Chestiunea este însă nu de când avem în româneşte preocupări de ordin
omiletic, ci de când avem în graiul nostru, prima carte de Omiletică.
Autorul Priveliştilor din câmpul omileticii susţine, cum am văzut, că TP
cuprinde şi prima tratare omiletică în româneşte. Dar acesta să fie adevărul?
Să nu fi existat oare înainte de 1817 nici o altă lucrare de Omiletică în limba
română?
Răspundem de la început: O asemenea lucrare a existat într-adevăr fiind
tipărită şi pusă în circulaţie cu aproape douăzeci de ani înainte de traducerea şi
tipărirea în limba noastră a TP. E vorba de cartea apărută la Buda în 1798.
Titlul întreg al lucrării este acesta: Retorica /adecă/ învăţătura /şi/ întocmirea
frumoasei cuvântări. /Acum întâiu izvodită pe limba românească/. Împodobită
şi întemeiată cu pildele vechilor /filosofi şi dascăli bisericeşti./ În Buda: S-au
tipărit în crăiasca Tipografie orientalicească a Universităţii Peştii/ 1798.
Alte indicaţii foaia de titlu nu ne dă.

Autorul Retoricii de la 1798

Numele autorului nu este indicat nicăieri. Nici în foaia de titlu. Nici în

prefaţă. Nici în „Cuvânt înainte”. Şi nici în altă parte a lucrării. Se ştie totuşi
că alcătuitorul acestei lucrări este Ioan Piuariu-Molnar.
În „Cuvânt înainte” la Gramatica Românească – tipărită la Sibiu în 1797 –
Radu Tempea, urmaşul lui Dimitrie Eustatievici la conducerea „şcolilor
neunite naţionaliceşti din mare prinţipat al Ardealului” – scria şi aceste
cuvinte: „Domnul Ioan Molnar, Doftoru şi Profesoru de tămăduirea luminii
ochilor, în cartea sa de Economia stupilor şi în Gramatica nemţească-
românească, iar mai vârtos întru a sa Retorică, ce cât de curând va ieşi din
tipariu şi C. Păr. Samuil Clain de la Sadu... sunt aceia care au adus şi aduc

3 Mircea Păcurariu, „Traduceri româneşti din literatura teologică rusă până la sfârşitul sec.
XIX”, în Studii Teologice, nr. 3-4, 1959, p. 191-192.
4 Petru Maior, „Îndrumări de ordin omiletic în prefeţele propovedaniilor şi «predicelor»”
Mitropolia Ardealului, nr. 5-8, 1957, p. 490 sq.
5 Ibidem.

8
roade şi mlădiţe limbii româneşti curăţind prin multele cărţi care le-au dat şi
dau la lumină toată neghina ce cuprinsese limba noastră silindu-se şi de acum
înainte a o apropia de originalul ei”6. Textul ne îngăduie să conchidem că încă
din 1797 se dăduse la tipar o Retorică românească şi anume o Retorică
cunoscută ca fiind a lui Ioan Piuariu-Molnar.
Ioan Molnar a fost, se ştie, fiul vestitului „Popa Tunsul” din Sadul lui
Inochentie şi Samuil Micu Clain. Din copilărie a avut ocazia să cunoască de
aproape, împilările, nedreptăţile, suferinţele poporului, fapt care-l va fi
determinat încă de pe atunci să-şi fixeze un plan de activitate pentru viitor.
În tot timpul studiilor pe la şcolile din Sibiu, Cluj şi Viena, Molnar s-a
interesat de aproape de orice lucru „cu ajutorul căruia ar fi putut să îndrume
spre mai bine traiul poporului său, accelerându-i progresul în toate domeniile
vieţii”7.
Întors de la studii Piuariu nu s-a instalat în turnul de fildeş al specialităţii,
ci a coborât în arenă, înrolându-se printre luptătorii pentru ridicarea poporului.
Însufleţit de un cald patriotism şi stăpân pe multilaterale cunoştinţe, Ioan
Molnar a cerut şi sprijinit crearea şi organizarea de instituţii şi mijloace menite
să promoveze conştiinţa şi încrederea celor mulţi în propriile lor puteri, să-şi
lumineze şi îmbărbăteze pe linia dezvoltării culturale, economice, sociale şi
politice. Astfel el a luat iniţiativa întemeierii unui ziar pentru românii din
Transilvania şi Ungaria8. A iniţiat prima „Societate filosofească a neamului
românesc” la 17959. A înfiinţat la Sadu, o fabrică de ţesătorie10. A sprijinit
înfiinţarea de şcoli poporale şi a cerut numirea unui director pentru
supravegherea lor. Concomitent publică o serie de lucrări. În 1785 tipăreşte
Economia stupilor, cea dintâi lucrare cu caracter economic din Transilvania11.
În 1788 scoate de sub tipar Gramatica nemţească-românească (retipărită la
1810 şi 1822). Tot lui îi datorăm un dicţionar german-român apărut la Sibiu în
182212. La 1808 tipăreşte Povăţuire pentru sporirea stupilor. În 1800 traduce
şi publică la Buda, Istorie universală adică de obşte... a lui Millot.
Colaborează cu Samuil Micu la întocmirea dicţionarului latin-român13. Nu mai
amintim de faptul că Piuariu ne dă şi prima lucrare ştiinţifică scrisă de un

6 La Nicolae Albu, Istoria învăţământului românesc din Transilvania până la 1800, Blaj, 1944,
p. 299.
7 I. Lupaș, Doctorul Ioan Piuariu-Molnar: Viaţa şi opera lui (1749-1815), Bucureşti,
Imprimeria Naţională, 1939, p. 22.
8 „Cea mai veche revistă literară românească”, în: Anuarul Institutului de Istorie naţională
1921-1922, Cluj, p. 120.
9 C. Daicoviciu, St. Pascu, V. Cheresteşiu, T. Morariu, Din istoria Transilvaniei, Bucureşti,
Editura Academiei Republicii Populare Române, 1960, p. 201.
10 Lia M. Dima, „Câteva date şi amănunte nouă cu privire la Ioan Piuariu-Molnar de
Müllerscheim” († 1815), în: Anuarul Institutului de Istorie (VIII) 1939-1942, Cluj, p. 375.
11 C. Daicoviciu, op.cit., p. 203.
12 D. Popovici, La littérature roumaine à l’époque des lumières, Sibiu, 1945, p. 273-274.
13 M. Păcurariu, „O lucrare necunoscută a lui Samuil Micu Clain”, în Mitropolia Ardealului, nr.
9-10, 1958, p. 742-743.

9
român în domeniul medicinii, devenind astfel „tatăl medicinii savante
româneşti”14.
În cadrul unei atât de bogate şi variate activităţi didactice, literare,
ştiinţifice, filologice, economice, istorice, tipărirea şi a unei cărţi de Retorică
nu mai apare ca ceva nepotrivit, distonant. Dimpotrivă, publicarea unei
asemenea lucrări era cerută parcă de însăşi concepţia după care se călăuzea
autorul însuşi.
Într-adevăr împreună cu atâţia alţii, mai tineri şi mai vârstnici, Ioan Piuariu
a reprezentat cu vigoare şi cu strălucire, curentul iluminist în Transilvania,
curent care, se ştie, preconiza înlăturarea nedreptăţilor şi a tuturor relelor
sociale, pe calea răspândirii culturii în masele populare. Difuzarea bunurilor
culturale însă nu se putea realiza decât de oameni bine pregătiţi şi, în acelaşi
timp, buni mânuitori ai cuvântului. Fireşte, buna mânuire a cuvântului
reclama, de regulă, şi o bună iniţiere în tainele Retoricii. Publicând Retorica,
Molnar, a vrut să pună la îndemâna atâtora, regulile întocmirii „cuvântărilor
frumoase” pentru sporirea „binelui de obşte”.
Aşadar, Ioan Piuariu a tipărit printre altele şi o Retorică. Tipăritura aceasta
este traducere sau operă proprie?
Pentru traducere – şi anume pentru o traducere din limba greacă – ar pleda
faptul că lucrarea abundă în termeni şi expresii greceşti. Ca de exemplu: iroas
(37, 98, 197, 251); scopelos (38); tesis (15); ipotesis (16); ipografi (28); dafne
(46); peripatetul (28); antitesis, enantis, anaforica, eteritica, mahomena,
antikimena, simparasta (58); antipodes (74, 196); dicachicesti (111);
proimion (111, 115); eparitmisis, anakefaleosis (165); shimata (166);
dicanicon, apostrofi (167); epanalipsis (194); tiposit (225); prolipsis,
procatalipsis (243); antivolisis (246); ipotiposis (250); merismos (261);
anaskevin (265) etc. S-ar putea spune că neavând le îndemână termenii
româneşti echivalenţi, Piuariu i-a redat aşa cum i-a găsit în originalul grecesc.
În aceeaşi direcţie – a traducerii – ar îndruma şi frazele încâlcite, acelea care
nu exprimă destul de clar ideile – de exemplu: „Orânduirea fiinţii retoriceşti
iaste un cuvânt prea scurt şi tâlcuiaşte şi arată firea lucrului celui ce iaste de a
se tâlcui şi să alcătuieşte din neam şi din osebire ca din nişte înfiinţate şi
aşezătoare părţi” (p. 11). Sau: „Cearcă pre priateni şi în primejdii, care după
rânduială să cădea să zică ritorul, din nenorocirea vieţii şi din împărtăşirea în
primejdii...” (p. 189). „Prolipsis iaste când ritorul nu numai cu statornice
dovediri dovedeşte şi adeverează lucrul acela, de care să apucă, ci şi luând
sama mai nainte pentru orice nelesnire împrotrivnică, care pot oareşcum să-i
facă judecătoriul... împotrivitoriu... ” (p. 243). Încâlcirea evidentă a pasajelor
citate – şi care nu sunt singurele – s-ar putea explica prin redarea cuvânt cu
cuvânt a textului original, fără să se acorde suficientă atenţie interesului
propoziţiunilor.

14Dr. Valeriu L. Bologa, „Date nouă despre Ioan Piuariu-Molnar, ca medic şi ca autor
medical”, în Transilvania, nr. 2, 1926, p. 73.

10
 Celălalt punct de vedere, anume că Retorica e lucrare proprie a lui Molnar,
are în sprijinul său argumente mai multe şi mai puternice.
a) Vorbind despre cei ce şi-au adus şi îşi aduc contribuţia lor la
curăţirea limbii româneşti de „neghina ce o cuprinsese”, Radu Tempea
aminteşte, cum am văzut mai sus, şi pe Ioan Piuariu cu „a sa Retorică”.
Determinativul „a sa” ne îngăduie concluzia că lucrarea în chestiune este nu
numai tipărită, dar şi întocmită de către „Doftoru şi Profesoru de tămăduirea
luminii ochilor”.
b) Toţi cei care s-au ocupat de viaţa şi opera lui Molnar îi atribuie şi o
Retorică.
c) Expresii ca acestea: „ce să numeaşte elineşte” (p. 58); „carea
însemnează în elineşte” (p. 64); „carea să cheamă elineaşte” (196); sau ca
acestea care folosesc persoana I: „Aduc aminte... pilda...” (p. 111); „eu
însemnez aici” (p. 115); „ca să nu întrec măsura” (126); „eu voi alege” (295)
etc., nu pot fi înţelese deplin decât admiţând că lucrarea în chestiune nu este o
traducere, ci este întocmită de editorul însuşi. Traducerea unor termeni
româneşti în greceşte asociată cu vorbirea la persoana I, indică atitudine activă
faţă de cuprinsul cărţii şi indică iniţiativă, proprie nu unui traducător, ci unui
autor.
d) Pentru paternitatea molnariană a Retoricii mai pledează şi
existenţa în cuprinsul cărţii a numeroşi termeni specifici profesiunii pe care
ştim precis că a practicat-o „Doftoru... de tămăduirea luminii ochilor”. Cităm
la întâmplare câţiva:
„Ca un leu (Sf. Grigorie Bogoslovul) a avut totdeauna ochii deschişi...” (p.
36); „Ca un Argus cu mulţi ochi...” (p. 37); „Ochiul lumii iaste soarele...” (p.
76); Ca nişte „sfeaşnice” sunt ochii care „ca dintr-un loc mai înalt îi luminează
pre tot trupul” (p. 80); „Dacă ochii ar fi aşezaţi în locul obrajilor şi dacă
urechile ar fi aşezate în locul ochilor” n-ar fi vietate mai urâtă ca omul (p.
109); „Au deschis ochii ca să vază lumina” (p. 124); „De nu vei putea cu
ochii, plângi măcar cu dorul” (p. 200); „S-au stins ochii aceia (ai lui Iisus) care
luminează pre soare” (p. 205); „Vedeţi ochi şi nu veţi tăgădui că au închis
Dumnezeu într-acele rotocoale toată frumuseţea şi strălucirea stealelor” (p.
219); „Orb ca un alt Tiresie să nu vezi niciodată lumina zilei, ci având
împrejurul ochilor întunearece...” (p. 273; cf. şi p. 220, 221, 222, 246, 278,
281, 284 etc.). Şi n-am indicat aici decât puţine dintre locurile în care cuvântul
„ochi” este utilizat cu relevarea unora sau altora dintre funcţiunile lui, ca ale
unui organ de capitală importanţă pentru viaţa omului. Frecventa folosire a
unor asemenea termeni specifici limbajului unui oculist să nu constituie oare
şi ea un indiciu că Retorica nu este traducere, ci lucrare proprie şi anume
lucrare proprie a cuiva specialist în boli de ochi?
e) De altfel, editorul însuşi se intitulează pe sine ca autor, nu ca
traducător. Indicaţia aceasta o avem la sfârşitul prefeţei unde citim: „Scris în
cetatea Sibiiului în 13 zile iulie 1797. Autorul” (p. 4).

11
 Termenul: „scris” se referă desigur la cuvântul introductiv scris la Sibiu în
cutare zi a anului. Dar calificativul: „Autorul” nu se mai poate referi exclusiv
la prefaţă. Nu se poate ca atribuindu-şi calificativul de autor, Molnar să nu fi
voit a ne arăta altceva decât că el este cel ce-a compus cele câteva fraze ale
prefeţei.
În prefaţă se face, precum se ştie, prezentarea lucrării respective şi, când la
sfârşitul unei asemenea prezentări, găsim în loc de semnătură, calificativul
„Autorul”, extindem spontan paternitatea prefaţatorului asupra întregii opere.
Aceeaşi este situaţia şi cu calificativul „autorul”, de la sfârşitul prefeţii la
Retorica în discuţie: după ce şi-a prezentat cartea, Molnar a vrut să informeze
pe cititori că autorul lucrării este chiar el.
Adăugăm că dacă Molnar n-ar fi fost autor, ci traducător, n-ar fi avut nici
un motiv să nu indice lucrul acesta.
Rămâne deci stabilit că Retorica tipărită la Buda în 1798, este alcătuită de
Ioan Piuariu-Molnar.
Se impune, acum, întrebarea dacă Retorica este sau nu o operă originală.
Unii au zis că ar fi vorba de o „compilaţie”. „Acelaşi – adică Ioan Piuariu –
tipărea la Buda în 1798 o Retorică... compilaţie insuficient adaptată limbii
române”15.
Alţii afirmă că la alcătuirea lucrării Molnar a avut în faţa sa „un model
străin”16.
Fără îndoială, la elaborarea Retoricii, Piuariu a avut în faţă „un model
străin” şi anume socotim că acest model a fost o Retorică grecească. Dovada?
Mai întâi, cum am mai amintit, expunerea abundă de termeni greceşti care
trec şi dincolo de sfera termenilor tehnici. Prezenţa atâtor cuvinte greceşti în
textul întregii lucrări nu se poate explica deplin decât admiţând că autorul le-a
transcris aşa cum le-a găsit în izvorul utilizat, ocolind efortul de a găsi sau
crea termeni româneşti echivalenţi.
O altă indicaţie că modelul care stă la baza Retoricii este grecesc, o
constituie ditirambii la adresa ţării greceşti. „Spuneţi muzelor cu glas
cuvântătoriu, de unde au răsărit atâţia sori ai înţelepciunii, cu a căror raze
împodobindu-să alţii, să arată steale, care poate că ar fi fost întunearec şi
cărbuni. N-au strălucit de la răsăritul ţării greceşti atâţia filosofi ca neşte
sori?... Atâţia Aristoteli şi Platoni... atâţia dascăli şi ucenici ai acestora fealiu
de eroes, aceştea şi alţii au n-au fost greci? Ce neam poate arăta la meşteşugul
poeticesc un Omer? Un Pindar.... un Aristofan... un Euripid... un Isiod...
Demosten, care-i la retorică începătoriu... Euclid... la matematică, Ipocrat şi
Galerios dumnezeii meşteşugului doftoriii... Alexandru... Tukidides...
Xenofon şi Plutarh aceştia toţi oare nu sunt ai ţării greceşti? Dar şi după

15 D. Popovici, op.cit., p. 277; N. Albu, op.cit., p. 329; C. Daicoviciu, op.cit., p. 204; Al. Piru,
Literatura română veche, ediţia a II-a, 1962, p. 552; Idem, în recenzia asupra lucrării lui
Romul Munteanu, „Contribuţia Şcolii Ardelene la culturalizarea maselor”, în Contemporanul,
nr. 36 (7 IX 1962), ca să nu amintim decât pe câţiva dintre autorii mai noi.
16 Al. Piru, op.cit., p. 552.

12
apariţia creştinismului, Grecia continuă să rămână în frunte. Grecia a dat pe
dascălii şi păstorii pravoslavnici; pe mucenicii şi propovăduitorii cu graiul şi
cu condeiul, pe marii pustnici etc. (p. 40-44). Atâtea laude la adresa Greciei –
şi n-am dat decât o parte din ele – nu le putea găsi Molnar decât într-o carte
grecească”.
Teza e întărită şi de constatarea că autorii citaţi sunt exclusiv orientali.
Aristotel (p. 11, 15, 25, 42, 44, 48, 87, 179, 290); Demostene (41, 60, 164,
179, 294); Democrit (123); Socrate (125); Platon (25, 42, 289); Plutarh (41,
289); Pitagora (289); Anaxagoras (127); Solon, Licurg (42); Pindar, Aristofan,
Euripid, Isiod, Euclid, Ipocrat (41); Esop (288); Homer (40, 106, 116);
Tukidides, Xenofon (41); Apelles, Fidias, Praxiteles (79) etc.
Dintre reprezentanţii Bisericii sunt amintiţi: Sf. Ignatie Teoforul (170);
Ioan al Alexandriei (150, 191); Origen (7); Sf. Atanasie cel Mare (96, 97, 98,
99, 121, 194); Sf. Vasile cel Mare (173, 178, 181, 288); Sf. Grigorie de
Nazians (109, 178, 179, 184); Sf. Ioan Gură de Aur (72, 73, 173, 178, 179);
Sf. Ioan Damaschin (33, 95, 130-133) etc.
Fireşte înaintea tuturor acestora este folosit numele Mântuitorului şi al
Preacuratei Sale Maici, Sf. Evanghelii, Sf. Apostoli. Dintre aceştia din urmă e
amintit mai des numele Sf. Pavel. Apoi acela al Sf. Petru. Precum se vede,
dintre apuseni, nu este citat nimeni, nici Cicero, nici Quintilian, nici
Augustin... Ceea ce dovedeşte încă o dată că „modelul” după care s-a ghidat
Molnar a fost grecesc, nu latin.
Nu este exclus ca Piuariu să-şi fi cules materialul direct din limba greacă.
S-a afirmat, e drept, despre autorul nostru că „vorbea bine latineşte,
nemţeşte, ungureşte şi probabil franţuzeşte”17. Dar, adăugăm noi, nu este
exclus să fi cunoscut şi limba greacă.
Se ştie că autorul Retoricii a învăţat carte la Sibiu, unde funcţiona încă din
1692 o şcoală latină. Nu ni s-au păstrat registrele şi anuarele dinainte de 1790
ale acestei şcoli, dar nu avem nici un motiv să nu acceptăm că printre elevii
români ai gimnaziului va fi fost şi Ioan Piuariu. Fiul acestuia, Iosephus Molnar
de Müllersheim, se ştie precis că a învăţat carte la şcoala latină din Sibiu, între
1793-1798. Nu-i exclus ca tatăl să-şi fi trimis fiul la gimnaziul sibian tocmai
pentru că el însuşi îşi făcuse acolo ucenicia.
Şi atunci, dacă Molnar a învăţat la gimnaziul din Sibiu, apoi aici el a putut
învăţa şi limba greacă, ce se preda în toţi cei cinci ani cât durau cursurile18.
Cunoştinţele în materie de limbă greacă şi le va fi perfecţionat la Cluj şi
Viena. Şi chiar de nu va fi ajuns să stăpânească la perfecţie această limbă,
Piuariu a putut fi ajutat în descifrarea „modelului” grecesc al Retoricii, de
către consăteanul şi prietenul său din copilărie, Samuil Micu, bun cunoscător
şi al limbii greceşti19. Precum Piuariu l-a ajutat la întocmirea Dicţionarului

17D. Popovici, op.cit., p. 278.

18I. Lupaș, Doctorul Ioan Piuariu-Molnar..., p. 17.
19Pr.Prof.Dr. Ioan Stanciu, Istoricul Liceului „Gh. Lazăr” din Sibiu, Sibiu, 1943, p. 17-19, 24,
100.

13
român-latin, aşa şi Clain l-a putut ajuta pe prietenul său la întocmirea
Retoricii, traducându-i din greceşte unele pasaje20.
Care să fi fost cartea grecească după care Molnar s-a ghidat la întocmirea
Retoricii e greu de precizat. Nu e exclus să fi fost aceeaşi lucrare din care
Antim Ivireanul îşi va fi extras unele exemple folosite în predicile sale. De
exemplu, ambii autori istorisesc aproape cu aceleaşi cuvinte, cunoscuta faptă
de caritate a Sf. Nicolae. Redăm mai întâi istorisirea lui Ivireanul: „După ce au
ascuns soarele toate razele lui, atâta cât nici luna nu priveghea, nici una din
stelele cele mai mici avea deschise tâmplele lor cele de argint, atunce ca [şi]
când ar fi fost nu făcător de bine, ci ca un hoţ, aleargă cu mare grabă la acea
săracă de casă şi aruncând în lăuntru, nu zic odată, sau de doauă ori, ci de trei
ori, mulţi galbeni, au gonit cu aceasta sărăcia şi tot răul şi tot cugetul necuvios
şi au mântuit fecioria acelor trei fecioare din cursele diavolului”21.
Iată şi istorisirea lui Piuariu: „După ce soarele ş-au ascuns toate razele, şi s-
au stâns de tot lumina zilei în întunearecele nopţii şi când ceriul ostenit
închisese cu somn toţi ochii săi, cât nici luna nu priveghea, nici altă stea mai
mică avea deschisă geana cea de aur, atunci ca [şi] cum ar fi fost nu ca făcător
de bine, ci ca un fur aleargă grabnic la săraca acea casă, şi aruncând în lăuntrul
nu zic odată sau de doauă ori, ci de trei ori mult aur, au gonit cu acesta pre
sărăcie şi împreună cu dânsa toată cugetarea rea şi neviincioasă şi s-au arătat
alt Zeus încă prea curat, fiindcă cu acea ploae de aur n-au prădat fetia Adaniei,
ci au păzit fecioria a trei feate cea plăcută lui Dumnezeu”22.
Asemănarea dintre aceste două istorisiri merge până la identitate. Să nu le
fi luat oare şi unul şi celălalt, şi Piuariu şi Ivireanu, din unul şi acelaşi izvor
grecesc?
Dar să ne-ntoarcem la lucrarea însăşi, la Retorica în discuţie şi să vedem
care-i e cuprinsul.

Cuprinsul Retoricii lui Molnar

Retorica cuprinde 296 pagini, 14,5 x 9 cm. Litera e cea cirilică. Materia e
organizată în patru cărţi. Prima are 23 [de] capitole (p. 9-108); a doua – 11 (p.
108-167); a treia – 13 (167-193); a patra – 37 (193-288). La sfârşitul cărţii a
patra mai sunt adăugate încă patru capitole sub titlul: Pentru ţinerea aminte şi
închipuirea vorbei.
Cuprinsul propriu-zis e precedat de o prefaţă în care autorul arată cui îşi
adresează lucrarea; urmează apoi un Cuvânt înainte în care disciplina Retoricii
este încadrată într-un ansamblu complex. Sunt multe meşteşuguri pe lume care
ne umplu de uimire – zice autorul. E minunat meşteşugul cu care „Arhimede
matematicul au ars fără foc corăbiile vrăjmaşilor”. Minunat meşteşugul

20
N. Mladin, I. Vlad, Al. Moisescu, Samuil Micu Clain teologul, Sibiu, 1957, p. 23-24.
M. Păcurariu „O lucrare necunoscută…”, în loc.cit., p. 742-743.
21
Antim Ivireanul, Predici. Ediţie critică, studiu introductiv şi glosar de G. Strempel, Bucureşti,
22
Editura Academiei R.P.R., 1962, p. 120-121.

14
„înotării cu lemn adâncit”, căci a dus la supunerea mării. Vrednic de admiraţie
este şi meşteşugul într-aripării fierului „măcar că după fire este prea greu însă
îl vedem la săgeţi că zboară...”. Dar toate meşteşugurile (artele) să se dea în
lături... pentru că Retorica, ca o împărăteasă au arătat totdeauna mai multe
puteare în toată zidirea şi au făcut în fieştecare vreame atâtea prea luminate
lucruri, încât nu poate limbă de om să le povestească fără altă mai mare
mirare”.
Prin „meşteşugul retoricesc”, Nestor a îmblânzit pe Agamemnon şi pe
Ahile. Cu ajutorul Retoricii, Demostene a ajuns stăpân „preste voinţa
omenească”. Aceeaşi Retorică „au făcut şi pre Origen tare ca diamantul...” (p.
5-7).
În capitolul I al cărţii I se arată cum a luat fiinţă Retorica. Autorul respinge
părerea originii supranaturale a disciplinei în discuţie. Pentru el Retorica este
„ceva firesc şi în acelaşi timp ceva meşteşugit” (p. 9). Ea porneşte de la
aptitudini fireşti, ne ajută să dezvoltăm aceste daruri, ne arată limitele în care
să rămânem când e vorba de laude, sfaturi, îndemnuri, povăţuiri. Ne învaţă
cum să ne împodobim cuvântarea „pentru ca să fie dulce la graiu şi bine
întocmit (cuvântul) la urechile celor ce aud” (p. 10). În cap. II, se dă definiţia
Retoricii, care, zice autorul, „este meşteşug al bunei cuvântări”23.
În capitolele următoare se tratează rând pe rând despre o serie întreagă de
probleme care arată buna iniţiere a autorului şi într-un domeniu care nu era
acela al specialităţii lui.
„Treaba” Retoricii este: să îndemne, să mişte şi să încredinţeze pe
ascultători. „Sfârşitul” (scopul) ei este de „a-l trage (pe ascultător) şi a-l pleca
spre cele ce ea pofteşte” (p. 13).
Materia Retoricii nu este „hotărâtă şi osebită”. De aceea cuvântătorul pe
cât îi va fi cu putinţă „întru toată învăţătura să fie procopsit... pentru ca cu
lesnire să poată vorbi ori despre ce lucru” (p. 15).
Orice cuvântare presupune aceste cinci momente: aflarea, întocmirea,
tâlcuirea, ţinerea aminte şi grăirea sau povestirea24 (p. 21).
Aflarea constă în căutarea şi culegerea materialului menit să dea corp
cuvântării. Partea aceasta solicită în gradul cel mai înalt „isteţimea şi agerimea
minţii” cuvântătorului obligându-l să aibă în vedere mereu „pricinile,
dovedirile, adeveririle şi orice iaste trebuincios a îndupleca pre auzitoriu spre
ascultare şi a întemeia cuvântul” (p. 21).
Întocmirea este organizarea materialului obţinut prin aflare. Fără întocmire
nu se poate face „cuvânt retoricesc fără numai vorbă... întunecoasă” (p. 22).
După organizarea schematică a materialului cules, urmează tâlcuirea, adică
prelucrarea acestui material pentru ascultători. Prelucrarea cere „vorbă
frumoasă împodobită... cu învăţătură şi cu măiestrie: aceasta dă vârtute
cuvântului ca să curgă cu priinţă şi prin auzire, cu mai multă lesnire să se

23 Retorica..., p. 71-72.
24 Al. Piru, op.cit., p. 552.

15
pogoare în sufletul ascultătorului şi ca (vorbitorul) să fie cumpătat şi cu dulce
glas... să veselească urechile şi .. auzitoriul ... cu mai multă poftă să ia aminte
la cele ce să zic” (p. 22).
Ţinerea aminte constă în păstrarea în memorie a celor ce urmează să fie
transmise altora. În acelaşi timp ajută ca discursul să fie rostit fără abatere de
la „lucrul carele (vorbitorul) au hotărât a-l zice” (p. 22).
Grăirea adică rostirea trebuie să fie „cu bun înţeles”. Să se ferească de
monotonie. Vorbitorul să-şi adapteze tonul „la lucrurile care le povesteşte”.
De rostire ţin şi gesturile care nu trebuie să fie „fără orânduială” (p. 23).
Urmează expunerea aşa numitelor „locuri retorice”, a izvoarelor din care
cuvântătorul îşi poate scoate „adeveririle şi dovedirile” necesare pentru
desfăşurarea cuvântării. Aceste izvoare sunt interne şi externe. Cele dintâi sunt
în număr de şaseprezece şi anume: „orânduirea, numărarea părţilor,
etimologia, evstiha, neamul, fealiul, asemănarea, neasemănarea,
improtivitoare, impărecheate, întâmplări, mai întâi următoare, pricini, fapte şi
asemănare”. Cele externe sunt: „judecata mai dintâi, vestire, îndreptări,
jurământ, pedepse şi mărturie” (p. 25). Denumirile – cele mai multe – sunt,
precum se vede, forţate şi neclare. Dar explicaţiile date fiecărui termen, ne
îngăduie să înţelegem ceea ce autorul vrea să spună.
Orânduirea „tâlcuieşte firea şi fiinţa lucrului cât ar putea mai în scurtă
vorbă”. De pildă, „omul iaste cuvântătoare suflare”. Ca atare „să împărtăşaşte
fiinţei îngereşti”, întrecând astfel „pre toate dobitoacele ceale ce nu au suflet
nemuritoriu”, şi arătându-se mai vrednic de cinste decât oricare altă fiinţă de
pe pământ.
Numărarea cea pre rând a părţilor constă în descompunerea obiectului în
părţile constitutive şi în prezentarea lor „cu meşteşug”, pe scurt „sau/cu
adăogire”. De pildă, dacă oratorul ar vrea să îndemne pe ascultători la
„miloserdie”, se poate sluji e „o vedeare jalnică şi vreadnică de lacrimi” – cum
ar fi aceea a unui „oraş prădat” – osebind „la povestire părţile” şi înfăţişându-
le „pre rând una câte una” (p. 31).
Pentru desfăşurarea cuvântării sale, vorbitorul se poate sluji şi de
etimologie. Cuvântul „Theos” – Dumnezeu – vine de la un verb grecesc care
înseamnă „a vedea, a străbate”. Adevăratul Dumnezeu este deci Acela care
„veade toate şi în fieştecare vreame şi în fieşte ce loc… Idolii au ochi
totdeauna orbi, nu văd nimic... deci nu sunt dumnezei” (p. 36).
Prin evstihe, autorul înţelege cuvintele care constituie rădăcina altora.
„Valorificarea” în cuvântări a unui asemenea „loc retoric”, se poate face în
felul acesta: „Dumnezeu iubeaşte milostenia, aşadar şi pre milostiv”; fecioaria
iaste dar îngeresc, aşadar, păzitorul de feciorie iaste înger pământesc… etc. (p.
39-40).
Neamul (genul) „iaste acela care … cuprinde osebite fealuri”. Păcatul este
„neam” (gen) pentru că cuprinde pizma, mândria, nedreptatea, beţia… Fapta
bună este şi ea gen cuprinzând dreptatea, bărbăţia, înţelepciunea, înfrânarea…
(p. 44-48).

16
 Fealiul (specia) este parte a neamului (a genului).
De la lauda mucenicilor se poate trece la lauda unui anumit sfânt, a Sf.
Gheorghe bunăoară (p. 49-52).
Asemănarea o avem când punem un lucru cunoscut lângă altul mai puţin
cunoscut, pentru ca ajutându-ne de cel dintâi să-l înţelegem mai bine pe cel
din urmă. Gravitatea păcatului o înţelegem mai bine când o privim în
asemănare cu gravitatea unei boli trupeşti (p. 53-54).
Ne asemenea sunt lucrurile cu fire osebită. Cununa pământească e din flori
„care să veştezesc”, cea pregătită de Dumnezeu e „din neveştejite flori ale
ceriului. Deci pune osteneală ca să le dobândeşti” (p. 56-57).
Ceale împotrivitoare sunt antitezele: lumină-întuneric; viaţă-moarte;
iubire-ură etc. (p. 59-60).
Împărecheate sunt cele ce ocupă locul de mijloc între asemănare şi
contrast. Dumnezeu este frumos şi n-are chip; mare şi n-are trup; bogat şi n-
are comori; singur şi nu e singur; milostiv şi toţi se tem de El; „nemărginit şi
se află în fieştecare parte; iaste de faţă la toate şi iarăşi iaste depărtat…” (p.
63).
Stările împrejur (împrejurările) sunt cuprinse „întru aceste două stihuri”:
„Cine? Ce lucru au făcut? Pentru ce?
Cu ce mijloc? Cu al căruia ajutoriu?
În care vreme? Şi în ce loc?”
Izvorul acesta este atât de bogat, zice autorul, „cât nici un ritor nu e atâta
de sărac la cuvânt ca să nu găsească la acesta toate comorile buneivorbiri” (p.
64).
În continuare e prezentată o explicare a împrejurărilor cu arătarea utilizării
lor oratorice (p. 65-73).
Ceale mai întâi sunt cele ce premerg un lucru, o acţiune, o situaţie etc.
Vorbitorul care-ar vrea să arate vrednicia creaturii raţionale ar putea-o face
înfăţişând cum Dumnezeu „i-au gătit mai întâi lăcaşul... cu atâta fealurime de
lucru şi mai pre urmă au zidit-o” (p. 74-75).
Ceale următoare sunt „acelea care negreşit urmează vreun lucru şi dintr-
acela ca dintr-o rădăcină odrăslesc”. Ierburile, florile, plantele, cântecul
păsărilor, rodirea pomilor, bucuria oamenilor, frumuseţea firii... toate sunt
urmare a faptului că pe cer strălucreşte soarele etc. (p. 76-77).
În desfăşurarea temei, vorbitorul trebuie să se întrebe şi despre pricinile,
cauzele, care determină, un lucru, o acţiune, o anumită înfăţişare sau orientare
(p. 78-89).
Lucrurile sau faptele sunt „acelea care să fac din pricini”. De exemplu:
„adormirea patimilor, dezmierdarea sufletului... dorirea celor cereşti, izbăvirea
din ispită, biruinţa muncilor veaşnice”, toate sunt lucrurile sau faptele trezviei
(cumpătării) „fiindcă aceasta.... veştejeşte pofta cea fără rânduială şi
îndemnează pre fieştecare spre lucruri îmbunătăţite şi bine plăcute lui
Dumnezeu” (p. 89). Virtutea cumpătării e arătată aci ca pricină, cauză a

17
multor biruinţe morale. În acelaşi capitol păcatul original e prezentat drept
izvor al atâtor rele (p. 90-93).
Dimpreună judecarea (comparaţia) constă în alăturarea unui lucru de altul
„ca să cunoaştem cu cât iaste mai mare sau mai mic unul decât altul. Aceasta
să osebeşte de asemănare, că asemănarea să ţine de feliul lucrului cum e
bunătatea, înţelepciunea şi cealelalte, iară aceasta (comparaţia) de mărimea
lucrului”.
Când zicem: Pe muntele Taborului „faţa lui Hristos au strălucit ca soarele”
avem asemănare; dar când zicem: „Dumnezeiasca faţă a Mântuitorului au
strălucit cu raze mai luminate şi decât ale soarelui” avem „judecarea
împreună”, comparaţie. Căci aici se compară două străluciri: a feţii
Mântuitorului cu aceea a soarelui şi se arată că prima era mai mare ca ultima
(p. 93-94).
Locurile retorice „ceale din afară” sunt, după Molnar, în număr de patru:
„înaintea judecata” – „când ritorul dovedeaşte cum că şi la alţi judecători au
câştigat dreptate asupra protivnicului”; „veastea” adică opinia publică;
„chinurile” (pedepsele); „legile”, „mărturia” (depoziţia martorilor);
„jurământul” (p. 95-108).
Cartea a II-a tratează despre „buna orânduială” a materiei adică despre
organizarea ei în aşa fel ca să alcătuiască un întreg unitar orientat către o ţintă
precisă.
Buna orânduială e „trebuincioasă la cuvânt nu numai pentru ca să-i dea har
şi frumuseţe, ci şi puteare ca să... îndemneze pre cei ce aud, la orice va vrea”.
Cu cuvântări rău întocmite, neînchegate, nu realizezi nimic. Precum o „tabără”
nu poate câştiga victoria decât dacă e bine organizată aşa e şi cu cuvântarea:
lipsa de ordine în expunere îi slăbeşte până la anulare puterea de înrâurire (p.
110).
În continuare autorul se ocupă cu părţile cuvântării, care, după părerea lui,
sunt: proimion, povestirea, adeverirea şi epilogos.
Vorbitorul să fie atent la întocmirea introducerii. Să nu uite cuvântul lui
Aristotel care zice că o introducere bună face cât jumătate din cuvântare.
Introducerea urmăreşte să-i determine „pre ascultători a auzi cu drag” ceea
ce li se transmite. Lucrul acesta, se realizează prin atitudine smerită; prin
arătarea importanţei învăţăturii ce urmează să fie dezvoltată; prin relevarea
punctelor care vor fi tratate.
Introducerea bună e aceea care respiră frumuseţe, cuprinde tema ca
„sămânţa pre pom”; e proporţională cu lungimea cuvântării; trezeşte interesul
ascultătorilor. E rea introducerea care se repetă des sau e prea lungă.
Introducerea poate porni de la o îndoială; o împrejurare; o comparaţie; o
alegorie; de la „ceale din lăuntru ale lucrului”; de la o zugrăvitură; o istorisire;
o povestire; o rugăciune. Pentru fiecare din aceste puncte se dau exemplificări
corespunzătoare (p. 111-129).

18
 Povestirea „iaste o tâlcuire a lucrului”, o explicaţie a temei cuvântării.
Povestirea trebuie să fie scurtă, clară, plăcută ca să poată trezi „patimile
sufletului” (sentimentele); să expună „lucruri de crezut”.
Urmează „adeverirea”, argumentarea, care are drept scop „să dovedească
cu dovediri şi să adevereze tot ce au zis ritorul”. Aceasta nu trebuie să se
limiteze numai la dovedirea celor ce vrea să spună el, ci trebuie să arate şi cât
de şubredă este poziţia „pârâşilor”.
Dovezile trebuiesc folosite într-o anumită ordine: „întâi ceale mai tari şi
mai putearnice... pentru ca ceale dintâi leasne se tipăresc în cugetul al celor ce
aud şi de au puteare îndată îi stăpânesc”. Urmează „ceale mai slabe, pentru că
cei ce aud, fiind biruiţi de ceale dintâi nu le iaste greu a da ascultare şi la
cealelalte”. În urmă să fie folosite „altele, care să aibă şi acelea puteare şi
vârtute să întărească pe ascultători în părerea lor cea dintâi şi să arate că nu-i
lipsesc lui, vorbitorului, dovediri... tari... până la sfârşitul cuvântului” (p. 140-
141).
„Adeveririle” îmbracă forma silogismului, entimemii, soritului, epagoghiei
(inducţiunii), pildei şi dilemei. Exemplificările sunt luate precumpănitor din
sfera vieţii religioase (p. 157-165).
Epilogul sau încheierea este partea în care vorbitorul trebuie să-şi „pue
toată osteneala şi sârguinţa... ca să îndemneaze pre ascultători săi să-i
îmboldească spre ceea ce pofteaşte”. Mulţi cuvântători fac introducerea şi
tratarea foarte bune, dar când ajung la încheiere îşi „pierd glasul, uită
meşteşugul şi... atâta răcesc cât te miri cum aşa îndată... să fie stâns aceale
fierbinţi duhuri şi pornirea sufletului”.
În încheiere vorbitorul să recapituleze punctele mai importante ale
cuvântării, dar într-un chip nou, cu un ton mai ridicat, mai însufleţit, mai
patetic (p. 166-167).
După aflare (invenţiune) şi orânduială (dispoziţiune), Retorica se ocupă cu
tâlcuirea „adică iscusirea la cuvânt şi buna vorbire” (elocuţiunea) (p. 167-
168). Partea aceasta arată cum ritorul trebuie să-şi prelucreze materialul
cuprins rezumativ în plan. Îl îndrumă cum să dea o formă cât mai frumoasă
ideilor şi simţămintelor, cum să le adâncească şi împodobească cu „tropuri şi
shimata”.
Tropii „sunt la cuvânt precum sunt stealele la ceriu, florile în grădini,
razele la soare şi diamanturile... sădite pe aur” (p. 169).
Vorbind despre felurile tropilor, autorul explică metafora, sinecdoca,
metonimia, antonomasia etc. (p. 168-193).
În cartea a IV-a, se ocupă cu „schimele zicerilor” şi ale gândirii.
Dacă tropii împlinesc, în cuvântare, funcţia de podoabe, figurile „îi dau
puteare şi vârtute ca să deşteapte patimile (sentimentele) la ascultători şi să-l
îndeamne spre ceale poftite” (p. 193-194).
Există două feluri de figuri ale „zicerilor” (expresiilor) şi ale „cugetelor”
(p. 193).

19
 Cele dintâi sunt: epanalipsis când mai multe propoziţii succesive încep cu
acelaşi cuvânt; epinafora „când periodul nu numai înceape, ci de multe ori, cu
aceeaşi zicere şi sfârşeşte” (p. 197). „Plângi (suflete) că te-ai golit de
vejmântul tău cel dintâi? Să ştii că te-au golit păcatul... Oftezi că vezi ceriurile
încuiate? Ţi l-au încuiat păcatul... Te întristezi că te-aşteaptă prăpastiile...
iadului? Ţi le-au gătit păcatul...” (p. 198).
Urmează simploca, anadiplosa, metavoli, sinonimia, polisindeton, climax
(gradaţia), paranomasia, „adică prefacerea şi schimbarea de nume”, omiopton,
emiotelevton, antitesis, zevxis, adică legarea „cu un grai” a „multe şi osebite
lucruri”. De exemplu: „Dumnezeu... au zidit lucrurile ceale văzute şi
nevăzute... Acela (ar putea zidi) şi steale mai frumoase decât acestea ce
strălucesc... şi soare mai strălucitor... şi ceriuri mai largi... şi păsări mai
viersuitoare... şi flori mai mirositoare... şi pomi mai cu bun rod... şi zefir mai
dulce... şi vieţuitoare mai multe... Dară zidire care să covârşească cu vrednicia
pre Maica lui Dumnezeu, niciodată nu poate să fie”. Aici unul şi acelaşi
cuvânt: „a zidi”, leagă lucruri multe şi variate, nevăzute şi văzute; stele, soare,
cer, păsări, flori, pomi, zefir, vieţuitoare, Maica Domnului. Dacă am elimina
cuvântul „a zidi”, toate lucrurile pe care le leagă s-ar risipi şi ar rămâne fără
sens (p. 216-217).
„Shimele cugetului” sunt: prosografia „adică zugrăvirea din afară a
lucrurilor” materiale sau spirituale; întrebarea, mirarea, miloserdia, nădeajdea,
iperbol (când retorul face întrebare şi singur răspunde); epifonima,
epanorthosis (corecţiunea), parelipsis (preteriţiunea); ecfonisis; prolepsa
(prevenirea unei obiecţii); antibolisis „adică rugăciune”; dialogismos;
ipotipoza (descrierea plastică, vie, sugestivă); sinhoreza: aposiopeia
(reticenţa), erminia, merismos (care „iaste atunci când ritorul... desparte
[obiectul] în părţile sale... şi povesteşte tot din parte în parte”); ipomonis,
anaskevi; aporia (uimirea); anakinosis („adecă cearere de sfătuire”). Simulând
că nu ştie ce să facă, se întoarce şi întreabă pe ascultători cum ar proceda în
cutare împrejurări. Exemplu: „Spune-mi, o iubitorule de Hristos! De ţi-ar arăta
cineva două drumuri, dintre care unul să fie drept, frumos, larg şi aşternut tot
cu flori... însă sfârşitul lui să fie prăpastie adâncă... Şi celălalt... strâmt...
pietros... colţos, însă la sfârşit să să înceapă o grădină mirositoare şi un rai
pământesc... Carea din amândouă ai fi ales?” (p. 267-270). Alte figuri ale
„cugetelor”: imprecaţiunea, poftirea de bine, prosopopeia – când se dă
cuvântul celor ce nu-s de faţă, sau prin firea lor sunt „neglăsuitoare” (p. 277-
278); ironia (care vrea să spună altceva decât exprimă cuvintele) (p. 283).
În partea ultimă – a patra – a Retoricii se tratează despre memorizare, tonul
rostirii, gesticulaţie.
Un vorbitor, oricât de învăţat, dacă nu-și memorizează ceea ce are de
comunicat, nu poate fi de prea mare folos ascultătorilor. Ce folos de
cuvântarea frumoasă, întărită cu „dovediri mai putearnice decât orice
diamante”; stropită „cu harurile muzelor”, împodobită „cu pildele filozofilor”
şi mai bine echilibrată în toate părţile ei, „deacă neavând retorul bună şi

20
statornică ţineare aminte, aci îi fuge una din minte şi aci alta, încât, la vorbă,
de frică să piarză şi cealelalte, aleargă cu limba şi în drum rămâne de mii de
ori şi să primeajduiaşte de atâtea ori să piarză de tot şi drumul, cu ruşinea
obrazului său şi cu... uimirea celor ce ascultă; şi nu poate să zică vreodată la
adunare ceale ce au alcătuit singur... pentru ca să povăţuiască pre norod spre
ceea ce poftea” (p. 289).
Dar nu numai pentru folosul ascultătorilor, ci şi pentru al său propriu e
necesar ca vorbitorul să aibă ţinere de minte. Memoria – zice Plutarh – este
„cămara învăţăturii (cămară) în care ţinem orice am cetit în cărţi, orice am
învăţat de la dascăli şi oricâte am auzit vreodată de la oameni înţelepţi şi
filosofi!” Fără memorie, oratorul nu va putea fi „înţelept şi harnic” şi nu va
avea materialul necesar întocmirii unei bune cuvântări.
La memorizarea cuvântării trebuie să se respecte aceste reguli:
a. Înainte de a fi memorizată, cuvântarea să fie citită în întregime şi să fie
pătrunsă nu numai cu ochii dar şi cu mintea.
b. Să nu se memorizeze întreaga cuvântare dintr-o dată, ci „parte cu
parte”.
c. Pasajele mai grele să fie însemnate cu o steluţă sau cu un alt semn
menite să sprijine aducerea-aminte.
d. Să fie păstrate până la sfârşit filele de care s-a slujit prima dată „la
învăţătura (memorizarea) cuvântului” pentru că, obişnuindu-se cu ele,
vorbitorul îşi poate aminti mai uşor textul (p. 291-292).
Intonaţia să fie adaptată lucrurilor care se transmit ascultătorilor.
Gesturile îşi au importanţa lor. Ca şi o „bună vorbire tăcută” ele îndeamnă
ascultătorii spre cele ce voim: mânie, bucurie, întristare, însufleţire etc.
Puterea de înrâurire a gesturilor derivă din faptul că ele se văd şi, se ştie, ceea
ce se vede influenţează mai puternic asupra inimii şi asupra voinţei, decât ceea
ce se aude.
O bună rostire a cuvântării ţine desigur şi de felul cum eşti înzestrat de la
natură. Dar ţine neapărat şi de voinţă. „Deprinderea şi nevoinţa biruieşte de
multe ori şi pre fire”. Cazul lui Demostene este cunoscut. Prin străduinţă „s-au
făcut cu atâta har de limbă... cât s-au arătat un adevărat izvod şi o pildă
însufleţită a ritorilor” (p. 294).
Buna rostire a unei cuvântări îşi are, de asemenea canoanele ei. Iată care
sunt acestea, după Molnar:
Să nu se vorbească niciodată „şi mai vârtos la amvon... cu glas moale”. Dar
nici să se strige cu glas ca de „sălbatec” nu e îngăduit.
Vorbitorul să nu stea ţeapăn, dar nici să-şi mişte capul la fiecare cuvânt.
„Să nu bată cu picioarele” şi să nu-şi arunce „ca un nebun mâinile într-o parte
şi într-alta”. „Să nu-şi plesnească palmele”.
Să se ferească de monotonie. Vocea să şi-o modeleze „după bucurie şi
pricină”, „după înţelesul zicerilor”.
Şi toate „acestea întru slava şi cinstea Cuvântului cel ce iaste Dumnezeu şi
om” (p. 295-296).

21
22
 Consideraţii asupra cuprinsului şi stilului Retoricii lui Piuariu

Privită în ansamblu, Retorica lui Molnar cuprinde elementele necesare unei

orientări în tainele „frumoasei cuvântări”.
Folosind expresia de „frumoasă cuvântare”, autorul a vrut să ne atragă de
la început atenţia asupra deosebirii importante care există între vorbirea
obişnuită şi cea „ritoricească”.
În timp ce prin vorbirea curentă se transmit în mod „nemeşteşugit”,
conţinuturi sufleteşti, prin vorbirea „ritoricească” se urmăreşte transmiterea
„meşteşugită” a unor idei, sentimente, hotărâri. Prin vorbirea „ritoricească” nu
se ţinteşte numai simpla transmitere de idei, dar şi însufleţirea şi câştigarea
pentru ele a ascultătorilor. Spre deosebire de vorbirea obişnuită care, de
regulă, nu-şi propune în mod intenţionat să se adreseze şi laturii afective a
sufletului interlocutorului, limbajul oratoric ia în considerare întreaga fiinţă a
ascultătorilor: inteligenţă, imaginaţie, sensibilitate, voinţă. De aceea şi
mijloacele de care acesta se foloseşte sunt considerabil mai bogate şi mai
variate decât cele ale vorbirii obişnuite.
În organizarea materialului, cartea, precum am văzut, s-a ghidat după
schema tradiţională: aflarea (invenţiunea); orânduirea (dispoziţiunea);
tâlcuirea (elocuţiunea); ţinerea aminte şi închipuirea vorbei (acţiunea).
Metoda folosită în desfăşurarea materiei e simplă. Se dă mai întâi o scurtă
explicaţie teoretică abstractă a temei capitolului, apoi se trece la ilustrarea
teoriei prin exemple corespunzătoare.
În raport cu spaţiul ocupat de definiţii şi expuneri teoretice, materialul
ilustrativ, practic, ocupă partea cea mai mare din fiecare capitol. Faptul
vădeşte intenţia autorului de a pune la îndemâna cititorilor o lucrare cu
caracter precumpănitor practic.
În ce priveşte limba Retoricii părerile sunt împărţite.
S-a spus, de pildă, că lucrarea e „insuficient adaptată limbii române”25.
Sau: „Cel mai adesea fraza (Retoricii) este confuză şi poartă într-însa nu ideea
ci cadavrul său”26. S-au făcut însă şi alte aprecieri, precum aceasta: „Sibiul
ortodox l-a ferit (pe Molnar) de tendinţele de latinizare ale Blajului... Simţul
lui fin pentru limbă l-a ferit de neologisme. Trebuie remarcat acest lucru când
ştim că Molnar vorbea bine latineşte, nemţeşte, ungureşte şi probabil şi
franţuzeşte. Faţă de neologisme e foarte rezervat; unde poate, caută
echivalentul popular. Graiul lui e graiul poporului din sudul Ardealului... E
îmbogăţit cu elemente culte alese cu bun simţ. Scrisul lui e îngrijit şi relativ
elegant; uneori miezos ca al cronicarilor”27.
Aprecierile acestea pozitive nu se referă direct la stilul Retoricii, ci la
întreaga operă literar-ştiinţifică a lui Molnar. Şi cum şi Retorica face parte
dintre lucrările lui...

25 D. Popovici, op.cit., p. 278.

26 I. Lupaș, op.cit., p. 16-17.
27 Ilarie Teodorescu, Îndrumări omiletice, Bucureşti, 1923, p. 264.

23
 Iată două păreri care, precum se vede, se opun: una laudă stilul Retoricii,
cealaltă îi tăgăduieşte aproape orice valoare stilistică. Şi atunci unde este
adevărul? Care dintre aceste două opinii corespunde realităţii?
Adevărul nu ni-l poate indica decât cercetarea atentă a textului însuşi. Ne
arată oare textul Retoricii că Molnar nu ştia să-şi formuleze clar ideile şi nu
dispunea de un vocabular corespunzător?
Nu se poate răspunde afirmativ la asemenea întrebări. Sunt, e drept, în
Retorică şi unele propoziţii încâlcite. Ca de exemplu locul acesta citat şi mai
sus: „Orânduirea fiinţei ritoriceşti iaste un cuvânt prea scurt şi tâlcuieşte şi
arată firea lucrului celui ce iaste de a să tâlcui şi să alcătuiaşte din neam şi din
osebire ca din neşte înfiinţate şi aşezătoare părţi” (p. 11). Sau: „Împotrivirea
ce să numeaşte elineaşte antitesis, după cum tâlcuiesc filosofii cu ritoricii iaste
de multe fealuri că prinde ceale împotrivitoare ce să numesc elineaşte enantia,
ceale care să ţin una de alta, care să zic anaforica, ceale ce să lipesc una de alta
şi să numesc eteritica...” (p. 58).
Sunt şi alte mijloace – spune în altă parte autorul – cu care se poate face
„proimion”, precum: „din cercare carea să fie de privire înaltă, tâlcuind-o într-
un chip carea...” (p. 126).
Frazele citate – şi nu sunt singurele – n-au claritatea care să le poată
asigura o mai promptă răzbatere în mintea cititorilor. Încâlcirea lor e evidentă.
În legătură cu asemenea încâlciri de stil ale Retoricii putem observa
următoarele:
a) Lipsa de claritate o întâlnim mai ales în partea de conţinut teoretic
al capitolelor. Lucrul s-ar putea explica prin împrejurarea că la alcătuirea
Retoricii, Molnar n-a avut la îndemână, în româneşte, termenii tehnici
corespunzători şi atunci s-a văzut nevoit să-i traducă sau să-i formuleze el
însuşi.
De pildă, pentru epanalipsis el foloseşte expresia: „întoarcerea zicerii”;
pentru simploki: „împletecirea vorbei”; metaboli este redat cu termenii
„cădeare de schimbarea zicerilor”; klimax „scara” etc. (p. 196, 199, 202, 207).
Expresiile acestea româneşti nu sunt destul de clare. „Întoarcerea zicerii” vrea
să exprime figura repetiţiei; „împletecirea vorbei” vrea să exprime îmbinarea
celor două forme de repetiţie: anaforaua/ mai multe propoziţii încep cu acelaşi
cuvânt/ şi epiforaua/ mai multe propoziţii sfârşesc cu acelaşi cuvânt28.
„Cădeare de schimbarea zicerilor” vrea să denumească figura poliptotei care
constă din repetarea unui cuvânt, dar la cazuri diferite. Scara vrea să exprime
figura gradaţiei. Paralipsis e tradus cu: „păreare de lăsare”, vrând să exprime
ideea preteriţiunii (p. 239).
b) Nu este exclus ca aversiunea pe care o nutrea împotriva
conducătorilor catolici de atunci – din partea cărora, se ştie, părinţii săi şi
mulţi conaţionali avuseseră atâtea de suferit – să-l fi împiedicat de a se folosi
de limba latină pentru pregnarea unei terminologii tehnice româneşti specifice

28 Al. Piru, op.cit., p. 555.

24
Retoricii. E limpede că termeni ca: repetiţie, gradaţie, preteriţie etc. sunt mult
mai precişi decât expresiile perifrastice: „întoarcerea zicerii”, „scară”,
„păreare de lăsare” etc.
c) Se ştie că în veacul al XVIII-lea s-a dat, la noi, multă atenţie
cultivării limbii române prin precizarea unor norme de vorbire şi scriere, prin
alcătuirea de gramatici, dar şi prin efortul de îmbogăţire a ei cu cuvinte şi
expresii noi. La munca aceasta a participat, printre atâţia alţii, şi Ioan Piuariu.
Desigur, mijlocul acesta de a promova limba prin crearea de cuvinte şi
expresii noi este, în principiu valabil, dar practic el poate duce la devieri cum
este şi aceasta pe care am constatat-o în Retorica de la 1789.
Precum alţii – ca de pildă: Paul Iorgovici – Piuariu-Molnar se va fi socotit
şi el, probabil, nu numai păstrător, dar şi creator de limbă română. Un
asemenea rol însă îşi „poate aroga numai scriitorul”. Şi nici acesta oricum, ci
numai „în marginalile legilor obiective de dezvoltare ale limbii”29.
Folosind aşadar o terminologie de felul celei arătate mai sus, Piuariu a
putut porni de la intenţia bună în sine, de a îmbogăţi limba prin pregnarea unor
termeni tehnici specifici Retoricii. Practic însă efortul lui a adus la formularea
unor fraze nu destul de clare, cum sunt şi cele citate mai sus.
d) Dacă în partea teoretică expunerea nu-i totdeauna limpede, partea
practică se remarcă printr-o deosebită claritate.
Câteva exemple vor fi suficiente să ne convingă de aceasta.
Pentru ilustrarea enumerării părţilor, Molnar dă următoarea descriere a
unui oraş prădat de cotropitori:
„Încă nu intrase în oraş oastea cea biruitoare şi sumeaţă şi îndată s-au
schimbat faţa lucrurilor şi chipul a tot oraşul. Că încă până nu ajunsese
vrăjmaşul şi până nu aruncase înlăuntru foc, ca să-i arză cu văpăile, fumega...
cu oftări şi până nu-i ucisease norodul şi să-l înece întru sângiuiri, era afundat
adânc în apele lacrimilor sale.
Plângea fecioara fecioria sa că vedea cum că era să i-o răpească ostaşii
barbarii... Ofta tânărul tinereţele sale... Strângea muma copiii săi şi-i hrănea nu
atât cu lapte... cât cu lacrimi pentru că ştia cum că acel ticălos/nenorocit rod
măcar că necopt, era să cază înaintea picioarelor ei săcerat de cumplit fier;
blestemă şi cei bătrâni cu necurmate suspinuri cumplita nenorocire căci le
prelungea vârsta ca să-i silească pre urmă a simţi fealuri de morţi întru tăierea
pruncilor şi uciderea rudelor sale.
Dar iată că sună tobele, iată că cu bătaie de veselie răsună trâmbiţele, iată
că să aude zgomotul oştii şi reînchezarea cailor carii cu spumele gurilor lor
vestesc mai înainte turbarea acestei oşti. Iacătă vrăjmaşul la uşi încununat cu
dafin şi, împreună cu vrăjmaşul, moartea călare, fără droburi/intestine şi fără
inimă ca să aibă către nimenea dragoste şi miloserdie, fără numai înarmată cu
sabia ascuţită, să seacere cu o lovire vieţile multora. Intră sumeţul în oraş”, dă
foc la toate, „încât puteai să vezi văzduhul cernit, cu fumuri şi soarele acoperit

29 Apărută la Blaj în 1784.

25
cu aceşti nori, şi între atâtea întunearece să nu lumineze altă lumină fără numai
fulgerile sabiei cei varvariceşti... Puteai să vezi pre unul plângându-şi mâinile
care i le tăiase vrăjmaşul; altul picioarele... unul căutându-şi ochii... capete
tăiate pe toate drumurile, droburi vărsate pe toate urmele, sângele curgând ca
râul şi tot oraşul aşternut cu morţi şi cu mădulările morţilor” (p. 31-35).
Un suflu de zguduitor dramatism răzbate de la un capăt la altul povestirea.
Teama la gândul cotropirii, barbaria cotropitorilor, groaza şi nenorocirea celor
cotropiţi... toate acestea sunt prezentate viu, nuanţat, gradat şi în culori
adecvate. Dovadă că, pentru vremea lui, Molnar era nu numai un bun
cunoscător, dar şi un bun mânuitor al limbii literare.
Reproducem şi un alt pasaj: „O, cât să potrivesc numele şi faptele lui
Atanasie care suflă atâta bunătate, atâta bărbăţie cât ajunge să-l arate la faţa a
tot pământul – nemuritoriu. El, un atlas al credinţei... ţine pe umere cu mărime
de suflet, niciodată nici de osteneală, nici de primejdie sfiindu-se... ca un alt
Iraclis nu cu toiag, ci cu limba şi cu condeiul zdrobeşte capul vrăjmaşălor
eresuri... Ca un Argos cu mulţi ochi priveghează totdeauna pentru paza turmei
cei creştineşti. Ca un Briarios cu o sută de mâini să bate într-o sută de locuri...
şi seceră totdeauna dafne, numără atâtea laude, înalţă atâtea seamne de
biruinţă, câte i-au stătut şi luptele.
Atâtea fapte minunate, atâtea bărbăţii eroiceşti au nu fac pre Atanasie
nemuritoriu pre pământ după cum l-au făcut şi în ceriu? Adevărat nemuritoriu îţ
iaste pomenirea, nemuritoare îţ iaste slava, Atanasie” (p. 37-39).
Portretul acesta al Sf. Atanasie vădeşte că autorul nu este un
neîndemânatic. Dimpotrivă măiestria cu care prinde şi schiţează trăsăturile
esenţiale ale Sfântului ne arată că Molnar nu este numai un bun cunoscător al
aghiografiei ortodoxe, dar şi un bun mânuitor al frumuseţilor limbii literare.
Bunătatea şi bărbăţia; tăria de suflet şi perseverenţa; calitatea de propovăduitor
al credinţei cu graiul viu şi cu scrisul; grija mare faţă de turma sa, iată trăsături
caracteristice ale lui Atanasie schiţate cu „meşteşugul” celui iniţiat nu numai
în tainele întocmirii unui encomiu, dar şi ale valorilor stilistice.
Ne îngăduim să mai cităm câteva rânduri luate la întâmplare: „zidire aşa de
frumoasă iaste omul încât alt meşter nu-l putea să-l zidească fără numai acela
ce-au zidit lumea, nici alt meşteşug nu putea să-i dea chipul şi frumuseţea, fără
acela ce au închipuit frumuseţile ceriului. Ia-i sama din creştet până la picioare
şi poţi să juri că au făcut Dumnezeu atâtea minuni câte mădulări au şi alcătuit
la om, vezi sfeaşnicele care lucesc în frunte şi ca dintr-un loc mai înalt îi
luminează pre tot trupul şi să ştii că le-au aprins cu lumină acela ce au luminat
şi la ceriu stealele; priveşte-i trandafirii ce îi roşesc în umerii obrazului şi nu
socoti că i-au zugrăvit alt s fără numai acela ce au zogrăfit şi florile în grădini
şi pre curcubeu în nori, acele dumnezeieşti şi nevăzute mâini care mişcă
crugurile cereşti şi ca pre un măr mic ţine cearcănul cel mare al pământului,
acela au zidit şi pre om din tină, acela l-au însufleţit... cu suflarea cea făcătoare
de viaţă a dumnezeirii sale...” (p. 80-81 etc.). Descrierea e vie, plastică,

26
colorată, vădind nu numai vocabular bogat şi variat, dar şi îndemânare şi gust
literar.
În prezenţa unor asemenea dovezi cu greu s-ar mai putea accepta în bloc
aprecierile negative privind stilul Retoricii lui Molnar. Ele pot fi valabile
numai în mod parţial şi anume pentru unele pasaje cuprinse în partea teoretică
a lucrării. În partea aceasta întâlnim într-adevăr expresii „insuficient adecvate
limbii române”, precum şi unele fraze „confuze”. Nu se poate spune însă în
niciun caz că întreaga lucrare ar folosi un stil „insuficient adaptat limbii
române” sau că fraza i-ar fi „cel mai adesea confuză”.
Adevărul e acesta: Retorica de la 1798 ne dă dovada că, pentru vremea de
atunci, Molnar stăpânea un stil în general „îngrijit şi relativ elegant”. În orice
caz stilul Retoricii nu este întru nimic inferior stilului folosit de către
contemporani. De pildă, de către Samuil Clain de Sad în Propovedanie sau
Învăţături la îngropăciunea oamenilor morţi30. Sau de cel din Dezvoaltele
Evanghelii31 a lui Dimitrie Eustatievici etc.

30 Publicată la Sibiu în 1790.

31 Apărută la Atena în 1851.

27
 Retorica lui Piuariu este şi prima Omiletică în limba română

S-ar părea că afirmaţia: Retorica de la 1798 poate fi socotită şi drept prima

Omiletică românească – este puţin hazardată.
Într-adevăr, Molnar nu foloseşte niciodată denumirea de Omiletică. Nici în
foaia de titlu şi nici în cuprinsul lucrării. Autorul însuşi şi-a intitulat cartea:
Retorica adecă... Se poate trage de aici concluzia că lucrarea de care vorbim
n-ar avea nicio legătură cu Omiletica? Nu. Nu se poate trage o asemenea
concluzie. Se ştie că în veacul al XVIII-lea şi în că multă vreme după aceea –
Omiletica purta destul de des denumirea de Retorică. Omiletica lui Vamva32,
de exemplu, era intitulată: ̓Είδ ῆ τοῦ ίεροῦ αἁααπ·ἃμβωνος
Ρητορικῆς.
Omiletica lui M.M. Speranschi – alcătuită din lecţiile ţinute la Seminarul
„Alexandru Nevskhi” în 1793 – poartă titlul de: Regula Retoricii înalte.
La noi, Dionisie Romano îşi intitulează Omiletica sa: Principii de Retorică
şi Eloquinţa Amvonului (Iaşi, 1859). Iar la Institutul Teologic din Sibiu,
Omiletica a fost trecută ani de-a rândul, în programa cursurilor, sub denumirea
nu de Omiletică, ci de Retorica bisericească.
Da, va zice cineva, una e Retorica şi alta Retorica bisericească. Şi cum
Molnar îşi intitulează cartea simplu Retorica, fără determinativul:
„bisericească”, urmează că... Dar să nu ne grăbim a trage concluzie.
Dacă citim cu atenţie prefaţa lucrării în discuţie ne putem da seama că
publicându-şi Retorica, autorul are în vedere în primul rând partea politicească
prin care înţelege pe toţi cei ce participând la viaţa publică, la luptele pentru
apărarea şi promovarea drepturilor poporului, aveau nevoie de o cât mai bună
pregătire şi în ce priveşte mânuirea „cuvântului ritoricesc”. Pe cât se pare
autorul trece în categoria aceasta în primul rând pe jurişti, care în îndeplinirea
misiunii lor, trebuiau să dea dovadă nu numai de buni cunoscători ai legilor, ci
şi ai „meşteşugului ritoricesc” (p. 157, 244, 256 etc.).
Dar în aceeaşi frază în care vorbeşte despre „partea politicească”, Piuariu
vorbeşte şi despre „propovăduitorii cuvântului lui Dumnezeu” (p. 3). El vrea
ca lucrarea lui să fie de folos „părţii politiceşti”, dar şi preoţilor care, dacă
slujesc altarelor, nu mai puţin trebuie să-şi facă datoria şi la amvon.
Judecând după ierarhizarea adresaţilor, aşa cum ne e înfăţişată ea în prefaţă
s-ar părea că Retorica e adresată preoţilor numai în al doilea rând. Lucrurile se
schimbă însă dacă luăm în considerare cuprinsul cărţii. Judecând după
conţinut, putem spune că Piauriu îşi adresează Retorica sa în mod
precumpănitor preoţilor.
Într-adevăr materialul Retoricii este, în covârşitoare măsură, de natură
bisericească. Asemenea constatare se poate face mai ales în legătură cu partea
practică a lucrării, parte care ocupă mai mult de două treimi din cuprins.

32Materiale religioase sunt folosite şi la p. 80-83, 88, 116, 121, 124, 158, 160, 170, 173, 178,
181, 184, 194, 196, 203 etc.

28
 Dăm câteva exemple din cele pe care aproape fiecare pagină ni le pune la
îndemână.
Sunt împrejurări, zice autorul, când oratorul n-are destul material să-şi
dezvolte tema ce şi-a ales. În acest caz îşi poate „adăogi” cuvântarea acordând
atenţia cuvenită mai întâi principiului general în care e cuprinsă tema ce şi-a
ales, apoi va trece la dezvoltarea acesteia. De pildă, vrând să vorbească despre
datoria creştinilor de a cinsti pe Dumnezeu, oratorul poate proceda aşa:
vorbeşte mai întâi despre datoria oricărui credincios de a cinsti pe Ziditorul şi
apoi trece la dezvoltarea datoriei credinciosului creştin de a preamări pe
Făcătorul a toate (p. 16-17).
Temele: „Păcatul este pierzător de suflete”; „Fapta bună este plăcută lui
Dumnezeu”, pot fi tratate aşa: Se vorbeşte despre păcat în general, apoi se
trece la explicarea unuia din ele, a mândriei, de pildă.
Tot aşa de la virtute în general se poate trece la o virtute specială, cum ar fi
fecioria etc. (p. 17).
Din pricină că are „suflet cuvântător”, omul – zice autorul – este părtaş
„fiinţii îngereşti cei fără materie” (p. 27).
Lăcomia de aur e „pagubă sufletului”... „unealtă a diavolului”... „pricină
războiului”. Soarele e „icoana Ziditorului cu haruri închipuită” (p. 27-29).
Vrând s-arate cum poate fi valorificată pe plan oratoric, etimologia, autorul
ne dă explicaţia cuvântului „Dumnezeu”, a numelor: Sf. Ştefan, Vasile cel
Mare, Grigorie Bogoslovul, Sf. Gheorghe, Sf. Atanasie (p. 35-39).
Grecia a dat mulţi oameni mari înainte de apariţia creştinismului; dar, zice
autorul, ea n-a rămas în urmă nici după venirea lui Hristos, căci tot din spaţiul
lumii greceşti au răsărit cei mai mari dascăli ai Bisericii, păstori duhovniceşti,
plugari ai credinţei, mucenici, pustnici, sfinţi (p. 42-44).
Pentru a exemplifica modul cum genul poate fi folosit din punct de vedere
retoric, Piuariu ne prezintă o laudă a mucenicilor, „aceşti minunaţi eroes” (p.
46), care ne-au învăţat „cu lucrurile” (cu faptele), „au vărsat sudori din vine”,
„n-au slăbit... în osteneale. Întreabă pre Biserică şi-ţi va spune că de iaste ceriu
tăinuit, mucenicii sunt carii strălucesc ca neşte steale” (p. 47).
În capitolul despre locul retoric al speciei e prezentat un panegiric al Sf.
Gheorghe (p. 49-52). Ilustrarea asemănării se face printr-o laudă în cinstea
Preacuratei: „Iaste Fecioara – zice Scriptura, ca soarele, pentru că fiind
încununată cu toate razele darului lui Dumnezeu, străluceaşte mai mult între
toate luminile ceriului. Iaste frumoasă ca luna... Iaste începutul zilei... Izvorul
care cu repejuni de daruri cereşti adapă Besearica. Chiparosul, carele cu
înălţimea sa covârşeşte ceriul. Crin, care măcar că au odrăslit între mărăcini...
niceodată n-au pierdut frumuseaţea albiciunii. Nor uşor...” (p. 54-55).
Împrejurările de fapte sunt ilustrate cu istorisirea spălării picioarelor Sf.
Apostoli, de către Mântuitorul (p. 65). În acelaşi capitol, vorbind despre
activitatea Apostolilor, autorul se exprimă aşa: „Frumoasă biruinţă, frumoasă
pompă... oameni neobicinuiţi la ale lui Aris, goli de avuţii, slabi pentru
posturi... puţini la număr... înălţând nu steaguri ale războiului, ci cu seamnele

29
păcii, propovăduind nu cu tunetele tobelor, ci cu limbă slabă şi necărturare pre
Troiţa şi credinţa şi fulgerând nu zic cu fulgerul ascuţitelor săbii, ci cu acealea
ale unii vieţi îmbunătăţite... biruiesc... rătăcirea... minciuna... lăţesc
propovăduirea numelui lui Hristos...” (p. 69-70)33.
Se poate spune deci că materialul ilustrativ al Retoricii este precumpănitor
religios-bisericesc. După cum religios-bisericesc este şi scopul, către care
după Molnar, trebuie să năzuie orice activitate oratorică. Scopul acesta constă
în „lauda Părintelui în ceriuri”. Desigur Molnar vorbeşte şi despre un scop mai
apropiat al „cuvântărilor frumoase” şi care constă în realizarea „mergerii
înainte” a progresului general, al „creşterii binelui de obşte”. Dar scopul final
în vederea căruia trebuie să se realizeze şi „mergerea înainte” şi „binele de
obşte” este, după Molnar, „lauda Părintelui în ceriuri”, preamărirea lui
Dumnezeu.
Aşadar, şi după cuprins, şi după scop, Retorica lui Molnar este
precumpănitor religioasă. Ce rezultă de aici? Rezultă că lucrarea a fost
întocmită ca să slujească în mod deosebit celor chemaţi prin însăşi misiunea
lor să valorifice materialul bisericesc şi să-şi fixeze drept ţel final al activităţii
lor, preamărirea lui Dumnezeu. Aceştia sunt preoţii. Pentru ei, în primul rând
şi-a scris Piuariu Retorica sa, care poate fi considerată astfel drept cea dintâi
Retorică bisericească sau Omiletică în limba română.
Desigur, lucrarea lasă afară capitole întregi specifice Omileticii. De
exemplu, Retorica nu tratează despre: obiectul predicii; izvoarele predicii;
felurile predicii; calităţile predicatorului etc. totuşi, cartea lui Piuariu a putut
da oricând oricărui preot orientări fundamentale privitoare la propovăduire.
Iată câteva din acestea:
1. Propovăduirea cuvântului nu este un lucru simplu. Ea este o
obligaţie deosebit de importantă şi reclamă din partea predicatorului muncă
intensă, conştiincioasă, perseverentă.
2. La întocmirea unei cuvântări trebuiesc respectate anumite
„canoane”, anumite reguli. Mai întâi trebuie căutat materialul menit să dea
conţinut cuvântării. În al doilea rând e necesar ca materialul cules să fie
organizat schematic, după un plan care să cuprindă o introducere, o tratare şi
un epilog.
3. Materialul trebuie prelucrat şi dezvoltat după plan păstrându-se
cu grijă echilibrul părţilor. Prelucrarea materialului trebuie să se facă în aşa fel
ca să se poată înrâuri prin el nu numai asupra minţii, dar şi asupra inimii şi
voinţei ascultătorilor.
4. Predica trebuie aşternută în scris în întregime.
5. Predica să fie memorizată şi rostită liber. Rostirea liberă sporeşte

33Expresii ca: „adâncul ritoricesc”, „a grăi mai împodobit şi după ritoriceasca măiestrie”,
„îndulcindu-se de râul cel ritoricesc”, „măiestria Retoriei” etc. folosite de Petru Maior în
„Cuvânt înainte” la Propovedanii, Buda, 1809, p. VII-VIII, sunt curente în Retorica lui
Piuariu.

30
mult puterea de înrâurire a cuvântării, mai ales prin forţa mimicii şi a
gesturilor.
6. Predica nu se poate rezuma numai la cuvântul rostit duminical,
din amvon, în faţa credincioşilor. Predica este cuvânt întocmit şi rostit cu
măiestrie, dar în acelaşi timp este faptă, este pildă vie a preotului, este
atitudinea, vorba, gestul lui, în care se reflectă, nu din când în când, ci în
permanenţă învăţătura transmisă din amvon. Sfinţii Apostoli au propovăduit
cu cuvântul şi cu condeiul, dar şi cu „viaţa lor îmbunătăţită”, „cu lucrul”, cu
fapta. Aşa trebuie să propovăduiască şi preotul: nu numai cu graiul viu, dar şi
cu fapta, cu exemplul său personal.
Nu ştim cum va fi fost primită Retorica lui Piuariu de către preoţii de
atunci. Nu ştim care va fi fost circulaţia acestei lucrări. Sunt indicii că ea a fost
utilizată de Maior la întocmirea Propovedaniilor lui34. Nu este exclus să fi fost
folosită şi la cursurile Institutului teologic din Sibiu, paralel cu Pastorala lui
Koninski – Sopkovski tradusă şi tipărită la Buda în 181735. Mitrofanovici o
foloseşte şi el în tratatul său de Omiletică. Mai presus de toate însă rămâne
sigur un lucru:
Pentru preoţii care au avut-o în mână, Retorica lui Piuariu a constituit un
bun instrument nu numai de iniţiere în tehnica predicii, dar şi de educaţie a
conştiinţei de propovăduitor şi a interesului permanent pentru dobândirea
mijloacelor necesare îmbunătăţirii continue a predicii. Într-o vreme în care
accentul se punea pe cazanie, Retorica de la Buda a mai putut constitui pentru
preoţii ortodocşi ardeleni un important mijloc de trezire a sentimentului
datoriei de a trece mai cu îndrăzneală de la predica moştenită şi citită, la
predica originală şi rostită liber.
Iar pentru preotul de azi, cunoaşterea Retoricii lui Molnar constituie prilej
de a-şi aminti şi cinsti pe acela care a scris nu numai cea dintâi carte de
Economie din Ardeal; nu numai cea dintâi lucrare de medicină savantă de la
noi, dar şi cea dintâi carte de conţinut omiletic din Biserica noastră.

34 Şi pe care o întregea în puncte importante ca de exemplu: la cap. „Planul şi părţile cuvântării,

stilul, memorizarea şi rostirea; gesticulaţia” – puncte tratate în cartea lui Molnar, dar
neexistente în Pastorală.
35 Vasile Mitrofanovici, Omiletica Bisericii Dreptcredincioase Răsăritene, Cernăuți, 1875, p.
647, 655, 658.

31
 A PROPOVĂDUI, CE ÎNŢELES ARE

S-ar putea ca în cărţile de Omiletică din biblioteca proprie, să mai dai şi de

câte o definiţie a predicii. Zic s-ar putea, fiindcă sunt destule manuale de
teorie a predicii în care să poţi să cauţi mult şi bine o definiţie a cuvântării
bisericeşti că n-ai s-o găseşti.
Aşadar, răsfoind cărţile de Omiletică s-ar putea să întâlneşti uneori şi
definiţia predicii. Cum ar fi, de exemplu: „Predica este o cuvântare rostită de
preot în cadrul slujbelor dumnezeieşti, în scopul îndrumării credincioşilor pe
calea mântuirii”. „Predica este arta conducerii prin cuvânt a credincioşilor la
mântuire”. Sau: „Predica este cuvântarea bisericească, prin care preotul aduce
pe ascultători la Hristos şi-i menţine în legătură cu El”. „Predica este unealta
prin care Biserica îşi exercită funcţia ei învăţătorească în cadrul cultului, în
scopul îndrumării credincioşilor pe calea urmării lui Hristos” etc.
Precum se poate uşor vedea, definiţiile acestea pornesc de la premiza că
predica nu-i altceva decât slujba de tâlcuire prin cuvânt a învăţăturilor lui
Hristos, înaintea credincioşilor. Slujbă de tâlcuire prin cuvânt a învăţăturii
descoperite, şi nimic mai mult. Se pune însă întrebarea: Poate fi redusă predica
creştină la acţiunea de tâlcuire numai prin viu grai a învăţăturii dumnezeieşti?
Nu cumva conceptul de predică creştină este mai bogat decât cel indicat prin
definiţiile de mai sus? Nu cumva propovăduirea în înţelesul ei plin este
predică prin cuvânt dar neapărat şi prin faptă? Iată întrebarea la care vom
răspunde în cele următoare.
Că predica e tâlcuire prin cuvânt a învăţăturilor evanghelice aceasta e în
afară de orice discuţie. Se ştie doar, că în propovăduirea Sa, Mântuitorul s-a
folosit din plin de calea cuvântului viu. Expresii ca: Iisus a început „să
propovăduiască şi să spună: «Pocăiţi-vă...» (Mt. 4.19)”; „deschizându-Și gura
Sa, îi învăţa zicând...” (Mt. 5.2); „A început să cuvânteze” (Lc. 4.21); „A
vorbit către toţi: Dacă vrea cineva să vină după Mine...”(Lc. 9.23); „Oricine
purcede din adevăr ascultă glasul Meu” (In. 18.37) etc., arată limpede că
Domnul Îşi propovăduia învăţătura Sa pe calea cuvântului vorbit. El aducea la
cunoştinţa ascultătorilor, mesajul său evanghelic, vorbind, iar credincioşii îl
percepeau auditiv, îl înţelegeau ascultându-I glasul. Trebuie să adăugăm, însă,
numaidecât că în concepţia şi practica Mântuitorului, predica e mai mult decât
învăţătura prin viu grai. Ea e cuvânt, dar un cuvânt sprijinit constant pe
suportul puternic al faptelor proprii, al întregii Sale vieţi.
Făcând exegeza expresiei: „Şi deschizându-Și gura Sa, Iisus, îi învăţa”
(Mt. 5.2), Sf. Ioan Gură de Aur ne spune: De ce pe lângă termenul: „îi învăţa”,
Evanghelistul a adăugat cuvintele: „Şi deschizându-şi gura Sa”? Le-a adăugat
pentru ca tu să-ţi dai seama că Domnul învăţa nu numai vorbind, dar şi tăcând.
Învăţa deschizându-Şi gura, dar învăţa şi fără să-şi deschidă gura, adică învăţa

32
„prin cuvânt”, dar şi „prin faptele Sale”1. Predica prin cuvânt era urmată la El,
prin predica faptei şi predica faptei era urmată de predica prin cuvânt. Una era
în strânsă alternanţă cu cealaltă, sprijinindu-se şi întregindu-se reciproc. Prin
cuvânt se adresa auzului, prin faptă se adresa văzului. Transmisă prin cuvânt
ca să fie percepută auditiv, învăţătura era împărtăşită pe calea exemplului
personal, ca să poată fi percepută şi vizual.
Pentru Mântuitorul predica este transmiterea învăţăturii dumnezeieşti prin
cuvânt şi exemplu personal deopotrivă. Dovada?
Iisus Hristos dezaprobă şi mustră – uneori cu mare asprime – pe cei ce într-
un fel cred şi altfel trăiesc. Unora ca acestora El le arată că nu se pot aştepta la
altă soartă decât a pomului, care, pentru că nu rodeşte se taie şi se aruncă în
flăcările focului (Mt. 7.19). Cei ce cunosc Legea dumnezeiască, dar nu-i
împlinesc poruncile şi sfaturile sau le împlinesc numai în ce au ele mai uşor,
sunt asemenea celor ce-şi zidesc casa pe nisip, nu pe stâncă. La cea dintâi
suflare de vânt mai puternic, se prăbuşeşte; la cea dintâi ciocnire, cu realităţile
mai aspre ale vieţii, credinciosul cu vorba, se năruie iremediabil.
Învăţătura Mântuitorului nu e numai pentru minte, dar şi pentru inimă şi
voinţă. Pentru întreaga fiinţă a credinciosului. De aceea cel ce o acceptă numai
mental şi o exprimă numai pe cale verbală, să renunţe la părerea că ar putea să
intre şi să rămână în comuniunea de viaţă cu Dumnezeu: „Nu oricine care îmi
zice: «Doamne, Doamne», va intra întru Împărăţia Cerurilor, ci care face
voinţa Tatălui Meu celui din ceruri” (Mt. 7.21). Credinţa manifestată exclusiv
prin cuvinte e o credinţă neputincioasă. Limitată la un simplu exerciţiu verbal
de pietate, ea ne depărtează de Dumnezeu şi ne îndrumă pe panta unei
înşelătoare păreri despre noi înşine. Numai unită cu fapta corespunzătoare,
credinţa rămâne vie, ne ridică şi ne menţine în comuniune cu Dumnezeu şi cu
semenii. Numai cine la cunoaşterea verbală a poruncilor lui Hristos adaugă
practicarea lor consecventă, poate fi prieten al Domnului. „Voi prietenii Mei
sunteţi dacă faceţi ceea ce vă poruncesc” (In. 15.14). Prietenia cere sinceritate
desăvârşită. Cea mai bună dovadă a sincerităţii prieteniei faţă de Iisus e
împlinirea învăţăturilor Lui exprimate prin porunci.
Aşadar, Domnul dezaprobă cu consecventă hotărâre, pe cei ce în materie
de credinţă se rezumă la simpla împropriere mintală a învăţăturilor
dumnezeieşti şi la mărturisirea lor verbală. De unde ar fi avut însă, Iisus
Hristos puterea să dezaprobe, să combată consecvent şi, uneori, să mustre
aspru, pe cei ce într-un fel credeau şi în altfel îşi trăiau viaţa, dacă nu s-ar fi
ştiut pe Sine în afara unei astfel de deficienţe? Cum ar fi scăpat Iisus de
acuzaţia adversarilor Săi de moarte, dacă şi El ar fi oferit priveliştea omului
care una învaţă şi alta face? De unde ar fi avut autoritatea să ţină la distanţă pe
vrăjmaşii Săi, dacă ar fi pus sarcini grele pe umerii altora, iar El nici cu
degetul cel mic nu le-ar fi atins?

1 In Matth. Hom. 15.

33
 E limpede că numai conştiinţa desăvârşitului acord dintre învăţătura şi
viaţa Sa, dintre cuvânt şi faptă, I-a putut conferi Mântuitorului autoritatea şi
forţa de a dezaproba şi mustra pe cei ce primeau şi mărturiseau numai verbal,
învăţătura Sa. Numai sfinţenia desăvârşită a vieţii Sale – „Pentru ei, Eu Mă
sfinţesc pe Mine însumi” (In. 17.19); Cine dintre voi poate să Mă dovedească
de păcat?” (In. 8.46) – I-a putut aduce pe adversarii Săi în situaţia de a nu
putea formula nici un fel de obiecţie împotriva Sa.
De altfel, Domnul a spus-o El însuşi că a venit să propovăduiască adevărul
nu numai cu vorba, dar şi cu fapta. „Nu caut să fac voia Mea”, zice
Mântuitorul. M-am pogorât din cer „ca să fac voia Celui ce M-a trimis” (In.
5.30; 6.38). Am venit adică să arăt oamenilor nu voia Mea omenească, ci voia
cea dumnezeiască, voia Tatălui. Şi aceasta nu numai prin cuvânt, ci şi prin
faptă. În ansamblul ei, opera de mântuire este faptă. E faptă care cuprinde
propovăduirea prin cuvânt a învățăturii dumnezeieşti, dar şi prin trăirea acestei
propovăduiri, împinse până la jertfa supremă.
Adânc cunoscător al sufletului omenesc, Iisus Hristos era convins că o
învăţătură poate fi uşor asimilată şi convertită în motive de acţiune mult mai
uşor atunci când la prezentarea verbală se adaugă şi pilduirea ei directă. De
aceea, Domnul Îşi propovăduieşte învăţătura Sa nu numai pe cale verbală, dar
şi pe calea exemplului personal.
Într-adevăr, dacă ne uităm mai de aproape la predica Mântuitorului,
constatăm, între altele, că aceasta este inseparabilă de viaţa Lui. La Iisus nu se
poate vorbi despre învăţătură ca despre o mărime separată de viaţa Sa. Una
face un singur tot cu cealaltă. Fapta i-a urmat de aproape învăţătura şi
învăţătura s-a rezemat constant pe faptă, pe viaţa Lui de toată ziua. Fuziunea
dintre cuvânt şi faptă este la Iisus atât de desăvârşită, încât se poate spune că
ele, cuvântul şi fapta, formează o singură unitate armonioasă, neîmpărţită şi
nedespărţită, în sensul că, cine vrea să-I cunoască învăţătura, trebuie să-i
cunoască neapărat şi viaţa şi invers, cel ce vrea să-I cunoască viaţa, trebuie să-
I cunoască şi învăţătura. Exemple?
Când porunceşte vânturilor şi valurilor mării, când vindecă orbi, leproşi,
slăbănogi, redându-i vieţii normale, Domnul împlineşte cuvântul: „Datu-Mi-S-
a toată puterea în cer şi pe pământ”... Ne-a învăţat să fim smeriţi. Dar nu S-a
mulţumit să ne dea învăţătura numai prin cuvânt, ci ne-a dat-o şi prin fapte
concrete de smerenie. O dovadă între altele: în joia ultimă a vieţii Sale, luând
un ştergar şi încingându-Se, S-a plecat şi a spălat picioarele Apostolilor Săi.
Ce-am putea găsi asemănător unei asemenea fapte de smerenie? Ne-a dat
învăţătura să fim blânzi. Ne-a dat învăţătura prin cuvânt dar şi prin faptă. De
exemplu fiind lovit de către sluga marelui preot, Iisus S-a mulţumit să spună:
„Dacă am vorbit rău, mărturiseşte despre rău; dar dacă am vorbit bine, pentru
ce Mă baţi?”. Ne-a învăţat să facem bine celor ce ne urăsc şi ne batjocoresc.
La învăţătura prin cuvânt însă, a adăugat învăţătura prin faptă: vindecând pe
cei ce-L acuzau că-i stăpânit de demon; hrănind pe cei ce-I întindeau curse
etc.; învăţând pe Apostoli să nu aibă nici aur, nici argint, le-a arătat-o şi cu

34
pilda proprie, căci El a fost toată vremea sărac, neavând nici măcar unde să-şi
plece capul: „Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi, Fiul omului, însă
nu are unde să-Şi plece capul”. Ne-a îndemnat prin cuvânt să ne rugăm. La
cuvânt a adăugat însă pilda personală, căci El însuşi a dus o viaţă de
rugăciune. Ne-a învăţat prin viu grai, că acela care voieşte să fie întâi, să fie
tuturor slugă. Cuvântul l-a întărit prin faptă, căci viaţa Lui întreagă a fost o
slujire dezinteresată în folosul fraţilor Săi, oamenii. Ostenelile, lipsurile,
suferinţele, primejdiile din timpul vieţii, patimile dinaintea şi din timpul
Răstignirii, sunt aplicarea practică a învăţăturii: „Păstorul cel bun îşi pune
viaţa pentru oile Sale”. Când pe cruce fiind iartă şi Se roagă pentru vrăjmaşii
Săi de moarte, Domnul aplică învăţătura: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri”.
Convins că învăţătura transmisă exclusiv pe calea graiului poate fi uşor
pusă la îndoială, de către ascultători, care oricând ar fi putut obiecta că li se
cer lucruri depăşind cu mult resursele puterilor proprii, Mântuitorul a ţinut să
prevină de la început orice cârtire din partea credincioşilor, arătându-le prin
exemplul personal că învăţătura Sa e perfect realizabilă în viaţa de acum şi de
aici. „V-am dat vouă pildă ca, precum v-am făcut Eu, să faceţi şi voi”. La
căldura şi lumina învăţăturii prin cuvânt, Domnul adaugă forţa pilduirii directe
capabilă să stingă în ascultători orice îndoială şi orice rezervă a lor cu privire
la posibilitatea aplicării în viaţă a dumnezeieştilor comandamente.
Osebit de aceasta asociind cuvântul cu fapta corespunzătoare, Mântuitorul
a dat satisfacţie legii psihologice potrivit căreia voinţa se lasă mai uşor
înduplecată când îndemnul la acţiune îi vine pe cale de exemplu direct, decât
când îi vine pe cale de cuvânt.
Se poate spune deci, că pentru Mântuitorul, a predica înseamnă a împărtăşi
ascultătorilor învăţătura şi viaţa cea nouă în comuniune cu Dumnezeu şi cu
semenii, pe calea cuvântului şi a pildei personale deopotrivă.
Înţelesul acesta al propovăduirii, Domnul cere să fie acceptat şi respectat şi
de către ucenicii Săi.
Când le-a spus: „Mergând învăţaţi...”, le-a poruncit să înveţe nu numai cu
vorba, dar şi cu exemplul, cu fapta. Acesta e înţelesul plin al cuvântului
(μαϑητευσατε): „Învăţaţi-i pe ascultători până să-i faceţi ucenici ai Mei”. Pe
cineva însă nu-l faci ucenic decât atunci când la învăţătura teoretică adaugi
învăţătura practică, prin faptă, prin exemplul personal.
Că Apostolii au primit porunca să înveţe nu numai prin grai viu, dar şi prin
faptă, se vede şi din cuvintele: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea
oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune şi să mărească pe Tatăl
vostru cel Care este în ceruri” (Mt. 5.16). Apostolii adică să se comporte aşa
ca puterea învăţăturii creştine să răzbată în fiinţa credincioşilor şi pe calea
văzului. Propovăduitorii învăţăturii descoperite să se identifice atât de total cu
această învăţătură, încât păstoriţii, privindu-le faptele, să rămână deplin
lămuriţi asupra puterii înnoitoare a comandamentelor creştine, să le imite şi ei
în viaţă şi să proslăvească pe Tatăl ceresc Care le-a dat asemenea
propovăduitori.

35
 Dând ascultare poruncii Mântuitorului, Apostolii s-au nevoit cu
perseverenţă, înţelepciune şi îndrăzneală a propovădui învăţătura nu numai
prin cuvânt, dar şi prin faptă. Convingerea lor era că predica nu e deplină
decât dacă la însufleţirea cuvântului se adaugă forţa exemplului personal.
Desigur, Sfinţii Apostoli ştiau că slujba cuvântului o împlinesc în numele
lui Hristos; ştiau de asemenea că învăţătura transmisă de ei prin predică, este
învăţătura lui Hristos; dar mai ştiau şi că, practic, puterea de convingere a
acestei învăţături, nu e vehiculată în fiinţa ascultătorilor, atât prin vibraţiile
sonore ale cuvântului, cât mai ales prin viaţa predicatorului, trăită consecvent
cât mai aproape de nivelul principiilor propovăduite. Apostolii erau deplin
conştienţi că potenţialul duhovnicesc al vieţii şi învăţăturii Mântuitorului, ei
nu-l pot actualiza în mod adecvat şi nu-l pot înarticula în circuitul vieţii
ascultătorilor, decât dacă valorifică, în acest scop, nu numai resursele graiului
viu, dar şi pe acelea ale pilduirii lor directe prin fapte corespunzătoare.
Că aşa au procedat practic, se vede între altele de acolo că atunci când
vorbeşte despre misiunea Apostolilor, Sf. Pavel arată că slujba lor de
propovăduitori ai lui Hristos nu şi-au împlinit-o numai „întru cuvântul
adevărului”, dar şi prin răbdare, veghere, posturi, curăţire, bunătate, dragoste
nefăţarnică (II Cor. 6.4-6); prin muncă cu mâinile proprii, prin înnoirea omului
celui din lăuntru, în aşa fel ca la ocară să răspundă cu binecuvântare, la
prigoană cu răbdare; la hulă cu mângâiere (I Cor. 4.12-13). Ei s-au străduit
adică, să propovăduiască pe Hristos nu numai prin cuvânt, dar şi prin purtarea
lor, ferindu-se de a da cuiva pricină de sminteală şi împlinind cu străşnicie
poruncile. O dovadă în plus în acest sens e îndemnul pe care Apostolii îl dau
credincioşilor ca aceştia să facă nu numai ce au auzit, dar şi ceea ce au văzut
la ei. De exemplu, Sf. Apostol Pavel, adresându-se Filipenilor, le dă acest
îndemn: „Cele ce aţi... auzit şi aţi văzut la Mine; acestea să le faceţi” (Filip.
4.9). Apostolul nu zice simplu: Faceţi cele ce aţi auzit de la mine, ci: „Faceţi
cele ce aţi auzit şi aţi văzut la Mine”, adică: Aplicaţi în viaţa voastră
învăţătura pe care v-am propovăduit-o prin cuvânt şi faptă.
Sf. Apostol Ioan ne lasă să înţelegem că învăţătura despre Cuvântul vieţii
nu poate fi transmisă numai prin viu grai, ci neapărat şi prin pilda statornică a
unei vieţi de umblare în lumină, de împlinire a poruncilor, de iubire
dezinteresată a fraţilor.
Sf. Apostol Petru îndeamnă pe cei ce sunt împreună cu el presbiteri, ca să
păstorească turma cu osârdie şi adaugă: „Nu, ca şi cum aţi fi stăpâni peste
Biserici, ci pilde făcându-vă turmei” (I Petru 5.3). Contextul ne îngăduie să
înţelegem că întemeindu-se pe exemplul său personal, Apostolul Petru
îndeamnă şi pe ceilalţi conducători ai Bisericii ca în activitatea lor de
propovăduitori, să se folosească nu numai de cuvânt, dar şi de pilda
corespunzătoare.
Desigur, cei ce au răspunderea propovăduirii Evangheliei trebuie să
îndrume privirile credincioşilor, mereu, spre Iisus Hristos: „Să alergăm cu
ochii aţintiţi asupra lui Iisus” (Evrei 12.1-2). Practic, însă, credincioşii nu-L

36
pot percepe pe Iisus, nu-şi pot da bine seama de El şi de viaţa pe care le-o
cere, decât în chip mijlocit. Şi-n primul rând prin mijlocirea propovăduitorului
însuşi. Prin cuvântul, prin purtarea, prin felul lui de viaţă. Când Pavel zice:
„Luaţi-vă după Mine precum şi eu mă iau după Hristos”, el înţelege şi spune
în fond: Cine crede în Evanghelie nu se poate să nu-şi modeleze viaţa după
aceea a lui Hristos. Dar ca să-ţi formezi viaţa după viaţa lui Hristos, trebuie să-
L vezi oarecum. Cum Hristos S-a înălţat la cer, obişnuit El nu mai poate fi
văzut, perceput, decât în chip mijlocit, şi anume voi Îl puteţi vedea în viaţa
mea. Voi Îl puteţi percepe, ascultând cuvântul şi privind la viaţa mea. Privind
la viaţa mea voi Îl vedeţi oarecum pe Hristos lucrând cu putere prin cuvântul
şi faptele mele”.
Semnificative sunt şi cuvintele de la I Tes. 1.6: „Voi v-aţi făcut următori ai
noştri şi ai Domnului. Pe cât se pare ideea exprimată aici e că urmarea
Domnului e oarecum condiţionată de imitarea pildei propovăduitorului însuşi.
Ca să ai certitudinea ca urmezi într-adevăr lui Iisus Hristos, trebuie să te uiţi
mai întâi la felul cum Îl urmează, cum Îi împlineşte poruncile, cel ce-ţi
vorbeşte despre El. Sentimentul că te porţi şi tu aşa sau aproape aşa cum se
poartă vestitorul lui Hristos, îţi poate da oarecum chezăşia că eşti într-adevăr
pe urmele lui Hristos. După cum pentru a ieşi din nedumerirea cu privire la
înţelesul autentic al vreunui text scripturistic, trebuie să apelezi la tâlcuirea
autorizată a propovăduitorului calificat, tot aşa ca să te convingă că purtarea ta
e în acord cu învăţătura lui Hristos trebuie să ţi-o confrunţi cu purtarea celui
ce-ţi transmite această învăţătură”.
După cum, ca preot, pretinzi credinciosului să nu interpreteze Scriptura
decât aşa cum îi arăţi tu, tot aşa şi când e vorba de aplicarea în viaţă a acestei
învăţături, eşti dator să-i pretinzi să fie cu ochii la viaţa ta, îi eşti dator cu
îndemnul de a-ţi călca pe urme.
Convins că fără fapta corespunzătoare, predica prin cuvânt nu înseamnă
mare lucru, Sfântul Pavel porunceşte şi urmaşilor Săi să predice cu timp şi fără
timp, nu numai prin cuvânt, dar şi prin pilda personală.
Vorbind despre calităţile conducătorilor bisericeşti, marele Apostol, cere ca
aceştia să fie îndemânatici „să înveţe pe alţii” cu vorba, dar neapărat să fie şi
posesorii unor virtuţi ca acestea: să fie fără prihană, treji, întregi la minte,
cuviincioşi, primitori de străini, nebeţivi, nedeprinşi să bată, blânzi,
nefăţarnici, neiubitori de arginţi, buni chivernisitori în casele lor, cu bună
mărturie şi de la cei din afară... (I Tim. 3.2 ş.u.). Aşadar şi misiunea preotului
nu se poate rezuma la propovăduirea prin cuvânt a învăţăturii, ci trebuie să şi
trăiască această învăţătură şi anume s-o trăiască în aşa fel ca păstoriţii să vadă
în preotul lor un model întru totul vrednic de a fi urmat.
De altfel, Sf. Pavel o şi spune deschis, scriind lui Timotei aşa:
„Propovăduieşte cuvântul... cu timp şi fără timp” şi adaugă: „Nimenea să nu
dispreţuiască tinereţile tale, ci te fă pildă credincioșilor, cu cuvântul, cu
purtarea...” (II Tim. 4.2; I Tim. 4.12). Adică: „Predică stăruitor cu vorba dar
totodată predică şi cu purtarea”.

37
 Episcopii şi preoţii, adaugă Sf. Apostol Petru, să ştie că au obligaţia de a
păstori nu ca nişte stăpâni deprinşi a pune pe umerii altora sarcini grele, iar ei
rezervându-şi dreptul de a porunci. Episcopii şi preoţii nu sunt stăpâni, ci
slujitori şi ca atare ei să-şi păstorească turma „cu osârdie”, propovăduind
ascultătorilor nu ca şi cum învăţătura predicată nu i-ar privi şi nu i-ar angaja şi
pe ei, ci pilde făcându-se turmei. Ca păstori, episcopii şi preoţii sunt obligaţi
să folosească predica, dar nu o predică redusă la ceea ce are ea mai uşor şi
anume redusă la cuvânt, ci predica în plinul ei, predică prin cuvânt şi faptă
deopotrivă (I Petru 5.3).
Pătrunşi de convingerea că în afară de Hristos nu este mântuire, Sf. Părinţi
s-au nevoit şi ei să atragă pe cât mai mulţi ascultători în sfera de viaţă creştină.
În acest scop ei au pus la contribuţie nu numai erudiţia lor care nu arareori era
vastă şi de larg orizont; nu numai un meşteşug oratoric de clasă mare, dar şi
exemplul unei vieţi personale ridicare pe înalte trepte de sfinţenie. Precum
predica apostolică, aşa şi cea patristică nu este o predică dezvoltată pe linia
unui formalism abstract, idealist, de spumoasă şi stearpă vervă retoricească, ci
este o predică vibrând intens de forţa ce i-o comunică viaţa ireproşabilă a
propovăduitorului însuşi. Fără să ignore tehnica retorică, Sf. Părinţi şi-au dat
seama că, menită să aprindă viaţa nouă în suflete, predica trebuie să izvorască
din viaţa propovăduitorului şi să se sprijine constant pe aceasta.
Nu poate fi orator bun acela care nu duce o viaţă virtuoasă, zice Sf. Ioan
Gură de Aur. Şi, fireşte, şi mai puţin poate fi predicator bun preotul, are nu-şi
impune o viaţă în acord cu învăţătura propovăduită. Dacă studiul şi exercitarea
oratoriei obişnuite reclamă puritatea moravurilor, cu atât mai mult reclamă
aceasta studiul şi exercitarea propovăduirii creştine.
Tâlcuind cuvintele: „Voi sunteţi sarea... Voi sunteţi lumina”, Sf. Ioan arată
că, rostindu-le, Domnul tocmai acest lucru a voit să-l sublinieze, anume că
propovăduitorul Evangheliei trebuie să se identifice atât de total cu învăţătura
creştină, încât, răzbătând printre ascultători, el să poată împlini acolo rolul pe
care sarea şi lumina îl împlinesc în sfera celor necesare traiului firesc. Anume,
precum sarea fereşte hrana de alterare, iar lumina face să crească cele
trebuitoare existenţei, aşa şi Apostolul, Episcopul, preotul predicator sunt
chemaţi ca prin cuvântul, prin faptele, virtuţile, prin viaţa lor întreagă, să fie
printre credincioşi ca sarea, adică să-i împiedice pe aceştia de a-şi forma
deprinderi păcătoase; şi să fie ca lumina, adică să le stimuleze şi să le dezvolte
cât mai deplin predispoziţiile şi deprinderile sănătoase.
Cetatea care stă pe munte – adaugă Sfântul Ioan – este preotul predicator.
Precum aceea nu se poate să nu fie văzută, tot aşa nici preotul nu se poate să
ascunde de nimeni. Ochii tuturor păstoriţilor sunt îndreptaţi asupra faptelor,
purtării, asupra vieţii lor de toată ziua. „Aşa să lumineze lumina voastră
înaintea oamenilor...”, adică viaţa voastră să fie aleasă, focul puternic şi
lumina neobişnuită... De aceea să duceţi o viaţă ireproşabilă şi să nu daţi nici
cel mai neînsemnat prilej de cârtire. Cu drept cuvânt foloseşte Domnul
cuvântul lumină, căci nimic nu-l face pe om mai cunoscut şi mai vrednic de

38
cinstire ca practicarea virtuţii, chiar de s-ar strădui de o mie de ori să rămână
ascuns2. Toţi credincioşii sunt obligaţi să ducă o viaţă curată, dar mai mult
decât oricui, obligaţia aceasta apasă asupra preotului. Mai mult, decât oricare
alt credincios, preotul e obligat să se nevoiască întru cele ale sfinţeniei, să
ducă o viaţă austeră, în spiritul abnegaţiei şi al dragostei dezinteresate faţă de
Hristos şi de semenii săi. Prin viaţa sa curată, prin predica tăcută, dar
pătrunzătoare a faptelor sale virtuoase, preotul predicator va putea interesa în
chip mai convingător pe credincios pentru Hristos, va putea determina mai
uşor în sufletele ascultătorilor acţiuni de căinţă şi îndreptare şi va putea face
astfel, ca Dumnezeu să fie proslăvit.
Preotul să ştie că chipul cel mai bun de a predica este îmbinarea cuvântului
de învăţătură cu fapta corespunzătoare. Orice dascăl înţelept, zice Sf. Ioan,
învaţă tot atât de bine prin faptele ca şi prin cuvântul său. Aşa se transmite
învăţătura în cadrul oricărei îndeletniciri. Pilotul, de exemplu, şi-aşează elevul
lângă el, îi arată cum să ţină cârma şi adaugă la faptă cuvântul de lămurire. El
arată cu fapta şi explică cu vorba. La fel procedează zidarul când vrea să-nveţe
pe cineva zidăria: îl învaţă cu fapta şi-l învaţă şi cu vorba. Tot aşa face şi
ţesătorul, apoi tapiţerul, aurarul, arămarul etc. Peste tot învăţătura se dă şi cu
fapta şi cu vorba. Aşa a făcut şi Iisus: In illud Pater, si possibile est, transeat.
Şi fireşte, aşa trebuie să procedeze şi preotul.
„Dacă preotul şi-ar arăta înţelepciunea numai prin cuvinte, zice în altă
parte Sf. Hrisostom, iar prin fapte ar dovedi tocmai contrariul, el ar înceta de a
mai fi învăţător. A fi înţelept cu vorba e un lucru uşor şi pentru discipol. Este
necesar ca la cuvânt, dascălul să adauge lecţia şi îndemnul faptelor
corespunzătoare. Faptele singure fac respectat pe dascăl şi înduplecă pe
discipol să-l asculte”3.
Trebuie să înţelegem, ne învaţă verhovnicul predicatorilor, că forţa
creştinului nu stă atât în cuvânt, cât mai ales în faptă. Nu atât pe cuvânt trebuie
să se sprijine propovăduitorul, cât mai ales pe exemple, pe faptele personale
corespunzătoare, săvârşite nu periodic, nu la zile mari, ci cu consecvenţă, ca
mod obişnuit al vieţii zilnice. Auzi pe unii preoţi lăudându-se că sunt meşteri
în mânuirea cuvântului, în propovăduirea învăţăturii prin viu grai. Unii ca
aceştia se-nşală, dacă-şi închipuie că au vreun merit deosebit, zice Sf. Ioan
Hrisostom. Predica fără suportul viu al faptelor creştineşti aproape că nu
înseamnă nimic. „Căci de obicei învăţătura prin cuvânt nu răzbate în suflet aşa
cum răzbate învăţătura cu fapta. Dacă nu ai fapte, nu numai că nu aduci niciun
folos prin vorbe, dar mai degrabă faci rău. Mai bine să taci. E mai mare
pagubă atunci când cineva cu vorba dă învăţătură bună, iar cu faptele combate
această învăţătură4.
Credincioşii au mereu nevoie de un model, care să le arate zi de zi cum să
lupte împotriva păcatului şi cum să practice învăţătura Mântuitorului. Şi cine

2 In Matth. Hom., 15.

3 Ad Philipp., Hom. 12.3; în Ep. 2 Ad Cor., Hom. 8.4.
4 In Acta Apost., Hom. 30.3.

39
să ofere un asemenea model dacă nu preotul care propovăduieşte pe Hristos?
Adresându-se preotului predicator, Sf. Ioan îi spune: Viaţa ta să fie ca o lecţie
luminoasă, un exemplu de virtute. În faţa credincioşilor viaţa ta să fie ca un tip
care cuprinde tot ce e frumos şi care poate oferi fără greutate modelul tuturor
calităţilor pentru cei care voiesc să-şi formeze propria lor viaţa după el5.
Aceasta este predica în concepţia Sf. Ioan Gură de Aur: Este cuvânt plin de
substanţă, dar e neapărat şi faptă. E cuvânt care-şi trage puterea nu atât din
resursele meşteşugului oratoric, cât mai ales din învăţătura dumnezeiască
trăită personal şi cu adâncă sinceritate. Este cuvânt de învăţătură, purtat către
foamea duhovnicească a credincioşilor pe umerii viguroşi ai faptelor
personale.
Aşa a înţeles Sf. Ioan Hrisostom predica. Şi cum a înţeles-o aşa a şi
practicat-o.
În adevăr, predica marelui cuvântător n-ar iradia căldura, pasiunea, forţa pe
care le-o cunoaştem, dacă purtarea, viaţa lui n-ar fi fost şi ea la înălţimea
talentului său oratoric.
Adânc convins de anemia şi precaritatea unei predici limitate la cuvânt, Sf.
Ioan a aruncat în cumpăna propovăduirii Evangheliei întreaga sa viaţă şi
acţiune, adăugând constant la măiestria tâlcuirii şi persuasiunii prin viu grai,
marea putere de atracţie a unei vieţi de creaţie şi faptă ca expresie a învăţăturii
propovăduite. Precum Sf. Apostoli aşa şi Sf. Ioan sporea puterea de
convingere, de rodire, a cuvântărilor sale prin pilda personală a unei vieţi de
înaltă sfinţenie.
A vorbit altora că nu se poate predica fără o cunoaştere profundă a
Scripturilor? A făcut-o pentru că el însuşi a fost unul dintre cei mai desăvârşiţi
cunoscători ai cuvântului dumnezeiesc. A studiat Scriptura în tinereţe şi a
studiat-o şi după aceea. Cât a stat retras în singurătate – şi a stat ani de zile –
n-a avut în mână altă carte decât Scriptura, pe care, citind-o şi recitind-o, a
ajuns s-o ştie aproape cuvânt de cuvânt. Într-un anume înţeles se poate spune
că întreaga viaţă a Sf. Ioan a fost o viaţă de preocupări şi meditaţie asupra
Sfintei Scripturi.
A cerut preotului şi credincioşilor, credinţă şi rugăciune? A cerut aceasta
pentru că el însuşi a fost un bărbat al credinţei neşovăitoare, vii, înflăcărate,
luminate şi al rugăciunii stăruitoare.
A cerut predicatorului neprihănire, curăţenie, sfinţenie? N-ar fi îndrăznit să
pună pe umerii altora asemenea poveri dacă nu şi-ar fi impus el mai întâi aspra
disciplină a ascezei şi a sfinţeniei.
A cerut biruire de sine şi înfrânare? Fără ca însuşi să-şi fi agonisit aceste
virtuţi, nu le-ar fi pretins de la alţii. Ani de zile şi-a interzis odihna în poziţia
obişnuită a trupului întins pe un pat. Deşi slab şi bolnăvicios, nu şi-a acordat
niciun fel de îngrijire deosebită.
Dormea puţin. Nu mânca decât o singură dată pe zi.

5 În Ep. Ad. Tit., Hom. IV.2.

40
 Uneori activitatea, munca îl absorbea atât de total încât uita şi de obişnuita
masă călugărească şi atunci era nevoie să-i aducă alţii aminte de aceasta.
Locuinţa-i era săracă. În camera sa de lucru nu avea decât un singur tablou:
al Sf. Pavel, Apostolul pe care şi l-a luat ca model în activitatea sa de
conducător al Bisericii.
A cerut preoţilor să fie plini de iubire faţă de semeni? Le-a pretins aceasta
ca unul care pune mereu la temelia cuvântărilor sale suportul viu al faptelor de
caritate personală împinsă până la sacrificiu.
Tot ce a avut şi toate veniturile sale le-a folosit pentru ajutorarea celor
lipsiţi. Lucrurile mai de preţ din palatul episcopal le-a vândut tot în folosul
săracilor.
A sprijinit şi a înmulţit spitalele şi casele de primirea străinilor. A cerut ca
fiecare credincios cu stare să rezerve în locuinţa lui o cameră pentru a ajuta
discret pe aceia care n-ar fi putut suporta să fie miluiţi în văzul tuturora.
Aşa a înţeles Sf. Ioan misiunea de predicator: ca mărturisire a lui Hristos în
faţa credincioşilor nu numai prin măiestrie oratorică, dar şi prin pilda unei
vieţi, care năzuia să urmeze de aproape cu adâncă seriozitate şi cu susţinută
încordare, exemplul Mântuitorului.
Cuvânt greu de conţinut biblic, rezemat statornic pe forţa şi autoritatea
irefragabilă a pildei, personale, acesta e sensul plin al predicii creştine în
concepţia şi practica neîntrecutului exeget al lui Hristos, Sf. Ioan Gură de Aur.
Aşa a înţeles şi practicat predica, Mântuitorul. Aşa Sf. Apostoli. Tot aşa Sf.
Ioan Hrisostom. Şi fireşte, nici ceilalţi conducători ai Bisericii de demult, n-au
făcut abatere de la linia aceasta. „Cuvintele dumnezeieştii Scripturi, zice
Marcu Ascetul, ceteşte-le prin fapte şi nu le întinde în vorbe multe
îngâmfându-te în deşert cu simpla lor înţelegere”6. Învăţătura cuprinsă în Sf.
Scriptură adică nu poate fi cunoscută prin puterea ei înnoitoare decât citindu-o
cu fapta. Cititul cu vorba angajează numai o parte a fiinţei noastre. Cititul cu
fapta, însă, ne angajează total: şi trupeşte şi sufleteşte. Numai când o citim cu
fapta, învăţătura dumnezeiască pătrunde toate dimensiunile fiinţei noastre şi
ne putem da seama de adevărul şi valoarea ei pentru viaţă.
Chemat să propovăduiască învăţătura cuprinsă în Sf. Scripturi, preotul nu
va putea face aceasta cu bune rezultate decât dacă a înţeles el mai întâi, adică
atunci când el mai întâi o citeşte „prin fapte”, asimilându-şi-o ca regulă
permanentă de viaţă.
Orice predicator, zice Sf. Grigorie cel Mare, trebuie să se facă auzit mai
mult prin faptele decât prin vorbele sale. Celor ce-i urmează să le arate calea
mai mult prin viaţa frumoasă decât prin cuvinte despre o asemenea viaţă...
Preoţii predicatori să fie mai întâi ei înşişi treji, prin nevoinţa pentru faptele
bune, ca nu cumva să trezească pe alţii prin vorbele lor, în timp ce ei înşişi
dorm în ce priveşte faptele. Să se îndrepteze prin pocăinţă aspră şi abia după
aceea să pună în ordine, prin cuvânt, în viaţa altora. Întâi să caute a se curăţi

6 Filocalie 1,240.

41
prin lacrimi de propriile lor abateri şi abia după aceea să arate ce trebuie
pedepsit la alţii. Înainte de a-şi rosti povăţuirile prin cuvinte, ei să fie gata a
vesti prin faptele lor proprii ceea ce vor să spună”7. Precum se vede, Sf.
Grigorie cel Mare cere preotului predicator ca-n activitatea misionară să pună
accentul nu atât pe cuvânt, cât mai ales pe exemplul său personal. În orice caz
să nu reducă predica la simpla expunere verbală a învăţăturii, ci să fie gata s-o
sprijine constant prin faptele proprii, prin întregul său mod de a vieţui.
Aşa a înţeles predica Mântuitorul. Aşa au înţeles-o Sf. Apostoli. Tot aşa a
înţeles-o Sf. Ioan Gură de Aur şi ceilalţi Sf. Părinţi.
Fireşte, nici preotul de azi nu are dreptul s-o-nţeleagă şi să o practice altfel.
Nu ne e îngăduit să reducem predica numai la cuvânt. Nu ne e permis să
rupem predica în două: în cuvânt şi faptă, lăsând apoi fiecare jumătate să-şi
meargă drumul ei propriu. Unde duce un asemenea procedeu ne arată din plin
experienţa. Lipsită de legătura cu faptele corespunzătoare, predica verbală
alunecă pe panta abstracţiilor străine de viaţă, alunecă pe panta unui
spiritualism înrudit de aproape cu cel gnostic ajungând astfel a fi „aramă
sunătoare şi chimval răsunător”. La rândul ei cealaltă jumătate a predicii
creştine – predica prin fapte, desprinsă de sub călăuzirea luminoasă a
cuvântului, ajunge să afirme lucruri care nu mai au nimic comun cu învăţătura
şi viaţa creştină. Ruptă în două, predica creştină e expusă primejdiei de a
încerca în fiecare din jumătăţile ei, drama unei boli fără leac.
Ocolirea acestei primejdii nu se poate face, decât prin promovarea unei
predici care să îmbine organic cuvântul cu fapta. Salvarea nu poate veni decât
redând predicii de azi sensul ei originar, adică acela de mărturisire prin cuvânt
şi faptă deopotrivă a învăţăturii şi vieţii în Hristos.
E cu atât mai necesar efortul acesta cu cât o înviorare a evlaviei
credincioşilor nu poate fi aşteptată altfel decât ca rezultat al unei propovăduiri
mai rodnice.
O propovăduire mai rodnică, însă nu poate fi decât aceea care la ideile
expuse prin cuvânt adaugă forţa pilduirii personale, servită credincioşilor nu
din când în când, ci continuu, cu fermitate şi naturaleţe.
E vremea să ne dăm seama că propovăduirea redusă numai la tâlcuirea
verbală a învăţăturii, nu dă rezultatele aşteptate.
E necesar să ne lăsăm convinşi că predica în înţelesul ei iniţial de
propovăduire prin cuvânt şi faptă constituie cea mai bună cale de care ne
putem sluji în scopul unei mai pline valorificări pentru credincioşi a imensului
potenţial duhovnicesc creştin.

7 Reg. Past. Pars. III, cap. 40.

42
 PENTRU O PROPOVĂDUIRE MAI RODNICĂ

Cu ani în urmă, unul dintre bărbaţii binecunoscuţi în cercurile

credincioşilor noştri mai răsăriţi, nemulţumit probabil de cele constatate în
legătură cu propovedania la noi, s-a rostit aşa despre aceasta: „Amvoanele
noastre sunt mute, iar când nu sunt mute, bat câmpii”.
Cuvintele sunt aspre. Neobişnuit de aspre. Ar fi fost de aşteptat de aceea,
ca ele să producă oarecare fierbere şi frământ în rândurile slujitorilor
amvonului. Nu s-a întâmplat însă nimic. Șfichiuitoarele cuvinte abia de-au fost
înregistrate, în treacăt, ici colo, în câte o foaie bisericească, ecoul lor
stingându-se repede în freamătul vieţii ce-şi săvârşea curgerea ei obişnuită.
Lipsa de răsunet a invectivei nu trebuie pusă atât pe seama sensibilităţii
celor vizaţi, cât mai degrabă pe seama faptului că ea lovea aproape în gol.
În adevăr, o cercetare nepărtinitoare a situaţiei propovedaniei în Biserica
noastră, ne duce la constatarea că de mult nu se mai poate vorbi la noi de o
muţenie a amvoanelor. Lăsând la o parte cazurile rarisime ale unor fraţi parohi
care, cedând prea uşor unei inexplicabile porniri spre negrijă faţă de obligaţia
elementară de a împărtăşi păstoriţilor solia Evangheliei, preoţimea noastră şi-a
împlinit şi-şi împlineşte misiunea ce şi-a asumat de a fi propoveduitoare a
cuvântului. Dovadă, între altele, mulţimea volumelor întocmite din cuvântări
bisericeşti rostite de preoţi citadini sau rurali. În Biserica Ardealului şi
Banatului de pildă – ca să ne limităm numai la aceasta – cărţile de predici sunt
nelipsite de pe masa de lucru a preoţilor. Mai ales cărţile de cuvântări
publicate de ÎPS Vasile Lazarescu, mitropolitul Banatului; de Cândea Sp. – Z.
Oancea, A. Buzdug, V. Coman, I.V. Felea, P. Bogdan, St. Cioroianu, T.
Demian, au o largă circulaţie şi sunt în mod obişnuit folosite de către parohi în
propovedania lor.
Circulaţia şi utilizarea unor asemenea lucrări pe de o parte; pe de alta,
conţinutul lor, în general bogat şi variat, dovedesc că amvoanele nu sunt nici
mute şi nici nu bat câmpii, ci, dimpotrivă, ele desfăşoară o remarcabilă
activitate, cu o vizibilă tendinţă de a obţine cât mai bune rezultate. Iar cel ce,
pentru a-şi face o idee asupra propovedaniei la noi, n-ar voi să plece de la
predicile tipărite, ci de la cunoaşterea directă, pe teren, a unei asemenea
activităţi, acela n-are decât să-şi încingă mijlocul, să-şi ia toiagul şi să
pornească la drum. Suntem încredinţaţi că impresia de ansamblu cu care va
rămâne, va fi puternică şi reconfortantă. Contactul direct cu munca de
propovedanie a preoţilor noştri poate lăsa oricui convingerea că, în general, ei
îşi fac conştiincios datoria.
Dar dacă dinspre partea frecvenţei şi regularităţii nu se poate ridica vreo
obiecţie mai serioasă împotriva propovedaniei, nu acelaşi lucru se poate spune
cu privire la eficienţa, la forţa ei de pătrundere şi transformare a credincioşilor.
De predicat se predică, în general, regulat, şi nu arareori cu însufleţire. Cu
toate acestea roadele nu par a fi cele aşteptate.

43
 Se predică despre legea dragostei, dar atâtea abateri, adeseori destul de
grave, ale credincioşilor de la legea aceasta se pot constata, încât rămâi uimit
de ce se ascunde în sufletul multora dintre păstoriţii practicanţi ai celor
religioase. Se propovăduieşte dreptatea, dar nu puţini dintre păstoriţi săvârşesc
nedreptăţi strigătoare la cer. Se predică despre smerenie, blândeţe, curăţia
inimii, milostenie, şi totuşi, mai la tot pasul dai de credincioşi îngâmfaţi, duri,
pătaţi, egoişti. Cu un cuvânt, se ridică în slavă frumuseţea şi valoarea virtuţii
creştine, dar în viaţa multora dintre credincioşi păcatul continuă să se simtă în
largul lui.
Cum se explică situaţia aceasta? Care sunt obstacolele ce stau în calea
promovării credincioşilor spre o vieţuire creştinească mai plină, mai
corespunzătoare posibilităţilor lor şi idealului creştin?
Piedicile sunt multe. Unele de ordin psihologic, altele de ordin extern.
Unele sunt în firea şi viaţa credincioşilor, altele în viaţa propovăduitorilor
înşişi. Una dintre cele care-i priveşte pe propovăduitori e de exemplu,
dezacordul existent între cuvântul rostit de ei din amvon şi între viaţa lor de
toate zilele.
Dacă despre felul cum conducătorii duhovniceşti ai parohiilor îşi împlinesc
obligaţia de a propovădui cuvântul, se pot spune lucruri bune, e greu să nu faci
unele rezerve când e să spui ceva despre felul cum ei se nevoiesc ca predica
vorbei s-o pună de acord cu predica faptei. Dacă predica prin viu grai e în
general, de un nivel corespunzător, apoi predica prin viaţa de fiecare zi a
atâtora dintre noi lasă mult, foarte mult de dorit. Propovăduim prin cuvânt, de
obicei cu tragere de inimă, cu pricepere şi destul de regulat, dar când e ca noi
înşine să ne ridicăm practic la nivelul învăţăturilor împărtăşite altora, ezităm,
oscilăm, amânăm, ne lăsăm greu, căutăm pretexte sau facem lucrul pe
jumătate, înclinând mai mult spre modul de viaţă existent printre parohienii
noştri, decât spre idealul pe care-l propovăduim. Ne încălzim de frumuseţile
vieţii creştine cât timp suntem în amvon, pentru ca, odată coborâţi de acolo,
însufleţirea să ni se stingă, entuziasmul să se răcească, zelul să reintre în
virtualitatea lui, până ce o nouă urcare la amvon, le va trezi şi le va pune din
nou în acţiune. Admirăm sentimentul şi verbal măreţia învăţăturilor creştine,
dar facem atât de puţin pentru a ni le integra şi asimila ca pe o putere
călăuzitoare, în dinamica vieţii de toată ziua. Cu adevărat, nepotrivirea dintre
viaţa noastră de duminică şi cea din restul zilelor, ia la unii dintre noi, forme
dezolante şi dureroase.
Şi cum este viaţa preotului, aşa e, de regulă, şi aceea a păstoriţilor. Ochii
acestora sunt aţintiţi în permanenţă asupra parohului. Ei îi ascultă cuvântul şi-
şi pleacă urechea la învăţătura şi sfatul lui, dar viaţa nu şi-o potrivesc după
acestea, ci după faptele şi purtarea lui obişnuită. Cuvintele „Să nu faci ce face,
ci ce zice popa” exprimă mai mult o dorinţă, fiindcă în realitate păstoriţii fac
nu ce zice, ci ce face preotul. Raţionamentul lor e simplu. Dacă preotul însuşi
nu ascultă de cele ce propovăduieşte, de ce-ar asculta oare ei, credincioşii, cei
simpli? Nu e tocmai uşor să te călăuzeşti în viaţă după învăţăturile creştine.

44
Aceasta cere încordare susţinută, putere de rezistenţă, suferinţe, jertfe adesea
foarte grele. Dacă preotul nu se arată dispus a merge pe calea asta îngustă a
jertfei, de ce s-ar nevoi să meargă ei, păstoriţii de grămadă?
Nepotrivirea dintre credinţa şi viaţa de toate zilele la unii credincioşi, este
una din urmările dureroase ale dezacordului existent mai întâi în viaţa
preotului: între propovedania din amvon şi faptele lui obişnuite.
Nu generalizăm. Sunt printre preoţii noştri, mulţi din cei care s-au nevoit şi
se nevoiesc cu mucenicească perseverenţă, întru purtarea „războiului
nevăzut”, pentru ca, îmbunătăţindu-se pe ei, să-şi poată îmbunătăţi păstoriţii.
Nu puţini sunt preoţii, care, dându-şi seama că viaţa creştină nu ia fiinţă atât
din învăţăturile abstracte ale catehismului, cât mai ales din contactul direct şi
durabil cu bărbaţii care duc ei înşişi, din convingere adâncă, viaţă creştină, s-
au nevoit şi se nevoiesc din greu pentru a oferi în persoana lor, credincioşilor,
priveliştea unei vieţi înduhovnicite spre a le sluji drept pildă vrednică de
urmat. Dar n-are nici un înţeles să trecem cu vederea pe ceilalţi fraţi, care
nesilindu-se sau neizbutind a se identifica cu misiunea ce şi-au asumat, se
complac într-un comportament dacă nu opus, apoi sigur străin de ceea ce
propovăduiesc din amvon.
Neglijând sau refuzând a se strădui să arunce o punte durabilă între
propovedania prin cuvânt şi între purtarea sa de toate zilele, un asemenea
preot, ceea ce afirmă prin cuvânt, dezminte repede prin faptă; ceea ce zideşte
prin viu grai, dărâmă prin predica purtării; ceea ce din amvon învaţă a fi
adevăr sacru, dincolo de pragul bisericii, în viaţa de toate zilele, calcă-n
picioare cu o uluitoare linişte şi indiferenţă. Câtă dreptate avea marele preot
care a fost Sfântul Ioan Gură de Aur, rostind unele ca acestea: „Fiii lui Hristos
Îi ruinează mai funest Împărăţia decât vrăjmaşii Săi declaraţi”. Cuvintele
Sfântului se referă tocmai la aceia dintre noi care au scăpat din vedere
amănuntul că pilda unei vieţi orientate şi trăite în cadrul şi în spiritul
învăţăturilor Domnului, constituie cea mai elocventă propovedanie a
Evangheliei şi cel mai puternic argument despre permanenta necesitate şi
valabilitate, pentru credincioşi, a învăţăturilor creştine. Am scăpat din vedere
acest amănunt de capitală importanţă pentru misiunea noastră. Dar va trebui să
ieşim odată din această situaţie. Suntem condamnaţi să voim a ne asimila ca
element de orientare şi motiv de acţiune, acest adevăr fundamental:
propovedania creştină e propovedanie prin cuvânt şi prin pildă vie,
nemijlocită, prin faptă. Acesta e specificul predicii creştine: că nu rămâne la
cuvânt şi trece la faptă şi se reazemă consecvent pe ea. Din punct de vedere
creştin, predica exprimată numai prin cuvânt e doar o parte din predică. Şi nu
cea mai importantă. Predica creştină nu-i întreagă decât când cuvântul ei se
reazemă pe substratul viu, puternic, al faptei corespunzătoare.
Aşa a fost propovedania Mântuitorului: întreagă şi în permanenţă hrănită
din viaţa Lui. Întemeietorii de religii şi cuvântători religioşi, au fost ei mulţi.
Dar nici unul dintr-înşii n-a vorbit cu atâta putere de pătrundere şi răscolire a
sufletului, precum a făcut-o Iisus Hristos. Aceea, pentru că niciunul dintr-înşii

45
n-a trăit atât de total, atât de desăvârşit învăţătura propovăduită, precum se
constată la Mântuitorul nostru. Între învăţătura şi viaţa Lui, nu se poate face
aproape nici în abstract deosebire. Una nu poate fi în nici un chip separată de
cealaltă. Între viaţa şi învăţătura Sa, nu există nici o diferenţă de nivel, nicio
tensiune, una acoperind desăvârşit pe cealaltă. Învăţătura lui Hristos se
oglindeşte fără rest în faptele, atitudinea, ţinuta Sa. Viaţa I se răsfrânge total în
învăţătură. Legătura dintre una şi alta e atât de strânsă, încât formează un
singur tot organic.
Hristos Pedagogul ştie că adevărul transmis doar pe calea cuvântului poate
fi oricând tras la îndoială de către ascultători şi că îndoiala constituie
totdeauna o piedică psihologică dintre cele mai mari în calea deciziei de a
acţiona în direcţia învăţăturii primite. De aceea, în scopul creării de la început,
la ascultători, a unor condiţii sufleteşti cât mai prielnice, pentru asimilarea ca
motive de acţiune a învăţăturilor Sale, Domnul adaugă la cuvântul de
învăţătură, dovada puternică a faptei, a vieţii Sale proprii.
Astfel, când eliberează pe păcătoşi de servitutea păcatului, reîncadrându-i în
circuitul vieţii normale, Domnul pune în practică ceea ce Însuşi a zis: „Am
venit să aflu pe cel pierdut...” Când la Cina cea de Taină, spală, smerit,
picioarele ucenicilor, adevereşte cuvântul: „Care dintre voi voieşte să fie cel
dintâi, să vă fie slugă”. Când pe calea Golgotei îşi poartă povara imensă a
crucii, transpune în faptă învăţătura: „Păstorul cel bun Îşi pune viaţa pentru
oile Sale...” Când în suferinţele răstignirii fiind, rosteşte cuvintele: „Părinte,
iartă-le lor că nu ştiu ce fac”, Domnul aplică învăţătura: „Iubiţi pe vrăjmaşii
voştri şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc...”
Aşa a fost predica Mântuitorului: predică prin cuvânt şi fapte. Şi aşa a fost
şi propovedania Sfinţilor Apostoli. Urmând pilda dumnezeiescului Învăţător,
ei nu se limitară la o propovedanie prin cuvânt, ci apăsară cu îndrăzneală,
pasul pe calea predicii prin exemplul personal. Pătrunşi până în adâncul fiinţei
de gravitatea şi importanţa unor porunci ca acestea: „Aşa să lumineze lumina
voastră înaintea oamenilor încât să vadă faptele voastre cele bune şi să
mărească pe Tatăl vostru Carele este în Ceruri”; „Nu oricine care Îmi zice
Doamne, Doamne, va intra întru Împărăţia Cerurilor, ci care face voinţa
Tatălui Meu”; „Orice pom care nu face roadă bună se taie...”; „Voi, prietenii
Mei sunteţi dacă faceţi ceea ce vă poruncesc...”. Sfinţii Apostoli s-au nevoit cu
mare grijă a face ei mai întâi ceea ce aveau misiunea de a propovădui prin
cuvântul altora. Convingerea că puterea propovedaniei creşte în măsură
neobişnuită, dacă la înflăcărarea cuvântului se adaugă dovada pildei personale
corespunzătoare, i-a determinat să ducă lupta cu slăbiciunile proprii şi să-şi
promoveze viaţa pe o treaptă cât mai vecină cu cea indicată de poruncile
mesajului evanghelic. Hotărâţi să desfăşoare o propovedanie cât mai rodnică,
Sfinţii Apostoli aruncară în cumpănă nu cine ştie ce talent oratoric, ci mai ales
viaţa lor îmbunătăţită care-i obliga pe ascultători să-i accepte ca pe nişte
bărbaţi de totală sinceritate şi de profundă convingere. Fireşte, ei ştiau că
predica lor e o predică în numele lui Hristos. Dar mai ştiau că, practic,

46
autoritatea şi dreptul de a chema pe alţii la Hristos, nu poate avea un alt temei
şi o altă justificare mai bună decât transformarea radicală şi înnoirea profundă
a propriei lor vieţi. Şi de fapt, dovada puterii înnoitoare a soliei evanghelice ei
n-o căutau în altă parte, ci o luau din însăşi viaţa lor, pe care-o înfăţişau
ascultătorilor, cu îndemnul de a se nevoi să le urmeze pilda. „Fiţi următori
mie, scrie Sf. Apostol Pavel, precum şi eu sunt lui Hristos” (I Cor. 11.1, 4.16;
Filip. 3.17).
Desigur, venirea la Hristos se face prin puterea ce se desprinde din
învăţătura şi faptele Lui, prin „privirea” Domnului însuşi („Să alergăm cu
răbdare în lupta ce ne stă înainte, privind la Iisus” – Evrei 12.1-2). Dar pe
Domnul, ascultătorii propovedaniei creştine n-au cum să-L vadă astfel decât
privind la viaţa celor ce-L propovăduiesc. Când Sf. Pavel zice: „Luaţi-vă după
mine precum şi eu (mă iau) după Hristos”, el îndeamnă de fapt pe ascultători
să urmeze lui Hristos, cel pe care-L văd lucrând în viaţa sa, a Apostolului.
Propovăduind altora înnoirea vieţii prin Evanghelie, marele Apostol a socotit
necesar s-o înnoiască mai întâi pe a sa proprie. Şi încă într-o atât de mare
măsură, încât aceasta să-l îndreptăţească a cere altora să-i calce pe urme.
Astfel, neîntrecutul interpret şi pedagog al lui Hristos, subliniază încă o
dată principiul stabilit de Mântuitorul, anume că în materie de îmbunătăţire şi
înduhovnicire a ascultătorilor este necesar ca propovedania prin cuvânt să fie
sprijinită pe pilda corespunzătoare directă.
Precum Pavel, aşa şi ceilalţi Apostoli, s-au plecat muceniceşte
dumnezeieştilor porunci ale Evangheliei, dând credincioşilor nu numai
însufleţit cuvânt de învăţătură, dar şi pilda concretă de trăire personală a
acestei învăţături.
Preţuind în grad înalt predica prin cuvânt, Sfinţii Părinţi au fost şi ei
pătrunşi de convingerea că rodnicia acesteia nu poate fi ridicată la nivelul
cerut decât dacă împărtăşirea verbală a învăţăturii e însoţită şi se reazemă pe
forţa pildei directe. Ei erau deplin încredinţaţi că predica faptei cuprinde în
sine puteri mari, capabile să atingă porniri întunecate, să-mbuneze voinţe
înrăite şi să le încovoaie pe linia de vieţuire indicată de cerinţele
comandamentelor creştine.
Situaţi pe punctul de vedere că în afară de Hristos nu există mântuire,
Sfinţii Părinţi, s-au străduit, în cadrul misiunii lor, să aducă pe cât mai mulţi în
sfera de viaţă creştină, folosind în acest scop, toate mijloacele de care
dispuneau. Ei au folosit cuvântul plin de miez bogat, de însufleţire şi căldură,
dar au folosit din plin şi forţa inegalabilă a propovedaniei prin faptă. Citim
undeva despre Sf. Grigorie de Nazianz: „Când la măiestria cuvântului a
adăugat sprijinul faptei vii, când la predici a adăugat sfinţenia vieţii, rămâi
uimit de roadele obţinute de Sfântul Părinte al Bisericii. Când la cuvântările
bisericeşti a adăugat sfinţenia vieţii personale, rezultatele bune se înmulţiră în
mod neobişnuit. Nu pe puţini credincioşi îi îndrumă spre o viaţă mai
cucernică. Dintre eretici, pe mulţi îi scoase din prăpastia erorii, readucându-i
pe calea învăţăturii celei sănătoase. Pe multe oi rătăcite le aduce înapoi în

47
staul. Pe mulţi dintre cei ce ajunseseră ca nişte lupi, izbuti să-i numere din nou
printre oi. Rămâi uimit de cât de mare turmă îi fu dat să vadă crescând dintr-
una mică. Desigur, asemenea rezultate nu trebuiesc atribuite atât elocinţei lui
Grigorie, care era desăvârşită, cât mai ales pietăţii şi vieţii sale curate, adică
predicii lui prin fapte. Asemenea cuvinte se potrivesc pentru oricare dintre
conducătorii de atunci ai Bisericii. Într-adevăr, n-a fost Părinte al Bisericii
care să nu-şi fi înţeles preoţia ca obligaţie absolută de a-L propovădui pe
Hristos prin cuvânt şi faptă, şi care să nu fi fost pătruns de convingerea că
drumul către stimularea şi dezvoltarea vieţii creştine a ascultătorilor trece întâi
de toate prin zona pilduirii directe a unei asemenea vieţi.
Certitudinea aceasta au căutat să o împlânte adânc şi în conştiinţa preoţilor
din subordinea lor.
De ce un preot trebuie să vie în faţa credincioşilor cu pilda unei vieţi
sfinte?
Mai întâi pentru că e slujitor al celor sfinte, e liturghisitor. Când slujeşte,
îngerii sunt, nevăzut, de faţă. Duhul Sfânt îl umbreşte cu puterea Sa. Hristos
Domnul e în apropriere, învăluit în smerenia semnelor euharistice. Locul unde
slujeşte e sfânt. Zugrăviturile care împodobesc lăcaşul bisericii sunt sfinte.
Sfinte sunt şi graiurile slujbelor, vasele, acoperămintele, veştmintele,
atmosfera în care slujeşte. Mai mult: el, preotul, poartă în mâinile sale şi, prin
împărtăşire, în fiinţa sa, pe însuşi Stăpânul şi Ziditorul a toate. Şi atunci, zice
Sf. Ioan Gură de Aur, ce curăţie şi ce evlavie vom cere de la preot? Slujba la
care e chemat e atât de înaltă, încât el trebuie să se înfăţişeze ca şi cum n-ar
mai avea fire omenească şi ca şi cum n-ar mai locui printre noi, ci sus în
ceruri, printre puterile cereşti.
Cine slujeşte cele sfinte e necesar să fie el însuşi sfânt. Cu atât mai mult cu
cât misiunea lui de liturghisitor nu se limitează la simpla săvârşire a slujbelor,
ci ea cuprinde şi marea obligaţie a sfinţirii păstoriţilor. Preotul nu-i pus între
credincioşi numai pentru a le administra Sfintele Taine şi a-i face astfel părtaşi
la sfinţirea sacramentală, ci are datoria de a-i sprijini metodic, ca sfinţenia
dobândită prin har s-o convertească în sfinţenie morală, adică în sfinţenia
faptelor şi a purtării de toată ziua. Aceasta însă n-o poate face decât prin pilda
sfinţeniei personale. Nu-l sfinţeşti pe credincios numai prin administrarea
Tainelor. Ca să obţii rezultate în direcţia aceasta e necesar să-l scuturi, să-l
atragi, să-l sileşti oarecum, punând în lucrare predica sfinţeniei proprii.
Calitatea de conducător duhovnicesc intensifică şi amplifică obligaţia
preotului ca la predica prin cuvânt să adauge predica faptei.
Cel ce vrea să aibă drepturi de a conduce duhovniceşte pe alţii, trebuie să-
şi asume şi obligaţia de a pildui el însuşi, în mod real şi continuu, viaţa pe care
o pretinde ascultătorilor săi. Pilda personală a unei vieţi neprihănite şi de
intensă radiaţie duhovnicească, constituie temeiul autorităţii conducătorului
duhovnicesc al unei parohii. „Greşelile oamenilor de rând, scrie Sf. Ioan
Hrisostom, rămân îngropate în umbră şi nu prejudiciază decât acelora care le
comit. Scandalul unui om sus-pus însă... şi expus tuturor privirilor este un fel

48
de flagel public, atât pentru că el autorizează nepăsarea acelora care se sperie
de asprele exerciţii ale virtuţii, cât şi pentru că descurajează pe cei ce ar voi să
ducă o viaţă mai bună. Adăugaţi la aceasta că greşelile particularilor atunci
chiar când sunt cunoscute, n-au o influenţă atât de primejdioasă asupra
dispoziţiilor altora; în ceea ce priveşte însă pe preot, nimic din ceea ce face nu
rămâne ascuns şi fiecare din acţiunile sale, indiferente în sine, ia în opinia
publică un caracter serios. Vina se măsoară mai puţin prin gravitatea greşelii
decât prin rangul celui care o comite”. Ne putem da seama aici, că din nici o
parte nu poate veni, pentru credincioşi, un rău mai mare ca din partea unui
conducător duhovnicesc nevrednic. Cu adevărat, scrie Sf. Grigorie cel Mare,
nu e om mai primejdios pentru Biserică decât cel ce lucrând în chip nelegiuit,
poartă numele şi rangul omului sfânt. Căci pe un asemenea păcătos nimeni nu
cutează a-l învinui. Şi după pilda lui, nelegiuirea se răspândeşte cu tărie,
atunci când, pentru respectul datorită rangului, e cinstit un păcătos.
Abuzând de respectul şi sfiala cu care, în mod obişnuit, păstoriţii
înconjoară demnitatea de preot, şi, încurajat de constatarea că păstoriţii nu
îndrăznesc să-l mustre pentru abaterile lui, conducătorul duhovnicesc se lasă
uneori, antrenat pe căi străine de sfinţenia misiunii ce şi-a asumat, trăind şi
cultivând astfel în sânul parohiei un primejdios proces de destrămare.
Prezenţa la cârma bisericii a unui duhovnic cu viaţa întinată, poate duce
instituţia însăşi la ireprobabile defecţiuni.
Cu şi mai multă vigoare şi stăruinţă, Sf. Părinţi leagă datoria preotului de a
propovădui prin faptă, de calitatea lui de învăţător. Cel ce-a fost pus învăţător
între credincioşi, scrie Sf. Ioan Gură de Aur, apoi să ştie că trebuie să
împlinească acolo funcţia aluatului în frământătură. Precum acesta transformă
din lăuntru frământătura, aşa preotul să transforme prin felul vieţii sale, viaţa
păstoriţilor săi. Predica prin viaţă lasă în ascultători mult mai adânci şi mai
durabile urme decât predica prin viu grai, scrie Sf. Grigorie cel Mare. Fapta,
adaugă el, e pentru învăţătură ceea ce este apa pentru sămânţa aruncată în
brazdă. Precum grăuntele oricât de bun, nu încolţeşte şi nu rodeşte dacă nu-i
udat, tot aşa şi învăţătura propovăduită prin cuvânt nu prinde rădăcini în suflet
și nu rodeşte dacă nu-i sprijinită şi hrănită de pilda vie a propovăduitorului.
Credincioşii sunt bucuroşi de învăţătura ce li se împărtăşeşte, dar vor ca acela
care le predică să nu se sfiască a le face dovada „prin fapte că el însuşi
împlineşte ceea ce învaţă” (Sf. Ambrozie). Adevărul şi puterea învăţăturilor
creştine, credincioşii vor să le înţeleagă nu atât din cuvintele preotului
predicator, cât mai ales din faptele şi viaţa lui. Şi pe bună dreptate. Căci mai
uşor şi mai bine înţelegi o învăţătură când la perceperea ei auditivă se adaugă
perceperea vizuală. Şi fiindcă e vorba ca învăţătura să fie aplicată în viaţă,
perceperea ei vizuală e indispensabilă. Mai uşor faci ceea ce vezi decât ceea ce
auzi. Percepţia vizuală a unei învăţături angajează şi latura afectivă a fiinţei
noastre şi se ştie că o idee, o învăţătură, care izbuteşte să câştige şi adeziunea
inimii, are mult mai multe şanse de a fi transpusă în practică. De aceea, Sf.
Părinţi repetă neîncetat îndemnul ca propovăduitorii să nu rămână niciodată la

49
simpla prezentare prin viu grai a învăţăturilor Mântuitorului, ci cuvântul să-l
întregească şi să-l legitimeze prin predica faptei. „Dacă păstrăm toate virtuţile,
scrie Sf. Ioan Hrisostom, adică dacă suntem miloşi, curaţi, făcători de pace şi
batjocurilor nu le răspundem cu batjocură, ci chiar cu o atitudine senină,
atunci ca şi prin nişte minuni vom atrage la noi pe cei ce ne privesc, şi vor
veni cu plăcere la noi, chiar dacă ar fi o fiară sau demon, sau orice altceva...”
După marele Părinte al Bisericii, puterea de convingere a predicii prin fapte e
atât de mare încât inima de fiară sau împietrirea în rău a demonului de-ar
avea-o cineva, şi tot nu i-ar putea rezista. În faţa învăţăturilor Domnului
propovăduite prin fapte, nu există păstorit a cărui răutate să nu fie dezarmată şi
să nu dea înapoi, lăsând să-i pătrundă în inimă îmbunarea şi dispoziţia de a da
ascultare chemării la Hristos. Dacă nu folosim predica faptei, continuă acelaşi
Sfânt Părinte, păstoriţii noştri n-au de unde să-şi aprindă credinţa. Ei vor
rămâne în necredinţa lor, iar noi vom fi chemaţi să răspundem nu numai de
păcatele noastre, dar şi de pierderea altora.
Aşadar, preţuirea şi adeziunea Sf. Părinţi la propovedania prin faptă e
totală. Mai mult, în scrierile lor întâlnim cuvinte care ne îndreptăţesc să
conchidem că, în concepţia şi practica lor, predica prin faptă e mai de preţ
decât predica prin cuvânt. Să fim cu băgare de seamă, scrie de exemplu Sf.
Vasile cel Mare, că păstoriţii „nu au atâta nevoie de cuvinte cât de exemplu
zilnic”. Credinciosul simplu e, adică, mult mai folosit din pilda vie pe care i-o
pui înainte, decât din cuvântările pe care i le rosteşti. Văzându-ţi viaţa, el îşi
va da seama că învăţătura creştină e cu putinţă să fie aplicată practic şi se va
simţi însufleţit să-ţi urmeze pilda. „Dacă viaţa noastră ar străluci desăvârşit
adaugă Sf. Hrisostom, n-ar mai fi nevoie de discursuri. N-ar mai fi nevoie de
învăţători dacă am face să fie văzute faptele noastre cele bune. N-ar mai exista
niciun păgân dacă am fi noi credincioşi adevăraţi”. Convingerea aceasta a
Sfântului despre preeminenţa propovedaniei prin faptă se desprinde din multe
alte locuri, unde insistă asupra datoriei preotului de a face totul pentru a-şi
forma personalitatea sa morală în deplin acord cu harul primit şi cu învăţătura
propovăduită. Numai când viaţa îi va fi în armonie cu harul şi învăţătura
Evangheliei, preotul va putea nădăjdui să îndrepte lumea şi să proslăvească pe
Dumnezeu.
Nu e vorba să se renunţe la predica prin cuvânt, dar cum zice Sf. Grigorie
cel Mare, preotul să se facă „auzit mai mult prin fapte decât prin vorbe”.
Întemeiaţi pe observaţii şi experienţe îndelungate, Sf. Părinţi şi-au format
convingerea că propovedania prin fapte e de o primordială importanţă în
procesul de îndrumare practică şi îmbunătăţire a vieţii credincioşilor. Ei au
preţuit mult predica prin viu grai, dar au ţinut să sublinieze că forţa de atracţie
şi înrâurire a predicii prin faptă e superioară aceleia a cuvântului. Şi că, în
orice caz, predica prin cuvânt e săracă în rezultate dacă nu se sprijină efectiv şi
permanent pe propovedania prin pilda vie dată de propovăduitorul însuşi.

50
 Concluzia se desprinde de la sine. O înviorare a vieţii religioase a
păstoriţilor noştri nu se poate realiza în afara unei propovedanii însufleţite, vii,
rodnice.
O propovedanie rodnică însă, nu putem avea decât dacă la tâlcuirea prin
cuvânt a Evangheliei adăugăm pe cealaltă, mai atrăgătoare, mai puternică, mai
convingătoare, a faptei, a vieţii trăite în cadrul şi duhul dumnezeieştii
învăţături.
Fără predica faptei, predica prin cuvânt rămâne „aramă sunătoare şi
chimval răsunător”.
Predica faptei este principalul mijloc cu ajutorul căruia putem trezi şi pune
în lucrare puterile ascunse ale sufletului credincioşilor şi putem determina
printre parohieni acel suflu de viaţă nouă după care tânjim de atâta vreme.
E necesar deci, să dăm mai multă atenţie predicii prin faptă. Avem tot ce
ne trebuie ca să facem aceasta. Avem pregătirea teologică cerută, avem har din
belşug şi avem vie conştiinţa răspunderii pentru mântuirea păstoriţilor,
încredinţată nouă. Nu rămâne decât să mai şi voim.

51
 DESPRE UNELE CONDIŢII ALE PROPOVĂDUIRII ACTUALE

Propovăduirea constituie o funcţie vitală a Bisericii. Fără predică nu există

Biserică. Şi nici viaţă duhovnicească. Desigur, nici fără slujbe sfinte nu există
Biserică. Dar ca să poată fi săvârşite, slujbele reclamă prezenţa credincioşilor.
Fără credincioşi, slujbele n-au niciun înţeles. Slujbele se săvârşesc de către
preot, dar în prezenţa credincioşilor şi cu participarea activă a acestora.
Precum membrii ierarhiei, aşa şi credincioşii sunt parte componentă a cultului.
Aşadar, ca să existe cult e necesar să existe mai întâi credincioşi.
Credincioşii însă nu apar independent de propovăduire. În mod obişnuit,
predica este aceea care converteşte pe ascultători în credincioşi. Propovăduirea
este factorul care aprinde în inimile ascultătorilor flacăra credinţei.
Cele trei mii de suflete ale primei comunităţi bisericeşti, au fost aduse la
credinţă, prin cuvântarea rostită de Sf. Petru în ziua Rusaliilor (Fapte 2).
Creşterea numărului credincioşilor de la trei mii la cinci mii, s-a realizat tot
prin predică şi anume prin predica rostită de acelaşi Apostol, după vindecarea
unui olog. „Atunci Petru a stat între ei, cu cei unsprezece, a ridicat glasul şi a
vorbit... Deci cei ce au primit cuvântul lui s-au botezat; şi în ziua aceea s-au
adaus ca la cinci mii de suflete” (Fapte 4.4). Dând ascultare poruncii
Mântuitorului: „Mergând învăţaţi toate neamurile...”, Sfinţii Apostoli s-au
răspândit toţi, urbi et orbi, propovăduind Evanghelia, aducând pe mulţi la
credinţă şi întemeind biserici.
Vorbind despre propovăduirea ca izvor al credinţei, cel mai plin de
neastâmpăr misionar dintre Apostoli, Sfântul Pavel, spune: „Se va mântui
oricine va chema numele Domnului. Dar cum va chema numele aceluia în
care încă n-au crezut? Şi cum vor crede în acela de care n-au auzit? Şi cum vor
auzi fără propovăduitor?” Şi adaugă, încheind: „Prin urmare credinţa vine din
predica auzită” (Rom. 10.14-17). Dacă vrei să te mântuieşti, calea de urmat
este aceea a credinţei în Hristos. Dar ca să ajungi la credinţa în Hristos, e
necesar să auzi propovăduindu-se despre El. Prin învăţătura, căldura şi Harul
ei, predica poate opera în sufletele ascultătorilor o schimbare profundă în
sensul credinţei.
Convingerea că la baza credinţei stă predica, a călăuzit şi pe cei ce urmară,
în sarcini, Sfinţilor Apostoli. Dinamismul misionar şi viaţa duhovnicească de
culminant nivel, care caracterizează, în general, perioada patristică, îşi are
explicaţii în încredinţarea adâncă a propovăduitorilor că predica constituie
izvor principal al credinţei şi al vieţii duhovniceşti.
Convingerea aceasta poate fi identificată de-a lungul întregii istorii a
propovăduirii ortodoxe. Au existat, e adevărat, şi epoci în care sarcina
propovăduirii a fost lăsată mai mult pe seama simboalelor, imnelor şi actelor
cultice. Se ştie, de exemplu, ce ravagii a făcut stăpânirea turcească în ţările
ortodoxe. Lipsiţi de condiţiile unei pregătiri corespunzătoare, preoţii din
vremurile acelea, lăsau adesea, amvoanele învăluite în tăcere. Credincioşii îşi

52
culegeau hrana duhovnicească din pericopele scripturistice citite în cadrul
cultului, din Simbolul credinţei, din imnele liturgice, din slujbele sfinte.
Uneori în unele sau altele din Bisericile ortodoxe, din pricina împrejurărilor
vitrege, amvoanele au tăcut. Dar, conştiinţa valorii şi necesităţii predicii în
procesul mântuirii n-a lipsit niciodată în Biserica Ortodoxă. Homiakov
spunea: „mi se pare, că rugăciunea este sângele organismului bisericesc”.
Cuvintele lui ar putea fi întregite în sensul că dacă rugăciunea constituie
sângele Bisericii, predica constituie respiraţia ei. Prin predică, rugăciunea –
„sângele” – Bisericii se oxigenează continuu, se hrăneşte şi se asigură normala
dezvoltare a vieţii duhovniceşti.
Dar pentru că propovăduirea să poată fi practicată, e necesar să fie
împlinite anumite condiţiuni. Amintim aici unele din cele mai importante.
Mai întâi, nu poate fi vorba de propovăduire decât acolo unde există
Revelaţie dumnezeiască.
Obiectivul final al predicii este mântuirea ascultătorilor. Mântuirea însă
este o lucrare a iniţiativei şi puterii dumnezeieşti. Descoperirea dumnezeiască
tocmai despre fapta aceasta vorbeşte: despre mântuirea realizată de Dumnezeu
şi pusă la îndemână tuturor. De aceea am spus că nu există predică decât acolo
unde există Revelaţie dumnezeiască. Predica se reazemă pe Descoperirea de
Sus. Din ea îşi scoate conţinutul. Din ea în bună parte – forţa de înrâurire
asupra ascultătorilor. Revelaţia arată cadrul în care are să rămână. Îi indică
direcţia în care urmează să se desfăşoare. Revelaţia obligă pe predicator să
imprime predicilor un anumit ritm spiritual şi să le învăluie în unda unei
atmosfere specifice de seninătate, seriozitate şi evlavie.
Predicatorul nu împărtăşeşte ascultătorilor din ale sale. Şi nici din ale
altora. Ceea ce împărtăşeşte el ascultătorilor e adevăr dumnezeiesc, e
învăţătură descoperită de sus şi izvorâtă din marea, nelimitata iubire a lui
Dumnezeu faţă de oameni.
Când preotul porneşte la lucrul său de propovăduitor, el trebuie să
cunoască temeinic cele ale Descoperirii dumnezeieşti, principalul izvor al
predicilor sale. Desigur, nu e vorba să redea mecanic cuprinsul Revelaţiei.
Predica nu este o simplă juxtapunere sau recitare de texte sacre. Şi nici o
parafrazare a pericopelor de rând. Predica este contemporaneitatea Revelaţiei,
este aducerea ei în circuitul vieţii credincioşilor, consideraţi nu în abstract, ci
aşa cum sunt ei încadraţi şi angajaţi în îndeletnicirile, în munca, în bucuriile,
suferinţele şi aspiraţiile lor. Predica este slujirea credincioşilor, pe întreg
parcursul vieţii, cu mijloacele puse la îndemână de Revelaţia dumnezeiască,
de Evanghelia Mântuitorului, de Iisus Hristos însuşi.
Evanghelia este şi ea o uniune ipostatică, o uniune dintre omenesc şi
dumnezeiesc, dintre elementul uman al cuvântului şi cel dumnezeiesc al
faptelor şi învăţăturilor lui Hristos. Rezemându-se pe Evanghelie, predica se
reazemă pe Hristos. Prezenţa permanentă a Evangheliei în mijlocul
credincioşilor înseamnă un mod de prezenţă a Mântuitorului în mijlocul lor.
Prin predica sa, preotul face auzită pentru ascultători, predica Mântuitorului.

53
Adevăratul propovăduitor al cuvântului rămâne în permanenţă Iisus Hristos
însuşi. După cum adevăratul săvârşitor al Tainelor este Hristos Domnul,
preotul fiind numai un mijlocitor, tot aşa se poate spune că adevăratul
propovăduitor al Evangheliei este Mântuitorul, preotului rămânându-i şi aici
rolul de instrument – de instrument activ – al Domnului. Ca „gură” a
Mântuitorului pentru credincioşi preotul are menirea de a le transmite acestora
nu idei şi speculaţii personale, ci numai ceea ce El însuşi vrea să le spună prin
Evanghelia Sa.
Aşadar, prima condiţie a practicării predicii este existenţa Revelaţiei
dumnezeieşti, care constituie premiza şi izvorul de totdeauna al propovăduirii
creştine.
Se pune acum întrebarea: De unde va şti predicatorul care este adevărata
tâlcuire a Revelaţiei? De unde va şti că predica sa nu se abate de la înţelesul
autentic al Scripturilor Sfinte?
Revelaţia este, se ştie, un fapt sau mai corect, un proces care s-a desfăşurat
şi încheiat în timpuri de mult apuse. Canonul cărţilor în care a fost consemnată
Revelaţia paleotestamentară s-a încheiat prin veacul al V-lea înainte de
Hristos, iar canonul neotestamentar s-a încheiat în jurul anului 100 după
Hristos.
Interpretarea cea mai fidelă a Descoperirii cuprinse în Vechiul şi Noul
Testament, s-a înfăptuit în epoca postapostolică, în epoca patristică. Sfinţii
Părinţi au îndeplinit în ce priveşte pătrunderea şi formularea înţelesului
autentic al Scripturilor, o opera fără egal. Sprijinindu-se pe evlavia lor adâncă,
pe alipirea lor totală de Hristos şi de Sfânta lui Biserică, precum şi pe o
pregătire de clasă mare, Sfinţii Părinţi au păstrat şi transmis mai departe
tezaurul sacru al Descoperirii de Sus. Ei nu s-au limitat la împlinirea unui rol
de vehiculatori pasivi ai Revelaţiei de la o generaţie de credincioşi la alta. La
lucrarea de mare importanţă a păstrării şi transmiterii mai departe a
Scripturilor, Sfinţii Părinţi au adăugat o alta, la fel de importantă, şi anume au
adăugat lucrarea de pătrundere şi interpretare a tezaurului revelaţional în
scopul de a-l face accesibil ascultătorilor şi în felul acesta de a-i asigura o
eficienţă mai mare.
În activitatea lor de tâlcuitori, Sf. Părinţi au pătruns atât de adânc spiritul şi
litera dumnezeieştilor învăţături şi le-au dat o formulare atât de adecvată, încât
cu greu s-ar putea găsi ceva asemănător în veacurile postpatristice. Părinţii
bisericeşti s-au integrat atât de deplin în universul învăţăturilor revelate, încât
exegeza ce ei ne-au lăsat asupra acestora, a rămas normativă pentru întreaga
creştinătate răsăriteană. Drept aceea, cel ce-ar vrea să cunoască înţelesul cel
adevărat al Descoperirii dumnezeieşti, e obligat să ţină seamă de comentariile
şi omiliile, de întreg lăsământul exegetic patristic.
Desigur Revelaţia cuprinde multe lucruri uşor de înţeles chiar şi de cel mai
simplu dintre credincioşi. E aceasta, una din marile calităţi. Dar în Scripturi
sunt şi lucruri mai greu de descifrat. De aceea ca să le înţeleagă, credinciosul,
chiar când este preot, are nevoie de un îndreptar, de un ajutor din afară, de un

54
îndrumător capabil să-l pună în situaţia de a înţelege exact sensul unuia sau
altuia dintre textele de conţinut revelaţional mai greu. Nu mai e nevoie să
spunem că, pentru preotul predicator, cel mai bun îndrumător în activitatea de
descifrare şi valorificare practică, a adevărurilor cuprinse în dumnezeieştile
Scripturi, sunt Sfinţii Părinţi: omiliile, predicile, comentariile şi tratatele lor.
În canonul al 19-lea al Sinodului trulan, după ce se întăreşte obligaţia
ierarhiei de a propovădui, culegându-şi „Temeliile adevărului din Sf.
Scriptură”, se adaugă o precizare foarte importantă. Anume, canonul
rânduieşte ca în tâlcuirea Scripturilor nimeni să nu treacă „peste tradiţia
purtătorilor de Dumnezeu Părinţi. Iar dacă s-ar întâmpla vreo nedumerire
scripturistică, să nu o interpreteze altfel decât precum au statornicit luminătorii
şi dascălii Bisericii în scrierile lor. Şi mai bine să-şi agonisească cinste prin
aceştia, decât să alcătuiască singuri cuvântări şi nefiind destoinici pentru
acestea, să cadă în ceea ce nu este îngăduit”. Canonul arată, aşadar, că nu
există predică sănătoasă decât acolo unde propovăduitorii rămân statornic pe
linia iniţiată de marii exegeţi ai veacurilor patristice. Numai păstrarea din
partea predicatorilor a unui strâns contact cu tradiţia primelor veacuri, îi poate
pune în condiţia de a tălmăci şi transmite nealterate învăţăturile revelate. E
necesar, spune canonul, ca adevărurile descoperite să fie propovăduite, dar tot
atât de necesar e – adaugă acelaşi canon – ca tâlcuirea să se facă nu după cum
îl taie capul pe fiecare, ci după dreptarul omiletic alcătuit de Sf. Părinţi sub
purtarea de grijă a Bisericii. Efortul personal pentru înţelegerea şi explicarea
Scripturilor este necesar. Dar tot atât de trebuitor este ca efortul acesta să se
facă în spiritul şi în direcţia indicată de tradiţia patristică. Propovăduirea
creştină nu-şi poate păstra caracterul curat ortodox decât aşezându-se şi
păstrându-se continuu sub inspiraţia şi îndrumările Tradiţiei. Ca expresie a
conştiinţei şi vieţii Bisericii soborniceşti, tradiţia scoate pe predicatorul
singular din cercul îngust al experienţei, gândurilor şi activităţilor izolate şi îl
fereşte de alunecare, încadrându-l în lumea unei vaste experienţe spirituale
realizate sub purtarea de grijă a Duhului Sfânt şi probată de-a lungul atâtor
veacuri de viaţă creştină.
Protestanţii, se ştie, nu recunosc nici un fel de dependenţă a propovăduirii
faţă de Tradiţie. Cuvântul Scripturii, zic ei, nu poate fi subordonat nici unei
alte mărimi: nici vreunui magisteriu infailibil al Bisericii şi nici Tradiţiei.
Cuvântul Scripturii are întâietate faţă de orice autoritate. Tradiţia, Biserica,
ierarhia, acestea sunt în subordinea Scripturii şi nu invers. Cuvântul Scripturii
constituie instanţa supremă în faţa căreia trebuie să se legitimeze toate
instituţiile creştine. Cultul, rugăciunile, Tainele sunt îndreptăţite să existe şi-şi
păstrează valoarea numai în măsura în care rămân pe poziţia lor de mărimi
subordonate Scripturii1.
Teza protestantă e lipsită de temei. Scriptura e într-adevăr cuvântul lui
Dumnezeu, dar autoritatea care decide asupra acelei calităţi a Bibliei este

1 Cf. de exemplu: Gustav Wingren, Die Predigt, Berlin, p. 26-27; 131-132.

55
Biserica. Scrierile canonice s-au alcătuit în Biserică. Biserica a selecţionat
cărţile inspirate, păstrându-le pe acestea şi lăsând la o parte pe cele
neinspirate. Biserica, sub permanenta călăuzire a Duhului Sfânt, a fost
autoritatea care a confirmat caracterul revelaţional al Sfintei Scripturi. Şi tot
Biserica a precizat care este înţelesul adevărat, singurul înţeles adevărat, al
învăţăturilor cuprinse în Cărţile sfinte. „Datori suntem, zice Dositei, să
credem, fără şovăială, în Scriptură, desigur, nu în altfel, ci aşa cum a
interpretat-o şi transmis-o Biserica sobornicească”. Ereticii primesc şi ei „Sf.
Scriptură, dar o explică greşit. De altfel, dacă fiecare ar fi avut, în fiecare zi, o
altă opinie despre ea, n-ar mai fi Biserica soborniceacă prin harul lui Hristos,
până astăzi, Biserică, cu o singură convingere despre credinţa şi cu credinţa
veşnic aceeaşi şi nestrămutată; dar s-au fi fărâmițat în nenumărate părţi şi ar fi
căzut în erezie”2.
Prin faptul că se recunoaşte Bisericii calitatea de autoritate care apreciază
şi interpretează Scripturile, valoarea acestora nu este întru nimic atinsă. Căci
autoritatea care judecă şi interpretează Scriptura nu este de ordin omenesc. Nu
este de ordin pur omenesc. Biserica este un așezământ divino-uman, întemeiat
de Mântuitorul însuşi. Este însuşi Iisus Hristos peste veacuri. Şi atunci când
zicem: Biserica este autoritatea care decide în materie de cărţi canonice şi de
interpretarea lor, în realitatea spunem că Iisus Hristos este cel care, prin Duhul
Său cel Sfânt, poartă grijă de dezvoltarea unei asemenea activităţi. Şi anume,
poartă grijă prin intermediul conştiinţei Bisericii soborniceşti, exprimată
infailibil prin soborul ecumenic. Infailibilitatea nu revine Sinodului ecumenic,
întrucât e alcătuit simplu din episcopi, ci întrucât e alcătuit din episcopi uniţi
prin credinţă şi iubire cu întreaga obşte a credincioşilor, şi întrucât, împreună
cu aceasta, constituie trupul tainic al Domnului, trup nedespărţit de fiinţa Lui
dumnezeiască şi de aceea în continuă comunicare mutuală de însuşiri.
Aşadar, încă o dată, când zicem că Biserica este păstrătoarea şi adevărata
tâlcuitoare a Scripturilor, nu subordonăm ceva superior faţă de ceva inferior,
ci subordonăm ceva dat de Dumnezeu, faţă de o autoritate rânduită tot de
Dumnezeu, şi anume faţă de Biserica cea infailibilă care, printre alte funcţii, o
are şi pe aceea de a preciza care cărţi cuprind Revelaţia scrisă şi care nu, pe de
o parte; iar pe de alta, de a ne arăta care este înţelesul adevărat al cuprinsului
lor.
Fără tradiţie statornică în cadrul şi sub purtarea de grijă a Bisericii în
materie de interpretare a Scripturilor, Revelaţia nu şi-ar atinge scopul.
Scopul Revelaţiei constă în a aduce la cunoştinţa credincioşilor voia lui
Dumnezeu în vederea mântuirii lor. Fără autoritatea Bisericii chemată să
păstreze, să interpreteze fără greşeală şi să transmită fiecărei generaţii de
credincioşi adevăratul cuprins al Revelaţiei, al voinţei lui Dumnezeu, e
limpede că mântuirea ar fi zadarnică. Predica s-ar schimba „într-un simplu
nume” şi idealul unirii tuturor credincioşilor ar rămâne fără nici un sens.

2 Cit. la Hristu Andruţos, Simbolica, trad. Iustin Moisescu, 1955, p. 109.

56
„Suprimarea autorităţii bisericeşti, lipsind pe credincioşi de legătura şi de
centrul lor unitar, de terenul din care odrăsleşte adevărul şi viaţa, îi împarte,
cum vedem la protestanţi, în erezii cu tot felul de nume, pe care le pustiesc...
superstiţiile şi diferitele prejudecăţi”3.
Încât pe lângă condiţia Revelaţiei fixate mai dinainte în texte precise, în
scrieri canonice, cunoscute şi necunoscute ca atare, propovăduirea ortodoxă
mai reclamă şi existenţa unei tradiţii bisericeşti exegetice menite să asigure
puritatea Scripturilor precum şi continuitatea în ce priveşte direcţia şi spiritul
interpretării lor.
Dar Revelaţia nu se converteşte de la sine în predică. Şi nici tradiţia
exegetică a Bisericii nu-şi destăinuie automat directivele în materie de
propovăduire. Propovăduirea presupune în mod necesar un propovăduitor.
Desigur, atât Revelaţia cât şi tradiţia exegetică a Bisericii îşi au valoarea lor.
Dar valorificarea practică, convertirea acestora în bunuri de circulaţie
obştească în sânul Bisericii, o face predicatorul. Predicatorul este acela care Îl
face auzit pe Hristosul Revelaţiei şi al Bisericii, ascultătorilor de acum şi de
aici. „Cum vor auzi (ascultătorii, cele ce se referă la Hristos) fără
propovăduitor?” zice Sf. Apostol Pavel (Rom. 10.14). Propovăduitorul
tâlcuieşte şi adaptează adevărurile revelate şi explicate de Biserică, la viaţa
credincioşilor. El este factorul care studiază Scripturile, meditează asupra lor,
le asimilează cuprinsul şi, prelucrându-le în duhul tradiţiei sănătoase şi al
dragostei de Dumnezeu şi de oameni, le împărtăşeşte ascultătorilor spre a servi
acestora ca izvor de viaţă nouă. Vorbind în icoană, am putea spune că
Revelaţia şi tradiţia exegetică bisericească constituie un fel de Sinai, unde
urcându-se ca un alt Moise, predicatorul primeşte de fiecare dată, tablele vieţii
veşnice spre a le transmite credincioşilor.
Predicatorul este factorul rânduit să facă legătura dintre Revelaţie şi
credincioşi. Orice credincios poate şi chiar e obligat să se îndeletnicească şi
singur cu lectura Scripturilor sfinte. Răspunderea propovăduirii însă, nu revine
credincioşilor simpli, ci ierarhiei. Vorbim de răspunderea supremă. Fiindcă o
anumită răspundere în ce priveşte propovăduirea, revine şi credincioşilor
nehirotoniţi.
Preoţii şi credincioşii alcătuiesc împreună comunitatea bisericească. În
calitate de membri ai Bisericii, atât preoţii cât şi mirenii, sunt în starea harică.
Pentru că şi unii şi alţii au primit Tainele administrate de Biserică şi care
conferă în mod necesar, primitorilor, dumnezeiescul Har. Starea preoţiei însă
este superioară stării păstoriţilor. Căci deşi atât preoţii, cât şi mirenii sunt
haritofori, totuşi preoţii sunt haritofori într-un grad mai înalt, fiindcă, faţă de
mireni, ei au primit o Taină în plus: Sf. Taină a Hirotoniei. Astfel, din planul
comun al stării harice, starea preoţească se detaşează urcând, prin Hirotonie, o
treaptă superioară faţă de aceea a celorlalţi credincioşi. Datorită acestui fapt,

3 Hristu Andruţos, op.cit, pp. 108-109.

57
starea preoţească are drepturi şi îndatoriri în plus faţă de starea mirenilor. Între
care intră şi dreptul şi datoria de a propovădui.
Nu se poate spune însă că mirenii n-ar avea nici un fel de răspundere în ce
priveşte lucrarea de propovăduire. Dimpotrivă. Precum participă la exercitarea
puterii cârmuitoare şi sfinţitoare, tot aşa participă ei şi la exerciţiul puterii
didactice. Îndreptăţirea în această privinţă nu o au din partea ierarhiei, jure
delegato, ci o au în baza preoţiei generale pe care fiecare o primeşte odată cu
Botezul şi cu celelalte Sfinte Taine. Primirea Botezului aduce cu sine şi
obligaţia în conştiinţă de a mărturisi credinţa cea adevărată înaintea
semenilor4.
Prin Taina Sf. Mir, credincioşii primesc nu numai duhul sfatului şi al bunei
credinţe, duhul temerii şi al tăriei, dar şi duhul cunoştinţei, duhul înţelegerii şi
duhul înţelepciunii.
Duhul sau darul cunoştinţei, constă în puterea de a discerne temeiul mai
adânc al virtuţilor şi al poruncilor cuprinse în Revelaţie. Când e vorba de
smerenie, de exemplu, darul cunoştinţei ne ajută pe de-o parte să ne dăm
seama că e mai bine să fim smeriţi, decât trufaşi şi îngâmfaţi, plini de noi
înşine, iar pe de alta ne ajută să ne dăm seama de măreţia lui Dumnezeu care
covârşeşte toate. Darul cunoştinţei ajută credincioşilor să cunoască virtuţile
întrucât ele îi conduc spre realitatea ultimă, spre Dumnezeu, desăvârşirea
supremă.
Duhul sau darul înţelegerii îl pune pe credincios în posibilitatea de a
pătrunde sensul mai adânc al adevărurilor descoperite. Prin darul înţelegerii,
credincioşii pot ajunge să-şi dea seama că adevărurile revelate, cu tot rolul lor
de taină, se armonizează unele cu altele şi cu tot ceea ce e mai înalt în sufletul
celor ce le acceptă.
Prin darul înţelegerii, credinciosul percepe de exemplu, prezenţa reală a lui
Hristos sub smerenia semnelor euharistice; poate desprinde sensul ascuns sub
litera Scripturii, sub simboalele bisericeşti etc.
Prin duhul sau darul înţelegerii, credincioşii ajung în condiţia de a cunoaşte
adevărurile dumnezeieşti, nu în sine şi în raporturile lor interne, ci în cauzele
lor cele mai înalte şi, în acelaşi timp, de a se lipi de ele cu dragoste şi de a le
împărtăşi şi altora. Şi atunci, dacă fiecare credincios primeşte odată cu Taina
Mirungerii, darurile acum amintite, urmează că obligaţia sa cu privire la
adevărurile revelate nu se rezumă numai la primirea lor personală, dar şi la
transmiterea lor mai departe. De propovăduirea adevărurilor descoperite
răspunde autoritatea bisericească în primul rând. Dar împreună cu ea, răspund
într-o măsură mai mică, credincioşii. Membrii ierarhiei răspund în temeiul
Hirotoniei sacramentale, iar mirenii în temeiul preoţiei generale primite prin
Botez şi celelalte Taine. Răspunderea revine, în grade diferite, tuturor
membrilor Bisericii uniţi prin legătura credinţei şi a dragostei. Iubirea care e

4 Pr. Prof. Liviu Stan, „Elementul laic în Biserica Ortodoxă”, în Mitropolia Moldovei, 1-2
(1962), p. 8 sq.

58
legea de temelie a Bisericii, nu îngăduie ca vreo categorie de credincioşi să se
distanţeze şi să trăiască separat de ceilalţi. Iubirea obligă pe membrii ierarhiei
ca în activitatea lor să păstreze cel mai strâns contact cu obştea credincioşilor,
şi aceeaşi iubire obligă pe credincioşi ca, în exercitarea îndatoririlor religioase
să stea în strânsă legătură cu ierarhia, acceptând îndrumarea şi controlul ei.
„Predica – citim undeva – este tâlcuirea adevărurilor creştine, făcută fie de un
cleric, fie de un mirean, εἶτε ὑπὸ κληρικοῦ εἳτε ὑπὸ λαικοῦ, care are
încuviinţarea autorităţii bisericeşti”5. Aşadar, credinciosul nehirotonit,
participă şi el la propovăduire, dar drepturile lui în această privinţă sunt
cuprinse ca parte în drepturile Bisericii şi nu sunt paralele, ci pe o treaptă
inferioară acelora ale ierarhiei.
După concepţia protestantă, nu există preoţie sacramentală, ci numai cea
generală. În principiu deci, după protestanţi, toţi credincioşii au, în mod egal,
dreptul la propovăduire, dar, din motive practice, oficiul predicatorial nu-l
împlinesc decât cei rânduiţi anume de comunitate.
Formulând o asemenea teză, protestanţii au dat ascultare mai mult unei
porniri polemice împotriva exceselor de autoritate ale romano-catolicismului,
decât adevărului scripturistic obiectiv. Teza ortodoxă potrivit căreia în
exercitarea puterii învăţătoreşti răspunderea revine în primul rând ierarhiei şi
numai în al doilea rând celorlalţi credincioşi, este singura care reflectă
învăţătura Sf. Scripturi.
Întrebarea e, acum, aceasta: Sunt suficiente condiţiile amintite pentru a se
putea vorbi despre fenomenul propovăduirii? Este suficient să existe
Revelaţia, tradiţia exegetică bisericească şi ierarhia, pentru ca propovăduirea
să-şi înceapă cursul, să se desfăşoare şi să-şi aducă roadele ei? Nu se poate
răspunde afirmativ la o asemenea întrebare.
Revelaţia e necesară pentru că ea dă conţinut propovăduirii. Tradiţia e
necesară pentru că ea asigură unitatea în ce priveşte tâlcuirea celor cuprinse în
Revelaţie. Ierarhia e necesară fiindcă fără ea atât Revelaţia cât şi tradiţia
exegetică ar rămâne ca nişte comori ascunse în pământ. Preotul este factorul
care valorifică şi aplică practic atât cuprinsul Revelaţiei, cât şi pe acela al
tradiţiei omiletice bisericeşti. Dar pentru cine valorifică preotul predicator
Revelaţia şi tradiţia exegetică a Bisericii? Pentru el însuşi? Fireşte că şi pentru
el. Dar neapărat şi pentru alţii. Pentru ceilalţi credincioşi. Pentru comunitatea
parohială.
Revelaţia însăşi îndrumă cu putere spre credincioşi. Prin însăşi natura ei,
Descoperirea dumnezeiască este orientată către credincioşi. Fără credincioşi
Revelaţia n-ar avea reazem în realităţile vieţii, n-ar avea mediu de manifestare
şi ar rămâne spânzurată în gol. Ba chiar nici nu s-ar produce. Credincioşii
sunt, ca să zicem aşa, parte constitutivă a Revelaţiei. Revelaţia nu-i un
domeniu obiectiv atemporal, odihnind în sine. Revelaţia e descoperire a cuiva
către cineva. E descoperire a lui Dumnezeu către lumea credincioşilor.

5 D.N.M. Art. „Kήρυγμα” în: Enciclopedia greacă cea mare, tom. 14, Atena, 1930, p. 841.

59
Credincioşii sunt oarecum cuprinşi în Revelaţie, ca al doilea pol al ei. Desigur,
credincioşii simpli nu-s cuprinşi în Revelaţie în felul în care sunt cuprinşi în
ea, de exemplu, Sf. Apostoli. Apostolii sunt nu numai obiectiv al Revelaţiei,
dar şi organe ale ei. Credincioşii simplii însă, sunt numai obiectiv, ţintă a
Descoperirii.
Obişnuit, cuprinsul Revelaţiei se transmite prin predică. Se poate spune
deci că fiind parte constitutivă a Revelaţiei, credincioşii sunt implicit parte
constitutivă a propovăduirii.
Se face distincţie între predica misionară şi predica de zidire. Aceasta
înseamnă că există deosebire şi între cele două categorii de ascultători: între
ascultătorii predicii misionare şi cei ai predicii de zidire. Prima categorie de
ascultători e cuprinsă în Revelaţie şi în propovăduire la fel ca şi cea de-a
doua?
Deşi ascultătorii predicii misionare nu sunt membri ai Bisericii, totuşi nu se
poate spune că între ei şi Revelaţie n-ar fi nici o legătură. Hristos a venit
pentru întreg neamul omenesc. Prin întrupare, Fiul lui Dumnezeu Şi-a asumat
ca fire a Sa, firea omenească în general şi a realizat mântuirea întregii firi
omeneşti, indiferent că posesorii ei sunt credincioşi sau necredincioşi. Aceasta
înseamnă că nu există om pentru care nu fie menită mântuirea. Nu există om
care să nu fie cuprins obiectiv în Revelaţie şi în propovăduirea ei. Dar în timp
ce ascultătorii predicii de zidire şi-au dat adeziunea şi şi-au recunoscut, în mod
liber, starea lor de parte constitutivă a Revelaţiei, ceilalţi ascultători sunt încă
pe cale către actul care să-i treacă din starea de parte prin fire a Revelaţiei, în
starea de parte prin voinţă, prin libera acceptare a ei.
Dacă membrii Bisericii sunt parte constitutivă a predicii atunci se poate
spune că ei nu dau satisfacţie calităţii lor de credincioşi decât în măsura în care
se străduiesc să asculte predica. Mai precis: decât în măsura în care
frecventează şi ascultă slujbele sfinte din cuprinsul cărora face parte şi
predica.
Am spus că credincioşii sunt nu numai ascultători, dar şi mărturisitori,
propovăduitori ai învăţăturilor dumnezeieşti. Totuşi, oficiul predicatorial
revine în primul rând ierarhiei. Poziţia credincioşilor nehirotoniţi rămâne
predominant aceea de ascultători. Mai ales în cadrul slujbelor ei sunt în mod
obişnuit ascultători ai predicii.
Nu putem să nu relevăm apoi că propovăduirea creştină nu e ortodoxă
decât în măsura în care rămâne deschisă faţă de lumea întreagă faţă de
întreaga complexitate a problemelor care preocupă oamenii şi popoarele. Ca
vestitoare a mesajului evanghelic predica nu-şi poate limita sfera de înrâurire
exclusiv asupra membrilor Bisericii. Dacă Revelația are un caracter general
uman, universal, umană trebuie să fie şi raza de priză a predicii. Predica nu
este numai în slujba credincioşilor, ci şi a omului, a oamenilor, a popoarelor, a
vieţii întregului neam omenesc.
Situat între Revelaţie şi viaţă, preotul predicator e obligat să le cunoască
temeinic şi pe una şi pe cealaltă: să cunoască Revelaţia care-i dă materia

60
predicilor şi să cunoască viaţa care-i dă mediul în care e chemat să înarticuleze
uriaşa forţă regeneratoare a învăţăturii de Sus. Viaţa nouă cu meritul,
dinamismul şi spontaneitatea ei pune pe preotul predicator în condiţia de a
intui tot alte şi alte aspecte ale învăţăturii descoperite, de a-i da tâlcuiri,
întrebuințări şi aplicaţii noi.
Preotul predicator nu trebuie să uite că Dumnezeul Revelaţiei este şi
Dumnezeul istoriei, al vieţii. Unul şi acelaşi Dumnezeu vorbeşte prin graiul
Scripturii, dar şi prin graiul diverselor evenimente istorice. Plecat cu urechea
la ceea ce voieşte să spună, Dumnezeu prin cuvântul Scripturii, predicatorul
trebuie să fie gata a recepta şi voinţa divină exprimată prin graiul
evenimentelor.
Aşadar, pentru ca propovăduirea să ia fiinţă şi să se desfăşoare normal, se
cer împlinite anumite condiţii. Astfel se cere să existe Revelaţia dumnezeiască
fixată în texte precise. Din Revelaţie îşi ia predica începutul, dar nu un început
care, după o vreme, ar putea lăsa la o parte Revelaţia. Revelaţia e începutul
dar şi baza constantă a propovăduirii, bază pe care trebuie să se construiască
necontenit edificiul predicatorilor. Propovăduirea trebuie să rămână în
legătură organică cu baza ei, cu Revelaţia fiindcă aceasta e nu numai început
şi baza, dar şi rădăcina propovăduirii.
A doua condiţie necesară apariţiei şi desfăşurării normale a propovăduirii
este existenţa unei tradiţii exegetice bisericeşti. Tradiţia aceasta menţine
predica în limitele indicate de Revelaţia însăşi şi-i asigură rămânerea pe linia
interpretării autentice a Sf. Scripturi. Tradiţia exegetică bisericească fereşte
propovăduirea de alunecări şi-i chezăşuieşte puritatea doctrinară.
A treia condiţie este existenţa unor persoane calificate care să practice, cu
competenţă şi seriozitatea necesară, propovăduirea. Condiţia aceasta e
împlinită în persoana preotului. Preotul este factorul care studiază, asimilează
nu numai mintal, dar şi emoţional şi voliţional cuprinsul Revelaţiei, îl
prelucrează şi-l aplică la viaţa credincioşilor. Preotul este factorul care face ca
predica să nu fie numai un element de comemorare a cuvântărilor şi vieţii
Mântuitorului, ci un element de permanentă actualitate a lor.
A patra condiţie este existenţa unei comunităţi de credincioşi şi care
trebuie să asculte predica. Predica actualizează şi într-un anume înţeles,
transmite însăşi viaţa în Hristos Domnul. Transmiterea implică însă nu numai
un agent transmiţător, ci şi subiecţi care s-o primească. Aceştia sunt
credincioşii. Fără credincioși predica răsună în pustiu. Existenţa credincioşilor
justifică necesitatea propovăduirii.
A cincea condiţie: deschiderea faţă de lume, extinderea interesului pentru
marile probleme ale contemporaneităţii, solidarizarea cu aspiraţiile spre
dreptate şi progres ale poporului nostru, ale oamenilor de pretutindeni.
Acestea sunt condiţiile propovăduirii. Adică acestea sunt unele din
condiţiile de bază ale propovăduirii. Fiindcă mai sunt şi altele.

61
 LECTURA PREDICATORULUI

Misiunea pe care preotul predicator şi-o asumă prin acceptarea hirotoniei, e

de aşa natură, că nu poate fi îndeplinită cu mijloacele omului comun.
Pe umerii lui apasă marea sarcină de a-i aduce pe credincioşi în atmosfera
adevărurilor revelate; de a le trezi şi cultiva sensibilitatea pentru acele realităţi
mai adânci, care cad dincolo de orizontul lumii empirice. Pe umerii preotului
predicator apasă, grea, îndatorirea de a păstra şi propovădui nestricat cuvântul
Sfintelor Evanghelii.
Conştient de obârşia dumnezeiască a cuvântului în slujba căruia şi-a
închinat viaţa, predicatorul e în acelaşi timp, conştient că un asemenea cuvânt
trebuie să-l vestească credincioşilor de aici şi de acum, aşa cum sunt ei prinşi
de nevoile vieţii zilnice, în feluritele lor îndeletniciri şi cu feluritele lor
niveluri de aptitudini şi de viaţă material şi morală.
Fără să piardă o clipă din vedere steaua polară a dreptarului învăţăturilor
sfinte, el e obligat să aibă mereu sub priviri şi pe credincioşi, fondul lor
aperceptiv, condiţiile de viaţă, nevoile lor şi să fie gata a intra în lupta ce se
duce pentru ridicarea lor.
Ca să te prinzi însă, într-o luptă, cu sorţi de a obţine bune rezultate, e
necesar să fii cât mai bine pregătit, să dispui de cât mai bune mijloace. Altfel
rişti să-ţi cheltuieşti puterile în zadar.
Ca să fie de bun folos pentru credincioşii săi, preotul e obligat să aibă o
temeinică şi multilaterală pregătire.
Întâi e obligat să aibă pregătire religios-morală. Preotul predicator nu poate
fi un apatic, un abulic, cu sufletul răvăşit de îndoieli şi metehne mai mult sau
mai puţin ascunse. Preotul predicator e un om dintr-o bucată, cu o voinţă
deplin adaptată exigenţelor aspre ale misiunii ce şi-a asumat şi e de o robustă
sănătate religios-morală.
Sănătatea religios-morală, însă, nu ajunge. Desigur, fără pilda unei vieţi
exemplare, fără sprijinul continuu al exemplului personal, predica îşi pierde
foarte mult din eficienţă. Dar propovăduirea nu se poate reduce exclusiv la
exemplu. Nu toate învăţăturile creştine pot fi transmise prin exemplu. „Pentru
a învăţa, zice Sf. Ioan Gură de Aur, nu-i de ajuns numai să faci. Nu-i al meu
cuvântul acesta, ci chiar al Mântuitorului. El a spus: «Cel ce va face şi va
învăţa, acela mare se va chema» (Mt. 5.19). Dacă prin «a învăţa» Hristos ar fi
înţeles «a face» n-ar mai fi trebuit să spună: «şi va învăţa», ci ar fi fost de
ajuns să spună atât: «cel ce va face». Dar aşa din pricină că a vorbit separat de
amândouă, a arătat că altceva este a face şi altceva este a învăţa cu cuvântul şi
că o nevoie de amândouă pentru o desăvârşită zidire sufletească. Oare n-auzi
ce spune preoţilor din Efes vasul cel ales al lui Hristos? «Pentru aceea
privegheaţi, spune el, aducându-vă aminte că trei ani noaptea şi ziua n-am
încetat să vă învăţ cu lacrimi pe fiecare din voi» (Fapte 20.31). Ce nevoie mai
era de lacrimi sau de învăţătura cu cuvântul dacă viaţa Apostolului lumina

62
aşa? Negreşit, o viaţă îmbunătăţită poate să ne ajute mult la săvârşirea
poruncilor lui Dumnezeu, dar n-aş putea susţine că ea săvârşeşte totul”1.
Aşadar, nu numai inimă curată, ci şi minte luminată. Nu numai fapte
pilduitoare, ci şi învăţătură. Nu numai viaţă religios-morală exemplară, dar şi
o cât mai temeinică pregătire.
Pregătirea preotului predicator se face în şcoala teologică. Adică se începe
acolo. Zicem se începe, fiindcă şcoala dă doar orientări fundamentale, trezeşte
interes pentru studiu, dă metoda de lucru şi arată direcţia în care să-ţi continui
şi singur activitatea de pregătire.
Pentru o temeinică pregătire e necesar ca şi după terminarea şcolii să
studiezi cu tragere de inimă, să citeşti perseverent şi metodic. Predicatorul
care învaţă pe alţii, zice Sf. Ioan Gură de Aur, trebuie să se înveţe mai întâi pe
sine însuşi” (în Epist. I ad Tim. Homil. 5.1). Altfel, propovăduirea lui va fi
fără roade. Va fi ca un pom lipsit de rădăcini adânci. După cum pomul nu dă
roade bune decât dacă are un pământ bun în care să-şi înfigă adânc rădăcinile,
la fel propovăduirea nu poate fi rodnică, decât dacă îşi poate scoate substanţa
din substratul bogat al unei temeinice pregătiri.
Dar în ce direcţie trebuie să-şi orienteze preotul predicator lectura sa?
Cartea de căpătâi a predicatorului, vade-mecum-ul lui, e Sfânta Scriptură.
Ea este primul dintre principalele izvoare ale învăţăturilor noastre de credinţă
şi viaţă.
Desigur, o cartea de predici sau o concordanţă biblică, nu poate pune la
îndemână toate textele de care avem nevoie, dar luate aşa, desprinse, rupte din
contextul Scripturii Sfinte, textele prezintă ceva din aspectul preparatelor
anatomice.
Un predicator care nu rămâne în permanentă legătură cu Biblia, se
aseamănă artistului, care neglijând natura, viaţa şi frumuseţile ei, umblă prin
muzee să-şi caute prilej de inspiraţie.
Scriptura nu ne dă cunoştinţe religios-morale abstracte desprinse de
contactul cu viaţa şi trecute prin filtrul raţionamentelor şi cerinţelor de sistem,
aşa cum o fac manualele. Biblia ne înfăţişează viaţa religios-morală ca decizie
personală şi ca trăire, ca dialog viu al credincioşilor cu Dumnezeu şi al lui
Dumnezeu cu credincioşii. Scripturile Sfinte ni-L înfăţişează pe Dumnezeu nu
pe cale de definiţie şi de înşirare a însuşirilor Lui. Ci ni-L înfăţişează în
funcţia de Creator şi Stăpân al vieţii; de Cârmuitor al destinelor lumii întregi;
de Proniator şi Mântuitor al ei. Toate întâmplările cuprinse în Biblie ne lasă să
vedem înapoia lor fundalul adânc al veşniciei. Lumea aceasta şi îndeosebi
inima omului ne e înfăţişată ca arenă a luptei crâncene între puterile răului şi
ale binelui, între întuneric şi lumină.

1 Sf. Ioan Hrisostom, Despre preoţie, Cartea IV, cap. VIII, trad. de pr. D. Fecioru, București,
1987.

63
 Scripturile sfinte pun la îndemâna preotului cheia de aur cu care el poate
descuia tainele vieţii religios-morale a păstoriţilor şi-i ajută să prindă în
semnificaţia ei cea mai adâncă viaţa lui proprie şi pe aceea a credincioşilor.
Biblia este tezaurul din care preotul îşi scoate învăţătura de credinţă şi
viaţă, menită a fi împărtăşită credincioşilor.
Predicatorul care nu-şi face din Scriptură cartea sa de căpătâi şi nu citeşte
regulat profeţii, psalmii, cărţile înţelepciunii, Evangheliile şi celelalte, se
condamnă singur la o anevoioasă, anemică, superficială activitate
predicatorială.
Dacă şi-a pus la inimă porunca Mântuitorului: „Mergând învăţaţi...”, dacă e
pătruns de conştiinţa misiunii sale de vestitor către credincioşi al cuvântului
dumnezeiesc, predicatorul nu poate să nu simtă trebuinţa de a citi mereu din
Sfintele Cărţi.
Adresându-se preotului de totdeauna, prin Timotei şi Tit, marele Apostol al
neamurilor îl îndeamnă să fie mereu cu gândul la cititul Scripturilor şi la
datoria de a îndemna şi a da învăţătură altora. „Până la venirea mea, ia aminte
la citit, la îndemnat, la învăţătură” (I Tim. 4, 13; Tit 1.9). Sf. Apostol Pavel
leagă datoria de a propovădui, de aceea a citirii din Scripturi încât când zice.
„Propovăduieşte cuvântul, stăruieşte cu timp şi fără timp...” (II Tim. 4.2), el
spune totodată: Citeşte cuvântul, stăruieşte cu timp şi fără timp la citirea lui.
Lectura va trebui să fie zilnică. Zilnic va trebui să citească un capitol, două
sau mai multe, ajungând ca în decursul anilor s-o parcurgă întreagă de mai
multe ori.
Lectura nu se va face în grabă, de formă, mecanic, ci cu zăbovire şi
meditaţie alături cu un comentariu scris, şi cu celălalt nescris, al experienţei şi
vieţii de toate zilele. În felul acesta, paginile Scripturii nu vor deveni niciodată
banale, anoste, plicticoase. Ele îşi vor destăinui de fiecare dată alte şi alte
nuanţe ale conţinutului lor, înţelesuri tot mai adânci şi mai cuprinzătoare. „Ce
carte minunată, zice un mare scriitor (Merejkovski). Nu poţi spune niciodată
că ai terminat-o de citit. De câte ori ajungi la capătul ei, rămâi mereu cu
impresia că n-ai terminat-o, că ai omis sau n-ai înţeles ceva. Şi atunci o iei de
la cap pentru ca să rămâi apoi cu aceeaşi impresie. E aici ceva asemănător cu
cerul din timpul nopţii: cu cât îl contempli mai îndelung, cu atât descoperi mai
multe stele. Asupra acestui punct toţi cei care au citit-o, toţi cei care au trăit-o,
vor fi de acord cel puţin în adâncul conștiinței lor”2.
Dar Sfintele Scripturi pun la îndemâna predicatorului nu numai materia
principală a predicii, ci şi un bogat şi variat vocabular. Termenii şi expresiile
folosite în textele ei sunt atât de adecvate, redau atât de pregnant conţinutul
revelaţiei, încât nu putem renunţa la ei fără primejdia de a schimba faptele şi
adevărurile religioase însele. Sinceritatea, veracitatea, grija excepţională de a
reda realitatea religioasă, aceasta constituie cea mai importantă trăsătură a
vocabularului şi stilului Sf. Scripturi. Biblia este un breviar al dimensiunii

2 Dimitri Merejkovski, Jésus inconuu, I, 1935, p. 9

64
religioase a realităţii, şi tocmai această biblică grijă de a reda realitatea
constituie pentru predicator cea mai înaltă şcoală unde poate învăţa cum să dea
viaţă adevărului, cum să-i dea culoare, linie şi forţă, cum să-l înarticuleze în
contextul împrejurărilor concrete ale vieţii.
Aceasta nu înseamnă că predicatorul nu ar mai avea nici o libertate în
alegerea termenilor. Dar precum în pictură culoarea trebuie să corespundă
desenului şi amândouă – obiectului, tot aşa termenii pe care-i foloseşte
predicatorul trebuie să corespundă temei şi să redea cât mai adecvat accentul
graiului acelora în numele cărora vorbeşte.
Nu trebuie trecut cu vederea faptul că Sf. Scriptură constituie pentru
predicator un nesecat izvor de exemple incomparabile privind felul cum sunt
înţelese şi trăite dumnezeieştile învăţături. Marile personalităţi ale Vechiului
Testament şi mai ales profeţii, apoi pildele vii, concrete, cuprinse în Sf.
Evanghelii: samariteanul milostiv, orbul din naştere, fiul pierdut, vameşul şi
fariseul, Magdalena, judecătorul cel nedrept, Sf. Apostoli şi mai presus de
toate, inegalabila pildă a Mântuitorului însuşi, cuprind într-însele nesecate
puteri de înrâurire asupra vieţii credincioşilor.
Aşadar, propovăduirea cu timp şi fără timp e legată de citirea cu timp şi
fără timp a Sf. Scripturi. Dar Sf. Scriptură nu este singurul izvor al predicii.
Alături şi împreună cu ea, este Sf. Tradiţie. De aici, obligaţia pentru predicator
de a se informa cât mai bine şi asupra Sf. Tradiţii. În acest scop, el va acorda
atenţie deosebită cunoaşterii Sf. Părinţi. Părinţii Bisericii sunt acei bărbaţi
luminaţi şi înduhovniciţi, care au precizat şi tălmăcit aproape în tot întinsul ei
Descoperirea dumnezeiască. Ei sunt acei bărbaţi care au ştiut să pătrundă şi să
se integreze atât de deplin în modul de a gândi al Sf. Scripturi, încât
tălmăcirile lor au rămas normative pentru toată creştinătatea ortodoxă.
Izvorâte din suflete alipite total de Hristos şi Sfânta Lui Biserică, scrierile
patristice cuprind idei înalte, sentimente alese, expresii de rară frumuseţe, stil
viguros, variat şi clar. La Sf. Vasile cel Mare, Grigorie Nisanul, Grigorie de
Nazianz, Ioan Gură de Aur, Ciprian, Augustin, Ambrozie găsim tâlcuiri şi
cugetări profunde, găsim aproape toată gama formelor stilistice, a expresiilor
şi avântului apostolic, aşa cum niciodată n-au mai fost folosite în istoria
creştinătăţii. Nu mai puţin importante sunt scrierile patristice pentru sugestiile
pe care le pot da predicatorului, în legătură cu problema războiului, a păcii, a
nedreptăţilor sociale; apoi în legătură cu tehnica întocmirii şi rostirii
cuvântărilor bisericeşti etc.
Deosebit de contactul direct cu Scriptura şi literatura patristică,
predicatorul are obligaţia de a continua să studieze sistematic lucrări de
specialitate privind conţinutul Revelaţiei. Astfel e necesar să studieze lucrări
de conţinut dogmatic.
Fără o temeinică cunoaştere a doctrinei ortodoxe nu se poate desfăşura o
sănătoasă şi rodnică activitate predicatorială. Dogmele arată precis limitele în
care predicatorul se poate mişca fără primejdia alunecării în erezie.
Învăţăturile de credinţă sunt date nu pentru a împiedica şi înăbuşi viaţa

65
credincioşilor în năzuinţele ei de dezvoltare, ci dimpotrivă ele sunt date tocmai
pentru însănătoşirea şi desfăşurarea ei normală. Dogmele constituie cadrul,
calea şi direcţia în care trebuie să se menţină viaţa credincioşilor pentru a nu
ajunge la un punct mort, pe de o parte; iar pe de alta, întrucât îi menţin în
contact cu Iisus Hristos, ele constituie un principiu interior care ajută pe
credincioşi să-şi dezvolte viaţa până la ritmul ei normal.
Dogma despre Sfânta Treime, de pildă, cuprinde adevărul de înaltă valoare
practică privind modul de convieţuire a credincioşilor în cadrul comunităţii.
Comuniunea Persoanelor treimice, înlăuntrul căreia convieţuirea nu
desfiinţează deosebirile personale, iar deosebirile personale nu desfiinţează
comuniunea, poate inspira şi încuraja pe credincioşi să participe activ la
realizarea acelei superioare forme de viaţă socială, în care comuniunea să nu
anuleze însuşirile personale, iar afirmarea personală să nu desfiinţeze
comuniunea.
Învăţătura despre venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu şi despre
misiunea Lui împinsă până la jertfa supremă în slujba oamenilor, cuprinde şi
marele adevăr social că, acela care e superior înzestrat, cel ce deţine o situaţie
înaltă, nu are dreptul să-şi folosească pregătirea şi situaţia sa, în sensul
dispreţuirii şi apăsării celorlalţi, ci datoria lui este de a se angaja cu toate
puterile întru slujirea dezinteresată a semenilor. Întruparea Fiului lui
Dumnezeu, coborârea Lui ca om între oameni şi slujirea acestora arată
credincioşilor că între cei de sus şi între cei de jos, între conducători şi
conduşi, nu trebuie să existe numai raporturi de poruncire şi ascultare, dar şi
de jertfă şi iubire.
Dogma despre mântuirea prin Biserică întreţine sentimentul că
desăvârşirea nu depinde numai de noi, ci şi de ajutorul lui Dumnezeu. Un
asemenea sentiment împiedică dezvoltarea în suflete a trufiei individualiste şi-
i pregăteşte astfel pe credincioşi pentru participarea la muncă în vederea
promovării binelui obştesc.
De asemenea şi celelalte învăţături dogmatice pot fi valorificate nu numai
pe plan religios, dar şi din punctul de vedere al utilităţii lor practice, sociale.
Nu pot fi trecute cu vederea apoi lucrările de morală din care predicatorul
îşi poate lua îndemn şi lumină pentru orientarea socială a propovăduirii lui.
În lumina împrejurărilor noi de viaţă, unele din principiile eticii creştine ne
destăinuie aspecte noi şi de imediată actualitate.
Iată, de pildă, învăţătura despre bunurile materiale. Etica creştină a susţinut
mereu teza că, în ultimă analiză, proprietarul bunurilor materiale este
Dumnezeu.
Militând teza aceasta, etica creştină îndrumă către o concluzie practică de
mare importanţă pentru viaţa socială. Într-adevăr, dacă Dumnezeu e
proprietarul bunurilor materiale, consecinţa logică nu poate fi alta decât că,
practic, aceste bunuri trebuie să revină tuturor oamenilor, căci toţi oamenii nu
numai unii sunt fii ai Tatălui ceresc. Ca Tată al tuturor, Dumnezeu îi iubeşte
pe toţi şi-n consecinţă, bunurile câte le are le pune la îndemâna tuturora, nu

66
numai a unora. Ce predicator ar putea spune că o asemenea învăţătură nu-i
poate fi de real folos pentru îndrumarea credincioşilor de a se încadra în
rânduielile noi privind regimul bunurilor materiale?
O altă învăţătură a eticii creştine: iubirea aproapelui îşi destăinuie azi, în
lumină puternică, aspecte deosebit de importante. De pildă, dacă în trecut, s-a
pus accentul mai ales pe funcţia curativă a carităţii, azi începe să fie
valorificată tot mai mut funcţia preventivă.
Prin aspectul ei preventiv, iubirea creştină cere ca semenii nevoiaşi să fie
ajutaţi nu numai prin acordarea periodică de ajutoare, ci prin participarea la
munca organizată în scopul înlăturării acelor condiţii care menţin pe unii
oameni în sărăcie şi mizerie. Iubirea preventivă cere să-l ajuţi pe semen în aşa
chip ca el să ajungă a nu mai fi avizat la mila altuia, ci să-şi câştige prin
muncă proprie cele necesare traiului.
Pornind de la aspectul preventiv al iubirii, predicatorul poate găsi şi
formula puternice temeiuri privind îndrumarea credincioșilor de a participa la
munca în comun în vederea promovării unor superioare forme de viaţă. Dacă
iubirea îl obligă pe credincios să ajute pe cei aflaţi în lipsuri, de ce aceeaşi
iubire nu l-ar obliga să participe cu toate puterile lui la munca organizată în
scopul eliminării condiţiilor care îmbrâncesc şi menţin pe unii oameni în
lipsuri şi în mizerie?
E evident că din repertoriul lucrărilor asupra cărora predicatorul îşi va
îndrepta mereu pasiunea sa de lector asiduu, nu vor lipsi cărţile de predici. Şi
mai ales nu vor trebui să lipsească predicile noi. Ca de exemplu, cele publicate
în Glasul Bisericii, Mitropolia Olteniei, Mitropolia Moldovei etc.
Predicile noi îi pot da lectorului predicator bune sugestii privind mai ales
actualizarea materialului omiletic.
În general, predica de după 1944, marchează o sensibilă orientare spre
social, se simte cum alcătuitorii de predici fac efortul ca de pe poziţiile
concepţiei creştine, să-şi aducă contribuţia la consolidarea noilor căi de
înfăptuire a binelui obştesc. Probleme ca: încrederea în puterile creatoare ale
omului, subordonarea intereselor proprii faţă de interesele colectivităţii,
foloasele muncii în comun, problema păcii, înfrăţirea popoarelor şi altele,
ocupă un loc important în tematica predicii noi.
Un interes viu va trebui să acorde preotul predicator, cărţilor de pietate ca:
Vieţile Sfinţilor, Patericul, Filocalia etc. Acestea sunt scrieri de permanentă
utilitate pentru intensificarea vieţii duhovniceşti a predicatorului. Frecventarea
unor astfel de scrieri îl avertizează că predica nu e numai tâlcuire prin cuvânt,
dar mai ales tâlcuire cu fapta. Ele îi atrag puternic atenţia că forţa înnoitoare a
învăţăturilor creştine se poate dovedi nu atât prin artificii retorice cât mai ales
prin practicarea lor continuă, cu naturaleţe şi hotărâre.
Aşadar, predicatorul conştient de datoria de a fi mereu reîmprospătat
duhovniceşte, va păstra contact cu Sfintele Scripturi şi cu literatura patristică;
apoi cu lucrările de specialitate şi cărţile de pietate.

67
 Atâta însă nu e de ajuns. Limitarea lecturii la cele arătate ar merge numai
în cazul când preotul predicator ar duce o existenţă insulară, desprinsă de
realităţile vieţii înconjurătoare. Dar preotul nu trăieşte în izolare. Împreună cu
credincioşii săi, el e legat în felurite chipuri de viaţa colectivităţii, în continuă
schimbare, în continuă prefacere. Şi atunci e de la sine înţeles că lucrarea de
propovăduire nu va putea da rezultate decât dacă porneşte şi de la o prealabilă
cunoaştere temeinică a realităţilor date.
A propovădui unor oameni ale căror condiţii de viaţă nu le cunoşti
înseamnă a face lucru la întâmplare.
Osebit deci, de cărţile mai sus amintite, preotul predicator va trebui să
citească şi lucrări referitoare la mediul în care îşi dezvoltă activitatea.
Astfel, preotul se străduie să-şi dea seama despre noile idei care-şi fac
drum în societate. În acest scop, el va trebui să citească lucrări tinzând să
difuzeze ideologia cea nouă. Va trebui să le citească nu în grabă, ci cu multă
atenţie şi cu îndelungă zăbovire asupra lor. Truda îi va fi din plin răsplătită.
Astfel din asemenea scrieri preotul va putea înţelege mai bine că dimensiunea
materială a vieţii nu poate fi ignorată şi nu poate fi minimalizată în importanţă,
ci lucrările de filozofie socialistă pot da un îndemn puternic preotului de a
elimina definitiv din interpretarea creştinismului acea direcţie pe care am
numi-o maniheică, în viziunea căreia materia are ceva esenţial rău, şi în
consecinţă, ceva ce s-ar cădea să fie neapărat depreciat ocolit şi suspectat.
Lucrările de care vorbim pot determina pe preot să-şi aducă aminte că
precum spiritul, aşa şi materia este o creaţie a lui Dumnezeu, este o realitate de
valoare pe care neapărat trebuie să se conteze.
În această legătură de idei, subliniem că de mare folos îi pot fi preotului
lucrările noi menite a-l orienta asupra problemelor economice.
Condiţiile economice îşi exercită influenţa lor asupra vieţii credincioşilor,
aşa cum influenţează asupra tuturor oamenilor. Precum în celelalte
compartimente ale vieţii, aşa şi în sfera religios-morală, ca să întreprinzi ceva,
trebuie ca mai întâi să exişti fiziceşte. Adică să ai cu ce te întreţine. Unui
credincios măcinat de mizerie, boli, ignoranţă, n-are rost să-i predici despre
milă, înfrânare, iubire faţă de semeni, fiindcă nu te va asculta. Nu te va putea
asculta. Până ce nu-i vei asigura un minimum de condiţii de trai,
propovăduirea ta va cădea în gol.
Dacă în activitatea lui de propovăduitor al cuvântului, preotul e obligat să
ţină seama de starea morală a ascultătorilor, nu mai mică îi e obligaţia de a fi
cu grijă mare şi faţă de starea materială.
Astăzi când se dă deosebită importanţă ridicării standardului de viaţă al
celor mulţi, preotul e dator să-şi aducă, din convingere, partea de contribuţie
lămurind, îndemnând şi dând personal exemplu de muncă perseverentă şi
metodică.
Preocupările de ordin artistic nu trebuie să rămână nici acestea străine
preotului predicator. Prin tendinţa ei de a însufleţi pe om în lupta cu greutăţile
vieţii; de a-l înălţa şi înnobila; prin funcţiunea ei de a trezi şi dezvolta puterile

68
creatoare ale omului, precum şi de a-i întări încrederea în aceste puteri, arta
constituie o valoare de care preotul predicator nu se poate dispensa fără
pagubă mare pentru lucrul său.
Dintre arte, literatura prezintă importanţă specială pentru predicator pentru
că:
1) Din lectura cărţilor literare, el poate înţelege mai bine decât din
oricare alt izvor direcţia în care merg dorinţele, sentimentele, aspiraţiile
colectivităţii în care lucrează.
Din literatura cea nouă, predicatorul îşi poate face o idee clară asupra
ambianţei spirituale şi asupra idealurilor către care se-ndreaptă impetuoase
generaţiile prezente.
2) În al doilea rând, literatura îi îmbogăţeşte vocabularul (mijloacele
de expresie), îl ajută să-şi formeze un stil corespunzător învăţăturilor pe care
le propovăduieşte.
3) În al treilea rând literatura constituie unul din mijloacele de frunte
ale cunoaşterii sufletului omenesc concret: Prin talentul său, scriitorul poate
intui şi înfăţişa aspecte ale inimii omeneşti cum n-o poate face psihologul de
meserie.
Pentru activitatea sa de îndrumător duhovnicesc, care trebuie să lucreze nu
cu sufletul omenesc în general, ci cu sufletele concrete, predicatorul poate găsi
în literatură un preţios auxiliar pentru munca sa.
Adăugăm că în acelaşi scop al cunoaşterii realităţilor înconjurătoare,
preotul predicator e obligat să citească şi lucrări privind organizarea şi
îndrumarea treburilor obşteşti. Din asemenea scrieri, predicatorul îşi poate da
seama de efortul ideologic şi practic al Stăpânirii întru îndrumarea întregului
complex social în direcţia realizării pentru întreg poporul a unui cât mai ridicat
standard de viaţă materială şi culturală.
Încât pentru a nu rămâne străin de viaţă, preotul e obligat ca pe lângă
scrierile de strictă specialitate teologică, să citească şi lucrări privind diferitele
domenii ale activităţii umane.
De altfel contactul cu lucrări mai importante din diversele compartimente
ale creaţiei umane, constituie şi una din obligaţiile elementare pe care preotul
le are faţă de sine ca om deprins cu studiul. Ca om care ştie preţui bunurile
culturale, e şi el dator să fie mereu la curent cu ideile noi care răzbat în lume,
cu operele care înalţă, dau farmec vieţii şi îndrumă spre progres.
Osebit de aceasta, lectura lucrărilor de ideologie, ştiinţa, literatura etc. îi
ascut puterea de judecată, îi intensifică spiritul de observaţie, îi înnobilează
sensibilitatea, îi dau imbolduri noi spre acţiune şi-l feresc de a se închista într-
o mentalitate unilaterală şi retrogradă.
Un puternic imbold în direcţia lecturii cărţilor de ştiinţă şi cultură îi poate
veni şi din faptul că marii conducători ai Bisericii au privit întotdeauna cu
simpatie şi au sprijinit efectiv promovarea valorilor umane pozitive.
Reprezentanţii şcolii din Alexandria, de pildă, au fixat, se ştie, principiul
potrivit căruia credinţa e obligată să nu se înstrăineze de ştiinţă. În Omilie

69
către tineri, Sf. Vasile cel Mare formula îndemnul pentru catehumeni, ca ei să
frecventeze, fără teamă, lucrările de filozofie şi cultură, având grijă să
ocolească doar ceea ce le-ar putea îmbolnăvi sufletul.
Un Origen, Grigore Nisanul, Grigorie de Nazians, Ioan Gură de Aur,
Augustin, Ieronim, Ambrozie şi alţii au cunoscut în gradul cel mai înalt
cultura vremii în care au trăit şi au folosit-o în largă măsură în activitatea lor.
Menţionăm în treacăt că unii oameni din trecut ai Bisericii purtau şi după
hirotonie haina de filozof. Aşa a fost, de pildă, Sineziu de Ptolemaida († 413).
Iar un Eustaţiu al Tesalonicului (sec. al XIII-lea), era şi un neîntrecut tâlcuitor
al lui Homer, Pindar şi al altor scriitori clasici greci. Autoritatea lui de filolog
e pusă la contribuţie şi azi când e vorba să se restabilească adevăratul înţeles al
operelor vechii literaturi greceşti.
Tradiţia este, deci, unanimă întru a-l îndemna pe preot să fie la curent şi să
se adape din izvoarele ştiinţei şi culturii umane.
Deosebită atenţie trebuie să acorde preotul predicator cunoaşterii omului
concret, omului de acum şi de aci. Desigur preotul îndreaptă predica sa spre
întreaga comunitate a credincioşilor. Dar nu trebuie să uite că eficienţa
predicii e în mare măsură condiţionată de cunoaşterea temeinică a
credincioşilor. Cu cât îi cunoaşte mai bine pe credincioşi ca oameni, cu atât le
poate fi mai de folos. E limpede deci, că pentru a-şi putea împlini, în mod
corespunzător activitatea, preotul predicator e obligat să citească şi scrieri
ştiinţifice despre om. Fireşte, contactul direct cu credincioşii, observaţiile pe
viu, apoi spovedania constituie pentru preot surse de informaţie de primă
mână. Totuşi el nu se poate dispensa de lucrările care-l pot ajuta să-şi
lărgească şi adâncească cunoştinţele despre om. Aici vin în considerare în
primul rând lucrările de psihologie, care-l pot ajuta să cunoască resorturile
interioare ale vieţii sufleteşti. De real folos îi pot fi şi lucrări de fiziologie,
psihopatologie, psihiatrie etc.
Aşadar, predicatorul e obligat să citească mult şi variat. Dar trebuie să
adăugăm îndată că a citi nu înseamnă, în mod necesar, a gândi. Foarte adeseori
abuzul de lectură duce la sterilitate intelectuală. Marii devoratori de cărţi riscă
să-şi anuleze puterile creatoare. S-a constatat într-adevăr, că nu se poate stabili
cu necesitate, o relaţie între numărul cărţilor citite şi adevărata cultură. Sunt
mulţi care se laudă că au citit tot sau aproape tot ce s-a publicat, dar a căror
minte continuă să rămână slabă şi lipsită de cunoştinţe şi de idei. Unii ca
aceştia citesc superficial. Citesc aşa cum alţii fumează, citesc din nevoia de a-
şi pierde timpul, trecând de la autor la autor, fără nicio rânduială. La aceştia
conţinutul cărţilor se perindă prin faţa spiritului, ca la cinematograf imaginile
fugitive prin faţa ochilor.
A citi cu folos e o muncă grea. Cititul folositor e cel asociat cu efortul
perseverent de a pătrunde conţinutul lucrării şi e asociat cu meditaţia liniştită
şi cu răgaz asupra ideilor cuprinse în cartea respectivă.
Cititul folositor e acela care te ajută să gândeşti singur. Nu trebuie uitat
apoi nici faptul că lectura folositoare e condiţionată şi de valoarea cărţilor

70
citite. Mai bine să reciteşti cărţi a căror valoare e recunoscută decât să-ţi pierzi
vremea cu lectura unor lucrări de valoare discutabilă.
Abuzul de lectură, zice Schopenhauer, privează spiritul de elasticitate, aşa
cum o greutate anulează elasticitatea unui resort când apasă mereu asupra lui.
A-ţi băga nasul în carte de îndată ce ai un moment liber e cel mai bun mijloc
de a ajunge să nu ai idei personale3.
Se cuvine deci, ca preotul să dea deosebită atenţie nu numai cititului, dar şi
modului de a citi.
Încheind vom zice că literatura preotului predicator trebuie îndrumată într-
o întreită direcţie:
1) În direcţia cunoaşterii aprofundate a Revelaţiei dumnezeieşti (De aici
necesitatea de a citi: Sf. Scriptură, literatura patristică, lucrări
aparţinând diferitelor discipline teologice).
2) În direcţia cunoaşterii realităţilor în mijlocul cărora trăieşte (De aici
necesitatea de a citi lucrări de ştiinţă şi cultură).
3) În direcţia cunoaşterii omului concret (De unde obligaţia de a citi cărţi
de psihologie, pedagogie, fiziologie etc.)

3 Fernand Corcos, L’art de parler en public, 1932, p. 5-7.

71
 TEME OMILETICE DE ACTUALITATE

S-ar părea că nu e loc potrivit să fie asociaţi termeni ca aceia puşi în

fruntea acestor rânduri. În adevăr, expresia teme omiletice de actualitate, ar
lăsa să se înţeleagă că numai unele învăţături creştine ar fi de actualitate,
altele, însă, nu. Mai mult. Titlul de mai sus ar putea constitui punct de plecare
pentru o concluzie de-a dreptul tulburătoare. Anume, el ar putea lăsa să se
înţeleagă că porneşte de la o cunoscută teză potrivit căreia învăţăturile creştine
n-ar fi toate deopotrivă de necesare pentru viaţa credincioşilor. Învăţăturile
descoperite s-ar grupa adică, în învăţături fundamentale şi învăţături
secundare. Privilegiul actualităţii ar reveni, în acest caz, numai celor din
categoria primă, în timp ce învăţăturile înscrise în categoria a doua ar putea fi
ocolite fără nici o pagubă.
O asemenea teză e, precum se ştie, protestantă. Protestanţii operează în
cuprinsul Revelaţiei o împărţire în dogme fundamentale şi dogme secundare.
După concepţia lor, n-ar fi necesare pentru mântuire decât cele dintâi, cele
secundare putând fi ocolite şi chiar respinse fără ca din pricina aceasta
mântuirea să fie primejduită.
Rândurile de faţă, însă, nu pornesc de la o asemenea premisă. Titlul:
„Teme omiletice de actualitate” nu vrea să fie echivalentul expresiei:
Învăţături creştine fundamentale. Punctul de vedere al Dogmaticii ortodoxe e
că toate învăţăturile descoperite sunt necesare pentru mântuire. Nu unele mai
mult şi altele mai puţin, ci toate sunt deopotrivă de necesare. Evident, privite
sub acest unghi, învăţăturile de credinţă sunt, toate, mereu de actualitate. Sunt
de permanentă actualitate.
Se-ntâmplă, însă, că viaţa în neîntrerupta ei dezvoltare, ridică la suprafaţă
tot alte şi alte preocupări, tot alte şi alte probleme. Şi, fireşte, faţă de
problemele noi impuse de neostoitele prefaceri ale vieţii, credincioşii nu pot
rămâne pasivi. Nu le pot ocoli cu indiferenţă ca şi cum nu i-ar privi. Prin
însuşi faptul că trăiesc între şi împreună cu ceilalţi oameni, credincioşii sunt
obligaţi să participe activ la preocupările obşteşti, sunt obligaţi să-şi aducă
contribuţia la rezolvarea problemelor noi şi la promovarea binelui comun.
Aportul lor la viaţa obştească, credincioşii se străduiesc să şi-l aducă de pe
poziţia credinţei lor, sub inspiraţia şi călăuzirea ei. Aceasta înseamnă, practic,
credincioşii vor apela uneori, mai mult, la anumite învăţături, alteori, mai mult
la altele, după cum vor cere înseşi problemele promovate de viaţă în centrul
preocupărilor obşteşti.
Vremurile de azi, de exemplu, promovează, cu o forţă uluitoare, în centrul
atenţiei obşteşti, probleme privitoare la condiţiile de viaţă ale celor mulţi, ale
oamenilor simpli. Vremurile de azi vor să ridice pe muncitorul din mulţime la
conştiinţa vredniciei lui de creator şi stăpân al bunurilor vieţii; vor să
promoveze o mai sporită încredere a omului: în puterile sale creatoare; în
valoarea dimensiunii sale materiale, fizice; în valoarea muncii în comun etc.

72
 Se impune întrebarea: Problemele acestea pot fi ele convertite în teme
omiletice? Pot fi ele socotite ca teme omiletice de actualitate?
Desigur, problemele de mai sus intră, în primul rând, în sfera de
competenţă a altor factori. Dar întrucât raza de priză a predicii se extinde nu
numai asupra relaţiilor reciproce dintre Dumnezeu şi credincioşi, ci şi asupra
atitudinii credincioşilor faţă de realităţile vieţii, propovăduirea e obligată să se
ocupe şi cu probleme cum sunt cele amintite dar în perspectiva, fireşte, a
doctrinei creştine. Predica nu poate rămâne indiferentă faţă de modul cum
credincioşii izbutesc să înţeleagă probleme cum sunt cele acum menţionate.
De asemenea nu poate rămâne indiferentă dacă credincioşii izbutesc sau nu să
găsească, în cadrul doctrinei creştine, motivele care să-i determine a se angaja
cu convingere şi entuziasm în direcţia rezolvării unor probleme cum sunt cele
mai sus indicate. Dimpotrivă, predicatorul e obligat să ocrotească pe
credincioşi de primejdia indiferentismului faţă de viaţă, de primejdia
alunecării într-o stare de apatie, abulie, de pasivitate. Datoria lui e să-şi
însufleţească ascultătorii pentru problemele vieţii şi, la îndemnurile şi
motivele pe care aceştia le primesc din altă parte, el să adauge, cu pricepere şi
înţelepciune, îndemnuri şi temeiuri scoase din tezaurul învăţăturii creştine.
Ce temeiuri religioase va folosi preotul predicator pentru a promova la
ascultători, de exemplu, o mai sporită încredere în om, în puterile lui
creatoare?
E îndeobşte cunoscut că creştinismul cuprinde o teologie, o antropologie şi
o cosmologie. De asemenea e cunoscut că dacă învăţătura despre Dumnezeu a
fost adâncită, precizată şi cuprinsă în numeroase expuneri sistematice,
antropologia şi cosmologia au rămas în suferinţă în multe privinţe. De pildă,
nu avem la îndemână o antropologie ortodoxă sistematică, o expunere amplă,
profundă, cuprinzătoare. Desigur, în gândirea creştină răsăriteană, întâlnim
adesea teze antropologice strălucind prin subtilitate şi adâncime. Dar
asemenea teze sunt de obicei dispersate în lucrări de conţinut teologic variat,
încât un credincios mai exigent cu greu şi-ar putea dobândi din ele o viziune
de ansamblu asupra antropologiei creştine răsăritene.
Pe de altă parte nu trebuie ocolit nici faptul că anumite aspecte ale
învăţăturii ortodoxe despre om n-au fost încă luate în considerare sau cel puţin
n-au fost valorificate în procesul de instruire şi educare a credincioşilor.
Se ştie că, în tematica propovăduirii, omul a intrat mai ales ca fiinţă supusă
păcatului. S-a insistat în predică, cu timp şi fără timp, asupra căderii omului în
păcat, asupra gravelor consecinţe ale acestui fapt. S-a afirmat cu o îndârjită
perseverenţă că după desprinderea din comuniunea cu Dumnezeu, în fiinţa
omului a intervenit o profundă dezordine, un tulburător dezechilibru. Armonia
iniţială a vieţii a fost desfiinţată, puterile superioare ale firii omeneşti au
început să manifeste o vizibilă tendinţă spre împrăştiere. Au început să
manifeste tendinţa de a se angaja în slujba a ceea ce e inferior, de a-l scoate
din pasivitate, de a-l potenţa în mod bolnăvicios.

73
 Orientarea ontologică spre Dumnezeu a devenit oscilatorie, nesigură,
nedurabilă, datorită ivirii în adâncul fiinţei omeneşti a unei tendinţe contrarii
de cufundare în tenebrele păcatului.
N-a fost trecut cu vederea nici celălalt aspect al antropologiei ortodoxe: cel
pozitiv, potrivit căruia căderea nu a dus la o nimicire totală a chipului
dumnezeiesc în om, la o desfiinţare a libertăţii şi a receptivităţii pentru ceea ce
e înalt, desăvârşit, pentru a lumina şi viaţa dumnezeiască. Teologia ortodoxă a
relevat că după cădere omul a continuat să fie posesorul capacităţii de a crede
şi a-L iubi pe Dumnezeu.
Dar, pe cât se pare, aspectul acesta pozitiv al antropologiei nu a fost
valorificat practic în măsura în care a fost explicat şi popularizat celălalt
aspect, cel negativ.
S-a propovăduit cu tărie despre pecabilitatea omului, dar nu au fost
relevate cu destulă perseverenţă, puterile lui neviciate de păcat, nu s-au tras
toate consecinţele practice din învăţătura că după cădere, chipul dumnezeiesc
din om n-a fost nimicit şi că prin primirea Harului puterile credinciosului sunt
radical regenerate. Încât, s-ar putea spune, fără teamă de a exagera prea mult,
că predica a promovat mai degrabă o antropologie concentrată pe puterile
pozitive ale omului.
Cauzele care au determinat pe propovăduitorii creştini să insiste asupra
pecabilităţii omului au fost multe.
Mai întâi trebuie amintite gravele dezordini morale din mediul păgân în
care apare creştinismul. Constatări ca acestea ale Sf. Apostol Pavel: Păgânii
„s-au închinat şi au slujit făpturii în loc să-I slujească Făcătorului...” ajungând
a fi „plini... de tot soiul de nelegiuiri, de viclenie, de lăcomie, de răutate, plini
de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de purtări nesuferite... trufaşi,
lăudăroşi, nesupuşi părinţilor, bezmetici, călcători de cuvânt, fără iubire
firească, fără milă” (Rom. 1.23-32), nu erau de natură să încurajeze pe
predicatori a pune accentul pe puterile pozitive ale firii omeneşti. Şi mai puţin
i-au putut încuraja în această direcţie, constatarea tristă că şi după primirea
Botezului, credincioşii, mulţi dintre ei, continuau să manifeste puternice
înclinaţii spre rău. La întrebarea: de unde atâta răutate în mediul înconjurător,
predicatorii răspundeau simplu: E din însăşi inima omului. Acolo e izvorul cel
mai adânc al răului din viaţa de toate zilele. Aşa se face că în predicile lor,
propovăduitorii creştini reveneau mereu asupra pecabilităţii firii omeneşti.
O altă cauză care a contribuit la deasa exploatare omiletică a temei
pecabilităţii firii omeneşti a fost înalta concepţie despre Dumnezeu a
propovăduitorilor. În faţa lui Dumnezeu care e sfinţenia absolută, credincioşii
oricât de înzestraţi sunt, etic, sunt mereu vulnerabili. De o impecabilitate
absolută se bucură numai Dumnezeu. Sfinţenia credincioşilor e totdeauna
relativă. Ceea ce înseamnă că în lumina sfinţeniei dumnezeieşti toţi membrii
Bisericii ni se înfăţişează ca păcătoşi. Ideea n-a putut să nu încurajeze pe
predicatori de a insista asupra pecabilităţii firii omeneşti.

74
 La propovăduirea aproape permanentă a ideii pecabilităţii nu-i exclus ca
indirect să fi contribuit în oarecare măsură şi o anumită concepţie ascetică de
nuanţă gnostic-maniheică. După concepţia maniheilor, se ştie, izvorul răului
trebuie căutat în materie. Cum omul e legat de materia trupului, urmează că în
mod fatal el e supus păcatului care izvorăşte continuu din dimensiunea fizică a
fiinţei sale.
Desigur, printre cauzele explicative ale faptului de care vorbim: deasa
folosire în omiletică a ideii pecabilităţii omului, trebuie amintită şi tendinţa
pedagogică a Bisericii pe de o parte de a înfrâna tendinţa credincioşilor spre
trufie, iar pe de alta de a-i menţine într-o continuă stare de nemulţumire cu ei
înşişi, în scopul de a-i determina să-şi încordeze mereu puterile în direcţia
desăvârşirii.
E adevărat că, concomitent cu tema pecabilităţii, în sfera preocupărilor
predicii întâlnim şi cealaltă temă, tema despre imago Dei, prezentă în om şi
post pecatum. Dar pe cât se pare, tema nativei capacităţi umane spre bine,
adevăr, frumos, n-a fost valorificată, în măsura cuvenită, ca temă omiletică. S-
a predicat şi despre puterile pozitive creatoare ale omului, dar nu în măsura în
care aceasta ar fi fost necesar.
Întâlnim destule predici, în care se arată că şi după cădere, firea omenească
a rămas cu certe predispoziţii spre ceea ce e superior, dar, pe cât se pare, nu s-
a insistat îndeajuns asupra canalizării şi orientării practice a acestor native
aspiraţii spre înalt ale ascultătorilor. Iar când s-a ocupat şi de educarea acestor
puteri, predica a pus accentul pe orientarea lor în direcţia faptelor bune în
accepţiunea strict morală. Despre prezenţa în predică a vreunor îndrumări a
puterilor omeneşti pozitive în direcţia creaţiilor culturale, artistice, filozofice,
tehnice, economice, cu greu s-ar putea vorbi.
În legătură cu omul, predica a vorbit despre credinţa lui Dumnezeu, despre
faptele bune menite a-i asigura mântuirea, dar nu s-a ocupat mai de aproape cu
trebuinţele omului de a fi creator şi în alte domenii decât cel moral. Predica a
vorbit despre credinţă, bunătate, smerenie, caritate, dar acestea n-au putut da
deplină satisfacţie tuturor puterilor firii omeneşti. Omul şi-a dat seama că e de
covârşitoare importanţă pentru el să fie bun, drept, plin de înţelegere şi iubire
pentru ceilalţi, dar în acelaşi timp şi-a dat seama că în firea lui sunt şi alte
predispoziţii decât cele morale: predispoziţiile, puterile creatoare care îl
îndrumă spre alte activităţi nu de mai mică importanţă pentru viaţa şi destinul
lui decât cele strict morale.
Pe cât se pare, propovăduirea a valorificat unilateral învăţătura creştină
despre om, lăsând în afara preocupărilor ei metodice, puteri importante ale
fiinţei umane cum sunt, de pildă, înclinările şi aspiraţiile creatoare ale acesteia.
Asemenea înclinări şi aspiraţii nu se putea să nu se manifeste pe o cale sau
alta. De fapt, viaţa nu s-a limitat niciodată la manifestări strict religios-morale.
Totdeauna s-a făcut simţită şi în afara acestei sfere. Dar o manifestare
impetuoasă şi de larg răsunet a puterilor creatoare ale omului o avem în
curentul Renaşterii şi al Umanismului.

75
 Din punct de vedere creştin, Renaşterea şi Umanismul pot fi considerate ca
o reacţie a umanului ignorat sau insuficient apreciat în trebuinţele şi aspiraţiile
lui de afirmare creatoare.
Condiţiile noi de viaţă ale vremurilor actuale obligă predica să acorde o
atenţie sporită şi puterilor creatoare ale credincioşilor. Azi când se vorbeşte de
formarea unui om nou, de iniţiativă, pregătit multilateral, plin de încredere în
puterile sale proprii, predica va trebui să vină cu partea ei de contribuţie.
Lucrul acesta îl va putea face nu prin renunţarea la poziţiile ei creştine, ci
printr-o adâncire şi valorificare mai corespunzătoare a dimensiunii pozitive a
antropologiei ortodoxe.
De exemplu teza despre chipul lui Dumnezeu din om, oferă predicii un bun
punct de plecare pentru justificarea misiunii creatoare în lume a credinciosului
şi a oricărui om.
Antropologia ortodoxă afirmă că, precum lumea întreagă, aşa şi omul e
creat de Dumnezeu. Şi anume e creat după chipul şi asemănarea lui
Dumnezeu. Aceasta înseamnă că însuşirea, puterea şi trebuinţa de a fi creator
sunt constitutive ființei umane. Dacă Dumnezeu este creator, iar omul
cuprinde în sine chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, urmează că şi el, omul,
este un creator, cuprinde în fiinţa sa puterea şi trebuinţa de a crea. De aceea
ignorarea, nevalorificarea puterilor creatoare zidite de Dumnezeu la temelia
vieţii omeneşti, poate fi socotită ca o abatere de la împlinirea uneia din cele
mai însemnate misiuni date de Dumnezeu omului; misiunea de creator,
misiunea de a promova prin creaţiile sale întreaga viaţă spre nivelul
plenitudinii.
Parabola talanţilor poate fi interpretată şi ca un indiciu privind puterile
creatoare date de Sus omului, iar mustrarea aspră adresată celui ce şi-a
îngropat talantul vizează şi pe cei ce se sustrag obligaţiei de a dezvolta o
muncă creatoare potrivit cu aptitudinile individuale.
De asemenea învăţătura Sf. Apostol Pavel despre diversitatea darurilor se
poate interpreta ca referindu-se şi la misiunea creatoare a omului. Puterile
creatoare ne vin de Sus, de la Dumnezeu şi ne sunt atribuite diferit. Ele ne sunt
atribuite ca daruri, însă ca orice dar de la Dumnezeu, darurile puterilor
creatoare sunt şi misiune. Valorificarea puterilor creatoare ca dar de la
Dumnezeu constituie o obligaţie a cărei împlinire ţine de destinul omului
însuşi.
Destinul credinciosului este mântuirea, realizarea unei cât mai depline
armonii cu Dumnezeu, cu semenii, cu lumea şi cu sine însuşi prin valorificarea
tuturor puterilor pozitive cu care e înzestrat, inclusiv a puterilor creatoare.
În perspectiva aceasta, munca de creaţie ni se înfăţişează ca o activitate
necesară pentru mântuire. Mântuirea înseamnă realizarea vieţii în toată
plenitudinea ei. Dar viaţa nu se realizează deplin numai prin activitatea
religios-morală, ci şi prin toate celelalte activităţi creatoare.
Conceptul de „faptă bună” înscris între condiţiile subiective ale mântuirii
trebuie lărgit în aşa fel ca în cuprinsul lui să intre orice creaţie pozitivă, orice

76
îndeletnicirea creatoare. Trebuie promovată teza că pentru dobândirea
mântuirii nu-i suficient să te-ncovoi smerit asupra păcătoşeniei proprii şi să
lupţi împotriva ei; nu-i destul să împlineşti faptele îndurării trupeşti şi
sufleteşti, dar mai e necesar să pui în lucrare în cadrul unei îndeletniciri
pozitive, toate puterile creatoare cu care eşti înzestrat.
Abia prin activitatea creatoare, credinciosul poate da satisfacţie deplină
potenţialului de energie aşezat ca chip al lui Dumnezeu, la temelia vieţii sale,
şi, în acelaşi timp, poate influenţa asupra vieţii semenilor.
Prin faptele carităţii poţi alina multe suferinţe, poţi şterge multe lacrimi,
poţi ridica pe mulţi neputincioşi, poţi încuraja pe mulţi slăbănogi. Îţi poţi
restrânge însă activitatea ta de credincios numai la atât? Nu. Nicidecum.
Iubirea creştină nu cuprinde numai un aspect curativ. Ea nu se epuizează în
acţiuni tinzând să elimine suferinţele din jur. Iubirea creştină trebuie să fie
activă şi acolo unde e seninătate, încredere în puterile pozitive ale vieţii,
bucuria sănătoasă de viaţă. Şi aceasta cum o vom putea face? Cum îşi va putea
ea dovedi puterea acolo unde e aspiraţie spre bucurii curate, spre frumos, spre
afirmarea sănătoasă? O va putea face prin acţiuni creatoare, prin creaţii
pozitive. O muncă utilă îndeplinită cu tragere de inimă, o poezie, un cântec, un
eseu, o carte literară, un tablou, o lucrare ştiinţifică, o descoperire, o maşină
nouă, toate acestea înlătură ezitări, trezesc şi sporesc puteri adânci ale fiinţei,
lămuresc şi încurajează aspiraţii, sporesc încrederea în chemarea măreaţă a
omului, promovează viaţa în tot ce are ea sănătos şi superior.
Iubirea creştină cuprinde în virtualităţile ei indicaţii nu numai pentru fapte
de caracter curativ, dar şi pentru fapte, pentru acţiuni de caracter creator, de la
cele mai modeste până la cele de ordinul creaţiilor geniale. În manifestările ei,
iubirea creştină nu se realizează deplin decât dacă se afirmă cu hotărâre şi pe
linia activităţilor creatoare puse în slujba progresului şi culturii.
E potrivit să amintim şi faptul că grija de viaţa personală nu poate fi ţinută
în limite rezonabile decât acolo unde preocupările se îndreaptă spre
desfăşurarea unei activităţi creatoare. Angajarea în munca creatoare te poate
elibera de obsesia propriului eu, de egoismul bolnăvicios, prin fapta uitării de
sine din timpul creaţiei, prin spiritul de abnegaţie în care se desfăşoară, prin
orientarea ei altruistă. În acelaşi timp, activitatea creatoare pune virtuţile
morale în condiţia de a-şi feri posesorul de alunecarea în climatul greu de
suportat al plictiselii şi platitudinii. Căci virtuţile cultivate în mod independent
de munca creatoare pot duce uşor la sentimentul inutilităţii şi plictiselii. Şi
dacă ne-am gândi mai adânc, am putea vedea că unul dintre rosturile
principale ale vieţii este tocmai activitatea creatoare în slujba vieţii comune.
Ca forţă care eliberează puterile omului din servitutea păcatului, virtutea dacă
vrea să trăiască, trebuie să meargă şi mai departe, şi anume trebuie să
canalizeze puterile purificate ale omului, pe calea activităţilor creatoare.
Aşadar, învăţătura despre chipul lui Dumnezeu în om, învăţătura despre
iubirea creştină, învăţătura despre virtutea creştină, în general, obligă pe
preotul predicator ca, în propovăduirea sa, să valorifice nu numai

77
predispoziţiile religios-morale ale credincioşilor, dar şi puterile şi aspiraţiile
lor spre creaţie pozitivă.
Către aceeaşi concluzie îl îndrumă pe predicator şi alte considerente
teologice. De pildă după concepţia creştină, tendinţa omului de a se afirma ca
stăpân al lumii, ţine de misiunea ce i-a fost dată de Sus. Ca să fii, însă, stăpân
al lumii, e necesar s-o cunoşti, să-ți dai seama de toate dimensiunile ei, de
forţele care se desfăşoară în cuprinsul ei, de natura lor, de legile care le
guvernează. Cu alte vorbe, stăpânirea lumii cere din partea omului dezvoltarea
unei multilaterale activităţi ştiinţifice a unei intense activităţi creatoare,
culturale. Pe de altă parte conceptul de stăpân, implică, pentru cel ce are
această calitate, puterea de a pune în folosul său ceea ce stăpâneşte. Calitatea
de stăpân al lumii, deci, presupune pentru om nu numai posibilitatea de a o
cunoaşte prin activitatea ştiinţifică, dar şi de a o îmbunătăţi şi folosi pentru
sine. O asemenea folosire însă, nu se poate înfăptui decât printr-o activitate
tehnică.
Dezvoltarea unei activităţi creatoare ştiinţifice şi tehnice constituie calea pe
care omul îşi poate realiza misiunea de stăpân al lumii, misiune cu care a fost
învestit de la creaţie. Rezultă de aici, că şi misiunea omului de a fi stăpân al
lumii obligă pe preot ca, în predica sa, să acorde atenţie şi activităţii creatoare
a omului.
Nu poate fi trecut cu vederea nici faptul că lumea nu e dată de la început în
toată desăvârşirea ei. După învăţătura creştină lumea a fost creată nu perfectă,
ci perfectibilă. Perfectibilă nu numai în dimensiunea umană, ci în toate
celelalte aspecte ale ei.
Omul a fost creat în vederea unui progres continuu. Şi precum omul, aşa şi
lumea poartă în ea posibilităţile unei continue perfecţionări. S-a spus că dacă
omul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu, lumea a fost făcută după chipul
omului. Aşa cum chipul lui Dumnezeu e un principiu de permanentă activizare
şi dezvoltare a omului, chipul omului e pentru lume principiul de promovare şi
îmbunătăţire a lumii.
Faptul că lumea a fost creată nu perfectă, ci perfectibilă, dovedeşte că
Dumnezeu a voit ca omul să fie copărtaş, colaborator al Lui, la opera de
dezvoltare şi înfrumuseţare a lumii.
Misiunea aceasta omul nu şi-o poate împlini altfel decât printr-o
perseverentă activitate creatoare îndreptată asupra mediului. Omul e chemat să
se perfecţioneze pe sine dar aceasta n-o poate face izolându-se de ceilalţi şi
izolându-se de lume, ci în cadrul ei şi printr-o activitate care-i trezeşte, îi
dezvoltă posibilităţile de care dispune, şi chiar îi creează altele noi. Prin
activitatea creatoare, omul îmbunătăţeşte lumea, viaţa şi se perfecţionează pe
sine însuşi.
Aşadar, învăţătura creştină că lumea şi omul sunt creaţi nu în stare de
perfecţiune, ci de perfectibilitate, obligă şi ea pe predicator ca să acorde un
interes omiletic sporit puterilor creatoare ale omului, fără punerea în lucrarea a
cărora omul nu se poate desăvârşi nici pe sine, nici lumea.

78
 Dar mai e ceva. Se ştie că acţiunea Bisericii de a restaura prin Har, chipul
dumnezeiesc din om, înseamnă practic o eliberare a puterilor sufleteşti, a
întregii fiinţe omeneşti, din servitutea păcatului, a tendinţelor egoiste,
negative, de împrăştiere, pe de o parte; pe de alta, înseamnă o intensificare, o
concentrare a lor, prin promovarea conştiinţei luminate la rang de conducător.
Desigur, puterile regenerate ale fiinţei sale, credinciosul şi le orientează în
direcţia ţelului său suprem: mântuirea. Dar mântuirea nu marchează o sărăcire
a vieţii, o îngustare a sferei ei de manifestare, o refulare a forţelor ei, ci
dimpotrivă, o dilatare şi o maximă expansiune a lor.
O asemenea expansiune a puterilor omului regenerat, nu se poate realiza
exclusiv în sfera activităţii religios-morale. Viaţa credinciosului nu-şi poate
revela conţinutul ei deplin decât dacă se manifestă şi în sfera activităţilor
creatoare. Semnul cel mai sigur că un credincios e eliberat de servitutea
păcatului şi că îşi trăieşte plenar viaţa sub regimul Harului, e prezenţa sa
activă nu numai în sfera strict religios-morală, dar şi în sfera uneia sau alteia
din îndeletnicirile creatoare.
Activitatea creatoare este pentru credincioşi, complementul necesar al
activităţii religios-morale.
Gândită consecvent, învăţătura despre regenerarea prin Har, duce, deci, şi
ea la obligaţia pentru preot de a promova şi valorifica omiletic, mai din plin şi
mai stăruitor, tema că vocaţia credinciosului nu se poate rezolva deplin în
compartimentul vieţii religios-morale, ci neapărat şi prin afirmarea lui în
cadrul unuia sau altuia din genurile muncii creatoare.
Predica despre obligaţia credincioşilor de a manifesta în direcţia religios-
morală e unilaterală, dacă nu afirmă cu tărie şi obligaţia pentru ascultători de a
se încadra după aptitudini, în circuitul muncii creatoare.
O altă chestiune pe care împrejurările noi o impun ca temă omiletică
presantă este grija sporită faţă de dimensiunea fizică a fiinţei noastre.
Se ştie că în prezentarea omiletică a antropologiei, accentul s-a pus pe
latura sufletească a omului. S-a accentuat cu perseverenţă că valoarea lui în
cosmos este unică şi că această valoare rezidă în primul rând în suflet, în
puterile spirituale, cu ajutorul cărora el poate cunoaşte pe Dumnezeu, se poate
cunoaşte pe sine şi lumea, legile care-o guvernează şi cunoscându-le, le poate
folosi pentru sine şi pentru semenii săi. N-a fost ocolită în predică nici cealaltă
dimensiune a omului: cea fizică. Dar sub presiunea constatării că prin moarte
trupul se descompune şi putrezeşte, precum, în parte, şi sub influenţa unei mai
sus amintite concepţii ascetice, care înclină ca noţiunea păcatului s-o lege mai
mult de trup decât de suflet, predica, pe cât se pare, n-a valorificat în măsura
cuvenită învăţătura despre trup.
Împrejurările noi de viaţă care îndrumă interesul tuturora spre
îmbunătăţirea în primul rând a condiţiilor materiale de existenţă, trebuie să
constituie şi pentru predicator îndemn puternic de a lua mai atent în
considerare şi latura fizică a vieţii ascultătorilor.
Care sunt temeiurile teologice care-l obligă la aceasta?

79
 Primul mare fapt care-l obligă pe predicator să aibă o atitudinea pozitivă
faţă de dimensiunea fizică a oamenilor este întruparea Mântuitorului. Faptul
că Fiul lui Dumnezeu însuşi a primit să vină între oameni în materia trupului
omenesc, constituie cea mai puternică dovadă despre valoarea laturii corporale
a fiinţei umane. Prin întrupare, Mântuitorul a rostit un Da, de neobişnuită forţă
şi pentru trupul omenesc. Şi pentru ceea ce Mântuitorul a spus Da, nici unui
credincios nu-i e îngăduit să aibă altă părere, să-şi formuleze altă concepţie.
Când Biserica a condamnat dochetismul, ea a făcut lucrul acesta pentru că,
tăgăduind realitatea trupului lui Hristos, erezia tăgăduia rostul trupului
omenesc în general. Confirmând învăţătura despre reala întrupare a Fiului lui
Dumnezeu, Biserica a întărit implicit învăţătura despre valoarea reală a
trupului omenesc.
Că Mântuitorul a acordat o preţuire reală trupului se vede şi din faptul că,
în timpul vieţii Sale pământeşti, El n-a dispreţuit cele necesare existenţei. De
exemplu, El căuta să Se odihnească, să Se hrănească, să doarmă etc. În acelaşi
sens pledează şi Învierea şi apoi Înălţarea Sa cu trupul la cer. Dacă Iisus ar fi
avut o atitudine negativă faţă de trup, moartea I-ar fi fost prilej foarte potrivit
de a se lepăda definitiv de el. Sustrăgându-l însă, prin Înviere, putreziciunii,
Domnul a demonstrat, pentru credincioşi, că destinul trupului e solidar cu
acela al sufletului, trupul fiind menit adică, să dăinuiască şi el în veşnicie,
împreună cu sufletul. Şi mai puternic e subliniată veşnicia trupului, prin fapta
Înălţării cu trupul la cer a Domnului.
Prin Înălţarea la cer, Domnul a dus cu Sine nu o energie corporală, ci
trupul Său real. Trup înduhovnicit, dar real. Astfel, în adâncurile vieţii
treimice, adică acolo unde Se află Hristos însuşi, se află şi trupul omenesc, ca
dimensiune veşnică a Fiului şi ca realitate menită să participe într-un înţeles,
la cârmuirea destinelor lumii. Pentru noi, credincioşii, Înălţarea cu trupul la
cer a Domnului, constituie o dovadă peremptorie privind valoarea pozitivă a
trupului omenesc.
Dar necesitatea unei atitudini pozitive faţă de trup, mai decurge şi din
următoarele situaţii.
Trupul intră şi el între lucrurile create de Dumnezeu. De aceea, cuvintele:
„Şi a privit Dumnezeu toate câte făcuse şi iată erau bune foarte” (Gen. 1.31) se
referă şi la el, la trup. Şi despre trup a zis Dumnezeu că „era bun foarte”.
Faptul însuşi că Fiul lui Dumnezeu a venit nu numai ca suflet, dar şi ca trup
dovedeşte că omul a fost creat nu numai ca suflet, ci şi ca trup. Aceasta
dovedeşte valoarea adevărată a trupului. Provenind ca şi sufletul, de la
Dumnezeu, trupul nu mai poate fi suspectat ca un duşman al sufletului şi nu
mai poate fi privit ca o închisoare a acestuia şi nici ca un instrument al lui.
Trupul nu e numai instrumentul sufletului, ci e oarecum colaboratorul lui. E
partea constitutivă fără de care sufletul însuşi n-ar mai fi creat şi nici n-ar
putea exista ca realitate deplină. Omul a fost creat ca trup şi suflet unite în aşa
fel că, fără suflet, trupul ar înceta să fie trup omenesc şi, la rândul lui, sufletul
fără trup, ar înceta să fie suflet omenesc.

80
 Consecinţele unei asemenea teze sunt de maximă importanţă. Dacă omul e
trup-suflet, fuzionate acestea în unitatea fiinţei personale, urmează că
mântuirea nu poate fi realizată numai pe cale spirituală, ci neapărat şi prin
colaborarea trupului.
Condiţiile subiective ale mântuirii sunt credinţa şi fapta. Ca să crezi, însă,
trebuie să auzi mărturisirea de credinţă a unui propovăduitor şi trebuie să-l
vezi în viaţa lui de toate zilele. Aceasta înseamnă că pentru a primi credinţa
trebuie să ai şi un trup care să te pună în condiţia de a percepe cuvântul şi
viaţa celui ce vorbeşte şi trăieşte după regulile credinţei.
Ca să săvârşeşti apoi, faptele cerute de credinţă, fapte necesare pentru
dobândirea mântuirii, iarăşi e nevoie de trup. Căci, nu pot fi săvârşite altfel,
faptele decât cu ajutorul trupului. Cu ajutorul trupului te poţi apropia de
semeni, îi poţi cunoaşte, îi poţi deosebi de ceilalţi, te poţi bucura de ei, le poţi
veni efectiv în ajutor etc.
Dar chiar Harul mântuitor nu poate fi primit, în chip sigur, de către
credincios, decât tot prin mijlocirea trupului. Se ştie că la o Sfântă Taină, pe
lângă partea nevăzută, distingem şi o parte văzută. Ce funcţie împlineşte
elementul vizibil al Tainei? Pentru ca credinciosul să se poată pregăti în mod
corespunzător în vederea primirii Harului, iar după primirea lui, să poată lua
măsuri privind comportamentul practic, în consecinţă, e necesar să ştie precis
momentul când i se împărtăşeşte în mod real ajutorul dumnezeiesc. Serviciul
acesta îl împlineşte tocmai partea vizibilă a Tainei. În momentul când
credinciosul vine în atingerea fizică, cu elementul material al Tainei, el are
siguranţa deplină că chiar în acel moment primeşte Harul dumnezeiesc.
Aşadar, valoarea trupului rezultă şi din faptul că în procesul mântuirii, dă
credinciosului certitudinea primirii reale a Harului mântuitor.
Adăugăm că întreaga activitate culturală şi civilizatorică a omului ar fi de
neconceput fără de colaborarea trupului. Fără trup, ideile oricât de înalte,
sentimentele, oricât de frumoase, planurile, oricât de măreţe, ar rămâne pentru
întotdeauna închise în adâncul sufletului, neavând ele mijlocul corespunzător
de a se concretiza, de a se întruchipa în creaţii la îndemâna tuturor. Sculptura,
pictura, muzica, arhitectura, oratoria etc. nu s-au putut constitui şi dezvolta
decât numai pentru că dispunând de trup, omul şi-a putut spaţializa
concepţiile, a putut urca şi modela materia la nivelul înalt al talentului şi
geniului său.
Fără trup, omul nu şi-ar fi putut construi uluitoarea varietate de
instrumente, care-i sporesc puterile şi-l pun în condiţia de a descoperi şi
stăpâni alte şi alte energii şi legi ale firi. Cu alte vorbe, fără trup omul n-ar fi
putut munci şi fără muncă el ar fi încetat de a fi om.
Iată atâtea motive care pot încuraja pe preot ca în predica sa, să acorde o
atenţie corespunzătoare şi dimensiunii fizice a omului. Nu e vorba ca într-o
astfel de predică preotul să renunţe la drepturile de întâietate ale sufletului, ci e
vorba de o mai corectă valorificare a drepturilor reale ale fiinţei noastre
trupeşti, având el grija de a ocoli atât primejdia alunecării într-un dispreţ

81
maniheic faţă de cele corporale, cât şi cealaltă primejdie a idolatrizării
trupului.
O a treia temă omiletică de vie actualitate este aceea a muncii în comun
pentru îmbunătăţirea vieţii.
Ce temeiuri teologice poate folosi predicatorul pentru justificarea muncii în
comun?
Temeiul cel mai adânc pentru munca în comun trebuie căutat în învăţătura
despre Sfânta Treime. După doctrina Bisericii, Dumnezeu este unul după
fiinţă şi întreit după persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Existenţa
Persoanelor treimice este o existenţă activă, dinamică. Tatăl lucrează, Fiul
lucrează, Duhul Sfânt lucrează. Lucrează nu fiecare în mod separat, ci toate
împreună, în cea mai strânsă comuniune.
Ca fiinţă creată după chipul lui Dumnezeu, omul este şi el orientat prin
însăşi fiinţa sa către mişcare, către activitate. Chipul lui Dumnezeu în om, nu-i
o idee abstractă, ci e dinamism, e centrul energetic al fiinţei noastre. În acest
centru energetic e înrădăcinat instinctul nostru spre activitate, instinct care
trebuie considerat ca ecou al dinamismului caracteristic Creatorului însuşi.
Ca fiinţă creată după chipul cel triispostatic al lui Dumnezeu, omul nu e
orientat simplu spre activitate, ci e orientat spre activitatea împreună cu
ceilalţi, ca fraţi ai săi. Activismul intertreimic se răsfrânge în om prin
intermediul chipului triispostatic dintr-însul, sub forma unei trebuinţe de
activitate în comun. Dacă practic asemenea trebuinţă nu se realizează uşor,
aceasta se datoreşte pervertirii firii în urma căderii în păcat.
Păcatul înseamnă smulgerea din comuniunea cu Dumnezeu şi cu semenii.
Înseamnă trufie, egoism, individualism bolnăvicios. Păcatul înseamnă slăbirea
instinctului social, al solidarităţii cu ceilalţi şi înseamnă umbrirea conştiinţei
unităţii neamului omenesc.
Păcatul se elimină în procesul mântuirii. Mântuirea restabileşte legătura
dintre fiinţa credincioşilor şi izvorul vieţii care este Dumnezeu. În procesul
mântuirii fiecare credincios devine un membru al trupului tainic al Domnului.
Învăţătura că fiecare credincios e împreună cu ceilalţi, membru al Trupului
lui Hristos (Rom. 12.5), cuprinde în mod clar ideea că activitatea, munca,
trebuie să se desfăşoare nu numai individual, dar neapărat şi în comun. După
cum într-un trup fiecare organ are, ca să zicem aşa, individualitatea proprie,
dar, în acelaşi timp, activitatea lui e împreună cu a celorlalte în vederea
realizării scopului întregului organism, tot aşa şi în cadrul Bisericii şi al vieţii
obişnuite, fiecare credincios e chemat să dezvolte o activitate proprie, dar în
acelaşi timp în cea mai strânsă colaborare cu ceilalţi, în vederea realizării
binelui comun.
Un temei deosebit de puternic în sprijinul muncii în comun îl constituie
legea fundamentală a creştinismului: legea iubirii.
Iubirea creştină, este, se ştie, iubire faţă de Dumnezeu, iubire faţă de sine şi
iubire faţă de semeni. Care gen de muncă poate constitui calea cea mai bună

82
de afirmare şi manifestare a iubirii creştine în toate aceste forme ale ei?
Munca particulară sau munca în comun?
Practicată în mod izolat de ceilalţi, munca poate promova unele virtuţi ca:
conştiinciozitatea şi îndemânarea în execuţia lucrului, putere de iniţiativă,
încrederea în puterile proprii, prevederea, perseverenţa, spiritul de economie
etc. Asemenea calităţi sunt, fireşte, în cea mai strânsă legătură cu iubirea
creştină în toate aspectele ei. Când e să afirmi iubirea de sine, e nevoie de
încredere în puterile bune ale firii proprii, e nevoie de conştiinciozitate, de
perseverenţă etc. Dar munca practicată în mod independent de ceilalţi
cuprinde în sine şi o mare primejdie. Activitatea în izolare duce de regulă, la
închiderea în sine, la egoismul individual şi de familie, la zgârcenie, la trufie,
la comportament dur faţă de ceilalţi, la tocirea sensibilităţii faţă de cele
duhovniceşti etc. Munca practicată în particular deformează, goleşte chiar de
conţinut iubirea faţă de sine, şi pe cea faţă de Dumnezeu şi de semeni.
Pentru prevenirea unui asemenea rezultat trebuie să fie neapărat luată în
considerare munca împreună cu ceilalţi.
Munca în comun trezeşte şi stimulează sentimentul că, în definitiv, eşti şi
tu om ca şi ceilalţi, cu calităţi şi lipsuri, ca şi ei. Aşa, nu arareori, munca
împreună cu semenii te pune în situaţia pe de o parte de a descoperi la tine
slăbiciuni şi deficienţe, pe care, în izolare, nu ţi le-ai fi putut bănui niciodată;
iar pe de alta, de a constata la ceilalţi aptitudini şi calităţi cu mult superioare
aptitudinilor şi calităţilor proprii.
Munca împreună cu ceilalţi, te poate duce la smerenie, care precum se ştie,
e o condiţie esenţială a iubirii sincere, eficiente faţă de semeni.
În procesul muncii obşteşti, partea negativă a fiinţei tale poate fi mai uşor
canalizată în direcţia pozitivă, prin comparaţia pe care o faci între tine şi
ceilalţi, prin întrecerea în care eşti antrenat, prin sfaturile ce se dau, prin
experienţa pe care o faci. La rândul lor, cei ce muncesc împreună cu tine, se
dezvoltă şi se formează şi ei prin experienţa pe care o fac, prin ceea ce învaţă
de la tine, prin tot ceea ce le poţi da.
Munca în comun elimină grija, nesiguranţa existenţei pentru fiecare din
participanţi, prin faptul că lucrând împreună, nimeni nu-şi reazemă viaţa
exclusiv pe puterile proprii, ci şi pe acelea ale fraţilor săi.
Munca împreună cu semenii, sporeşte puterile fiecăruia, încrederea în
aceste puteri; asigură o deplină rodnicie a lor; aproprie şi-i leagă pe semeni
într-o strânsă comuniune de viaţă; le asigură timpul liber necesar şi altor
preocupări decât cele materiale.
Se poate spune, aşadar, că munca în comun:
a) Asigură o mai bună manifestare a iubirii creştine faţă de
sine prin aceea că promovează şi pune accentul pe tot ceea ce e pozitiv în
fiinţa noastră şi-i asigură cea mai deplină dezvoltare.
b) Asigură realizarea iubirii de semeni, promovând
comuniunea cu ei, devotamentul, răspunderea şi slujirea lor dezinteresată.
c) Asigură realizarea iubirii de Dumnezeu prin aceea că

83
trezeşte şi cultivă avântul către adevăr, bine, frumos, etc. care sunt alt nume al
lui Dumnezeu.
Desigur munca în comun nu înseamnă nivelare. Nu înseamnă ignorarea şi
renunţarea la predispoziţiile individuale. Dimpotrivă, munca în comun
înseamnă o manifestare perseverentă în direcţia dotaţiei native individuale. Cu
cât te pregăteşti mai în acord cu aptitudinile individuale şi cu cât în procesul
muncii te manifeşti mai stăruitor pe linia înclinaţiilor şi aptitudinilor ce ai, cu
atât şi munca va fi mai rodnică şi satisfacţia ta şi a semenilor, mai deplină.
Ideea aceasta a muncii în comun, dar şi în acord cu aptitudinile proprii, e
cuprinsă, între altele, în parabola talanţilor (Mt. 25.14 ş.u.) şi în învăţătura
despre diversitatea darurilor (Rom. 12.6; I Cor. é2.4). Nu toţi au aceiaşi
talanţi, aceleaşi daruri, dar toţi trebuie să lucreze potrivit cu talanţii, cu
darurile, cu aptitudinile cu care sunt înzestraţi. În acelaşi timp, diversitatea
talanţilor, a darurilor cere şi o activitate împreună cu ceilalţi. Faptul că nimeni
nu posedă singur toţi talanţii, toate darurile, toate aptitudinile, acestea fiind
distribuite diferenţiat, constituie un puternic impuls nativ în sensul ca oamenii
să se apropie, să intre în legături unii cu alţii, spre a se sprijini şi colabora în
vederea promovării binelui obştesc.
Omul ca fiinţă creată de Dumnezeu, cu însuşirea de a fi stăpân al lumii, de
a o îmbunătăţi şi înfrumuseţa prin creaţiile sale;
Omul ca fiinţă menită să stăpânească şi desăvârşească lumea şi pe sine nu
numai prin intermediul puterilor sufleteşti, dar şi prin acelea ale dimensiunii
sale fizice;
Omul ca fiinţă destinată să nu trăiască în izolare, ci să dezvolte o
activitate creatoare în strânsă comuniune cu ceilalţi. Iată trei teme omiletice
de acută actualitate.
Sunt acestea teme din cele pe care împrejurările noi de viaţă le impun cu
deosebită putere predicatorului. Noul umanism promovat de factorii de
răspundere, este, se ştie, un umanism realist, un umanism centrat pe ideea
încrederii masive în puterile omului. Se ştie de asemenea că în cadrul acestui
umanism, interesul factorilor de răspundere se îndreaptă stăruitor şi organizat,
spre asigurarea grabnică a condiţiilor materiale de existenţă pentru oamenii
muncitori.
În sfârşit, umanismul cel nou înscrie printre preocupările sale fundamentale
şi teza educaţiei omului în vederea muncii în comun.
Asemenea năzuinţe nu pot lăsa indiferent pe preotul predicator.
Obligat să propovăduiască toate cele descoperite de sus, predicatorul are şi
datoria să ţină strâns contact cu viaţa şi să-şi sporească interesul pentru unele
sau altele dintre temele omiletice după cum împrejurările o cer.
Nu e vorba ca preotul să elimine ceva din repertoriul omiletic oficial, ci
doar de o preocupare mai accentuată, de o tratare mai amplă şi mai adâncită a
unor teme omiletice devenite mai presante sub înrâurirea împrejurărilor noi de
viaţă.

84
 Adaptându-şi mereu predica la cerinţele vieţii, preotul îşi împlineşte
datoria omiletică elementară de a predica nu pentru credincioşi în general, ci
pentru credincioşii de acum şi de aici, pentru credincioşii obligaţi să participe
şi ei activ la construirea vieţii celei noi.

85
 PACEA CA TEMĂ OMILETICĂ

Pacea nu constituie o temă nouă în propovăduirea bisericească. Împreună

cu premisele şi urmările ei, pacea a constituit unul din obiectele cele mai des
solicitate ale predicii creştine.
Ethosul scripturistic e un ethos profund irenic. Cărţile sfinte ni-L
înfăţişează pe Dumnezeu ca fiind prin excelenţă „Dumnezeul păcii”. Adică,
Dumnezeul care dezaprobă ura şi vrajba atât în relaţiile dintre El şi
credincioşi, cât şi în relaţiile dintre credincioşi şi semenii lor.
Sfintele Scripturi ne pun în faţă imaginea vie a Dumnezeului care nu-Şi
întoarce mânios faţa de la cei căzuţi. Nu-i ameninţă cu tunete şi fulgere. Nu-i
părăseşte niciodată. Nu-i părăseşte nici chiar atunci când ei înşişi Îl părăsesc.
Dimpotrivă, îndemnat de negrăita Sa iubire, Dumnezeu trimite printre oameni
pe propriul Său Fiu, care, prin învăţătura, patimile, moartea şi Învierea Sa,
restabileşte comuniunea cu Dumnezeu şi pune astfel temeliile spirituale ale
comuniunii fraterne între toţi credincioşii, între toţi oamenii.
Prin tendinţa lor fundamental irenică, Scripturile Sfinte aduceau o notă
particulară, nouă, pentru mentalitatea lumii de atunci, care, în general, socotea
războiul ca pe un factor fără de care nu poate fi conceput vreun fel de progres
în lume. Sunt cunoscute, de pildă, cuvintele lui Heraclit din Efes (576-480
a.Chr.): „Războiul este tatăl tuturor lucrurilor, regele tuturor lucrurilor”.
Războiul, vrea să spună Heraclit, este forţa care determină toate înfăţişările
vieţii, toate înnoirile şi transformările atât în viaţa individuală, cât şi în cea
colectivă a oamenilor.
Au fost, e adevărat, şi voci care acordau direct sau indirect, o deosebită
preţuire păcii. Herodot (484-425 a.Chr.), de exemplu, spunea că numai un
nebun ar putea socoti războiul mai bun ca pacea. Ovidiu (43 a.Chr.-17 p.Chr.)
şi Varron (116-27 a.Chr.) lăudau aşa-numita „vârstă de aur” a omenirii, când
toate creşteau din belşug şi toţi trăiau în pace. Plato (429-347 a.Chr.) sublinia
că numai tiranii, asupritorii, nu vor pace. Numai ei au interesul să tulbure viaţa
oamenilor pentru a-i aduce sub stăpânirea ambiţiilor lor dezordonate.
Cuvinte frumoase, cuvintele acestea rostite la adresa păcii şi în contra
instigatorilor la război. Dar ele au rămas simple cuvinte, care exprimau mai
mult o dorinţă decât realitatea. Realitatea de atunci era oglindită mai degrabă
în amintitele cuvinte ale lui Heraclit.
Practic, în epoca sclavagismului, în care a apărut creştinismul, părerea
dominantă era aceea că războiul constituie element principal în dinamica
istoriei.
În contrast puternic cu această concepţie, Evanghelia vine cu un mesaj de
pace, cuprinzând vestea că misiunea credincioşilor, a tuturor oamenilor, nu
este aceea de a se urî şi duşmăni, de a se război şi ucide, ci aceea, întru totul
vrednică de fiii lui Dumnezeu, de a trăi în frăţie, bună înţelegere şi pace.

86
 Mesajul irenic al Evangheliei constituie şi-n epoca patristică parte esenţială
a predicii.
„Să nu pricinuieşti dezbinări, ci să faci pace, unind pe cei dezbinaţi”, citim
în Epistola lui Barnaba.
Mustrarea cea mai aspră pe care Clement Romanul o adresează
Corintenilor, e pentru motivul că aceştia în loc să trăiască în pace, s-au
dezbinat în tabere potrivnice, cultivând între ei cearta şi duşmănia, în locul
vieţuirii curate şi al iubirii frăţeşti (1.48).
Merită să fie relevată energia şi stăruinţa cu care Sfinţii Părinţi s-au străduit
să aclimatizeze ideea păcii într-o lume ai cărei conducători erau stăpâniţi mai
mult de ambiţiile războinice ale gloriei şi puterii, decât de acelea ale muncii şi
vieţii paşnice.
Creştinul, scrie Tertulian, este filius pacis, un fiu al păcii. Ca fiu al lui
Dumnezeu, el nici nu poate fi decât un fiu al păcii. Misiunea lui, a
credinciosului creştin, e că, oriunde s-ar afla, să se manifeste ca un om al
păcii, al apropierii şi înţelegerii dintre oameni, nu al învrăjbirii lor.
Îndeletnicirea credincioşilor, învaţă Sfântul Atanasie cel Mare, trebuie să
fie munca şi rugăciunea. Nu mânuirea armelor. Nu uneltirea şi purtarea
războiului. Ci munca şi rugăciunea într-un climat de pace dreaptă, durabilă,
statornică. Fără pace, nici munca, nici rugăciunea, nici vreun alt bun din lumea
aceasta nu pot fi cultivate, apreciate şi folosite.
„Pentru oameni, continua Sfântul Grigorie Nisanul, între lucrurile după
care aleargă atâta ca să le guste şi să le stăpânească, ce poate fi mai dulce
decât o viaţă paşnică? Pe oricare dintre lucrurile plăcute în viaţă le-ai numi, ca
să fie plăcute au nevoie de pace. Dacă ar fi prezente în faţa ta toate câte în
viaţă au valoare, adică: bunuri, sănătate, copii, casă... parcuri de vânătoare,
băi, palestre... spectacole frumoase... adică toate acestea ar fi prezente, dar ar
lipsi pacea, ce folos de ele? Pacea merită să fie preţuită mai mult decât oricare
alt lucru...”
„Nici darurile naturale, nici cele supranaturale, propovăduieşte Sfântul
Ioan Gură de Aur, nu pot fi valorificate dacă nu e pace. Cel ce încearcă să ne
tulbure sau să ne desfiinţeze pacea, ne loveşte mai greu decât dacă ne-ar
smulge întreg avutul. E mare lucru desăvârşirea, dar dacă ar fi vorba de
cumpănit între desăvârşire şi pace, admiraţia şi preţuirea tuturor ar merge spre
aceasta din urmă. Evanghelia pe care o propovăduiesc credincioşii creştini
este Evanghelia păcii”. Fără pace nu se poate realiza nimic bun în mod
durabil. „Pacea este mama tuturor bunurilor” ( ̔̀Ου αὒτη – sc. ἡ εἰρήνη – μήτηρ
πάντων τῶν ὰγαϑῶν ἐστιν;1
Câtă distanţă între cuvintele cunoscute ale lui Heraclit şi acestea ale Sf.
Hrisostom. În timp ce primul afirma că „războiul este tatăl tuturor lucrurilor”,
verhovnicul propovăduitorilor creştini, învaţă cu accent de neînduplecat
slujitor al oamenilor prin Evanghelie, că nu războiul, ci pacea este mama

1 În Epistola ad Coloss., Homl. III.4.

87
tuturor lucrurilor bune din viaţa aceasta. Cuvintele unuia şi ale celuilalt
exprimă rezumativ două orientări fundamentale, două concepţii despre lume şi
viaţă diametral opuse: una exprimată de Heraclit, care vede în război factorul
hotărâtor în lume, cealaltă exprimată de Sf. Ioan Hrisostom, care, dimpotrivă,
promovează pacea la rang de condiţie indispensabilă a dezvoltării şi
îmbunătăţirii vieţii umane. E de prisos să mai adăugăm că preferinţa maselor
de credincioşi simpli a mers totdeauna nu spre spusele lui Heraclit, ci spre
acelea inspiratoare de speranţă şi încredere ale Sfântului cu inima şi gura de
aur.
Deşi a căutat să dea şi o justificare teologică a războiului – nu a războiului
în genere, ci a războiului de apărare – Fer. Augustin n-a neglijat nici problema
păcii. Nu războiul, ci pacea, zice el, constituie climatul dezvoltării normale a
vieţii. Toate eforturile trebuiesc îndrumate spre păstrarea păcii. Chiar şi când
trebuie să participe la un război de apărare, credincioşii să nu uite că
principala lor ţintă este pacea. Pe cei învinşi să aibă grijă de a-i îndruma spre
viaţa paşnică, păstrând mereu în minte cuvintele Domnului, care zice: „Fericiţi
făcătorii de pace”. Următorii lui Hristos să fie făcători de pace. Nici un
credincios să nu-şi păstreze pacea numai pentru sine. Nimeni nu poate trăi în
pace dacă nu-i pace şi-n jurul său. Ca să fii sigur de pace trebuie să câştigi
pentru ea şi pe alţii. Pe cât mai mulţi. Pe toţi dacă e cu putinţă. Când împarţi o
pâine, cu cât dai din ea la mai mulţi, cu atât se face mai mică. Cu pacea
lucrurile stau altfel. Cu cât faci pe mai mulţi părtaşi de ea, cu atât sporeşte mai
mult, se face mai puternică, mai sigură” (De laude pacis).
Cuvinte de bună preţuire a păcii au rostit şi mulţi alţii, ca de exemplu:
Chromatius (Tract. in Ev.s. Matth.); Sinesiu de Ptolemaida (Oratio de regno,
16); Sf. Mărturisitorul (Epist. 34): Sf. Ioan Damaschinul (Sacra parall., lit, ,
tit. 11) etc.
Aşadar, în predica patristică, tema păcii a constituit o preocupare
principală. Prin propovăduirea lor, Sfinţii Părinţi s-au străduit, în condiţiile
date, să formeze la credincioşi, atât conştiinţa de oameni ai păcii, cât şi voinţa
de a se purta în consecinţă nu numai în relaţiile lor mutuale, dar şi în legăturile
cu cealaltă lume.
Interesul Bisericii în legătură cu problema păcii, n-a încetat nici în perioada
în care, din felurite pricini, predica a ajuns în stare de stagnare. Când
împrejurările vitrege au redus amvoanele la tăcere, Biserica a continuat să
propovăduiască despre pace folosindu-se de alte mijloace. Cum au fost, de
pildă, slujbele sfinte. Şi-n primul rând, Sfânta Liturghie.
Aproape că nu este carte liturgică în care să nu fie vorba despre pace, fie ca
obiect de cerere, fie ca dispoziţie lăuntrică, fie ca misiune de împlinit. De
exemplu, în cadrul slujbei de dimineaţă, găsim, într-o rugăciune, graiuri ca
acestea: „De noapte mânecă duhul nostru către Tine, Dumnezeule...
îndreptează paşii noştri în calea păcii...” Ceea ce se face la dumnezeiasca
proscomidie este „pentru pacea şi buna aşezare a întregii lumi”. Ecteniile
Sfintei Liturghii, îndeamnă stăruitor să ne rugăm: „Pentru pacea de sus...”;

88
„Pentru pacea a toată lumea...”; ne îndeamnă să cerem: „Ziua toată
desăvârşită, sfântă, în pace şi fără de păcat...”; „Înger de pace...”. Suntem
îndemnaţi să aducem „Sfânta Jertfă cu pace” etc.
Încât, repetăm, se poate spune că, în general, pacea a constituit, direct sau
indirect, o temă majoră a propovăduirii creştine. Chiar când s-a întâmplat ca
unii sau alţii din membrii ierarhiei să pună amvonul în slujba altor idealuri
decât acela al păcii, aceasta s-a făcut numai prin vinovata abatere şi spre
paguba mesajului evanghelic, care, cum am spus, e profund irenic.
Prezentă între preocupările principale ale propovăduirii Bisericii, tema
păcii a devenit şi mai frecventă în perioada de după 1944.
Socialismul, se ştie, reclamă imperios un climat de pace pentru a putea
reconstrui din temelie viaţa nouă în toate compartimentele ei. Socialismul vrea
să aducă lumii nu „o moarte frumoasă”, ci „o viaţă frumoasă”. O asemenea
viaţă însă, nu se poate realiza decât într-o atmosferă de pace sigură şi
statornică.
Economie nouă, relaţii sociale noi, cultură nouă, artă nouă, ştiinţă nouă,
etică nouă, toate acestea reclamă încordări masive care nu pot fi desfăşurate în
mod susţinut şi cu bune rezultate decât în condiţiile unei păci scutite de
ameninţările războiului.
Orientat fundamental spre muncă constructivă, socialismul militează
consecvent pentru o politică de coexistenţă şi colaborare paşnică a popoarelor.
Evident, într-o asemenea ambianţă, predica nu putea să nu primească şi ea
un impuls în direcţia unei mai atente întocmiri a repertoriului ei tematic, a unei
mai susţinute ancorări în actualitate şi mai ales a intensificării preocupărilor în
legătură cu problema păcii.
Ca oficiu întemeiat pe învăţătura şi porunca Mântuitorului, oficiul
predicatorial îşi scoate de acolo, din izvorul scripturistic materia de care are
nevoie în desfăşurarea lui. Dar ca oficiu menit să fie împlinit printre
credincioşii care trăiesc în condiţii create de regimul cel nou, oficiul
predicatorial, omiletic, primeşte, indirect, impulsionări şi din partea acestor
condiţii, în sensul de a acorda o atenţie mai sporită temelor de actualitate şi, în
primul rând, temei păcii. De altfel, niciodată în problemele sociale, predica nu
s-a inspirat numai din Evanghelie, ci în oarecare măsură şi din concepţiile
curente. „Atitudinile noastre faţă de problemele sociale, spune prof.
Hromadka, Preşedintele Mişcării Creştine pentru pace de la Praga, n-au fost
determinate niciodată sută-n sută numai de Evanghelie. Şi nici nu pot fi.
Faptul că trăim în mijlocul unei anumite lumi şi unei anumite orânduiri
sociale, se oglindeşte inevitabil în concepţiile noastre despre problemele
publice”2.
Aşadar, după 1944, preocupările obşteşti cu problemele păcii, preocupări
intensificate de cerinţele construirii unei vieţi noi, s-au repercutat şi în sfera

2 Referatul: „Pe pământ pace!”, în BOR, 7-8 (1961), p. 627.

89
propovăduirii, concretizându-se sub forma unui interes sporit al predicatorilor
de a vorbi mai des credincioşilor despre incomparabilele binefaceri ale păcii.
Se pune acum întrebarea: Ce se înţelege prin pace? Sub ce înţeles circulă
termenul acesta în cadrul Bisericii? Care e conţinutul lui în uzul omiletic?
Prin pace se înţelege starea de linişte ca expresie a vieţii bazate pe ordine.
Când zicem „starea de linişte” nu înţelegem o stare de încremenire, de
ataraxie, de închircire în automatisme. Ci înţelegem desfăşurarea vieţii în afara
tulburărilor, învrăjbirilor, războirilor.
Viaţa în afara tulburărilor, învrăjbirilor şi ciocnirilor, însă nu e posibilă
decât acolo unde există ordine.
Prin ordine înţelegem echilibrul rezultat din normala funcţionare a părţilor
unui întreg. Normal funcţionează părţile unui întreg atunci când rămân în
strânsă legătură unele cu altele, ascultă de legile de bază ale întregului şi
slujesc în mod solidar unul şi acelaşi scop, care este iarăşi acela al întregului.
Când nu există armonie între părţi şi întreg, între funcţionarea părţilor şi
legile sănătoase ale întregului, între scopul părţilor şi scopul întregului, atunci
se pot ivi tulburări dintre cele mai primejdioase. Invers, când părţile
funcţionează ordonat, adică în cadrul ordinei indicate de legile sănătoase şi de
scopul superior al întregului, atunci atât părţile cât şi întregul au asigurată o
viaţă lipsită de tulburări şi ciocniri, au asigurată o dezvoltare paşnică.
În speţă, viaţa bisericească nu se poate manifesta în afara ciocnirilor,
tulburărilor, învrăjbirilor, dacă elementele componente nu rămân pe linia legii
de bază a acesteia.
Legea de bază a Bisericii este legea iubirii. Pacea în cadrul Bisericii stă sau
cade odată cu respectarea sau nerespectarea legii iubirii. În măsura în care
elementele componente ale dumnezeiescului aşezământ: cler şi credincioşi,
realizează în viaţa lor legea iubirii, în aceeaşi măsură sunt ocolite tulburările,
stinse neînţelegerile şi certurile, asigurată pacea.
Iubirea creştină nu este o iubire din înclinare. Ea este poruncă. Porunca
iubirii nu îngăduie izolare, închidere în cercul îngust al intereselor individuale.
Ea cere să stai în permanentă legătură cu ceilalţi, să le slujeşti şi să slujeşti
împreună cu ei un ideal superior de viaţă. Porunca iubirii nu îngăduie
tulburări, învrăjbiri, certuri, pizmuiri, războiri. Ea cere fiecărui credincios să
răspândească în jurul său unda bunei înţelegeri, a frăţiei, a păcii. Iubirea cere
credincioşilor să se ferească de-a fi pricinuitori de certuri şi învrăjbiri. Mai
mult. Iubirea cere credincioşilor ca oriunde văd ivindu-se neînţelegeri şi
duşmănii, să nu rămână nepăsători faţă de ele, ci să intervină cu hotărâre spre
a le înlătura şi a repune în drepturile lor relaţiile de bună înţelegere şi pace.
Trebuie să adăugăm că practicarea iubirii creştine nu este lăsată exclusiv la
libera iniţiativă a credincioşilor particulari. Iubirea creştină nu este un sfat şi
nici o poruncă particulară. Ea este lege. Şi anume este legea fundamentală a
vieţii bisericeşti. Şi tocmai fiindcă este legea de bază a întregii Biserici, cel
chemat să poarte grijă de împlinirea ei este tocmai Biserica, prin conducerea
ei. Cum în concepţia bisericească pacea e inseparabil legată de iubire, urmează

90
că în fond, problema păcii este o problemă a întregii comunităţi a
credincioşilor.
În cadrul Bisericii pacea nu poate fi lăsată exclusiv în sarcina
credincioşilor singulari. Întrucât legea dragostei obligă toate părţile Bisericii,
Biserica în întregimea ei, urmează că pacea trebuie să constituie preocuparea
întregii comunităţi organizate a credincioşilor, a întregii Biserici.
Precum iubirea, aşa şi pacea obligă Biserica atât în părţile cât şi în întregul
ei. Precum iubirea, aşa şi pacea structurează întreaga viaţă a Bisericii de sus
până jos. Învăţătura, canoanele, poruncile, legiuirile Bisericii creştine,
considerată atât în unităţile autocefale, cât şi în ecumenicitatea ei, trebuie să
fie pătrunse de duhul iubirii şi al păcii şi să-l afirme cu neînduplecată
fermitate.
Dar în concepţia creştină, pacea e legată nu numai de legea de bază a
Bisericii: de legea iubirii, ci şi de scopul final urmărit de Biserică şi anume, de
dobândirea mântuirii.
Mântuirea presupune o stare de care trebuie să fii scăpat, eliberat. O
asemenea stare poate fi caracterizată ca o rupere a comuniunii, păcii cu
Dumnezeu şi cu semenii. Ca o învrăjbire cu Dumnezeu şi cu semenii. Ca o
izolare şi închidere în eul propriu.
Starea aceasta, anterioară mântuirii, marchează o excesivă dilatare a eului
propriu, o bolnăvicioasă hipertrofiere a ambiţiilor, intereselor, poftelor egoiste.
În această stare, iubirea de sine este scoasă din limitele normale şi, sub
înrâurirea ei, eul propriu e promovat la rang de centru al întregii existenţe.
Închiderea egoistă în fiinţa proprie, are ca urmare pe de o parte slăbirea
treptată a puterilor proprii, iar pe de alta o sporire treptată a desconsiderării,
urii şi vrăjmăşiei împotriva celorlalţi. Împotriva lui Dumnezeu şi împotriva
semenilor.
Dar ce aduce mântuirea?
Mântuirea scoate pe credincioşi din starea lor de izolare, de însingurare,
din închircirea egoistă în ei înşişi.
Prin întrupare, patimi, moarte şi Înviere, Iisus Hristos a zguduit până în
adâncuri fiinţa credincioşilor, le-a refăcut-o din temelie, aducându-i din nou pe
linia misiunii lor care e aceea a comuniunii cu Dumnezeu şi cu semenii, a unor
legături paşnice cu Dumnezeu şi cu toţi ceilalţi oameni.
Astfel, în timp ce starea anterioară mântuirii constituie terenul din care
lăstăresc ura, duşmăniile, certurile, războaiele, starea mântuirii este starea
împăcării oamenilor cu Dumnezeu şi a oamenilor între ei. Se poate spune că,
în fond, întreaga operă realizată de Mântuitorul este o operă tinzând să pună
temei păcii şi s-o promoveze la nivelul modului normal al vieţii omeneşti.
Vorbindu-ne direct sau indirect despre armonia intertreimică, Iisus Hristos ne-
a arătat că în calitatea noastră de fiinţe create după chipul treimic al lui
Dumnezeu, suntem datori să realizăm în relaţiile dintre noi, o armonie
asemănătoare.

91
 Însuşi faptul întrupării Mântuitorului cuprinde în sine indicaţii în sensul
păcii.
Precum în Iisus Hristos cele două naturi sunt în cea mai strânsă unire
(neîmpărţit, nedespărţit), fără ca din pricina aceasta deosebirea firilor să fie
desfiinţată (neamestecat şi neschimbat) tot aşa credincioşii şi toţi oamenii sunt
chemaţi să trăiască în cea mai strânsă unire fără ca firile lor proprii, fără ca
însuşirile lor individuale să fie desfiinţate. Şi după cum în Iisus Hristos
voinţele celor două firi, nu sunt opuse şi nu se războiesc între ele, ci
dimpotrivă, se manifestă în cea mai deplină armonie, tot aşa credincioşii, toţi
oamenii şi toate popoarele, au menirea de a trăi, nu ridicându-se unii contra
altora, nu în vrajbă şi neînţelegere, nu războindu-se unii cu alţii, dar în cea mai
deplină înţelegere şi pace, aducându-şi fiecare contribuţia la promovarea
binelui comun.
Dacă ar fi să indicăm acum sub ce formă se manifestă în cadrul Bisericii,
pacea, am putea spune că în cadrul acestui aşezământ, credincioşii cultivă
pacea cu Dumnezeu, pacea cu sine şi pacea cu toţi ceilalţi oameni.
Pacea cu Dumnezeu este mai întâi un rezultat al lucrării Duhului lui
Dumnezeu (Gal. 5.22); este un rod al jertfei lui Hristos care desfiinţând „legea
poruncilor” (Efes. 2.15), a creat posibilitatea ca atât credincioşii născuţi
neevrei, să devină deopotrivă oameni noi şi astfel şi unii şi alţii să fie împăcaţi
cu Dumnezeu (Rom. 5.1.10).
Pacea cu Dumnezeu nu este un element care s-ar putea dobândi în chip
magic. Ea nu aduce o suspendare a puterilor omeneşti ale credincioşilor şi nu
aduce o transpunere a acestora în stare de pasivitate.
Desigur, pentru credincioşi, pacea cu Dumnezeu este un dar, însă în acelaşi
timp, un asemenea dar este şi misiune.
Este dar, ca rezultat al transferului de putere ce se realizează de la Hristos
către credincioşi, când aceştia vin în contact cu El. Şi este misiune în înţelesul
că darul sau puterea primită de la Hristos, credincioşii trebuie s-o pună în
lucrare, s-o valorifice practic, ei înşişi, prin eforturile lor proprii.
Împăcarea cu Dumnezeu este, pe de o parte, actul prin care Harul lui
Hristos desfiinţează, în adâncul fiinţei credincioşilor, cu voia lor, păcatul şi
vina, învrăjbirea cu Dumnezeu; iar pe de altă parte, punerea în lucrare de către
credincioşi a acestui Har, a acestei puteri, în aşa fel ca ea să răzbată în toate
dimensiunile fiinţei şi vieţii lor.
Pacea cu sine o are credinciosul care a primit îndreptarea, adică acela care,
rezemându-se pe ajutorul lui Dumnezeu, a izbutit să pună ordine în conştiinţa,
ideile, simţămintele şi în întreaga sa activitate. Împăcat cu sine este
credinciosul care a izbutit să-şi ridice voinţa la nivelul învăţăturii asimilată ca
motiv de acţiune, şi care îi este pusă mereu în faţă de către conştiinţa lui
luminată de Biserică.
Pacea este un element constitutiv al vieţii celei noi. Credinciosul care n-a
izbutit să realizeze un echilibru în viaţa lui, şi care n-a izbutit să aducă sub
conducerea conştiinţei sale creştineşti: instinctele, pasiunile, gândurile,

92
sentimentele, aspiraţiile şi acţiunile sale, e un om cu suflet împărţit, răvăşit şi
tulburat, e un suflet străin de linişte şi de pace.
Când Saul rosteşte: „Nu ceea ce voiesc îndeplinesc, dar ceea ce urăsc,
tocmai aceea săvârşesc... De voit voiesc, dar de lucrat binele nu-l lucrez. Căci
nu binele pe care îl vreau, îl fac, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acesta îl
săvârşesc” (Rom. 7.15.18.19), el exprimă starea de descumpănire, de sfâşiere
în care se afla înainte de îndreptare. Iar când rosteşte graiuri ca acestea: „Toate
pot să le fac întru Cel ce mă îmbracă cu putere” (Filip. 4.13); „Luaţi-vă după
mine, precum şi eu m-am luat după Hristos” (I Cor. 11.1; 4.16), el dă expresie
stării de linişte, de împăcare, de echilibru, pe care şi-a dobândit-o în urma
întâlnirii cu Hristos şi de pe poziţia căreia a întreprins el acele expediţii
misionare unice în întreaga istorie a misionarismului.
Pacea cu sine nu trebuie confundată cu o placidă mulţumire de sine.
Credinciosul conştient nu se poate da niciodată mulţumit cu starea în care se
află. Oricât de mult ar progresa, el vede, totuşi, înainte tot alte şi alte niveluri
de viaţă către care se simte solicitat, obligat să tindă cu toate puterile sale.
Dacă socotim chipul lui Dumnezeu din om ca terminus a quo, iar
asemănarea cu El în ce priveşte bunătatea, dreptatea, activitatea, răbdarea,
îngăduinţa, dragostea, ca terminus ad quem, putem spune că, pentru
credincioşi, distanţa dintre cele două puncte oricât s-ar micşora, ea nu dispare
cu totul, niciodată. Oricât de mult s-ar apropia de punctul final, credinciosul
nu ajunge niciodată în situaţia care să-i îndreptăţească mărturisirea că, dincolo
de ce a realizat el, n-ar mai exista nimic vrednic de urmărit.
Drumul către asemănarea cu Dumnezeu este, pentru credincioşi o
încordare, o tensiune, o opintire perseverentă. Este o încordare perseverentă,
dar lipsită de tulburări adânci, de nelinişti exagerate, de îndoieli care împrăştie
puterile şi le paralizează. Încordările credincioșilor în direcţia unei vieţi cât
mai îmbunătățite se desfăşoară sub semnul unei neclătinate încrederi în
ajutorul mereu prezent al lui Dumnezeu, Care pe cei sârguincioşi nu-i va lăsa
niciodată în mijlocul drumului, ci ceea ce a început într-înşii şi printr-înşii „va
duce la capăt” (Filip. 1.6; I Cor. 10.3).
Pacea cu semenii este un alt obiectiv cuprins în preocupările permanente
ale credincioşilor.
În cadrul Bisericii, nu este loc pentru viaţa izolată, insulară, separată de
realităţile înconjurătoare. Însuşi conceptul de Biserică presupune comuniunea,
viaţa credincioşilor lângă şi împreună cu ceilalţi. Viaţa de credinţă şi evlavie
ortodoxă este, se ştie, de tip comunitar, nu individualist. Acolo unde s-au
manifestat tendinţe de izolare, spre fugă de lume, Biserica le-a combătut cu
hotărâre. Când a constatat tendinţa călugărilor de a depărta de centrele
populate, şi de a se sălăşlui prin peşteri şi locuri pustii, Sf. Vasile cel Mare a
luat măsuri pe de o parte de a-i aduna pe sihaştri în chinovii, iar pe de alta, de
a întemeia asemenea chinovii în vecinătatea aşezărilor omeneşti împlinind
astfel învăţătura creştină care cere credincioşilor să trăiască în cea mai strânsă

93
comuniune, fiind gata să-şi slujească unii altora şi să slujească dezinteresat şi
cu bucuroasă iubire, celorlalţi oameni.
Atenţia şi preţuirea mare pe care Biserica le-a acordat-o cultului au la bază
nu numai motive de ordin religios, ci şi motive de ordin comunitar, social:
prin deprinderea credincioşilor de a participa regulat la slujbele sfinte, s-a
urmărit nu numai sfinţirea, dar şi aproprierea, solidarizarea, înfrăţirea lor.
Cultul este şi un excelent mijloc de educare a vieţii în comun a credincioşilor,
de educare a slujirii mutuale şi a slujirii îndreptate către toţi ceilalţi oameni.
Credinţa şi evlavia ortodoxă nu se reazemă numai pe acte cultice, dar mai
ales pe cunoaşterea şi împlinirea efectivă a poruncilor Sfintei Evanghelii, în
frunte cu porunca iubirii. Nu-i credincios şi evlavios cel ce se izolează de
ceilalţi, se închide în sine, ci cel ce se încadrează în comunitate şi participă
activ la viaţa acesteia.
În relaţiile cu ceilalţi fii ai Bisericii, credinciosul poate constata existenţa,
între el şi fraţi, a unor asemănări, dar şi a unor deosebiri. Poate constata, de
exemplu, că se aseamănă cu ceilalţi în ce priveşte apartenenţa la aceeaşi
Biserică, mărturisirea aceleiaşi credinţe, participarea la aceleaşi bunuri
duhovniceşti, la aceleaşi Sfinte Taine etc. Dar în acelaşi timp, credinciosul
poate constata că se şi deosebeşte de ceilalţi, de pildă, prin temperament,
modul de a vedea unele probleme, nivelul vieţii morale şi duhovniceşti,
împlinirea obligaţiilor creştineşti etc.
Dacă asemănările apropie, deosebirile pot duce la neînţelegeri, certuri,
învrăjbiri şi războiri, care pot tulbura relaţiile de convieţuirea şi colaborarea
paşnică.
Credinciosul conştient de misiunea lui, nu se va lăsa antrenat în direcţia
negativă a învrăjbirii cu ceilalţi, ci pornind de la premisa că darurile sunt
împărţite (I Cor. 12.4), el se va strădui să fie cu înţelegere, răbdare şi
bunăvoinţă faţă de semeni, ferindu-se de ieşiri violente, de mustrări mânioase
şi caustice, de exces de puritanism, de fanatism.
Se va strădui a se apropia cu înţelegere de eventualele scăderi ale celorlalţi,
stăruind cu multă răbdare a le remedia în duhul blândeţii şi al păcii. Nu
jicnirea. Nu înfumurarea. Nu desconsiderarea. Nu rostirea de sentinţe aspre
constituie calea de apropiere de ceilalţi. Nu sporirea inutilă a suferinţelor.
Credinciosul conştient nu va uita niciodată – în relaţiile cu ceilalţi – că nu
omul este pentru sâmbătă, ci sâmbăta pentru om. Şi nu va uita niciodată că el
însuşi este supus greşelii. Conştiinţa lipsurilor proprii poate constitui o frână
pentru credincioşii, care s-ar lăsa călăuziţi de un zel exagerat şi imprudent în
năzuinţa de a înlătura răul din ceilalţi. Şi apoi, de unde siguranţa că în celălalt
ar exista numai scăderi, nu şi calităţi? Învăţătura creştină ne arată limpede că
alături de lipsuri condamnabile, pot exista în unul şi acelaşi subiect, şi calităţi
întru totul vrednice de luat în seamă. Asemenea învăţătură trebuie să fie luată
şi ea în considerare de către credinciosul care, în relaţiile cu semenii purtători
de metehne, s-ar simţi tentat să fie un judecător prea aspru. În relaţiile cu
asemenea fraţi, credinciosul să nu uite că misiunea lui nu este aceea de a

94
înfrânge, de a zdrobi, de a sancţiona cu orice preţ, de a spori suferinţa, ci
dimpotrivă rostul lui este acela de a tămădui, de a îmblânzi, de a împăca şi de
a câştiga chiar şi pe cel mai cu multe lipsuri dintre fraţi, pentru o viaţă de bună
înţelegere, de activitate frăţească şi paşnică.
Mai mult. Credinciosul e obligat ca nu numai el să trăiască în pace cu
ceilalţi, ci şi pe ceilalţi să-i ajute a statornici între ei relaţii în spiritul păcii. Nu
numai că nu-i e îngăduit să cultive el însuşi dihonia între fraţi, dar nu-i e
îngăduit nici să treacă indiferent pe lângă neînţelegerile dintre ceilalţi.
Creştinul prin însăşi misiunea lui e un făcător de pace. El nu e creştin decât în
măsura în care promovează pacea nu numai între sine şi ceilalţi, dar şi în
relaţiile mutuale ale celorlalţi. De aceea, el e obligat să intervină cu toată
hotărârea oriunde în sfera sa de activitate, constată certuri şi învrăjbiri,
străduindu-se să le înlăture şi să repună în drepturile ei dragostea frăţească. Să
se străduiască a-i face să înţeleagă pe cei în cauză că în aplanarea
neînţelegerilor mutuale trebuie să se ia în considerare nu numai dreptatea, dar
neapărat şi dragostea, şi pacea.
Aşadar, pacea intră în obligaţiile elementare ale credinciosului cu fraţii săi
din aceeaşi comunitate. Credincioşii ortodocşi însă vin în contact şi cu
credincioşii aparţinând altor confesiuni. Ce atitudine trebuie să ia ei faţă de
aceştia?
Nu alta decât cea faţă de cei din aceeași Biserică. Şi faţă de credincioşii
celorlalte Biserici suntem datori cu aceeaşi înţelegere, bunăvoinţă şi dragoste
ca şi faţă de fiii propriei noastre Biserici.
Indiferent de confesiunea căreia aparţin, credincioşii sunt, în fond membrii
ai Bisericii celei una care-şi are temeiul în Hristos. Diferenţierea pe confesiuni
nu desfiinţează apartenenţa la unul şi acelaşi Hristos şi nu înlătură pe nimeni
de la credinţa în întruparea, patimile, moartea şi Învierea Lui în vederea
mântuirii.
Desigur, în ce priveşte cunoaşterea şi posedarea adevărului mântuitor,
confesiunile nu stau toate pe aceeaşi treaptă, deosebindu-se unele de altele.
Dar deosebirile acestea nu pot îndreptăţi pe nimeni din credincioşii ortodocşi
să adopte o atitudine de distanţare, de ocolire sau de vrăjmăşie faţă de membrii
altor confesiuni.
Nu ne învoim cu unele puncte din mărturisirile de credinţă ale altor
confesiuni? Nu ne învoim cu învăţătura lor despre Biserică, inspiraţie, icoane,
sfinţi? Se prea poate. Şi chiar aşa şi este. Dar aceasta nu ne îngăduie să trecem
la zăngănitul armelor, la polemică, la violenţe de limbaj, la jicniri. Atitudinea
dictată de conştiinţa ortodoxă faţă de fraţii din celelalte Biserici nu poate fi
decât aceea a apropierii şi a aprofundării în spiritul înţelegerii, dragostei, şi
păcii, a punctelor deosebitoare. Ortodoxie nu înseamnă numai plenitudine
doctrinară, dar şi plenitudine a vieţii în iubire. Cu cât suntem mai conştienţi că
deţinem adevărul revelat în toată curăţenia lui, cu atât mai multă iubire trebuie
să punem în relaţiile noastre cu membrii celorlalte confesiuni.
Dar, faţă de aconfesionalişti, care-i atitudinea cea mai indicată?

95
 Nu poate fi alta decât aceea a celui mai adânc respect şi a celei mai frăţeşti
iubiri.
Precum cel ce aparţine unei Biserici aşa şi cel ce nu aparţine nici uneia,
nici unei credinţe, este şi el fiul lui Dumnezeu. Dumnezeu n-a pus mai puţină
dragoste la crearea necredinciosului decât la crearea credinciosului. Iisus
Hristos S-a întrupat, a pătimit şi a înviat nu numai pentru credincioşi, ci şi
pentru necredincioşi. Opera mântuirii este înfăptuită pentru toţi oamenii
deopotrivă. O asemenea învăţătură îl obligă pe credincios ca, la baza
legăturilor sale cu orice om, să pună înainte de orice, respectul şi dragostea. În
concepţia Noului Testament, zice ÎPS Arhiepiscop Nicodim, conducătorul
delegaţiei Bisericii Ortodoxe Ruse la Adunarea Mondială Creştină pentru pace
de la Praga (13-18 iunie 1961), pacea este un scop atât de înalt încât „trebuie
să lăsăm la o parte unele convingeri personale, unele rânduieli şi obişnuinţe
religioase care ne-ar împiedica să ne înţelegem cu oamenii de convingeri
diferite şi de păreri contrare”. Ca de exemplu în această privinţă ÎPS Sa citează
I Cor. 7.10.15, unde Apostolul cere credincioşilor să respecte porunca
dumnezeiască privind interzicerea divorţului, dar în acelaşi timp cere ca în
cazul că partea păgână ar dori să se separe de fratele sau sora creştină, aceştia
din urmă să cedeze părţii păgâne. Aceasta pentru motivul că Dumnezeu ne-a
chemat... spre pace. E necesar să fie respectată porunca de a nu desface
căsătoria. Dar şi mai necesar e să se păstreze pacea. „Porunca lui Dumnezeu
nu trebuie să devină prilej de duşmănie faţă de necredincioşi, pacea generală
cu toată lumea, la care ne-a chemat Dumnezeu, fiind superioară unei norme
parţiale”.
Astfel pacea trebuie să fie apărată şi întărită cu toţi, nu numai cu oamenii
legaţi între ei prin aceeaşi credinţă sau acelaşi fel de a vedea, dar şi cu cei de o
ideologie potrivnică şi cu cei ce nu cred sau sunt de o credinţă diferită3.
În concepţia bisericească, aşadar, pacea în sensul ei plin este: pacea cu
Dumnezeu, pacea cu sine, pacea cu semenii.
Aceste trei forme ale păcii se presupun în ordine inversă. Adică: pentru a
avea pace cu semenii e necesară pacea cu sine; pentru a avea pace cu sine este
necesară pacea cu Dumnezeu.
Trecerea de la pacea cu Dumnezeu, la pacea cu sine, şi de la aceasta, la
pacea cu semenii, nu se face în mod necesar.
Cineva se poate simţi împăcat cu Dumnezeu în adâncul sufletului său şi
totuşi să se simtă tulburat şi împărţit sub puterea de înrâurire a unora sau altora
dintre tentaţii. Şi tot aşa un credincios se poate simţi împăcat cu Dumnezeu şi
cu sine, dar în relaţiile cu ceilalţi urmează o altă linie şi anume aceea a
neînţelegerilor, certurilor, războirilor.
Ce înseamnă aceasta? Aceasta înseamnă că în concepţia bisericească,
pacea, după cum am mai amintit, nu este numai dar, ci şi misiune, sarcină,

3 Cf. ÎPS Arhiepiscop Nicodim, Referatul: „Prin pace, urmăm pe Hristos” – în BOR, nr. 7-8
(1961), p. 646.

96
obligaţie, în sensul că actualizarea acelui dar, acelei puteri şi crearea
condiţiilor prielnice răzbaterii ei în întreaga viaţă personală şi socială a
credincioşilor, revine eforturilor pe care sunt chemaţi să le depună ei înşişi.
Fireşte, e lucru important, covârşitor de important, pentru credincios să-şi
dobândească împăcarea cu Dumnezeu. Însă odată primită, această împăcare,
acest dar al împăcării, e necesar ca el să fie transformat prin efort propriu în
virtuţile practice ale împăcării cu sine, adică în virtuţile stăpânirii de sine, ale
calmului, echilibrului, înţelepciunii, bunătăţii etc.
Atâta însă nu este de ajuns. De la împăcarea cu sine, credinciosul e obligat
să treacă la pacea cu toţi ceilalţi semeni. Lucrul acesta nu se realizează nici el
de la sine. E necesară multă răbdare, multă îngăduinţă, multă bunătate, multă
dragoste pentru ca, în relaţiile cu ceilalţi, credinciosul să poată impune un
spirit prietenesc, frăţesc, paşnic. Se înţelege, nu mai puţină răbdare,
îngăduinţă, bunătate, dragoste îi trebuie atunci când se vede în situaţia de a
stinge neînţelegerile, pizmuirile, certurile, ivite între semenii săi. Căci un
credincios nu trebuie să se limiteze numai la statornicirea unor relaţii frăţeşti
între sine şi semeni, ci grija lui trebuie să se îndrepte şi în sensul ca şi ceilalţi
oameni să trăiască în pace unii cu alţii. A trăi în pace cu semenii înseamnă a
trăi în pace cu semenii care şi ei trăiesc în pace unii cu alţii. Pacea cu semenii
care se învrăjbesc şi se războiesc între ei, e o pace precară, nesigură,
nestatornică. O asemenea pace poate fi oricând înghiţită în vârtejul luptelor.
Numai pacea cu oameni câştigaţi ei înşişi definitiv pentru pace are şanse să fie
sigură, statornică. De aceea credinciosul este chemat să se străduiască nu
numai pentru promovarea unor relaţii paşnice personale cu ceilalţi, dar şi
pentru asigurarea unei păci obşteşti.
Preţuind pe credincioşii care se poartă ei înşişi ca oameni paşnici cu
ceilalţi, Mântuitorul preţuieşte şi mai mult pe „făcătorii de pace”. Adică pe cei
ce nu se limitează numai la a fi ei înşişi liniştiţi, blajini, paşnici cu ceilalţi, ci
intervin cu hotărâre şi cu îndrăzneală acolo unde izbucnesc neînţelegeri,
certuri, duşmănii şi luptă pentru înlăturarea lor şi pentru statornicirea unui
climat de pace.
Desigur lucrarea de instaurarea păcii nu este lucru uşor. „Dragostea faţă de
pace, zice ÎPS Arhiepiscop Nicodim, este întotdeauna o problemă de curaj.
Drumul pacificării este de obicei un drum de durere pentru făcătorul de
pace”4. Aceasta pentru că în calea păcii se ridică numeroase forţe potrivnice.
Din punctul de vedere al Bisericii, principala piedică în calea păcii este
păcatul. Păcatul sub toate formele lui. Dar mai ales păcatul egoismului, al
lăcomiei, apoi păcatele exploatării, rasismului şi al colonialismului, strâns
legate de cele dintâi.
Egoismul e ruperea comuniunii cu Dumnezeu şi cu ceilalţi oameni. E
închiderea faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni. E hipertrofierea eului în aşa
chip că din pricina acestui lucru nu mai pot fi văzuţi ceilalţi din jur. Sau pot fi

4 ÎPS Arhiepiscop Nicodim, op.cit, p. 647.

97
văzuţi numai în măsura în care ei pot fi luaţi în slujba unor ambiţii interesate,
strâmte, egoiste.
Lăcomia este tendinţa de a acapara, de a aduna peste trebuinţele normale,
uzând în acest scop de tot felul de mijloace.
Evident, egoismul şi lăcomia constituie piedici în calea apropierii, a
înfrăţirii, a realizării unei ambianţe de pace.
Egoistul şi lacomul promovează în fruntea valorilor interesele proprii,
ignorând cu îngâmfare interesele obşteşti. Unii ca aceştia nu sunt dispuşi să
sacrifice nimic pentru alţii. Dar sunt gata să-i sacrifice pe toţi ceilalţi pentru
ambiţiile lor bolnăvicioase.
Prin însăşi concepţia şi deprinderile lor, egoistul şi lacomul sunt potrivnici
bunei înţelegeri. Năzuind către tot ceea ce nu le aparţine, dar doresc să le
aparţină, ei vor întâmpina obstacolele şi, pentru a le elimina, recurg la orice
mijloace: la înşelătorie, minciună, viclenie, ameninţări, violenţe, care, toate
acestea, sunt diametral opuse spiritului de bună înţelegere şi pace.
Vorbind de egoism şi lăcomie ca piedici în calea păcii, nu ne gândim la
practicarea lor numai de către inşii singulari, dar şi la egoismul şi lăcomia
colectivă. Există un egoism şi o lăcomie practicate organizat şi pe scară largă.
Este vorba despre exploatarea practicată de statele capitaliste şi decurgând din
sistemul proprietăţii particulare a mijloacelor de producţie.
Prin exploatare, milioane de fii ai lui Dumnezeu sunt împiedicaţi de a se
dezvolta normal şi sunt privaţi de sănătate, de libertate, de elementarele
bucurii ale vieţii. Exploatarea desfiinţează solidaritatea şi fraternitatea dintre
oameni, determinând, în acelaşi timp, la exploatatori, cele mai monstruoase
forme şi acte de dezumanizare ca: insensibilitatea morală, cinism, cruzime,
scăderea nejustificată a salariilor, sporirea costului vieţii, distrugerea unor
stocuri de alimente pentru menţinerea preţurilor ridicare, păstrarea intenţionată
a maselor în ignoranţă şi mizerie etc.
Expansionist prin structura lui, sistemul exploatator nu şi-a limitat
înrâuririle nefaste numai asupra maselor muncitoare din sânul ţărilor în care
şi-a luat fiinţă, ci şi-a întins tentaculele şi asupra multor altor popoare,
înrobindu-le, jefuindu-le şi exploatându-le la sânge. Colonialismul este unul
din păcatele de moarte care strigă împotriva regimului capitalist şi cheamă la
luptă împotriva lui.
Păcat de moarte este şi rasismul, adică concepţia potrivit căreia unele
popoare – ca de exemplu, popoarele de culoare – ar fi, atât din punct de vedere
biologic, cât şi spiritual, inferioare şi incapabile de a se ridica la nivelul
popoarelor de rasă albă.
Teoriile rasiste au fost formulate şi puse în circulaţie, cu scopul de a da
măcar o aparenţă de justificare expansiunilor colonialiste, înrobirii şi
exploatării popoarelor de culoare.
Experienţa ne arată însă că precum egoismul şi lăcomia, tot aşa
exploatarea, colonialismul şi rasismul sunt izvoare de neînţelegeri, de
duşmănii, de războaie. Nu se poate ca între exploataţi şi exploatatori să se

98
statornicească relaţii de pace. Nu se poate ca între popoarele coloniale şi între
colonialişti să se întindă punţile bunei înţelegeri. După cum nu se poate ca
între rasişti şi formaţiile etnice îmbrâncite în zona popoarelor de rasă
inferioară, să existe apropiere şi înfrăţire.
Egoismul şi lăcomia; colonialismul şi rasismul; exploatarea sălbatică a
omului de către om, iată câteva din marile păcate care stau în calea
statornicirii păcii între oameni şi popoare.
Dar oricât de mari ar fi aceste păcate, ele nu sunt de aşa natură încât să nu
poată fi desfiinţate.
E cu totul greşită concepţia potrivit căreia păcatul ar fi de nebiruit şi că
despre o înlăturare a lui n-ar putea fi vorba decât la sfârşitul eonului acestuia.
E greşită şi primejdioasă asemenea concepţie întâi pentru că duce la o
atitudine pasivă, la o acceptare resemnată a tuturor relelor din lume. Dacă
păcatul nu poate fi biruit nicidecum în lumea aceasta, apoi mai are vreun rost
să te ridici şi să lupţi contra lui? Mai are vreun rost să te ridici contra
egoismului, lăcomiei, exploatării, colonialismului, rasismului? Mai are vreun
rost să te străduieşti a bara calea celor ce fac propagandă pentru război?
În lumina concepţiei hamartiocratice orice luptă contra răului, ar fi
condamnată de la început la eşec sigur, şi viaţa întreagă ar rămâne învăluită în
umbrele unui pesimism degradant şi descurajator. Dacă concepţia
hamartiocratică ar fi adevărată, atunci orice luptă contra exploatării, contra
colonialismului, contra egoismului şi lăcomiei, contra discriminărilor rasiale,
contra cursei înarmărilor, ar fi energie pierdută în zadar. Din fericire,
hamartiocraţia este lipsită de orice temei.
Biserica învaţă că scopul către care trebuie să tindă credincioşii, este
mântuirea. În acelaşi timp, ea învaţă că mântuirea nu se poate dobândi decât în
lumea aceasta. În lumea de aici şi de acum, nu în lumea de dincolo. Aceasta
înseamnă că pentru biruirea păcatului nu există alt timp decât timpul vieţii
pământeşti. Aici şi numai aici, în lumea aceasta, putem lucra faptele mântuirii.
Adică numai aici putem lupta împotriva păcatului şi-l putem desfiinţa. Aici, pe
pământul acesta, trebuie să desfiinţăm egoismul şi lăcomia. Aici, în lumea
aceasta în care trăim, trebuie să biruim colonialismul, exploatarea, rasismul,
războiul rece şi pe cel cald, nu în lumea cealaltă. Nu lumea cealaltă are nevoie
de pace, ci lumea de acum şi de aici. Lumea în care trăim cu toţii. Nu numai
lumea de dincolo, ci şi lumea aceasta este a lui Dumnezeu, care voieşte să fim
fiii Lui, fii ai păcii, nu numai dincolo, ci şi aici. „Nu socotim, declară ÎPS
Mitropolit Iustin al Moldovei, în cuvântul rostit în numele Bisericii Ortodoxe
Române, la deschiderea Adunării Mondiale Creştine pentru Pace de la Praga
(13-18 iunie 1961): Nu socotim... că dificultăţile şi primejdiile care stau în
calea unei păci drepte şi trainice, n-ar putea fi înlăturate, din pricina slăbiciunii
şi a vicierii firii omeneşti stăpânite de păcat. Din contră, suntem convinşi că
precum niciun obstacol nu este de netrecut şi nici o primejdie de nebiruit
pentru cel ce vrea să-şi dobândească mântuirea tot la fel, nici pentru cei ce vor
cu adevărat să trăiască în pace şi să înlăture războiul nici o piedică nu este de

99
neînlăturat”5. Cuvintele respiră optimismul robust al Bisericii noastre, care,
fără să ignore puterile păcatului, e adânc convinsă că puterile pozitive sunt cu
mult superioare acelora.
Aşadar, după concepţia Bisericii nu există păcat oricât de greu care să nu
poată fi biruit şi nu există rău, oricât de întins care să nu poată fi înlăturat de
către cei ce vor cu adevărat să instaureze şi să consolideze pacea între oameni.
Întrebarea este: De ce mijloace se vor folosi, practic, predicatorii pentru
angajarea efectivă a credincioşilor în vederea instaurării păcii?
Preoţii predicatori vor trebui să acorde un interes mai sporit valorificării
omiletice a fondului revelaţional irenic. În predici să se arate mai des, mai
temeinic şi mai pe înţeles că Iisus Hristos a venit în lume tocmai pentru a
înlătura orice urmă de vrăjmăşie, fie că e vorba de vrăjmăşia credincioşilor
faţă de Dumnezeu, fie că despre vrăjmăşia dintre oameni. Amvonul va arăta
mai stăruitor că în centrul operei Mântuitorului stă împăcarea oamenilor cu
Dumnezeu şi aşezarea bazelor spirituale ale înfrăţirii şi păcii dintre toţi
oamenii şi dintre toate popoarele.
E necesar ca pacea să fie adusă în mai strânsă legătură cu ţelul final al
vieţii credincioşilor, care este mântuirea.
Să se arate că atunci când Biserica învaţă că fără Har, credinţă şi fapte
bune nu există mântuire, ea învaţă în fond că fără pace nu este posibilă
realizarea mântuirii.
Într-adevăr, Harul mântuitor este Harul împăcării şi al păcii. Credinţa în
Harul dumnezeiesc este credinţa în opera împăcării realizată de Iisus Hristos
Domnul. Faptele mântuitoare sunt faptele izvorând din credinţa în opera
împăcării realizată de Mântuitorul, adică sunt, în fond, fapte ale păcii.
Harul dumnezeiesc este Harul păcii. Credinţa este credinţa în Harul
împăcării, este credinţa în pace. Şi cum „credinţa fără fapte este moartă”,
urmează că „credinţa în pace fără faptele păcii este moartă”.
Amvonul va trebui să releve cât mai des şi mai pătrunzător că împăcarea
realizată între Dumnezeu şi om prin Iisus Hristos cuprinde şi o chemare
puternică pentru credincioşi şi în sensul ca ei să treacă la slujirea practică a
păcii dintre oameni străduindu-se să statornicească pretutindeni în sfera lor de
priză, relaţii pătrunse de duhul înfrăţirii şi al păcii.
Credincioşii să fie deprinşi a se feri ei înşişi de certuri, de învrăjbiri, de
egoism şi lăcomie, de nedreptăţiri, promovând în schimb îngăduinţa,
înţelegerea, bunătatea, frăţia, spiritul de jertfă, dragostea dezinteresată. Să fie
îndrumaţi a nu-i ocoli pe cei de altă credinţă sau naţionalitate. Să fie deprinşi a
participa cu tragere de inimă şi însufleţire, la întruniri comune, la conferinţe
comune, la petreceri comune, la muncă în comun. Prilejurile de
intercomuniune, de discuţii, bucurii şi activitate în comun înlătură obstacolele
psihologice şi netezesc căi de apropiere, de înfrăţire şi convieţuire paşnică.

5 BOR, 7-8 (1961), p. 614.

100
 Amvonul e obligat apoi, ca, folosind stilul şi limbajul specific bisericesc,
să lămurească temeinic pe credincioşi asupra păcatelor de moarte ca:
exploatarea omului de către om, colonialismul, rasismul, propaganda pentru
război etc., relevând cu putere cum aceste păcate împiedică statornicirea păcii
între oameni şi cum ele împing lumea spre catastrofa unui război atomic. În
acelaşi timp se va insista asupra obligaţiei tuturor credincioşilor de a se ridica,
fără zăbavă cu toţii, împotriva păcatelor acum amintite, încadrându-se activ în
ceata luptătorilor pentru înfăptuirea unei vieţi paşnice pe întreg pământul.
Fără îndoială, pentru a face din credincioşii săi, pe de o parte oameni
convinşi până în adâncul sufletului lor de valoarea inegalabilă a păcii, iar pe
de alta, luptători activi pentru instaurarea şi întărirea păcii pe pământ, e
necesar ca predicatorul însuşi să fie un convins militant al păcii. Ca în atâtea
alte domenii, aşa şi aici e mereu actual vechiul adagiu: Longum iter per
praecepta, breve per exempla. Predica verbală despre pace oricât de
însufleţită, poate fi ascultată şi păstrată pentru un timp oarecare în minte şi
chiar în inimă. Apoi e învăluită în umbrele uitării. O predică despre pace prin
pilda directă însă este altceva. E mult mai dinamică, iradiază o mult mai mare
putere de înduplecare a voinţei ascultătorilor.
Încât, într-un anume înţeles, valorificarea practică a potenţialului irenic,
reprezentat de Scriptură şi de credincioşi, depinde de pilda directă a preotului
predicator.
Drept aceea, e necesar ca înaintea păstoriţilor, preotul să treacă el însuşi cu
hotărâre la practicarea faptelor păcii.
Va înfrânge el singur orice pornire spre egoism şi lăcomie prin cultivarea
abnegaţiei, a carităţii, a slujirii dezinteresate a celorlalţi.
Din purtarea lui va elimina orice faptă care i-ar putea aduce avantaje
materiale în dauna celorlalţi.
Faţă de semenii aparţinând altei credinţe sau altei naţionalităţi, va promova
relaţii de respect şi dragoste ferindu-se de orice gest care ar putea fi interpretat
ca act de discriminate cu urmări dezavantajoase pentru ceilalţi. Nimeni nu-i
poate cere preotului să recunoască precum că toate cultele şi confesiunile ar fi
deţinătoare egale ale adevărului revelat, dar i se poate cere ca faţă de membrii
oricărui cult şi ai oricărei Biserici să se comporte cu cel mai deplin respect şi
cu cea mai frăţească iubire. Când mărturisindu-şi alipirea totală faţă de
Biserica sa, preotul predicator nu va ezita, ci se va angaja cu însufleţire în
lupta pentru pace, alături de orice fel de credincioşi şi alături de necredincioşi,
alături de conaţionali ca şi de cetăţeni aparţinând oricărei alte naţionalităţi, el
va putea determina la parohienii săi acea atitudine de ieşire din ezitare şi de
încadrare conştientă şi bucuroasă, în marea mişcare pentru pace desfăşurată
azi cu o forţă nemaicunoscută în istorie.
Şi participând activ la o asemenea măreaţă mişcare printre fruntaşii căreia
şi preotul lor, credincioşii vor fi bucuroşi să constate că mergând pe o astfel de
cale, ei merg chiar pe calea arătată de însuşi Mântuitorul Iisus Hristos.

101
 VALORILE UMANE CA TEMĂ OMILETICĂ

1. E cunoscut că în inima propovăduirii arde puternic rugul

Revelaţiei dumnezeieşti. E cunoscut că, în fond, propovăduirea constituie
calea de care Se foloseşte Dumnezeu pentru a-Şi purta mereu nestinsă flacăra
cuvântului în cadrul fiecărei generaţii de credincioşi.
Propovăduirea are în obiectiv pe Dumnezeu în sensul nu atât de a vorbi
despre El, cât mai ales de a-L lăsa pe El să vorbească. Predica „ajută” lui
Dumnezeu să-Şi exprime vrerile, revendicările faţă de creatură, faţă de om şi,
prin intermediul acestuia, să le înarticuleze în dinamica istoriei.
Separată de Revelaţie, predica îşi pierde rostul. Fără inspiraţie şi conţinut
religios, propovăduirea îşi pierde identitatea, încetează de a mai avea dreptul
la o existenţă de sine stătătoare.
2. Se cuvine să observăm însă că Dumnezeu nu Se descoperă, nu-Şi
exprimă cuvântul în abstract, într-un spaţiu gol, ci îl îndreaptă spre un
destinatar precis, capabil să-l înţeleagă şi accepte. Acest destinatar este omul
care, doritor de a-şi găsi interior un punct de reazem, un izvor de putere, ca
axă a vieţii, se deschide solicitărilor ce-i vin de Sus.
Fără credincioşi, fără oameni, Revelaţia nu s-ar putea realiza. În absenţa
credincioşilor, cuvântul lui Dumnezeu ar fi ca o rostire în gol, ca o trimitere
fără adresă precisă.
Credinciosul e destinatarul Revelaţiei. Este scopul şi sensul ei. E condiţia
care prilejuieşte ieşirea lui Dumnezeu din adâncurile Sale spre a se manifesta
în extern.
Urmarea acestei situaţii e că propovăduirea nu poate ignora sau elimina
tema omului din preocupări, fără primejdia de a-şi sărăci propriul concept.
Mai mult. A propovădui numai despre Dumnezeu nu şi despre om,
înseamnă a aluneca în apele tulburi ale monofizitismului teocentric.
Formulând învăţătura potrivit căreia uniunea ipostatică nu desfiinţează, ci
menţine specificul celor două firi în Hristos, Calcedonul a indicat şi în ce
priveşte propovăduirea, calea cea mai bună de urmat: să se predice despre
Dumnezeu, dar şi despre om.
3. În cadrul Revelaţiei însă omul nu este un partener pasiv sortit să
accepte fără nici un fel de participare ceea ce i se transmite de Sus, ci e un
factor activ, dinamic, investit cu un destin, cu o misiune unică.
În ce constă revelaţional misiunea omului?
Un răspuns ni-l schiţează cuvintele rostite în acel început de eon biblic:
„Fiţi rodnici şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi şi domniţi... peste
tot pământul” (Gen. 1.28). Cuvintele exprimă instalarea solemnă a omului în
suprema magistratură de stăpân al pământului, al naturii.
Nici o altă fiinţă nu întrunea calităţile cerute de un asemenea rang. Singură,
fiinţa umană poseda puterea de cunoaştere, de anticipare interioară a unor stări
viitoare, de iniţiativă, de activitate responsabilă, însuşiri de care nici nu s-ar fi

102
putut imagina o cucerire reală a naturii cu regnurile ei: mineral, vegetal,
animal.
4. Dacă însă investirea omului cu rolul de stăpân al naturii e dat de
Sus, umplerea acestui rol cu un conţinut e lucru al omului însuşi.
Acum amintitele cuvinte ale Genezei exprimă în linii mari tocmai ce
anume are de făcut omul pentru a se putea afirma efectiv ca stăpân al naturii.
Imperativul: „Fiţi rodnici” atrage atenţia asupra faptului că oamenii să nu
rămână aşa cum au ieşit din mâinile Creatorului, ci să se dezvolte, să crească,
să-şi pună în lucrare puterile creatoare. Şi anume să se dezvolte şi să creeze nu
numai cu o latură a fiinţei lor, nu numai cu puterile lor fizice, materiale, dar şi
cu cele spirituale.
Nu e de conceput ca omul să-şi exercite rolul de stăpân al naturii fără o
multiplicare biologică, dar tot atât de inconceptibilă e practicarea unui
asemenea rol şi fără o cât mai temeinică dezvoltare spirituală.
Înmulţirea de care se vorbeşte în locul biblic amintit, întăreşte cele spuse în
propoziţia anterioară a aceluiaşi verset. Imperativul „înmulţiţi-vă” se referă
mai întâi la aspectul biologic al vieţii. O înmulţire numerică a oamenilor e
cerută de însăşi greutatea împlinirii misiunii ce li s-a încredinţat. E greu de
presupus că un număr restrâns de oameni ar putea cuceri o natură depozitară a
unor forţe şi structuri atât de complexe. E de la sine înţeles că luarea în
stăpânire a unui asemenea mediu poate fi înfăptuit în mult mai bune condiţii
de către o cât mai impunătoare multitudine de oameni.
Dar imperativul la care ne referim trimite implicit şi la cele spirituale.
Înmulţirea oamenilor marchează nu numai o sporire a potenţialului lor fizic, ci
şi a celui spiritual. Cu cât mai mulţi oameni cu atât mai multe centre de
energie şi iniţiativă, cu atât mai mulţi subiecţi capabili să dezvolte o activitate
de cunoaştere şi deci cu atât mai multe şanse ca natura să fie mai bine
percepută cognitiv, mai deplin cucerită şi stăpânită.
Expresia: „Umpleţi pământul şi-l stăpâniţi” repetă fixând şi mai bine ideea
că nu e vorba de o stăpânire în general, globală, ci de una amănunţită, fapt
care nu se poate realiza decât prin apropierea spaţială de realităţile respective,
prin contactul direct cu ele.
Cum natura este vastă şi de o mare complexitate, urmează că pentru
cucerirea ei, e nevoie de o mai mare mulţime de oameni.
Astfel înmulţirea, creşterea fizică şi spirituală despre care vorbeşte versetul
citat constituie o condiţie sine qua non a cuceririi şi stăpânirii naturii.
5. Să se observe că cucerirea naturii nu e legată numai de curiozitatea
de a o cunoaşte. Fără îndoială îşi are şi aceasta ponderea ei în determinarea
omului de a se apleca asupra naturii. Nu poate fi cucerit ceva fără să fie
cunoscut.
Faţă de natură însă omul nu are numai interese teoretice. În fiinţa lui sunt
adânc înrădăcinate şi interese utilitare, estetice, sociale, legate de necesitatea
de a exista ca om, adică de a se hrăni, îmbrăca, adăposti, de a se asocia cu
ceilalţi.

103
 Asemenea trebuinţe impun ca natura să fie valorificată nu numai ca obiect
de cunoaştere, dar şi ca izvor de viaţă, de existenţă, precum şi ca izvor de
frumuseţe.
Ceea ce natura i-a oferit de-a gata în acest sens s-a dovedit insuficient, şi
atunci s-a impus necesitatea ca omul să obţină prin efort propriu, prin muncă
cele necesare vieţii.
Munca nu a apărut numai după cădere. Dovadă, faptul că îndată după ce a
fost adus la existenţă, Adam a şi fost investit cu demnitatea de lucrător. „Şi a
luat Dumnezeu pe omul pe care-l făcuse şi l-a pus în Raiul cel din Eden, ca să-
l lucreze şi să-l păzească” (Gen. 2.15). Sudoarea muncii a fost cunoscută de
om încă din Eden. Din chiar momentul în care şi-a asumat calitatea şi
misiunea ce i s-a încredinţat în ansamblul creaţiei, omul a înţeles că destinul
său este legat ireversibil de munca creatoare.
6. Efectuarea cunoaşterii naturii, precum şi necesitatea transformării
şi valorificării ei practice şi estetice au impus cerinţa creării unor mijloace
adecvate menite să amplifice puterea de răzbatere a energiilor umane, ca şi
eficienţa utilizării lor. Cunoaşterea diferitelor medii şi fenomene în contextul
cărora şi-a văzut integrată viaţa proprie; cunoaşterea legilor naturii;
necesitatea de a-şi procura cele necesare vieţii şi de a-şi îmbunătăţi continuu
condiţiile de existenţă şi bucuria de viaţă, toate acestea au dus la crearea
ştiinţei şi tehnicii, a artelor, la crearea valorilor culturale.
Fără cultură omul n-ar fi putut ajunge să stăpânească natura, ci ar fi rămas
undeva într-o zonă subumană, acolo unde natura îşi exercită ea propriile-i
puteri asupra fiinţelor. Încât nu e exagerat să se spună că porunca: „Fiţi
rodnici, vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi”, constituie imperativul
prin care Creatorul indică precum că destinul omului în istorie e inseparabil de
crearea valorilor culturale.
7. Există însă şi alte temeiuri teologice care relevă drept caracteristică
fundamentală a omului capacitatea şi trebuinţa lui de a fi creator de cultură.
Unul dintre acestea e cuprins în propoziţia: „Şi a făcut Dumnezeu pe om
după chipul şi asemănarea Sa”.
Expresia: „după chipul” arată că omul e înzestrat cu forţe asemănătoare
celor ale lui Dumnezeu. care nu e numai atotputernic, atotştiutor, atotsfânt,
veşnic, dar şi „Creatorul tuturor celor văzute şi nevăzute”.
Imprimându-şi chipul în fiinţa omului, Dumnezeu i-a conferit prin însuşi
acest fapt şi capacitatea de a fi creator. I-a conferit adică puterea de a vedea
lucrurile şi din alt unghi decât acela sub care se prezintă ele intuiţiei
nemijlocite, de a sesiza tendinţele latente şi a le utiliza în vederea aducerii la
fiinţă a unor noi valori pe care natura ea însăşi nu le-ar fi produs niciodată.
Expresia: „după asemănarea lui Dumnezeu” indică sensul în care omul e
chemat a-şi exercita puterile creatoare.
Creaţia lui Dumnezeu e prin excelenţă pozitivă. Creând, Dumnezeu
înlătură nefiinţa, punând în locul ei existenţele în frunte cu omul, cu fiinţele
raţionale în adâncul cărora şi-a imprimat chipul Său.

104
 Ca chip al lui Dumnezeu, fiinţa umană e destinată să fie şi ea creatoare.
Adică să împuţineze nefiinţa, făcând ceva din nimic. Ceva care să exprime
voinţa sa de depăşire, de înnoire a firii proprii şi a semenilor, a mediului social
şi natural. Ceva care să meargă în direcţia tensiunii intrinseci a realităţilor şi
care totodată să însemne un novum oricât de infim în direcţia adevărului,
binelui, frumosului, utilului, dreptului. Ceva care să fie în armonie cu fiinţa sa
morală şi cu idealul moral.
Dacă expresia: „după chipul” se referă la capacitatea creatoare a omului,
celelalte cuvinte: după asemănarea” indică, repetăm, direcţia în care făptura
umană e chemată să-şi exercite creativitatea. Cum creaţiile lui Dumnezeu au
caracter pozitiv, e normal ca şi creaţiile omului să fie pozitive, să caute a fi
pozitive.
Cum oamenii sunt zidiţi toţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu
urmează că toţi au ca misiune desfăşurarea unei activităţi creatoare pozitive.
Şi cum chipul şi asemănarea ţin de esenţa omului se poate conchide că
activitatea creatoare e constitutivă naturii umane. Cu alte vorbe, în afara
practicării unei activităţi creatoare pozitive omul nu satisface condiţiei sale
normale.
8. Evident, nu se poate spune că puterile creatoare sunt de aceeaşi
intensitate la toţi. Unii sunt mai bine înzestraţi sub acest raport, alţii mai slab.
Unii sunt oameni obişnuiţi, alţii talente, genii, o altă categorie. Sau, după
cuvântul Scripturii: Unul e înzestrat cu cinci talanţi, altul cu doi, altul cu unul
(Mt. 25.15).
Ceea ce trebuie relevat în legătură cu această repartizare de forţe e că nici
un singur om nu e lăsat în afara oricărei dotaţii, în afara oricărei posibilităţi de
a crea şi de urca trepte noi în direcţia dezvoltării. Nimeni nu se poate eschiva
de la datoria activităţii creatoare sub pretext că nu ar înzestrat pentru aceasta.
Ideea distribuirii diferenţiate a puterilor creatoare e implicată şi în
cuvintele Sf. Apostol Pavel: „Darurile sunt împărţite” (I Cor. 12.4; Rom.
12.6). Desigur aici e vorba despre daruri harismatice, însă în contextul
antropologiei pauline, înţelesul cuvintelor de mai sus poate fi extins şi asupra
dotaţiei spirituale fireşti a credincioşilor, în speţă asupra puterilor creatoare.
9. Întreaga activitate creatoare a credincioşilor e orientată în direcţia
desăvârşirii. „Fiţi desăvârşiţi” spune Mântuitorul în Predica de pe Munte.
Fără îndoială şi aici e vorba în primul rând de o plenitudine religios-
morală, adică de dezvoltarea până la limita de sus a comuniunii cu Dumnezeu
şi, pe baza acesteia, a comuniunii cu oamenii. E limpede însă că nimeni nu
poate fi numit total desăvârşit în cazul că şi-ar dezvolta numai una sau doar
câteva din potenţele cu care e nativ înzestrat. Cel ce se află într-o asemenea
situaţie poate primi calificativul de desăvârşit, dar cu adaosul: în ce priveşte
trăsătura x, y, z. În accepţiunea paulină, atributul desăvârşit nu poate fi
conferit decât celui ce, în năzuinţa spre plenitudine, şi-a actualizat toate
predispoziţiile pozitive, toate virtualităţile înscrise în echipamentul nativ al
individualităţii proprii.

105
 Când Mântuitorul a spus „Fiţi desăvârşiţi”, El S-a referit la înaintarea în
direcţia religios-morală, dar implicit a avut în vedere şi dezvoltarea celorlalte
posibilităţi cuprinse în fiinţa fiecărui credincios, a fiecărui om.
De unde urmează că nici unui următor al lui Hristos nu i se potriveşte în
mod deplin calificativul de desăvârşit decât în cazul când concomitent cu
dezvoltarea trăsăturilor religios-morale, el practică şi dezvoltarea sa culturală,
atât sub aspectul de receptare-asimilare, cât şi sub cel de creaţie-transmitere de
valori.
De altfel idealul desăvârşirii pe care Iisus Domnul îl pune în faţa
credincioşilor şi în raport cu care aceştia au a-şi lucra propria plenitudine, e
reprezentat de Tatăl ceresc. „Fiţi… desăvârşiţi, precum Tatăl vostru cel ceresc
desăvârşit este” (Mt. 5.48).
Tatăl ceresc însă e desăvârşit nu numai într-o sau în unele privinţe. El e
desăvârşit nu numai în ce priveşte sfinţenia, dar şi sub raportul cunoaşterii şi al
posedării adevărului, binelui, frumosului, dreptăţii, bunătăţii, iubirii etc. De
unde urmează să şi desăvârşirea credinciosului trebuie să se mişte şi să se
afirme nu numai în direcţia religioasă a sfinţeniei, dar şi în cea a binelui,
frumosului, a cunoaşterii realităţilor şi stăpânirii lor, în direcţia dreptăţii, a
bunătăţii, a iubirii etc. Adică în direcţia tuturor valorilor care dau conţinut
deplin vieţii.
10. Principala cale spre desăvârşire este iubirea şi anume iubirea
agapică. Ce raport este între iubire şi creaţiile culturale?
Dacă ne referim la iubirea curativă, adică la iubirea ca forţă care animă din
adânc lupta împotriva relelor prezente, ne putem da repede seama că una va fi
iubirea practicată de către credincioşii iniţiaţi temeinic în cele ale culturii şi
alta a credincioşilor străini de asemenea iniţiere. Credincioşii luminaţi pot
sesiza mai repede răul, ravagiile lui, cauzele care l-au declanşat, împrejurările
care îl întreţin şi deci pot aduce o contribuţie mai promptă şi mai eficientă la
eforturile pentru atenuarea sau chiar eliminarea lui.
Printre faptele iubirii faţă de aproapele intră între altele şi acestea:
ajutorarea semenului să scape de neştiinţă şi nepricepere. Ajutorarea la
trebuinţă cu sfat înţelept. Ajutorarea celor bolnavi să-şi redobândească
sănătatea. A da hrană celor săraci şi neputincioşi etc.
E limpede însă că un credincios lipsit de cultură nu-şi va putea îndeplini
nici pe departe asemenea datorii. Cum îl vei ajuta pe cineva să scape de
neştiinţă când tu însuţi eşti un netrecut prin şcoli? Cum să dai sfat înţelept
semenului când însuţi eşti străin de cele ale înţelepciunii? De unde să dai
hrană celor săraci şi neputincioşi când ocoleşti orice efort de a-ţi însuşi o mai
bună tehnică de muncă, o tehnică menită să dea o producţie sporită?
Nu mai puţin clară este necesitatea culturii în cazul iubirii preventive.
Dacă iubirea curativă îndrumă la lupta împotriva relelor actuale, iubirea
preventivă militează contra cauzelor care favorizează apariţia şi dăinuirea
relelor pe de o parte, iar pe de alta pentru instaurarea unor condiţii de viaţă
apte să facă imposibilă reapariţia relelor.

106
 E limpede însă că pentru ca fiii Bisericii să-şi poate aduce împreună cu
ceilalţi o contribuţie mai directă şi mai substanţială la crearea unor noi
orânduiri şi structuri sociale, e necesară ca şi ei să fie înarmaţi cu o cultură cât
mai temeinică.
Dacă prin iubirea curativă credincioşii se dovedesc adversari de neîmpăcat
ai relelor prezente, prin iubirea preventivă ei sunt incitaţi să militeze în
direcţia împiedicării răului de a mai avea acces în societatea care se anunţă.
Dacă dragostea faţă de semenul de azi mă obligă să-l ajut a scăpa de
agresivitatea şi nocivitatea răului actual, dragostea faţă de semenul de mâine
îmi impune să lucrez împreună cu ceilalţi, în aşa fel ca în societatea cea nouă,
răul să întâlnească o atmosferă insuportabilă pentru el.
Societatea cea nouă nu poate fi construită decât de oameni stăpâni pe o cât
mai variată şi bogată cultură.
Obligaţi prin însăşi legea de bază a existenţei lor: legea iubirii, şi anume
atât prin aspectul ei curativ, cât mai ales prin cel preventiv să participe la lupta
pentru înnoirea şi promovarea vieţii umane, credincioşii sunt obligaţi eo ipso
şi la efortul de a-şi agonisi o cultură cât mai variată şi bine asimilată. Fără
cultură, iubirea se poate dizolva într-un sentimentalism sterp, de o vibraţie
minoră, ineficientă, de scurtă respiraţie. Dimpotrivă axată pe un cât mai
simplu fond cultural, iubirea poate determina acţiuni mai fecunde, cu răsunet
mai plin, mai eficient, mai durabil.
Formulând porunca iubirii, Mântuitorul ne-a obligat să o practicăm nu cu
nişte puteri rămase în stare rudimentară, de închircire, ci cu întreg potenţialul
de energii scoase din nelucrare şi dezvoltate prin decizii şi acţiuni, emoţii şi
sentimente, prin idei şi creaţii menite să ducă spre trepte tot mai înalte de
viaţă.
Altfel spus, iubirea agapică nu se poate manifesta deplin ca forţă slujitoare
a oamenilor decât utilizând din plin valorile culturale şi menţinând mereu
viziunea creatoare.
11. Vom menţiona şi unele temeiuri practice care şi ele pledează
pentru un mai sporit interes al credincioşilor faţă de valorile umane.
Vom indica mai întâi avantajul individual al culturii.
Într-adevăr, un credincios luminat va putea să-şi organizeze mai bine viaţa;
îşi va rândui mai bine treburile gospodăreşti; îşi va creşte mai bine copiii. Îşi
va da mai bine seama de datoriile sale faţă de oameni, societate, patrie şi le va
împlini mai cu tragere de inimă şi la un nivel mai ridicat. Dimpotrivă,
credinciosul străin de cultură va face cu greu faţă problemelor existenţei, va
rămâne în afara atâtor bucurii sănătoase ale vieţii, mintea-i va fi învăluită de
multe şi apăsătoare prejudecăţi etc.
În al doilea rând, credincioşii luminaţi vor putea găsi mai repede punctele
de contact dintre poziţia proprie şi a celorlalţi oameni; le va înţelege mai bine
ţelurile urmărite; se va putea asocia mai fără zăbavă cu ei în acţiuni de
colaborare, de promovare şi întărire a înnoirilor pozitive.

107
 Nu încape îndoială că chiar şi ultimul dintre credincioşi poate aduce
importante servicii oamenilor prin exemple directe de cumpătare, lepădare de
sine, puritate, bunătate etc. E sigur că pilda vie a unor asemenea virtuţi
constituie un preţios izvor de sănătate morală pentru semeni, pentru întreaga
societate. Dar vremurile de azi cer o mai directă şi mai energică participare a
păstoriţilor la eforturile ce se fac în vederea progresului, al punerii în acţiune a
unor noi relaţii între oameni, popoare şi rase.
E greu de presupus însă că enoriaşii ar putea aduce în mod direct o
contribuţie mai importantă la crearea unor noi forme de viaţă în cazul când ei
ar avea lipsuri mari în ce priveşte formaţia lor culturală.
În al treilea rând e cunoscut că, precum pentru celelalte domenii, aşa și
pentru cel cultural s-a alcătuit la noi un vast program în scopul ca, într-un
interval de timp să nu rămână cetăţean netrecut prin prima şi apoi şi prin a
doua parte a liceului.
E pentru prima dată că toţi fiii patriei au la îndemână masive mijloace de
înaintare în comun spre lumină şi e pentru prima dată când fiecare e obligat
să-şi dea seama că ocolirea culturii constituie nu numai o gravă călcare a
datoriei faţă de sine, dar şi a datoriile faţă de semeni, faţă de patrie.
În acest context, adăugăm că toţi acei credincioşi care rămân indiferenţi
sau iau o atitudine negativă faţă de valorile umane păcătuiesc nu numai contra
propriei lor calităţi de creştin, dar şi contra condiţiei lor de cetăţeni care au
obligaţia de a munci şi pentru promovarea culturală a comunităţii.
În al patrulea rând, cultura e necesară chiar pentru o mai bună dezvoltare şi
exercitare a virtuţilor creştineşti.
Într-adevăr, credincioşii elevaţi pot înţelege mai bine învăţătura ce li se
transmite. O pot cuprinde mai din adânc şi din mai multe laturi, o pot aplica şi
valorifica mai rodnic în viaţa lor practică.
Cultura îmbogăţeşte fondul aperceptiv al enoriaşilor, dar forţa ei nu se
istoveşte în obţinerea unui asemenea rezultat, ci îl depăşeşte în sensul că
energizează puterile spirituale, le ascute, le face mai sensibile la nuanţe
sporindu-le astfel mult capacitatea de înţelegere, asimilare şi actualizare a
mesajului evanghelic.
Spre ilustrare vom menţiona că nu întâmplător cel mai mare Apostol al
Mântuitorului a fost cel mai bine pregătit şi din punct de vedere al culturii. E
cunoscut că pe lângă profundele sale cunoştinţe religioase, Sfântul Pavel a
dispus şi de o bună iniţiere în tainele culturii de atunci. Atât una cât şi cealaltă,
atât cultura religioasă, cât şi cea umanistă, i-au fost de un indiscutabil folos în
desfăşurarea activităţii sale misionare, în împrejurări de o mare complexitate.
Îndemnul dat credincioşilor de a fi cu rezervă faţă de filozofie (Col. 2.8) nu
trebuie interpretat ca izvorând dintr-o atitudine negativă a Apostolului faţă de
filozofie ca atare. Pavel pune-n gardă pe credincioşi împotriva acelor curente
care produc dezbinări şi certuri contrare spiritului de unitate şi înfrăţire ce
trebuie să guverneze relaţiile dintre credincioşi, dintre oameni (Rom. 16.17).
De altfel, Pavel n-ar fi putut interzice credincioşilor cultura pe care el şi-o

108
însuşise şi care s-a înscris ca o trăsătură importantă în dinamica
misionarismului său.
Să se observe, de asemenea, că dacă marii Părinţi de odinioară au realizat
lucruri de nivel maxim în domeniul activităţii lor, e nu numai pentru că au fost
oameni superior înzestraţi, dar şi pentru că au fost posesori ai unei întinse şi
bogate culturi. Un Justin Martirul şi Filosoful, un Clement din Alexandria,
Origen, Vasile cel Mare, Grigorie Nisanul, Grigorie de Nazians, Ioan
Hrisostomul, Ciprian, Ambrozie, Augustin şi atâţia alţii au strălucit nu numai
prin teologie, dar şi prin remarcabila lor cultură umanistă.
Pentru ei cultura e într-un mod asemănător Vechiului Testament – pedagog
către Hristos şi e o cale prin care Hristos răzbate între oameni şi Se manifestă
ca o prezenţă activă în istorie.
12. Nu e de prisos să menţionăm că întregul complex de mijloace de
care se foloseşte Biserica în exercitarea funcţiunilor ei, poartă amprenta
culturii.
Cultul, de pildă, e axat nu numai pe valoarea sacrului, dar şi pe cea
estetică, etică etc. Atât în alcătuirea cât şi în practicarea lor, slujbele divine
cuprind ca elemente esenţiale nu numai sentimente religioase dar şi sentimente
legate de ideea frumosului şi binelui uman, a dreptăţii şi adevărului.
În cult, îşi dau întâlnire inspiraţia religioasă cu cea izvorând din ceea ce
numim talent sau geniu. În substanţa şi părţile cultului vibrează în organică
fuziune elementul divin cu cel uman, frumuseţea nobilă a spiritului uman,
care-şi potoleşte neliniştile în contact cu frumuseţea calmă, caldă, plină de
forţa Dumnezeirii.
Cultul îmbină frumuseţea de aici cu cea de dincolo, umanul cu divinul,
vremelnicul cu eternul, apropiatul cu depărtatul în aşa fel că între ele se
creează un raport de complementaritate: frumuseţea creată dă corp frumuseţii
necreate şi o sensibilitate inimilor credincioşilor; iar frumuseţea cea neapusă
imprimă celei de aici lumină şi forţă făcând-o să fie mai plină de strălucire şi
vigoare, mai cu sporită putere de înrâurire asupra păstoriţilor.
E de la sine înţeles că autorii slujbelor sfinte n-au fost credincioşi de rând,
ci oameni adânc cunoscători atât ai învăţăturii lui Hristos, cât şi ai valorilor
umane. Marii creatori ai slujbelor dumnezeieşti, de exemplu, creatorii Sfintei
Liturghii: Sf. Vasile cel Mare, Sf. Ioan Gură de Aur, autorul Liturghiei
Darurilor mai înainte sfinţite, au fost nu numai profund cunoscători şi trăitori
ai Evangheliei Mântuitorului, ci şi oameni de superioară cultură. Nu numai
viaţa lor religioasă care a marcat puncte culminante, dar şi firescul lor simţ al
frumosului, binelui, adevărului, hrănit de o bogată cultură au condus la
realizarea acelor măreţe monumente de nepieritoare frumuseţe şi adâncime
duhovnicească şi umană, care sunt Sfintele Liturghii Ortodoxe.
Dacă ne-am referi la imnurile liturgice, la sfintele icoane şi la arhitectura
bisericească, nu am spune întreg adevărul relevând că prin toate cele trei
mărimi amintite nu s-a urmărit altceva decât transcrierea doctrinei descoperite.
E adevărat că atât imnurile liturgice şi icoanele, cât şi locaşul bisericii

109
constituie mijloace de vehiculare a învăţăturii cuprinse în mesajul evanghelic.
Şi e în afară de orice îndoială că doctrina transmisă prin acum amintitele
elemente e identică în fond cu aceea cuprinsă în manualele de dogmatică. Dar
în cazul imnurilor, icoanelor, lăcaşurilor de închinare învăţătura revelată e
asimilată şi transmisă cu mijloace proprii şi anume cu mijloacele artei poetice,
ale picturii şi arhitecturii.
Cu alte cuvinte, precum cultul în general, la fel şi imnografia, arhitectura
bisericească, iconografia nu s-au putut constitui şi dezvolta fără utilizarea şi
chiar crearea în acest scop a importante valori culturale.
Amintim de asemenea că nici retorica bisericească nu este întru totul lipsită
de înrâuriri exercitate asupra ei din partea celeilalte retorici.
E cunoscut că marii predicatori creştini din veacurile prime aduceau cu ei
în împlinirea misiunii o temeinică pregătire în domeniul oratoriei, pregătire pe
care şi-o dobândiseră în vestitele şcoli ale vremii de atunci. Faptul n-a putut
rămâne fără urmări în alcătuirea Omileticii.
Desigur, Părinţii au precizat de la început că în materie de propovăduire a
cuvântului accentul trebuie pus pe conţinut, adică pe învăţătura descoperită,
dar ei n-au neglijat nici latura formală a cuvântărilor, şi, în această privinţă, au
fost ajutaţi şi de retorică. Încât, se poate spune că la elaborarea conceptului de
predică şi la valorificarea acesteia ca instrument principal al creării şi
dezvoltării spiritualităţii creştine, cultura retorică a propovăduitorilor şi-a avut
şi ea partea de contribuţie. Şi atunci dacă valorile culturale sunt atât de adânc
implicate în structurile şi dinamica vieţii intraecclesiale, s-ar mai putea găsi
scuză pentru schiţarea chiar şi întâmplătoare a vreunui gest de negrijă faţă de
ele?
13. Se pune acum întrebarea ce raport este între mântuire şi cultura
credincioşilor.
Ţinând seamă de cele spuse mai sus, anume că următorii lui Hristos nu pot
ajunge stăpâni ai naturii; nu se pot afirma integral ca fiinţe zidite după chipul
şi asemănarea lui Dumnezeu; nu pot năzui spre desăvârşire cu şansa de a
izbândi; şi nu pot practica în plenitudinea ei porunca iubirii agapice decât în
condiţiile posedării de către ei a unei culturi corespunzătoare, urmează că între
mântuire şi valorile culturale există o legătură foarte strânsă. Mai precis: între
mântuire şi faptele de cultură ale credinciosului este raportul dintre mântuire şi
faptele bune. E cunoscut că împreună cu credinţa, faptele bune constituie
condiţie subiectivă a dobândirii mântuirii. E cunoscut de asemenea că,
obişnuit, în categoria faptelor bune sunt trecute faptele religios-caritative ca:
participarea la slujbe, rugăciuni, acte de milostenie, împlinirea datoriilor faţă
de diferite instituţii etc. Cum se vede aici, nu sunt trecute şi actele creatoare de
cultură ale credincioşilor. Credem că e nedrept. Din două motive. Întâi pentru
că şi actele culturale ale credincioşilor izvorăsc din unul şi acelaşi subiect
hristofor; în al doilea rând, pentru că, atât faptele religios-caritative, cât şi cele
culturale au o finalitate comună: înnoirea şi promovarea omului, a societăţii, a
lumii, spre plenitudine.

110
 Un poem, o pictură, o simfonie, o sculptură, o descoperire ştiinţifică, o
tehnică nouă de muncă, toate acestea înalţă pe om, îl înnobilează şi-i întăresc
încrederea în misiunea lui demiurgică.
E locul să relevăm că o viaţă nouă nu se poate crea numai cu valoarea
sacrului şi a carităţii, a smereniei şi evlaviei, dar neapărat şi prin crearea de
valori teoretice, ştiinţifice, economice, juridice, estetice.
Viaţa la un nivel vecin cu desăvârşirea nu se poate obţine prin dezvoltarea
numai a unor cerinţe ale credincioșilor, dar prin educarea tuturor
predispoziţiilor şi înclinărilor pozitive prezente în dotaţia subiectului.
În manualele de Teologie Morală se vorbeşte, între altele şi despre datoriile
credinciosului faţă de sine. Nu vom insista asupra lor. Ceea ce vrem să
relevăm aici e că printre mijloacele indicate acolo în vederea dezvoltării
spirituale a credinciosului se face referire şi la valorile umane. Dar referirea nu
se face cu accentul cuvenit. Şi mai ales nu se spune nimic în legătură cu
funcţia soteriologică a creaţiilor acum amintite. Adevărul e însă că aceste
creaţii împlinesc o funcţie atât de importantă pentru viaţa enoriaşilor, încât
neînscrierea lor în sfera actelor cu caracter soteriologic constituie o eroare
greu de înţeles. Într-adevăr, actele culturale în dublul lor aspect de primire-
asimilare, şi de creare-transmitere de valori exercită o deosebit de puternică
înrâurire de elevare, înnobilare, luminare, întărire şi adâncire a energiei
spirituale a credinciosului, lucru care nu numai că permite, dar obligă la
încadrarea lor în categoria faptelor bune cu caracter soteriologic.
În contact cu valorile sacrului, valorile umane nu numai că nu sunt blocate,
dar dimpotrivă, ele primesc un impuls menit să întreţină în subiecţii respectivi
o continuă tensiune creatoare.
Includerea expresă a actului cultural în sfera faptelor cu caracter
soteriologic ar conduce la consecinţe dintre cele mai salutare.
Astfel, o asemenea măsură ar lua orice temei celor tentaţi să-şi menţină
întreaga viaţă sub punctul de vedere al unei singure valori: a sacrului.
Convingerea că nu te poţi mântui fără ca, împreună cu valoarea sacrului să
cultivi şi valorile umane, poate spori interesul faţă de acestea din urmă, în
gradul cel mai înalt.
Pe de altă parte, acreditarea tezei că cultivarea valorilor umane constituie o
condiţie a mântuirii poate determina un activism creator capabil să ducă la o
lărgire şi intensificare a vieţii spirituale în sfera intraecclesială şi chiar dincolo
de această sferă.
Credincioşii care se vor simţi interesaţi în actele culturale nu numai în sens
umanist, dar şi soteriologic, vor avea un motiv în plus să-şi sporească efortul
nu numai în direcţia receptării, ci şi a creării de noi valori culturale.
14. Faţă de valorile create în sfera extraecclesială, credincioşii nu au şi
nu pot avea decât o atitudine pozitivă.
Întâi, pentru că în izvorul ei intim cultura e determinată nu numai de
trebuinţele care sunt comune tuturor oamenilor, dar şi de o caldă vibraţie a
dragostei faţă de semeni. Şi nu se poate ca, ceea ce izvorăşte şi se înfăptuieşte

111
din iubire, să nu fie primit cu dragoste de către toţi. Nu se poate ca valorile
culturale în care pulsează vie unda dragostei de om, să nu găsească largă
primire în lumea credincioşilor.
În al doilea rând e potrivit să ne reamintim şi de învăţătura că tot ce se
creează pozitiv în domeniul cultural are la obârşie şi un impuls imprimat
energiilor creatoare umane de către Hristos prin întrupare. Prin întrupare
natura umană e adusă în legătură organică cu Iisus Hristos, cu energiile Lui,
creându-se astfel posibilitatea ca forţele ei latente, inclusiv cele creatoare să
primească şi din această latură un impuls spre înviorare şi actualizare. O
asemenea situaţie poate fi interpretată în sensul că la baza actului cultural în
accepţia atât de primire cât şi de creare de valori este şi un impuls imprimat de
Hristos prin faptul autoaşezării Lui în condiţia umană. În acelaşi sens pledează
şi învățătura potrivit căreia Dumnezeu Proniatorul conlucrează cu orice zidire
şi în primul rând cu omul în vederea nu numai a păzirii de nefiinţă, dar şi a
afirmării ei pozitive. Aceasta înseamnă că orice faptă săvârşită spre binele
oamenilor e rezultatul unei sinergii divino-umane, în cadrul căreia libertatea
subiectului creat rămâne neatinsă.
Că există şi curente culturale axate pe tendinţe negative antiumane şi
antisociale, aceasta e în afară de orice îndoială. Sunt cunoscute, de pildă, acele
curente care pun în centrul preocupărilor erotismul, ori mamonismul, rasismul,
ideea absurdităţii vieţii, echivalenţa dintre bine şi rău etc. Faţă de asemenea
curente, credincioşii au a se călăuzi după criteriul formulat de către Sf. Vasile
cel Mare în cunoscutul lui Cuvânt către tineri: „Trebuie să ne împărtăşim...
din scrieri în felul albinelor. Ele nu se apropie în acelaşi chip de orice floare,
nici nu încearcă să ia totul din cele în care au zburat, ci, luând numai atât cât le
este de folos pentru lucrul lor, lasă la o parte ce rămâne”1.

Ca factor constitutiv al Revelaţiei, omul intră în sfera realităţilor despre

care trebuie să se predice.
Predica actualizează şi aplică ceea ce Dumnezeu descoperă despre Sine,
dar şi cea ce descoperă despre om.
În lumina Revelaţiei, omul ni se înfăţişează ca zidire după chipul şi
asemănarea lui Dumnezeu; ca zidire menită să cucerească şi stăpânească
natura; să urce continuu spre desăvârşire, şi să desăvârşească lumea întreagă;
să valorifice în atitudinea faţă de sine şi semeni legea fundamentală a iubirii.
Nici una din aceste misiuni însă n-a putut şi nu poate fi împlinită fără
muncă asiduă şi creatoare.
Pentru cucerirea şi stăpânirea naturii, omul a simţit nevoia să creeze
diferite discipline ştiinţifice. Pentru valorificarea ei în sensul intereselor

1 Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvânt către tineri, trad. Prof. Al. Horhoianu, Râmnicul Vâlcei, 1938,
p. 14.

112
proprii, s-a văzut obligat să creeze mijloace tehnice. Pentru valorificarea
afectivă a realităţii, omul a creat arta.
Ca să-şi legitimeze calitatea de chip şi asemănare a lui Dumnezeu, omul a
simţit nevoia de a interveni în dinamica naturii, de a o împlini prin crearea de
valori tot mai multe, mai variate, mai preţioase.
Înaintarea spre desăvârşire a reclamat de asemenea perseverente iniţiative
concretizate în succesive trepte de viaţă îmbunătăţită.
Cât despre iubire, nici ea nu s-ar fi putut afirma deplin în ce are mai
specific, adică în fiinţa ei de forţă slujitoare, decât în condiţia unei masive
asimilări, dar şi creaţii de valori menite să înnobileze, lărgească şi adâncească
viaţa semenilor.
Cu alţi termeni, în lumina Descoperirii de Sus, omul ni se prezintă ca
investit cu măreaţa misiune de creator de valori. El e chemat să-şi lucreze
mântuirea, dar scopul acesta nu şi-l poate realiza numai prin Har şi credinţă, ci
şi prin practicarea consecventă a faptelor pozitive în sfera cărora se încadrează
şi actele creatoare de valori.
Îndreptarea nu se referă numai la dimensiunea religios-morală a omului,
dar şi la posibilităţile lui creatoare. Încât transformarea şi împlinirea vieţii de
după primirea îndreptării sunt a se efectua nu numai prin acte creatoare
religios-morale, dar şi prin acte creatoare de valori.
Integrarea expresă a creaţiilor umane în categoria faptelor mântuitoare
aduce pentru preot obligaţia de a-şi completa repertoriul său omiletic şi cu
asemenea teme.
Negrija faţă de valorile umane ar marca negrija faţă de un component
esenţial al faptelor mântuitoare. Dimpotrivă, valorificarea creaţiilor umane sub
unghi soteriologic, ar conduce la un întreit câştig.
Întâi recunoaşterea caracterului soteriologic al creaţiilor pozitive ar
confirma adevărul că Dumnezeu aşteaptă şi preţuieşte în gradul cel mai înalt
libera iniţiativă creatoare a omului.
În al doilea rând, înscrierea valorilor umane în categoria temelor omiletice
ar da un conţinut mai tangibil tezei potrivit căreia Ortodoxia nu e o monadă
închisă în sine, ci e o realitate vie, larg deschisă către lume, către problemele
şi creaţiile ei.
În al treilea rând, înserarea mai directă a valorilor umane în sfera temelor
omiletice ar confirma mai accentuat teza că Iisus Hristos Domnul este prezent
în mod activ nu numai intra, dar, într-un anume fel, şi extraecclesial.

113
 VECHIUL TESTAMENT CA IZVOR OMILETIC

1. De ce Vechiul Testament nu-i folosit la noi ca izvor omiletic?

Vechiul Testament nu se prea bucură, la noi, de atenţia celor rânduiţi a

propovădui cuvântul Domnului. Rare, rarisime sunt predicile – mă gândesc la
cele tipărite – care să pornească de la câte un text vechitestamentar sau care, în
desfăşurarea temei, să folosească un citat, două, din cărţile Vechiului
Aşezământ. Răsfoiţi oricare dintre cărţile de cuvântări bisericeşti tipărite în
trecutul mai apropiat şi veţi vedea cât de greu e să dai de-o predică întocmită
şi hrănită din substanţa Legii celei Vechi. Luaţi de pildă volumele de predici
ale lui Tarnavschi-Voiutschi, O. Soroceanu, T. Chiricuţă, Buzdug, St.
Cioroianu, A. Nanu, Gh. Maior, A.P. Lupşa sau ale altora şi nu veţi avea
nevoie de prea mult timp să faceţi constatarea că prima parte a Scripturii
Sfinte e aproape total trecută cu vederea ca izvor omiletic.
Cât despre serii de predici care să explice credincioşilor părţi mai întinse
din Vechiul Testament, despre aceasta nici nu poate fi vorba.
Cauzele unei asemenea situaţii?
Una poate fi identificată în lipsa de comentarii la Vechiul Testament,
corespunzătoare şi accesibile. Ne gândim la comentarii româneşti asupra
întregului Vechi Testament. Cele câte le avem se referă numai la unele cărţi
vechitestamentare şi, în general, au caracter strict exegetic. Bune şi acestea,
fireşte. Nici nu poate fi vorba de propovedanie sănătoasă fără temeiurile
oferite de comentariile ştiinţifice. Dar nu trebuie să se uite că propovăduitorii
cuvântului tânjesc de mult după tâlcuirile omiletice ale Scripturii.
Lipsiţi de tâlcuiri exegetice româneşti la cele mai multe din cărţile Legii
Vechi şi lipsiţi aproape cu totul de tâlcuiri omiletice, nu e de mirare că
propovăduitorii cuvântului s-au lăsat cu greu înduplecaţi a-şi învrâsta şirul
predicilor cu serii de cuvântări hrănite mai abundent din seva textelor sacre ale
Vechiului Aşezământ.
O altă cauză ar putea fi căutată în lipsa deprinderii de a folosi omilia ca
formă de propovăduire. Prin omilie, se ştie, se poate da, într-un timp relativ
scurt, mult mai mult decât se poate da prin predica obişnuită. În timp ce
predica tâlcuieşte un verset două, omilia explică dintr-o dată o pericopă
întreagă.
Lipsind însă deprinderea omiliei, a lipsit pe cât se pare şi îndrăzneala de a
o folosi. Şi nefolosirea omiliei a însemnat practic, închiderea unei principale
căi de acces a credincioşilor la scrierile Vechiului Legământ.
Nu e exclus apoi, ca şi unele neplăcute amintiri din anii de iniţiere în
tainele nu tocmai uşor de dezlegat ale limbii ebraice, să fi contribuit în oarecare
măsură la ocolirea datoriei de a oferi credincioşilor hrană duhovnicească nu
numai dintr-o parte a Scripturii, ci din tot cuprinsul ei.

114
 Şi încă un lucru. Cu ani în urmă, s-a pornit la noi o luptă tinzând făţiş la
eliminarea Vechiului Testament din canonul Cărţilor Sfinte şi din uzul
catehetic al credincioşilor creştini. Lupta n-a fost iniţiată la noi. Ea a fost
adusă din altă parte, şi anume din ţara în care bântuia pe atunci, furioasă, o
campanie de exterminare a evreilor şi a tot ce aducea aminte de dânşii. În
urgia acestei lupte, a fost atras şi Vechiul Testament. De acolo lupta s-a extins
şi la noi unde aderenţii au izbutit, în oarecare măsură, să creeze un curent de
opinie potrivnic Vechiului Testament, curent în care s-au lăsat prinşi, trebuie
să recunoaştem, şi unii dintre oamenii Bisericii1. Atmosfera creată de un
asemenea curent precum şi celelalte pricini acum amintite au contribuit, pe cât
se pare, la împingerea Vechiului Testament, la periferia sferei de interes şi
atenţie a slujitorilor amvonului. Dar lucrurile acestea pot dispensa ele pe preot
de datoria de a propovădui întreg cuvântul Revelaţiei dumnezeieşti? Pot
justifica ele atingerea credincioşilor în dreptul lor de a cunoaşte şi de a se
împărtăşi şi din tezaurul duhovnicesc al Vechiului Legământ? Nu. Ele pot
servi ca circumstanţe atenuante pentru cei ce au scăpat din vedere să
folosească Vechiul Testament ca izvor de propovăduire, dar nu pot îndreptăţi
pe nimeni să continue a păstra, din punct de vedere omiletic, aceeaşi atitudine
exagerată de rezervă faţă de Legea Veche.
Rânduiala Bisericii aceasta este: să fie propovăduit credincioşilor cuvântul
lui Dumnezeu, folosindu-se în acest scop întreaga Sf. Scriptură, nu numai o
parte a ei.

2. Temeiuri pentru folosirea Vechiului Testament ca izvor omiletic

a. Atitudinea Mântuitorului faţă de Vechiul Testament

Pe ce se întemeiază această rânduială a Bisericii?

Mai întâi pe însăşi atitudinea Mântuitorului față de Scrierile Vechiului
Aşezământ.
Pentru Mântuitorul, Vechiul Testament a fost cartea de care El S-a apropiat
cu respectul adânc şi cu cinstirea cuvenite lucrurilor sfinte. A fost cartea Lui
de citire şi de rugăciuni şi a fost izvorul din care a cules atâtea dovezi pentru
a-Şi convinge ascultătorii că venirea în lume şi activitatea Sa mesianică
fuseseră profeţite şi prefigurate cu sute şi sute de ani înainte. „Cercetaţi
Scripturile, spune El fariseilor, care căutau să-L înfăţişeze ca pe un călcător al
Legii; cercetați Scripturile, căci socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică. Şi tocmai
ele sunt care mărturisesc despre Mine” (Ioan 5.39). Iisus ştia că în convingerea
iudeilor, Vechiul Legământ conta ca scriere învestită cu autoritate
dumnezeiască. Şi convingerea aceasta, nu numai că nu o atinge cu nimic, dar
dimpotrivă, o aprobă şi o întăreşte. „Cărţile acestea, vrea El să le spună, cărţile

1 Cf. şi Pr. I Popescu-Mălăeşti, Valoarea Vechiului Testament pentru creştini, Bucureşti, 1932,
p. 8.

115
despre a căror inspiraţie dumnezeiască voi înşivă sunteţi încredinţaţi, chiar ele
mărturisesc despre venirea mea în lume şi despre activitatea Mea mesianică”.
Direct sau indirect, Domnul pune întreg Vechiul Testament în legătură cu
Sine, cu învăţătura şi cu misiunea Sa soteriologică.
Uneori tâlcuieşte locuri din Scriptura Veche, aplicându-le direct la Sine.
Un exemplu: Într-o zi de sâmbătă, se afla în sinagogă. Se citise pericopa din
Lege şi urma să se citească o alta din Profeţi. La invitaţia conducătorului
sinagogii sau, poate, din proprie iniţiativă, Iisus S-a ridicat – gestul trebuie
considerat ca semn de respect faţă de Cartea Sfântă – să citească: „Şi I-au dat
cartea profetului Isaia, şi desfăşurând El sulul, a găsit locul unde era scris:
«Spiritul Domnului este asupra mea, pentru care M-a uns să binevestesc
săracilor, M-a trimis să tămăduiesc pe cei zdrobiţi cu inima. Să propovăduiesc
celor luaţi robi dezrobirea şi celor orbi căpătarea vederii, să dau drumul celor
apăsaţi şi să vestesc anul plăcut Domnului»” (Lc. 4.16-19). Cuvintele sunt din
Isaia (61.1). Iisus a citit desigur textul evreiesc, dar Evanghelistul citează din
memorie după LXX. În aceste cuvinte, Isaia se mărturiseşte profet al Celui
Prea Înalt şi, iluminat de puterea tainică a Duhului, prevesteşte iudeilor
eliberarea din captivitatea babilonică şi întoarcerea lor în patrie. Dar totodată
prin graiurile acum citate, profetul prefigurează pe viitorul Mesia şi activitatea
Sa de eliberare a credincioşilor din robia păcatului. Tâlcuind versetele
amintite, Domnul le aplică la Sine, arătând ascultătorilor că spusele de atunci
ale proorocului abia acum s-au împlinit în plenitudinea înţelesului lor: „Astăzi
s-a împlinit scriptura aceasta, în urechile voastre” (Lc. 4.21). Prin asemenea
tâlcuire Iisus Îşi mărturiseşte convingerea că numai o carte purtând adânc în
substanţa ei pecetea obârşiei dumnezeieşti putea trimite gândurile
credincioşilor, peste veacuri, spre viitorul Mesia şi spre activitatea Lui
mântuitoare.
Altădată, întâmplându-se ca fariseii să fie adunaţi în partea exterioară a
templului, Iisus le pune întrebarea: „Ce vi se pare despre Hristos? Al cui fiul
este?” (Mt. 22.41.42). „Al lui David” – răspund ei. Domnul îi întreabă din
nou: „Cum atunci David, în spirit, Îl numeşte pe El Domn când zice: Zis-a
Domnul Domnului Meu: şezi de-a dreapta Mea până ce voi pune pe vrăjmaşii
tăi aşternut picioarelor tale. Dacă deci, David Îl numeşte pe El Domn, cum
este fiul lui?” (Mt. 22.43-45). Locul e din Psalmul 109.1 şi aplicându-l la
persoana Sa, Domnul arată că Vechiul Testament nu e o mărime închisă în
sine, ci e o descoperire îndrumând spre realităţi de dincolo de graniţele sale,
spre viitorul Mesia, care avea să fie nu numai om, dar şi Dumnezeu.
Sfântul Evanghelist Luca istoriseşte (cap. 24.13 sq) că după Înviere,
Domnul mustră pe ucenicii, care, în drum spre Emaus aflându-se, erau cu
sufletele pline de adâncă tulburare, neştiind ei ce să mai creadă despre Dânsul.
Viaţa Lui minunată, activitatea, patimile, moartea pe cruce, pecetluirea
mormântului, şi apoi deodată vestea Învierii... Nedumerirea lor era mare şi
mare le era şi frământarea: „Atunci El vorbit-a către ei: O, nepricepuţilor şi
zăbavnici cu inima ce sunteţi! Ca să credeţi toate câte au grăit proorocii, nu

116
trebuia, oare, ca Hristos să pătimească acestea şi să intre întru mărirea Sa? Şi
începând de la Moise şi de la toţi profeţii le-a tâlcuit lor, din toate Scripturile
locurile despre El”. E un text clasic care exprimă cu maximă claritate ideea că
Mântuitorul vedea nu numai în unele părţi, ci în „toate Scripturile” Vechiului
Legământ, graiuri, persoane, lucruri, fapte, care, în temeiul purtării de grijă a
lui Dumnezeu, îndrumau profetic şi prefigurativ, dincolo de ele, spre viitoarele
realităţi mesianice.
Nu se poate trece apoi peste faptul că Domnul citează din Legea Veche cu
observarea formulelor care indică inspiraţia ei dumnezeiască. El citează,
folosind, de pildă, expresia: „Scris este” (Mt. 7.10; Deut. 6.16.13; 8.3.10.20;
Iosua 24.14; I Sam. 7.3). Foloseşte de asemenea termenii: „Legea lui Moise”,
„Proorociile”, „Psalmii” (Lc. 24.44); „Scripturile” (Ioan 5.39; Mt. 21.42),
expresii prin care iudeii mărturiseau caracterul dumnezeiesc al scrierilor
respective. Slujindu-se de formulele consacrate, în citarea locurilor din cărţile
sfinte, Domnul arată că şi El recunoaşte şi întăreşte autoritatea dumnezeiască a
acestor scrieri2.
Se poate spune, deci, că Iisus a interpretat Vechiul Testament în sens
teologic: ca provenind de la Dumnezeu, şi în sens hristologic: ca ţintind şi
îndrumând către Persoana, viaţa şi activitatea Sa.
Desigur, Domnul cunoştea deosebirile dintre Legământul Vechi şi cel pe
care El însuşi avea să-l întemeieze. Dar mai ştia şi aceea că deosebirile în curs
de afirmare nu aveau să fie de aşa natură încât să poată justifica o separare a
celor două Testamente. „Să nu socotiţi că am venit să stric Legea şi Proorocii,
spune Mântuitorul; n-am venit să stric Legea, ci să împlinesc” (Mt. 5.17).
Ceea ce are nevoie de desăvârşire, e limpede că se află pe treaptă inferioară
faţă de ceea ce e desăvârşit. Pentru Mântuitorul, Revelaţia Vechiului
Testament, se afla pe o treaptă mai joasă ca revelaţia în curs de realizare prin
persoana şi activitatea Sa. Dar, în acelaşi timp, Domnul afirmă că activitatea şi
învăţătura Sa nu sunt ceva rupt sau paralel cu revelaţia vechitestamentară, ci
sunt o continuare în sensul desăvârşirii aceleia. Revelaţia cea nouă nu e un
început absolut, ci reprezintă o continuare şi o împlinire a celei cuprinse în
Lege şi Profeţi.
Aşadar, cuvintele Mântuitorului acum amintite, exprimă deodată atât
deosebirea, diferenţa de nivel, dintre Vechiul şi Noul Testament, cât şi
legătura indisolubilă dintre ele. Dacă în fond Legea Veche ne înfăţişează
planul mântuirii şi pregătirea în vederea realizării acelui plan, Noul
Aşezământ ne istoriseşte despre înfăptuirea efectivă a mântuirii. După
convingerea Mântuitorului, cele două Testamente, deşi inegale ca valoare,
constituie totuşi o unitate atât de strânsă, încât fiecare e neapărat dependent de
celălalt în ce priveşte interpretarea şi înţelesul corect şi deplin.

b. Sfinţii Apostoli faţă de Vechiul Testament

2 V. Tarnavschi, Introducere în Sfintele Cărţi ale Testamentului Vechi, C. 1928, p. 30.

117
 Concepţia aceasta a Mântuitorului asupra Vechiului Testament şi-au
însuşit-o şi Sfinţii Apostoli, precum şi toţi ceilalţi Sfinţi Scriitori ai
Testamentului Nou, care, după Înviere, au izbutit în sfârşit, „să priceapă
Scripturile” (Lc. 24.44). Şi-n scrierile lor găsim citate din aproape toate cărţile
vechitestamentare. Precum Mântuitorul, aşa şi ei înfăţişează învăţătura cea
nouă în organică legătură şi în prelungirea Revelaţiei cuprinse în Legea
Veche.
În Scrisoarea sa către Romani (cap. 7), Sfântul Apostol Pavel mărturiseşte
că vestea despre Evanghelia lui Dumnezeu, nu el e cel dintâi care o
împărtăşeşte ascultătorilor. Proorocii au fost aceia care au adus-o lumii
credincioşilor cu mult înainte de venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu. Şi el,
Apostolul, e deplin încredinţat că prin gura lui David şi a celorlalţi profeţi a
vorbit Duhul Sfânt însuşi (Fapte 1.16; 3.18. 22-24; Evrei 1.1 etc.); că scrierile
Legii Vechi sunt „Scripturi Sfinte” (Rom. 1.2) şi sunt cărţi inspirate de
Dumnezeu. „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu” mărturiseşte
Apostolul cu convingerea celui atins el însuşi de degetul de jar al Duhului. Cu
această convingere o citise acasă şi o studiase cu atâta pasiune la Ierusalim. Şi
tot din această adâncă convingere pornea strădania sa misionară de a mărturisi
ascultătorilor dintre iudei „împărăţia lui Dumnezeu căutând să-i încredinţeze
despre Iisus din legea lui Moise şi din Prooroci” (Fapte 28.23). Ba încă era cu
mare grijă ca în propovăduirea sa să nu se abată cu nimic de la ceea ce Moise
şi ceilalţi prooroci prevestiseră că va să fie. „Dobândind ajutorul cel de la
Dumnezeu, stau până în ziua aceasta şi mărturisesc şi la mic şi la mare, fără să
spun nimic decât ceea ce şi proorocii, şi Moise au spus că va să fie: că adică
Hristos va trebui să pătimească şi să fie cel dintâi în învierea morților şi să
propovăduiască lumina, deopotrivă, poporului Israel şi păgânilor” (Fapte 26.
22-23).
Mântuirea vestită de propovăduitorii Evangheliei, scrie şi Sf. Apostol
Petru, a preocupat şi însufleţit statornic pe proorocii cei de demult. Îmboldiţi
de trebuinţa mântuirii şi luminaţi cu lumină de Sus, ei au cercetat cu de-
amănuntul vremea şi împrejurările în care avea să vină Hristos şi în care avea
să pătimească (Ep. I. cap. 1.10-12). Şi în cercetarea aceasta a lor, şi în
proorociile făcute atunci, proorocii, subliniază cu adâncă încredinţare
Apostolul, nu s-au călăuzit după scornirile unei fantezii înfierbântate, ci după
insuflarea şi luminile Duhului celui Sfânt. „Niciodată proorocia nu s-a făcut
din voia omului, ci oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit purtaţi de
Duhul Sfânt” (2 Petru 1.21).

c. Sfinţii Părinţi faţă de Vechiul Testament

Călcând pe urmele Mântuitorului şi ale Apostolilor, Sfinţii Părinţi au

continuat să înveţe, cu convingere şi autoritate, adevărul că Scrierile Vechiului
Testament sunt scrieri dumnezeieşti şi că, de aceea, ele sunt tot atât de mult

118
ale creştinilor, pe cât sunt ale iudeilor3. Fără să le identifice ca valoare, Părinţii
cei Sfinţi au privit cele două Testamente ca părţi esenţiale ale unuia şi acelaşi
tot şi s-au ridicat cu energie împotriva celor ce-ncercau să le smulgă din
reciproca lor legătură organică. De pildă, când Marcion alunecă în ispita
aceasta, el nu avu prea mult de aşteptat până ce să primească riposta cuvenită.
Marcion, scrie Tertulian, separă un Testament de celălalt. Dar, separându-le,
el afirmă implicit unitatea lor. Separarea e posterioară unităţii. Nu poţi separa
ceea ce ţi se înfăţişează în legătura unităţii. Înainte de a fi fost separate de
Marcion, cele două Testamente au fiinţat ca un întreg organic şi aceasta este
relaţia care li se potriveşte: unitatea organică4. De ce vrea Marcion să rupă
legătura dintre cele două Testamente? Între altele, scrie Tertulian, pentru
părutul temei că între învăţăturile unuia şi ale celuilalt ar fi deosebiri mari.
Mai ales în ce priveşte învăţătura despre Dumnezeu, deosebirile ar fi atât de
mari, încât în niciun caz cele două testamente nu ar mai putea sta împreună.
Dar, răspunde Tertulian, dacă am lua de bune afirmaţiile lui Marcion, am trece
drept oameni lipsiţi de judecată, ca unii care am mărturisi implicit că până la
Marcion n-a existat o învăţătură limpede despre Dumnezeu. O asemenea
învăţătură, însă, a existat şi există. Şi aceasta nu este a lui Marcion, ci a
Domnului Iisus Hristos, care n-a făcut nici o deosebire între Tatăl cel ceresc
descoperit nouă, şi între Dumnezeul Vechiului Testament. Pentru Mântuitorul,
ambele Aşezăminte sunt opera unuia şi aceluiaşi Dumnezeu şi în consecinţă,
separarea lor operată de Marcion trebuie respinsă ca nejustificată5.
Ideea aceasta a unităţii lui Dumnezeu, ca bază a legăturii strânse dintre cele
două Testamente, se întâlneşte des în literatura patristică. Hristos, zice Irineu,
vorbeşte despre Dumnezeul Vechiului Testament ca despre Dumnezeul
evreilor, dar şi al Său6. Dumnezeu cel ce strânge cerul ca pe un sul de hârtie
(Isaia 34.4) şi înnoieşte faţa pământului (Ps. 103.3); Dumnezeu cel ce a făcut
toate pentru om şi a fost propovăduit prin cuvânt şi viaţă, de către profeţii cei
de demult, este identic cu Acela pe care Hristos Domnul L-a recunoscut ca
Tată al Său7. Marcion, Valentin, Vasilide, Carpocrat, Simon şi toată ceata lor,
se trudesc să inventeze un alt creator al cerului şi al pământului. Dar truda lor
e zadarnică. Nu există alt creator decât Dumnezeu Tatăl8. Totul provine de la
El, precum Domnul însuşi spune ucenicilor Săi: „De aceea orice cărturar cu
învăţătura despre Împărăţia lui Dumnezeu este asemenea unui om gospodar
care scoate din vistieria lui nouă şi vechi” (Mt. 19.52). El nu spune că unul e
cel ce scoate lucruri nouă şi altul cel ce scoate lucruri vechi, dar că unul şi
acelaşi scoate şi de un fel şi de altul. Gospodarul din cuvintele citate –
comentează Irineu – e Domnul care, ca stăpân al casei, al familiei, prescrie
slujitorilor şi celor încă neformaţi, o lege severă; iar celor liberi, adică celor
3 Tertulian, Apol. adv. Gentes, cap. 19.
4 De praescript., cap. 30.
5 Adv. Marcionem, lib. 1, cap. 19.
6 Adv. haeres., lib. 4, cap. 9.1.
7 Adv. haeres., lib. 4, cap. 5.1.
8 Ibidem, lib. 4, cap. 4.

119
îndreptaţi prin credinţă, le dă rânduieli corespunzătoare şi le deschide calea
spre moştenirea sa. Cărturarii cu învăţătura despre împărăţia lui Dumnezeu
sunt ucenicii Săi, iar prin tezaurul din care sunt scoase noi şi vechi, El înţelege
în mod sigur, cele două Testamente. Prin termenul vechi, Domnul denumeşte
ceea ce a fost descoperit mai înainte adică Legea; noi sunt învăţăturile
înnoitoare ale Evangheliilor, despre care Ieremia zice: „Iată vreau să întemeiez
un nou legământ nu ca acela încheiat cu părinţii voştri pe muntele Horeb”
(31.31)9.
Unitatea izvorului lor aduce cu sine strânsa legătură dintre cele două
Aşezăminte. Legământul cel Nou însă, nu repetă şi nu e identic cu cel Vechi,
ci îl împlineşte. Testamentul Nou, scrie Irineu, nu contrazice şi nu suprimă pe
cel Vechi, ci îl lărgeşte şi-l împlineşte, precum rezultă din înseşi cuvintele
Domnului: „Aţi auzit că s-a zis celor de demult: să nu preacurveşti; Eu însă vă
spun vouă că oricine se uită la femeie poftind-o, a şi preacurvit cu ea în inima
lui” (Mt. 5.27 sq.). Cuvintele din urmă ale Domnului nu urmăresc să suprime
porunca Legii Vechi, cum zic marcioniţii, ci lărgirea şi desăvârşirea aceleia,
precum şi din alt cuvânt al Său, Domnul ne lasă a-nţelege: „De nu va prisosi
dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra întru
împărăţia cerurilor” (Mt. 5.21). În ce constă însă acel „mai mult” din cuvintele
citate? Întâi în a crede nu numai în Tatăl, ci şi în Fiul, ca în Acela care aduce
pe om în comuniune cu Dumnezeu. Apoi, în a mărturisi învăţătura nu numai
cu vorba, ci şi cu fapta; cei de sub Legământul Vechi, mărturiseau numai
verbal poruncile, nu şi prin fapte.
În al treilea rând mai multul de care vorbeşte Domnul în locul citat mai sus,
constă în abţinerea nu numai de la faptele rele, dar şi de la poftirea lor. Toate
acestea însă, Domnul le-a arătat nu ca pe nişte lucruri opuse Legii Vechi, ci ca
o împlinire a ei, şi ca o adâncire a dreptăţii Legii celei Noi. Contra
Legământului Vechi ar fi fost Domnul, numai în cazul când ar fi poruncit
ucenicilor ceva interzis de Lege. Faptul că a poruncit abţinerea nu numai de la
ceea ce e interzis de Lege, dar chiar de la poftirea lucrurilor interzise, nu
contrazice şi nici nu suprimă Legea, ci o împlineşte şi o lărgeşte10.
Învăţătura centrală a propovăduirii apostolice, învaţă Origen, este că
Dumnezeu e unul singur creator a toate, Dumnezeul drepţilor şi Părintele
ceresc care la vremea potrivită, a trimis, precum făgăduise prin profeţi, pe Fiul
Său, Domnul nostru Iisus Hristos, în lume, cu misiunea de a chema la
mântuire, mai întâi pe Israel, apoi pe toate celelalte neamuri. „Acest
Dumnezeu drept şi bun, Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos care a dat, El
însuşi şi Legea şi Profeţii, şi Evangheliile, e Dumnezeul Apostolilor, e
Dumnezeul Vechiului şi Noului Testament”11. Precum Tertulian şi Irineu aşa
şi Origen respinge cu hotărâre ideea dualităţii în ceea ce priveşte izvoarele
revelaţiei. Atât Vechiul cât şi Noul Testament cuprind descoperirea în grade

9 Ibidem, lib. 4, cap. 9.1.

10 Ibidem, lib. 4, cap. 13.1.
11 De princ., 1.4.

120
diferite, a unui singur Dumnezeu. Dumnezeul lui Iisus, nu-i altul decât acela al
lui Avraam, Isac şi Iacov. Iisus Hristos nu cunoaşte doi dumnezei. Când de
exemplu, spune ucenicilor: „Fiţi desăvârşiţi precum şi Tatăl vostru cel ceresc
desăvârşit este”, şi „Care face ca soarele său să răsară peste cei buni şi peste
cei răi” (Mt. 5.34,35), nu e cum se poate mai limpede că aceste cuvinte
cuprind spusele lui Isaia: „Cerul este scaunul meu” (Cap. 66.1)? Nu e cum se
poate mai limpede că şi Isus şi Isaia vorbesc despre un singur Dumnezeu? Şi
pentru a ne arăta încă odată cât de fundamentală este în Noul Testament ideea
unităţii Dumnezeirii, Origen adaugă: „Ne-am lungi prea mult dacă am strânge
din toate locurile Evangheliilor dovezile prin care se arată că Dumnezeul Legii
şi al Evangheliilor este unul şi acelaşi”12.
Din corul marilor Dascăli ai Bisericii, care au subliniat unitatea celor două
Aşezăminte pe temeiul unităţii Dumnezeirii, mai amintim aici un cuvânt dintr-
una din vestitele cateheze ale Sf. Chiril de la Ierusalim. Zice Sfântul: „Unul
este Dumnezeul celor două Testamente, cel care a vestit mai dinainte în
Vechiul Testament pe Hristos, arătat în Noul Testament, cel care ne-a călăuzit
prin Lege şi Profeţi la Hristos. Dacă vreodată vei auzi vreun eretic hulind
Legea şi Profeţii, răspunde-i mântuitoarele cuvinte: „Iisus n-a venit să strice
Legea, ci s-o împlinească”13. Aşadar, pornind de la constatarea că revelaţia
Vechiului şi Noului Testament se desfăşoară în limitele unei concepţii
monoteiste, Sfinţii Părinţi, n-au zăbovit a învăţa şi apăra unitatea indisolubilă
a celor două Aşezăminte. Cum însă, monoteismul revelaţional nu e rigid,
monoprosopist, ci trinitar, Sf. Părinţi n-au ezitat a învăţa că Testamentul Vechi
şi cel Nou alcătuiesc un tot unitar pentru că ele au fost scrise de acelaşi Duh
Sfânt. Atât profeţii cât şi Sfinţii Apostoli au fost inspiraţi şi călăuziţi în
misiunea lor de unul şi acelaşi Duh dumnezeiesc. Precum Dumnezeu este
acelaşi, scrie Origen, acelaşi este şi Duhul Sfânt care a fost şi în profeţi şi în
Apostoli14. Dacă Marcion şi Valentin au crezut că pot găsi deosebiri între
Dumnezeul Noului Testament şi acela al Vechiului Testament, apoi despre
Duhul Sfânt n-au mai putut inventa nimic15. Duhul Sfânt a lucrat şi prin cei ce,
mai înainte de venirea lui Hristos, au crezut în Dumnezeu, şi a lucrat şi prin
cei ce, prin Hristos au venit la Dumnezeu. Scripturile Sfinte, toate, au fost
scrise de Duhul Sfânt16. Duhul Sfânt a vorbit prin Moise şi ceilalţi profeţi şi a
vorbit şi prin Sfinţii Scriitori ai Noului Legământ. Adăugând cuvânt de
întărire, Sfântul Vasile cel Mare mărturiseşte că Scriptura, întreaga Scriptură,
a fost scrisă de Duhul Sfânt, pentru ca fiecare credincios să-şi poată găsi într-
însa, ca într-un spital obştesc doctoria potrivită cu boala sa proprie17. Aceeaşi

12 De princ., 2.4; 5.3; 7.1.

13 Catech. 4.33, trad. Pr. D. Fecioru, Bucureşti, 1943, p. 129.
14 De princ. 2.1.
15 Ibidem.
16 C. Cels, 5.60.
17 Omil. la Ps. 1.

121
convingere are şi Sf. Grigorie Nisanul: „Câte le spune Scriptura sunt graiuri
ale Duhului celui Sfânt”18.
Dar unitatea celor două Aşezăminte au văzut-o marii conducători ai
Bisericii, mai cu osebire în faptul că în centrul amândurora au constatat ei
tronând uriaşa personalitate a Mântuitorului. Iisus Hristos este cheia celor
două Testamente. În vederea venirii Lui a fost rânduită Legea, cu toate
prescripţiile ei. Din viaţa şi activitatea Lui şi-a primit conţinut şi fiinţă
Legământul cel Nou. „Dumnezeieștii prooroci”, glăsuieşte Sfântul Ignatie
Teoforul, au fost „insuflaţi de harul Său” (al lui Iisus Hristos), i-au fost
„ucenici cu duhul” şi L-au aşteptat ca învăţător19. Cuvintele lui Moise – scrie
Irineu – sunt cuvintele lui Hristos. Şi tot ale lui Hristos sunt şi cuvintele
proorocilor20. Toţi scriitorii Vechiului Aşezământ au prevestit pe Hristos şi toţi
„au primit descoperirea de la acelaşi Fiu care, în vremurile din urmă, S-a
întrupat şi a vorbit cu neamul omenesc”21. Prevestind şi profeţind despre
Legământul cel Nou, scriitorii Vechiului Testament au trebuit să prevestească
şi să descopere şi pe Acela care avea să-l întemeieze după buna plăcere a
Tatălui, pentru ca, prin credinţa în El, să facă mereu progrese şi prin aceste
Testamente să se desăvârşească mântuirea. Căci mântuirea este una şi unul
este şi Dumnezeu, dar porunci menite a-l forma pe credincios sunt multe şi nu
puţine sunt treptele care îl conduc pe om la Dumnezeu22. Într-alt capitol,
citând cuvintele: „Mulţi prooroci au dorit să vadă cele ce priviţi voi...” (Mt.
13.17), Irineu comentează aşa: „Cum ar fi putut aceia să-L dorească şi să-L
vadă dacă n-ar fi ştiut mai dinainte de venirea Lui viitoare? Şi cum ar fi putut
şti mai dinainte, dacă n-ar fi primit de la El preştiinţa? Dar Scripturile cum să
mărturisească despre El decât prin aceea că unul şi acelaşi Dumnezeu a
descoperit şi arătat credincioşilor, toate, prin Cuvântul?”23 Prin Cuvântul a fost
învăţat Avraam, şi tot prin El, a învăţat şi Moise modul de a instrui şi educa pe
credincioşi. Dacă poporul cel vechi a fost învăţat de Domnul în chip mijlocit,
şi anume prin Moise, poporul cel nou a fost învăţat de El faţă către faţă24.
După concepţia Sfântului Iustin Martirul, nu Tatăl universului, ci Fiul lui
Dumnezeu a fost acela care a vorbit cu Moise şi cu Profeţii şi tot ce ei au grăit
poporului evreu, nu a fost de la ei înşişi, ci de la Cel ce i-a îmboldit să
vorbească, „de la Logosul divin”25.

18 C. Eunom. 7.
19 Epist. c. Magn, 8-9, trad. Mihălcescu.
20 Adv. haeres., 9.3.
21 Ibidem, 7.2.
22 Ibidem, 4.9; 4.3.
23 Ibidem, 11.1.
24 Clement Alexandrinul, Pedagogul, 1.7, trad. N. Ştefănescu, Bucureşti, 1939, p. 80 sq.; cf. şi
Origen, De princ. 1, cap. 1.1: „Căci fără cuvântul lui Dumnezeu cum ar fi putut profeţi aceia”
(Moise şi profeţii).
25 Apol. 1.36.1; cf. şi cap. 32.

122
 Întruparea Logosului, despre care vorbesc Sfintele Evanghelii, nu a fost un
fapt întâmplător, ci un eveniment prevestit şi pregătit cu mult înainte de către
profeţii Vechiului Testament, sub călăuzirea Logosului dumnezeiesc însuşi26.
Citând locurile Deut. 28.66: „Viaţa ta va fi spânzurată” şi Isaia 53.8: „Căci
s-a luat de pe pământ viaţa Lui...”, Sfântul Atanasie cel Mare, arată că Acela
la care se referă amintitele cuvinte ale Scripturii nu e altul decât Hristos însuşi.
„Cine este acela despre care Scriptura spune asemenea lucruri? Cine e acela
despre care şi profeţii au prevestit atât de multe lucruri? Nimeni altul... nu
poate fi... decât Domnul nostru Iisus Hristos, Logosul lui Dumnezeu şi
Mântuitorul comun al tuturor”27.
Despre Dumnezeu pot vorbi şi alte scrieri, fără ca acestea să aibă pretenţia
de a fi altceva decât rezultatul unor eforturi personale sau ale unui grup de
persoane. Biblia însă, în vorbirea ei despre Dumnezeu, vine cu o pretenţie
fundamental deosebită de a oricărei alte scrieri, şi anume ea revendică cu
exclusivitate, calitatea de operă dumnezeiască. Sfinţii Părinţi cunosc şi
mărturisesc cu convingere şi respect, caracterul acesta divin al Bibliei. Ei ştiu
că Legământul Vechi şi Legământul cel Nou, sunt strâns legate într-un tot
organic nu numai pentru că într-însele se vorbeşte despre unul şi acelaşi
Dumnezeu, dar şi pentru că ele sunt însuşi cuvântul lui Dumnezeu adresat
credincioşilor. Marii Învăţători ai Bisericii mărturisesc că Scriptura nu e o
colecţie de cărţi în care autorii ar vorbi din proprie iniţiativă şi de la ei înşişi
despre Dumnezeu, ci e o colecţie de scrieri prin ai cărei autori se face
cunoscută credincioşilor voia lui Dumnezeu însuşi.
Când Sfinţii Părinţi propovăduiesc că prin rostul prorocilor şi al Sfinţilor
Apostoli a vorbit Dumnezeu Tatăl, Duhul Sfânt sau Logosul, ei învaţă şi
afirmă de fapt inspiraţia dumnezeiască a Scripturilor.
Convingerea aceasta şi-o exprimă şi în alte chipuri. De exemplu ei scot
mereu în relief că proorocii au vorbit şi scris ca fiinţe iluminate lăuntric printr-
un dar revărsat de Sus asupra lor28. Au vorbit şi au scris „spiritu divino
inundatos” cum se exprimă Tertulian29. Au scris ca purtători ai Duhului, ca
πνευματόφοροι30.
Desigur, scrierile întocmite de asemenea bărbaţi nu puteau fi numite de
către Sfinţii Părinţi decât „Sfintele Cărţi”31, „Sfintele Scripturi”32,

26 Ibidem, 33.9; 31.7; cf. pe larg, I.G. Coman, Teoria Logosului în apologiile Sfântului Iustin
Martirul şi Filosoful, Bucureşti, 1942.
27 Incarn. Verbi, 33; cf. şi Lactantiu, Divin. Instit., 4.20; Sf. Grigorie cel Mare, In prim. Regum
expos., 4: „Toţi predicatorii Vechiului şi Noului Testament L-au vestit pe însuşi
Răscumpărătorul”.
28 Sf. Iustin, Cohort. ad gr. 10.
29 Adv. gent., cap. 19; cf. şi Irineu, Adv. haeres. 3; Augustin, De Civit. Dei, 18.
30 Teofil al Antiohiei, Ad Autol. 2.22.
31 Clement Romanul, Epist. 1.43; Teofil al Antiohiei, Ad. Autol. 2.22.
32 Clement Romanul, Epist. I.45; Origen, C. Cels; 6.7; Sf. Ioan Gură de Aur, In Genes., Hom.
21.1; Ieronim, Epist. 1.2, Ad Ctesiph., cap. 13.

123
„Dumnezeieştile Scripturi”33, „Scripturi cereşti”34, denumiri care exprimă mai
ales originea lor divină. Nu arareori, sub pana Sfinţilor Părinţi, survine şi
expresia „Scripturile Domnului”, expresie care scoate în relief faptul că tema
lor centrală este personalitatea Domnului Hristos. Denumirea o întâlnim de
pildă la Irineu35, Clement Alexandrinul36, Tertulian37 şi alţii.
Inspiraţia dumnezeiască conferă ambelor Testamente o autoritate
normativă în materie de credinţă şi conduită a credincioşilor. Pentru Sfinţii
Părinţi, Vechiul Aşezământ nu constituie doar o relicvă sacră, un lucru
venerabil prin antichitatea (vechimea) sa şi pe care să-l priveşti cu respect de
la distanţă, ci, împreună cu Noul Testament, e socotit un dar de la Dumnezeu,
„spre mântuirea oamenilor”38. Ei concep mântuirea ca un proces progresiv ce
se începe şi se desăvârşeşte pe temeiul întregii învăţături revelate. Pentru ei,
ambele Testamente constituie, nu două, ci un singur izvor principal pentru
„desăvârşirea mântuirii”39.
Pornind de la cuvintele Sfântul Apostol Pavel, „Toată Scriptura este
insuflată de Dumnezeu şi folositoare...” (2 Tim. 3.16), Sfântul Vasile cel Mare
adaugă tâlcuirea sa, grăind aşa: „Ea, Scriptura, a fost scrisă de Duhul Sfânt
pentru ca oamenii să găsească în ea, ca într-un spital sufletesc la care pot să
vină cu toţii, doctoria potrivită cu boala fiecăruia. Căci este scris «Doctoria
este aceea care va face să înceteze păcatele cele mari» (Ecclesiast 10.4)”.
Într-adevăr, altceva ne învaţă Profeţii, altceva istoricii, altceva Legea şi
altceva felul în care ne sunt date îndemnurile prin Proverbe. Cartea Psalmilor
însă, cuprinde în sine tot ce este mai folositor în toate. Ea profetizează cele
viitoare, face aluzii istorice, dă legi pentru viaţă, arată ce trebuie să facem şi,
ca să spunem într-un singur cuvânt, este o adevărată comoară de învăţături
bune, punând la îndemâna fiecăruia după sârguinţa lui, tot ceea ce îi este de
folos”40. Aşadar, leacurile contra rănilor păcatului, ni le pune la îndemână nu
numai Noul, dar şi Vechiul Testament. După Marele capadocian, şi Profeţii, şi
Legea, şi Cărţile istorice, Proverbele, Psalmii, toate scrierile vechitestamentare
prezintă pentru mântuirea sufletească a credincioşilor aceeaşi importanţă pe
care doctoriile o prezintă pentru viaţa lor fizică.
Convingerii acesteia a necesităţii Vechiului Testament pentru mântuire,
Sfinţii Părinţi îi dau expresie prin aceea că activitatea lor de educatori ai
credincioşilor şi-o întemeiază nu numai pe scrierile Noului Testament, dar şi
pe învăţăturile Vechiului Legământ, pe care nu s-au mulţumit să-l tâlcuiască
într-un chip accesibil doar unui număr restrâns de cititori, ci l-au folosit larg în

33 Teofil al Antiohiei, Ad Autol., 2.10, 18, 22, 24. Clement Alex., Strom., lib. 2; Origen, De
princip., lib. 1.1; C. Cels, 6.2; Tertulian, De testimon., 5; Ciril al Ierusalimului; Catech. 4.12;
Atanasie cel Mare, Incarn. Verbi, cap. 37 etc.
34 Sf. Ambrozie, Expos. in ps., 118.23.
35 Adv. haerse., 35.4; 5.20,2.
36 Clement Alexandrinul, Strom., 6.11; 7.16.
37 De sap., 7.
38 Origen, De princ., lib. 4.11.
39 Irineu, Adv. haeres., 4.9.1.
40 Coment. la Ps.1 – trad. Ol. Căciulă, Bucureşti, 1939, p. 23.

124
activitatea lor, tinzând la zidirea duhovnicească a credincioşilor de rând.
Astfel, în îndemnurile date credincioşilor de a citi Sfânta Scriptură, Sfinţii
Părinţi nu uitau să le atragă atenţia de a nu se limita numai la Noul, ci de a
cuprinde neapărat şi Vechiul Testament în sfera unei asemenea îndatoriri.
„Aşadar, scrie Origen, fii cu mare băgare de seamă la citirea dumnezeieştilor
Scripturi (şi ale Vechiului şi ale Noului Testament). Fii cu mintea acolo, căci
avem nevoie de multă atenţie la cititul Scripturilor, pentru ca nu cumva să
spunem sau să credem despre ele ceva nelalocul său”41. Irineu crede că
porunca dată de Dumnezeu primilor oameni de a mânca din toţi pomii raiului,
e, într-un înţeles adânc, porunca de a culege hrană duhovnicească din întreaga
Sfânta Scriptură. „E necesar, scrie el, să fugim de învăţăturile ereticilor, să
venim la Biserică şi să ne lăsăm crescuţi la sânul ei şi hrăniţi din Scripturile
Domnului. Căci Biserica e zidită ca un paradis în această lume. Zice Duhul
Domnului: «Veţi mânca din toţi pomii Paradisului, ceea ce înseamnă: luaţi
hrană din cuprinsul întregii Scripturi»”42. Adică nu numai din Noul, ci şi din
Vechiul Testament.
Îndemnuri asemănătoare găsim la Ciprian43, Lactanţiu44, Ieronim şi alţii.
Dând sfaturi unei mame credincioase, despre cum să-şi crească fiica, Ieronim
scrie aşa: „În locul pietrelor scumpe şi al mătăsii, ea (fiica) să îndrăgească
codicii dumnezeieşti... Să înveţe mai întâi Psaltirea, să se bucure de cântecele
ei, iar din Proverbele lui Solomon, să ia învăţătura despre viaţă. Eclesiastul o
va deprinde să nu se lege prea mult de cele ale lumii. În Iov să caute exemple
de virtute şi răbdare. Să treacă apoi la Evanghelii, pe care nu le va lăsa
niciodată din mână; va sorbi cu nesaţ din Faptele Apostolilor şi Epistole. Şi
după ce-şi va fi umplut cămara inimii cu asemenea comori, să încredinţeze
memoriei Profeţii, Pentateuhul, Cărţile Regilor şi Paralipomenelor, cum şi
scrierile Ezdra şi Ester. În sfârşit, va putea citi fără primejdie şi Cântarea
Cântărilor”45. Lăsând la o parte ordinea în care Ieronim propune să se citească
Scripturile, reţinem îndemnul ca şi Vechiul Testament să fie neapărat citit
împreună cu scrierile neotestamentare. Îndemnul e repetat cu impresionantă
insistenţă şi de Sfântul Ambrozie. „Bea – scrie el – şi un pahar şi pe celălalt, şi
paharul Vechiului, şi pe cel al Noului Testament, căci din amândouă te vei
împărtăşi de Hristos”46. „Cuvântul lui (al lui Hristos) e Testamentul Vechi;
cuvântul Lui e Testamentul Nou. Domnul a zis că nu numai cu pâine va trăi
omul, dar şi cu cuvântul dumnezeiesc. Soarbe acest cuvânt, dar soarbe-l după
rânduiala sa. Mai întâi soarbe din Vechiul Testament”47. Începutul în materie
de lectură scripturistică – vrea să spună Sfântul Ambrozie – trebuie făcut cu
Vechiul Testament. Hristos şi Legământul Său cel Nou, reprezintă un punct de

41 Epistola ad. Gregor., 3.

42 Adv. haeres., 5, cap. 20.2.
43 Ad Donat., 15.
44 Divin. Instit., 3.23.
45 Epist. 107, Ad Laetam.
46 Enarr. In Ps. 1.33.
47 Ibidem.

125
încheiere a Legii, nu unul de plecare. De aceea „fără Lege nu se ajunge la
Hristos. Ereticii care nu primesc Legea Vechiului Testament, nu-L vor avea pe
Hristos. Cum o să aibă sfârşitul dacă nu au începutul?”48. Credinciosul să ia
exemplu, de la atlet. Acesta, până ce nu se exercită în palestră, nu îndrăzneşte
să înceapă lupta. Aşa şi credinciosul să se exercite „zi şi noapte în palestra
Scripturilor cereşti”49.
Fără un asemenea exerciţiu, fără o asiduă citire a Scripturilor, n-avem nici
o chezăşie contra păcatului, învaţă Sfântul Ioan Gură de Aur. După el,
credinciosul care refuză să citească din dumnezeieştile Scripturi, săvârşeşte o
„înfricoşată trădare a mântuirii”50. Mântuirea e strict condiţionată de
învăţătura cuprinsă în Scripturile Sfinte, atât ale Vechiului, cât şi ale Noului
Testament. Necunoaşterea acestora de către credincioşi duce la corupţia vieţii
lor, la erezii, la toate catastrofele morale. De aici stăruitoarele îndemnuri date
de marele preot al lui Hristos în sensul ca fiii Bisericii să citească cu sârguinţă,
atenţie şi evlavie din toate Sfintele Scripturi51. Convingerea lor despre
inspiraţia dumnezeiască a Vechiului Testament şi despre autoritatea lui
canonică, Sfinţii Părinţi şi-au manifestat-o nu numai prin îndemnuri date
credincioşilor de a-l citi împreună cu Noul Testament, ci şi prin munca de
tâlcuire a cărţilor vechitestamentare în scopul zidirii sufleteşti a mulţimilor de
credincioși. Origen bunăoară, a rostit o serie întreagă de omilii asupra
Genezei, Exodului, asupra cărţilor Numeri, Levitic, Iosua, Judecători, Samuel,
Isaia, Ezechiel, Ieremia, Cântarea Cântărilor, Psalmi; Ipolit a rostit omilii
asupra unor pasaje din Geneză, Numeri, Deuteronom, I Regi, Psalmi, Isaia,
Ezechiel. Sunt cunoscute de asemenea omiliile Sfântului Vasile cel Mare
asupra Exaimeronului şi asupra Psalmilor (a unora dintre ei). De la fratele
Marelui Vasilie, Sfântul Grigorie Nisanul, avem omilii la Eclesiast şi Cântarea
Cântărilor. Sfântul Ioan Gură de Aur are tâlcuiri omiletice la Geneză, Psalmi,
asupra profeţilor în general, asupra lui Isaia. Omilii la Psalmi, avem şi de la
Ieronim, Sfântul Ambrozie şi Fericitul Augustin; de la Sfântul Grigorie cel
Mare, avem omilii asupra lui Iezechiel etc.
Se poate spune deci, că în valorificarea Vechiului Testament, pentru
înduhovnicirea credincioşilor, Sfinţii Părinţi au realizat o operă fără egal.
Convingerea lor tare că fără Vechiul Testament nu se poate da credincioşilor o
educaţie religioasă sănătoasă şi completă, i-a determinat să se ocupe de
aproape cu tâlcuirea practică şi pe înţelesul credincioşilor de rând, a Legii
Vechi şi i-a susţinut în efortul necesar biruirii greutăţilor, nu puţine, legate de
o asemenea acţiune.

d. Vechiul Testament în uzul liturgic

48 Cf. şi Expos. in ps. 118.23.

49 Ibidem, 28.
50 De Laz. 3.
51 De utilitate lect. Script. 2; Colos. hom. 9.1; In Ioann. Hom. 11 etc.

126
 Desigur, Sfinţii Părinţi au stăruit cu ardentă pasiune în a îndemna şi
încuraja pe ascultători a citi şi singuri, acasă, nu numai Noul, dar şi scrierile
Vechiului Aşezământ. Vremurile în care au trăit ei însă, n-au fost din acelea în
care mulţimea credincioşilor să fie alcătuită din ştiutori de carte. Nu puţini
erau atunci, fiii Bisericii care nu ştiau nici să scrie, nici să citească. Pe de o
parte, credincioşii erau îndemnaţi să citească, pe de alta nu putea, foarte mulţi
dintr-înşii, să dea ascultare îndemnului acestuia. Inconvenientul a fost atenuat
prin aceea că Biserica a făcut loc, în chip masiv, Scripturilor Sfinte, în slujbele
ei liturgice. Nu numai Noul, dar şi scrierile Vechiului Legământ.
Fără îndoială, după încheierea canonului Noului Testament, preferinţa
conducătorilor Bisericii a mers, cum era şi natural, spre pericopele
noutestamentare. Dar Vechiul Testament şi-a primit şi el locul său şi încă unul
foarte important, în ţesătura slujbelor sfinte. Despre aceasta dau mărturie
eclogadele care pe lângă pericopele noutestamentare, cuprind şi pe cele din
Vechiul Testament, menite a fi citite la săvârşirea Sfintelor Taine şi la slujbele
divine, publice şi particulare52. Iar în Aşezămintele apostolice găsim indicată
chiar şi ordinea în care se citesc, la slujbă cărţile Vechiului Testament. „În
mijloc (în mijlocul bisericii) stă scris în acum amintita lucrare, citeţul stând pe
un loc înalt, să citească scrierile lui Moise şi ale lui Isus al lui Navi, ale
Judecătorilor şi ale Împăraţilor, Paralipomenele şi cărţile despre întoarcerea
din captivitate. Pe lângă acestea cărţile lui Iov şi ale lui Solomon şi ale celor
şasesprezece prooroci, făcându-se citirile în două părţi. Altcineva să cânte
psalmii lui David, iar poporul să cânte începutul stihuirilor. După aceasta să se
citească Faptele noastre ale Apostolilor...”53
Aşadar, Vechiul Testament, a constituit de la început o parte substanţială a
cultului divin. Cei ce nu puteau citi sau n-aveau de unde citi cuvântul
Domnului, îl auzeau în răgazurile ceasurilor de reculegere la slujbele divine.
Şi anume, auzeau acolo nu numai textul în întocmirea lui cea dintru început,
nestricată şi nestrâmbată de amestecuri străine, dar auzeau şi tâlcuirea lui
făcută cu competenţa şi însufleţirea unor bărbaţi de temeinică pregătire şi de
totală alipire de cele ale lui Dumnezeu.
Lecturi masive ale Vechiului Testament au continuat şi continuă şi azi deşi
nu ca în primele şapte veacuri, să facă parte componentă din cultul divin. Se
ştie că Psaltirea se citeşte în mod obişnuit odată pe săptămână, alteori – şi
anume, în timpul postului mare, până în Joia mare, chiar de două ori pe
săptămână54, psalmii constituind „partea principală a celor şapte rugăciuni de
laudă a lui Dumnezeu”, a celor mai multe Taine şi Ierurgii şi nu lipsesc nici
din rugăciunile de rând ale credincioşilor55. Des folosite în desfăşurarea
cultului, sunt şi celelalte scrieri vechitestamentare. De exemplu, la Liturghia
darurilor celor mai înainte sfinţite, se citesc paremii din Cartea Facerii şi din

52 D. Demetrescu, „Sfânta Scriptură în uzul liturgic”, BOR, 1908-1909, p. 934.

53 Cartea a 2-a, cap. 57 – trad. Mihălcescu-Pîslaru-Niţu, 1928, p. 76.
54 Mitrofanovici – Tarnavschi – Cotlarciuc, Liturgia Bisericii Ortodoxe, C. 1929, p. 474.
55 Ibidem, p. 335.

127
cartea Proverbelor; în Joia Mare – din Ieremia, Exod, Iov, Isaia; în Vinerea
Mare – din Zaharia, Isaia, Ieremia; în Sâmbăta Paştilor – din Iezechiel, Facere,
Exod, Isaia, Ieremia, Daniil, Tefania, Iona, Isus Navi etc.56
Iată fapte care arată de ce înaltă preţuire s-a bucurat şi se bucură Vechiul
Testament în cadrul Ortodoxiei. L-au preţuit Mântuitorul şi Sfinţii Săi
Apostoli; l-au preţuit Marii Părinţi şi Dascăli ai Bisericii, promovându-l la
nivelul unui obiectiv permanent al preocupărilor, nu numai de studiu teoretic,
dar şi mai ales de propovedanie practică. Datoria de îndrumători duhovniceşti
ai păstoriţilor, ei au înţeles să şi-o împlinească prin valorificarea în acest scop
nu numai a Noului Testament, dar şi a bogatelor zăcăminte vechitestamentare.
Convingerea adâncă, sinceră, luminată, că drumul către mântuire trece şi prin
Vechiul Testament, i-a pus în condiţia de a voi să-şi călăuzească credincioşii
pe acest drum, şi de a-i ajuta să-şi umple sufletele cu lumina trebuitoare unei
mai bune înţelegeri a Noului Testament. Convingerea aceasta a lor îşi găsea
expresie nu numai în îndemnurile părinteşti date credincioşilor de a citi
Vechiul Testament şi nici numai în tâlcuirea populară a Legii Vechi, dar şi în
încadrarea masivă a textelor vechitestamentare în circuitul viu al slujbelor
sfinte.
Lucrurile acestea nu pot fi trecute cu vederea când e ca propovedania de
azi să-şi fixeze atitudinea faţă de Vechiul Aşezământ. Dacă Mântuitorul şi
Sfinţii Apostoli şi-au rezemat propovedania lor şi pe Vechiul Testament; dacă
Sfinţii Părinţi au procedat la fel, tâlcuind cu perseverenţă şi pasiune ambele
Testamente, în faţa credincioşilor; dacă Biserica a înţeles să-şi înfrumuseţeze
şi îmbogăţească slujbele cu numeroase texte vechitestamentare, nu mai poate
rămâne vreo îndoială că şi propovedania de azi trebuie să renunţe la anumite
ezitări şi să pornească cu hotărâre la o mai largă valorificare a Vechiului
Testament, pentru binele sufletesc al parohienilor.
Există însă, şi alte temeiuri care îndrumă şi ele, cu putere, la o asemenea
încheiere.

e. Necesitatea Vechiului Testament pentru viaţa religios-morală normală a

credincioşilor

Dacă ne uităm bine constatăm că aproape întregul conţinut doctrinar şi

moral al Noului Legământ e esenţial legat de lumea de cugetări şi idealuri a
Vechiului Testament. Numeroase învăţături de temelie din sistemul dogmatic
creștin, precum şi atâtea din normele curente de conduită individuală şi socială
a credincioşilor, îşi au izvorul în revelaţia vechitestamentară. Aşa se face că
Iisus şi Apostolii nici nu mai vorbesc despre unele învățături sau le amintesc
numai pe scurt, deşi pentru înţelegerea soliei lor, ele sunt fundamentale57. Aşa
e de exemplu, învăţătura despre existenţa unui singur Dumnezeu, pe care o

56 Ibidem, p. 665-666; 692, 697, 700-701 etc.

57 H. Schreiner, Das Alte Testament in der Verkündigung, Schwerin, Meckl, 1937, p. 31.

128
găsim expusă, în mod limpede, pentru prima dată în Vechiul Legământ. Cultul
lui IAHVE, a fost de la început superior tuturor cultelor antice58. În timp ce
credincioşii altor popoare din vremurile acelea erau stăpâniţi de credinţe
polidemoniste, politeiste ori dualiste, scrierile Vechiului Aşezământ, ne arată
că poporul iudeu mărturisea învăţătura monoteistă. Credinţa într-un singur
Dumnezeu, e prezentă în toate scrierile Vechiului Testament şi ea constituie
principalul fapt care dă acelora coeziune, unitate şi înţeles.
Conceput ca fiinţă spirituală, Dumnezeu e înfăţişat mai ales ca fiinţă
atotputernică, sfântă şi dreaptă, la care se adaugă îndurarea. Atotputernicia Și-
o manifestă mai ales prin actul creaţiei. Lumea întreagă, văzută şi nevăzută, a
fost creată de Dumnezeu, continuând să rămână şi după creaţie sub purtarea
lui de grijă.
De o purtare de grijă deosebită se bucura poporul evreu, dar YAHVE nu e
numai Dumnezeul iudeilor, ci şi al tuturor popoarelor. E adevărat că uneori
iudeii îl considerau pe YAHVE mai mult ca pe un Dumnezeu al lor, naţional,
dar profeţii ştiau a ţine în echilibru asemenea tendinţă, afirmând cu tărie că
puterea lui YAHVE nu se sfârşeşte la confiniile etnice ale poporului evreu, ci
le depăşeşte, cuprinzând sub ocrotirea Sa, toate neamurile pământului. Ei
propovăduiau că YAHVE e Dumnezeul naţional, dar în acelaşi timp, vesteau
şi puterea Lui de ocrotitor real al tuturor popoarelor lumii59. Depăşind hotarele
particularismului îngust şi egoist, profeţii deschiseseră drum larg ideii
luminoase a universalismului monoteist.
Însuşirea sfinţeniei lui Dumnezeu, Vechiul Testament o reliefează pe de o
parte prin distanţa pe care Acela o pune între Sine şi credincioşi (Exod 3.5), pe
de alta, prin faptul că pretinde cu străşnicie închinătorilor ca, în îndatoririle lor
religioase, să nu se limiteze exclusiv la aducerea unor jertfe externe, ci să facă
practic dovada voinţei de a trăi în acord cu poruncile morale. „Urât-am,
dispreţuit-am prăznuirile voastre, zice Dumnezeu prin rostul proorocului
Amos – şi nu simt nici o plăcere pentru sărbătorile voastre. Când Îmi veţi
aduce arderi de tot şi prinoase nu le voi binevoi şi la jertfele de mântuire grase
ale voastre nu-mi voi pleca ochii. Depărtează de Mine zgomotul cântecelor
tale, căci nu am plăcere să ascult cântarea alăutelor tale! Şi judecata se va
năpusti ca apa şi dreptatea ca un şuvoi furios” (Exod 5.21,24 cf. şi Ieremia
6.19-20; Isaia 1.11, 14-15, 17; Osea 6.6).
YAHVE este sfânt şi pretinde închinătorilor să ducă şi ei o viaţă sfântă.
„Să-Mi fiţi popor sfânt” (Exod 22.31), „Că Eu Domnul Dumnezeul vostru
sfânt sunt” (Lev. 11.44). Abaterile de la Lege, de la dreptate, apoi idolatria,
adulterul, minciuna, uciderile, sunt arse cu fierul roşu al mâniei şi pedepselor
aspre, dar drepte. „Ascultă, pământule: Iată voi aduce asupra poporului
acestuia prăpăd... că n-au ascultat cuvintele Mele şi legea Mea au lepădat-o...
Voi furaţi, ucideţi şi faceţi adulter; juraţi mincinos, tămâiaţi pe Baal, şi

58 L. Dennefeld, Le Judaisme biblique, Paris, 1925, p. 80.

59 F. Charles Jean, Jérémie, Paris, 1913, p. 42.

129
umblaţi după alţi dumnezei... De aceea... vă voi lepăda de la faţa Mea (...); şi
mânia Mea se va revărsa asupra locului acestuia, asupra oamenilor şi
dobitoacelor, asupra copacilor, ţarinii şi rodirilor pământului şi se vor aprinde
şi nu se vor stinge” (Ierem. 6.19; 7.9, 14-15, 20; Iezechiel 5.5 sq.). Cultul
exterior n-are înţeles şi nu are preţ înaintea lui Dumnezeu, dacă nu e asociat cu
o inimă curată şi cu o voinţă de viaţă corespunzătoare. YAHVE nu vrea jertfe,
ci pe credincioşi, încrederea, iubirea, faptele lor, ca expresie a inimii şi voinţei
lor curate. Sfinţenia Sa, YAHVE voieşte să o vadă mărturisită de către
credincioşi nu simbolic prin jertfe materiale, ci direct, prin însăşi viaţa lor. Şi
lucrul acesta îl voieşte nu numai de la poporul evreu, dar de la toate popoarele.
El este „Judecătorul a tot pământul” (Gen. 18.25; Ps. 7.9), Care pedepseşte
aspru abaterile de la legea sfinţeniei şi a dreptăţii. „Vai de cei ce fac legi
nedrepte şi de cei ce scriu hotărâri silnice, ca să îndepărteze pe cei slabi de la
judecată şi să răpească dreptatea sărmanilor poporului Meu, ca să facă din
văduve prada lor şi să jefuiască pe cei orfani! Dar ce veţi face voi în ziua
pedepsirii, şi cum vă veţi feri de furtuna ce vine de departe? Către cine veţi
fugi ca să fiţi ajutaţi şi unde veţi lăsa comorile voastre?” (Isaia 10.1-3). Vor fi
zdrobiţi pentru nedreptăţile săvârşite, iudeii, dar greu loviţi vor fi pentru
fărădelege şi nedreptate, şi asirienii, babilonienii, egiptenii, etiopienii, cei din
Tir şi cei din alte părţi” (Isaia 10.23). „Pogoară-te şi şezi în ţărână, fiica
Babilonului... Întărâtat am fost pe poporul Meu: pângărit-am moştenirea Mea
şi am dat-o în mâna ta. Dar tu n-ai avut milă, şi asupra bătrânului ai apăsat jug
greu... Drept aceea va veni peste tine o nenorocire... şi te va copleşi prăpădul...
şi pe neaşteptate va da peste tine pieirea fără să fi acut vreme s-o prevesteşti”
(Isaia 47.1,6,11). Tema aceasta a dreptăţii pedepsitoare a lui Dumnezeu este o
temă fundamentală a propovedaniei profetice. Cu înverşunată perseverenţă, cu
încordarea şi neastâmpărul celui ce se ştie executorul unei porunci de dincolo
de veac, cu cutremurare şi îndrăzneală, proorocii s-au luptat muceniceşte
pentru a aşeza în conştiinţa ascultătorilor adevărul că dreptatea constituie o
condiţie esenţială a vieţii individuale şi colective şi că neglijarea sau călcarea
ei aduce după sine sancţiuni dintre cele mai dureroase din partea lui
Dumnezeu. Care dacă pedepseşte greu, nu întârzie să fie şi îndurător. El este
„foc mistuitor” (Deut. 4.24), dar e şi tămăduitor (Deut. 32.39). E mare şi
înfricoşat, dar şi milostiv cu cei ce-L iubesc şi-I păzesc poruncile (Neem. 1.5).
Se mânie şi loveşte, dar e şi bogat în îndurare (Paral. 9.17). El e pedepsitorul,
dar şi „Mântuitorul” lui Israel (Isaia 43.14; 45.15).
Modul acesta în care Vechiul Testament vorbeşte despre Dumnezeu, ne
îndreptăţeşte să facem unele constatări, care nu par să fie lipsite de importanţă.
O primă constatare e că revelaţia dumnezeiască nu e ţesătură de idei
omeneşti despre Dumnezeu, de speculaţii abstracte ale unor bărbaţi mai mult
sau mai puţin versaţi în asemenea îndeletnicire, ci e manifestarea unei realităţi
obiective, a unei voinţe personale, care intervine în frământul credincioşilor, îi
agrăieşte individual sau colectiv, obligându-i să iasă din indiferenţă şi să ia
neapărat o atitudine faţă de dânsa. Vechiul Testament arată credinciosului că

130
Dumnezeu nu este o idee lipsită de suportul realităţii obiective, ci e o fiinţă
personală care din iubire ţine să se facă cunoscută închinătorilor în locuri şi
timpuri determinate şi în aşa chip ca ei să nu poată rămâne indiferenţi, ci să-L
ia în serios şi să ia neapărat o decizie pentru sau împotriva Lui. Dumnezeul
Vechiului Testament nu-i ceva peste care să se poată trece, ci e o realitate care
revendică sufletul şi întreaga viaţă a credincioşilor, sprijinind şi răsplătind
simţămintele, gândurile, acţiunile curate; dezaprobând şi sancţionând păcatul
sub toate formele lui. Revelaţia Vechiului Testament ne arată cum Dumnezeu
sfărâmă, în interesul credincioşilor, orice încercare de a se închide egoist în ei
înşişi, şi, în acelaşi timp, arată cum îndrumarea vieţii în acord cu voinţa lui
Dumnezeu, constituie, pentru credincioşi, legea de temelie a vieţii normale.
Felul cum YAHVE intervine în viaţa credincioşilor, interesul şi grija pasionată
pe care le-o poartă, ne îndrumă gândul la fapta întrupării Logosului, care avea
să se întâmple la „plinirea vremii”, şi prin care Dumnezeu avea să Se facă
cunoscut în chipul cel mai desăvârşit credincioşilor60
O a doua constatare în legătură cu teologia Vechiului Testament, e că
credincioşii de atunci, cu cât trăiau mai viu în conştiinţa lor credinţa în
YAHVE, cu atât erau mai feriţi de primejdia alunecării în superstiţii şi practici
magice, şi invers, cu cât credinţa era mai externă, mai ritualistă, cu atât şi
înmulţirea practicilor superstiţioase era mai de neocolit. Lucrul se explică prin
aceea că în timp, credinţa în YAHVE cerea o maximă concentrare a tuturor
puterilor sufleteşti şi în acelaşi timp, o hotărâtă manifestare a lor în direcţie
precisă, slăbirea unei asemenea credinţe creează condiţia prielnică pătrunderii
în fiinţa şi viaţa închinătorului respectiv, a o mulţime de idei şi practici
superstiţioase. Alunecările credincioşilor evrei de la monoteism, deşi nu
tocmai rare, n-au fost totuşi generale şi de durată. Aceasta explică faptul că
„Israelul e singurul popor... care n-a avut niciodată mitologie”61. Ce rezultă de
aici? Rezultă că între credinţa în Dumnezeul cel adevărat pe de o parte şi între
superstiţie pe de alta, nu se poate face nici o apropiere, raportul dintre cele
două mărimi fiind nu de continuitate, nici de solidaritate, ci de totală
excluziune. Cu cât Dumnezeul cel viu e mai prezent, prin poruncile Lui, în
viaţa credincioşilor, cu atât aceştia sunt mai puţin disponibili interior, mai
inaccesibili şi mai potrivnici superstiţiilor; şi, invers, cu cât credinţa religioasă
curată se atrofiază, cu atât credincioşii sunt mai expuşi să cadă în superstiţii.
Este acesta un lucru important pe care propovăduitorul de azi îl poate
desprinde din teologia Vechiului Testament.
Şi mai sunt şi altele. De exemplu, învăţătura despre Dumnezeu ca
Judecător, veghind cu străşnicie la împlinirea poruncilor Sale de către
credincioşi, predicatorul de azi o poate desprinde mai ales de acolo, din
Vechiul Testament. Credincioşii vechitestamentari ştiau că YAHVE este
îndurător, dar mai ştiau şi aceea că, dacă refuză a-I împlini poruncile, vor avea

60 Eichrodt, Christus im Alt. Test., Basel, 1939, p. 8 sq.

61 C.H. Cornill, De israelitische Prophetismus, Strassburg, 1903, p. 23.

131
de a face cu dreptatea Lui care nu cruţă, ci pedepseşte cu asprime. Atentă mai
mult la iubirea lui Dumnezeu, propovăduirea noastră i-a obişnuit pe ascultători
cu ideea că Dumnezeu n-ar avea altă misiune decât aceea de a râni după
oameni murdăria păcatelor lor şi de a ierta mereu, necondiţionat şi nelimitat.
Propovăduirea noastră n-a atras, destul de clar şi puternic, atenţia
credincioşilor, că Dumnezeu nu e numai iubire iertătoare, ci şi dreptate
pedepsitoare. Dreptate care azvârle fără cruţare pe cei păcătoşi şi îndărătnici,
în cuptorul suferinţelor, prefăcând în praf şi pulbere pe credincioşii care se
semeţesc, batjocoresc şi-I dispreţuiesc poruncile.
Lipsa unei asemenea învăţături din conştiinţa credincioşilor a dus practic la
situaţii dintre cele mai tulburătoare. Deprinşi a fi cât se poate de sensibili faţă
de iubirea iertătoare a lui Dumnezeu, şi aproape total insensibili faţă de
dreptatea Lui pedepsitoare, unii dintre credincioşi şi-au îngăduit abateri, nu
arareori grave, care, precum era şi firesc, nu puteau rămâne nepedepsite. Şi
pedepsele acestea, strâmtorările, loviturile, zdrobirile abătute asupra lor, i-au
descumpănit interior şi i-au îmbrâncit până în vecinătatea deznădejdii, nefiind
ei în stare a înţelege că iubirea iertătoare nu-L împiedică niciodată pe
Dumnezeu a pretinde de la credincioşi respectarea poruncilor Lui şi de a
slobozi pedepse corespunzătoare asupra celor ce le încalcă. Dumnezeu este şi
dreptate pedepsitoare, nu numai îndurare. Iată un adevăr mare propovăduit cu
tărie de Vechiul Testament şi care e neapărat trebuitor pentru normala
dezvoltare a vieţii religios-morale a credincioşilor.
Strâns legată de învăţătura vechitestamentară despre Dumnezeu, este ideea
de mântuire şi a unui mântuitor. Asemenea idei nu-s specifice credincioşilor
evrei. Ele sunt prezente, sub o formă sau alta, şi-n alte religii. În Vechiul
Testament însă, ele sunt exprimate într-o formă concentrată şi întregite cu
elemente obiective care-i chezăşuiesc trecerea din sfera dorinţei şi nădejdii în
aceea a realizării practice.
Într-adevăr, în Vechiul Testament, ideea mântuirii e întreţinută nu numai
de condiţii de ordin psihologic, dar şi de elementul obiectiv al făgăduinţei din
partea lui Dumnezeu că, la vremea potrivită, va trimite pe unsul Său, pe
Mesia, care va înfăptui mântuirea. Şi făgăduinţa aceasta a viitorului Mesia e
dată în graiuri când directe, când indirecte, când acoperit, când în termeni al
căror înţeles nu mai lasă nicio îndoială în sufletul credincioşilor.
Acoperit, venirea lui Mesia e făgăduită, de exemplu, prin felul cum
YAHVE Se comportă faţă de evrei. Felul în care El Se smereşte, săvârşind
slujire de rob faţă de lumea refractară a credincioşilor; felul cum cu toate
pedepsele aplicate îndărătnicilor, ştie totuşi să lase mereu cale deschisă
reîntoarcerii acestora, constituie o indicaţie, o prevestire acoperită a slujirii pe
care avea s-o săvârşească la vremea Sa, Cel ce avea să ia chip de rob, Iisus
Hristos Mântuitorul. Iar când se ivea primejdia ca lucrul acesta să nu fie
înţeles, când credinţa şi nădejdea în viitoarea mântuire erau în criză, YAHVE
Îşi trimitea solii Săi, care luminaţi şi întăriţi de Sus, dădeau expresie nouă şi
respiraţie largă, luminoasei făgăduinţe mesianice. Cu sufletul învăluit în

132
lumina inspiraţiei dumnezeieşti, proorocii au propovăduit cu înflăcărare şi
limpezime despre zilele acelea când YAHVE avea să intervină prin Unsul Său
Mesia, pentru a-Şi restaura Împărăţia şi pentru a-Şi manifesta în toate măreţia
şi strălucirea, puterea, binefacerile şi iubirea Sa faţă de oameni. Încât, pentru a
înţelege corect şi deplin viaţa şi activitatea Mântuitorului e necesar să facem
apel la revelaţia Vechiului Testament, e necesar să cunoaştem învăţătura
despre Dumnezeu cuprinsă în scrierile lui. Fără învățătura vechitestamentară
despre Dumnezeu n-am putea înţelege pe Iisus Hristos62.
Dar şi alte învățături din dogmatica creştină îşi au temeiul în Vechiul
Testament. Aşa sunt: învăţătura despre îngerii buni şi îngerii răi; învăţătura
despre păcatul originar; învăţătura despre unitatea neamului omenesc şi despre
condiţiile interioare ale vieţii normale a credincioşilor etc.
Despre îngeri, Vechiul Testament învaţă că sunt fiinţe spirituale (Tobit
12.19); create de Dumnezeu (Gen. 1.4; Iov 38.7; Ps. 148.2); împărţiţi în cete
(Tobit 12.15) şi rânduiţi spre slujirea lui Dumnezeu (Dan. 7.10; Isaia 6.1-3) şi
a oamenilor (Zah. 10.12; Ps. 90.11; Tobit 12.12 etc.). Nu mai puţin limpede e
învăţătura Vechiului Testament despre îngerii cei răi. Aceştia sunt înfăţişaţi nu
ca o forţă absolut independentă de Dumnezeu, în sensul dualismului, ci ca
fiinţe în subordinea puterii divine. Ei şi-au dat contribuţia lor nefastă la
invazia răului în fiinţa omului (Gen. 3.1 sq., Înţelepciunea lui Solomon 2.24),
continuând şi după aceea a-şi exercita înrâurirea lor negativă asupra
credincioşilor (Iov 1.6 sq; Zaharia 3.1 sq.; I Paralip. 20.1; Tobit 3.8; 8.1-3).
Despre păcatul originar, Vechiul Testament învaţă că acesta constă în
neascultarea faţă de Dumnezeu, şi în închiderea egoistă în eul propriu; în
smulgerea din comuniunea cu Dumnezeu şi în subordonarea faţă de tendinţele
de împrăştiere şi egoist interesate.
Despre oameni, Vechiul Testament învaţă că toţi formează o singură mare
familie, şi că deosebirile existente între indivizi şi popoare nu merg niciodată
atât de adânc încât să poată nimici legăturile unităţii şi frăţiei. Ideea, chiar
dacă nu a fost valorificată practic, se desprinde limpede din învăţătura despre
creaţie.
Iată deci, mănunchi de învăţături de credinţă vechitestamentară, fără de
care Noul Testament nu poate fi înţeles în dimensiunea lui doctrinară şi fără
de care nu poate fi imaginat sistemul dogmaticii creştine.
Adăugăm că, pentru credincioşi, Vechiul Testament, cuprinde şi norme de
conduită de o permanentă valabilitate.
În general, întreaga Lege urmăreşte formarea unui credincios cu inimă
curată, o conştiinţă trează şi o voinţă capabilă să îndeplinească fără şovăire
poruncile acestea. Sensul Legii nu se istoveşte în aducerea credincioşilor în
legătură cu Dumnezeu, ci ea năzuie să formeze deprinderi de viaţă
corespunzătoare63. Legea întreagă exprimă ideea că un credincios nu poate fi

62Cf. Pr. I. Popescu-Mălăeşti, Valoarea Vechiului Testament pentru creştini, Bucureşti, 1932,
passim.
63Mălăeşti, op.cit., p. 67.

133
fericit atâta timp cât rămâne sub povara întinăciunilor morale. Actele şi
spălările cultice vechitestamentare, tocmai acest lucru îl urmăresc: să împlânte
adânc în fiinţa credinciosului, ideea de curăţie, de păstrare a neprihănirii în
gând, cuvânt şi faptă64.
În special însă, normele vechitestamentare privind conduita practică sunt
concentrate în Decalog (Exod 20.1 sq.).
Primele patru porunci se referă, precum se ştie, la cinstirea de Dumnezeu;
celelalte privesc datoriile faţă de oameni.
Faptul că în fruntea Decalogului sunt aşezate datoriile către Dumnezeu îşi
are tâlcul său adânc. El exprimă adevărul că religia nu poate fi imaginată fără
roade morale, fără pretenţia şi puterea de a transforma viaţa credincioşilor şi
totodată exprimă adevărul că viaţa morală a credincioşilor nu se poate
dezvolta sănătos decât cu condiţia de a fi adusă şi păstrată în sfera de lumină şi
înrâurire a credinţei religioase. „Cele două table ale Decalogului – observă un
cercetător – în unitatea şi dualitatea lor, spun: atitudinea religioasă faţă de
Dumnezeu nu-i completă fără o dreaptă atitudine morală faţă de aproapele.
Legătura cu YAHVE trebuie să se manifeste în legătura corespunzătoare a
credincioşilor lui YAHVE întreolaltă”65.
În unitatea şi dualitatea lui, Decalogul cuprinde marele adevăr de
permanentă actualitate pentru credincioşi, anume, că viaţa religioasă nu poate
fi ferită de alunecări în manifestări bolnăvicioase decât aducând-o şi păstrând-
o în legătură strânsă cu viaţa morală a credincioşilor, şi invers, viaţa morală a
credincioşilor nu poate fi scutită de inconsecvenţe şi stagnare decât dacă e
adusă şi păstrată în strânsă îmbinare cu credinţa religioasă.
Decalogul reaminteşte predicatorului adevărul că datoriile religioase şi
datoriile faţă de semeni, departe de a se exclude, ele se află într-un raport de
solidaritate vitală, alcătuind un tot din care nu pot fi scoase fără riscul unor
grave perturbări în viaţa credincioşilor.
Un alt adevăr de actualitate decurgând din Decalog priveşte demnitatea
omului credincios. Decalogul ridică pentru prima dată în istoria religiilor, pe
om la conştiinţa vredniciei sale specifice. Punându-i pe umeri sarcina
datoriilor față de Dumnezeu şi de semeni, cele două table îi arată implicit că e
o fiinţă superior înzestrată şi capabilă de iniţiative personale îmbinate cu o
mare răspundere faţă de realităţi care-l depășesc şi-l revendică. Din poruncile
Decalogului credinciosul află că destinul său e pentru totdeauna legat de
comportamentul faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni.
Prin împlântarea în conştiinţa credincioşilor a datoriilor faţă de Dumnezeul
cel adevărat şi faţă de semeni, tablele Legii au creat condiţiile psihologice
pentru eliberarea lor de parazitismul credinţelor deşarte şi de teroarea
instinctelor primare66.

64 Ibidem, p. 64.
65 D. Paul Volz, Prophetengestalten des A.T., Stuttgart, 1938, p. 58.
66 Ibidem, p. 59-60.

134
 Nu poate fi trecut cu vederea nici faptul că Vechiul Testament poate da
propovăduirii şi material privind rânduielile vieţii obşteşti a credincioşilor. De
exemplu, spre deosebire de popoarele păgâne, evreii s-au comportat în
general, cu mai multă omenie față de cei lipsiţi. Pentru cei lipsiţi – şi anume,
pentru cei lipsiţi nu din vina lor – Vechiul Testament nu se mărgineşte să
formeze la credincioși deprinderi caritative, ci face ceva mai mult. Anume,
îngrijirea celor săraci e trecută pe seama obştii şi e înscrisă în rândul datoriilor
elementare ale acesteia. Nu insul singular, ci obştea întreagă trebuie să asigure
traiul celor lipsiţi de mijloace. Aşa se explică rânduiala din Lege care prevede
că la seceriş să fie lăsate anumite porţiuni din lan neatinse şi spicele
neadunate, care reveneau de drept celor lipsiţi. De asemenea la culesul viilor,
proprietarii trebuiau să lase neculeşi o parte din struguri, tot în vederea
ajutorării celor nevoiaşi (Lev. 19.9-10). După prevederile Legii, săracii aveau
voie să intre în lanuri şi vii spre a culege spice şi struguri pentru hrana lor
(Deut. 23.24-25). Secerişul anului sabatic era lăsat în întregime săracilor (Lev.
25.6); în anul jubileu cei lipsiţi îşi puteau căpăta gratuit, înapoi lucrurile
vândute (Lev. 25.13) etc. Toate acestea dovedesc că în Vechiul Testament,
îngrijirea oropsiţilor vieţii constituia sau trebuia să constituie o preocupare
permanentă a colectivităţii.
Un loc deosebit ocupă în cărţile Vechiului Testament grija pentru ocrotirea
celor apăsaţi şi nedreptăţiţi. Citim acolo că nimeni n-are dreptul să facă
răspunzător pe cineva pentru abateri săvârşite de alţii (Iezechiel 18.20).
Nimeni, nici chiar autoritatea nu se cuvine să intervină, în mod arbitrar, în
sfera drepturilor individuale (3 Regi 21.1-19). În cadrul rânduielilor
colectivităţii, credincioşii îşi au drepturile lor întemeiate nu numai pe
interesele obştii, dar şi pe demnitatea personală.
Un alt lucru preţuit în mod deosebit de Vechiul Testament, este munca. În
contrast izbitor cu lumea păgână, care, prin pătura conducătoare, considera
munca fizică drept ceva înjositor, Vechiul Aşezământ recunoaşte marea
valoare a muncii, înfăţişând-o oarecum ca principală misiune a vieţii.
Citim în Geneză, că, îndată după creaţie, Dumnezeu l-a luat pe om şi l-a
pus în Rai „să-l lucreze şi să-l păzească” (Gen. 2.15).
După cădere, importanţa muncii e subliniată şi mai puternic. „Întru
sudoarea feţei tale vei mânca pâinea ta” (Gen. 3.19). Cuvintele exprimă
adevărul că, după cădere, munca devine mai grea, mai împovărătoare, nu
pentru că ea ar fi nepotrivită cu firea omului, ci în înţelesul că omul căzut,
păcătos, nu mai dispune, pentru activitatea sa, de puterile ce-i sunt proprii în
starea de neprihănire. Păcatul înseamnă totdeauna cheltuire de puteri din
capitalul de energie necesar muncii. Şi experienţa ne arată că omul dedat
păcatului, de obicei nu face casă bună cu munca, o simte ca o povară şi o
împlineşte în silă.
Al doilea adevăr ce se desprinde din cuvintele mai sus amintite (Gen. 3.19)
e că singura cale cinstită pentru câştigarea pâinii, e munca. Munca personală
desfăşurată cu încordare până la sudoare a tuturor puterilor, constituie singurul

135
lucru care dă cuiva dreptul la pâine, la existenţă. Cuvintele de mai târziu ale
Sfântului Apostol Pavel: „Cine nu vrea să lucreze acela să nu mănânce” (2 Tes.
3.10), pot fi considerate ca un ecou al graiurilor rostite de Dumnezeu, primei
perechi de oameni, după căderea lor.
Cuvinte de preţuire a muncii găsim presărate mai în toate Scripturile
Vechiului Testament. De ex., în cartea Iov (5.7), se face constatarea că omul
se naşte spre osteneală, precum puii vulturului zboară la înălţime”. Cei harnici
sunt răsplătiţi prin roadele muncii: „Cel ce lucrează pământul său, se va sătura
de pâine” (Prov. 12.11; 28.19; Is.Sir. 7.16 etc.). Leneşii sunt dezaprobaţi cu
energie şi sunt arătaţi cu degetul ca fiinţe sortite lipsurilor şi poftelor murdare
(Pilde 13.4; 14.24 etc.). E preţuită munca şi preţuiţi sunt şi cei ce o exercită.
Cel ce munceşte are dreptul la plată, iar cei ce se ating de un asemenea drept
sunt trecuţi în rândul ucigaşilor. „Vai de cel ce pune pe aproapele său să
lucreze degeaba, fără să-i dea plată” (Ierem. 22.13). „Pâinea celor lipsiţi este
viaţa săracilor şi cel ce o ia pe aceasta, omul vărsării de sânge este. Cel ce ia
hrana trebuitoare este ca şi cel ce omoară pe aproapele său şi cel ce opreşte
simbria slugii, ca cel ce varsă sânge” (Is.Sir. 34.23-24; cf. şi Deut. 24.14; Lev.
19.13 etc.). Iată cuvinte din care se simte vibrând puternic grija pentru
lucrător, pentru ferirea lor de exploatare, pentru respectarea dreptăţii lor
sfinte67.
Ideea dreptăţii sociale şi lupta pentru realizarea ei constituie una din
trăsăturile fundamentale ale Vechiului Aşezământ. Mai ales cărţile profetice
sunt pline de caustice apostrofe la adresa celor ce săvârşesc nedreptate.
Nedreptăţile existente, profeţii nu le socotesc ca rezultate ale vreunei legi
fireşti sau ale vreunei fatalităţi, ci izvorul lor, ei îl văd în egoismul lacom până
la ferocitate al unora. Împotriva acestui egoism sălbatic, profeţii se ridică cu o
vehemenţă necruţătoare. „Ascultaţi voi principi ai Sodomei, tună din înălţimea
misiunii sale, proorocul Isaia; mâinile voastre sunt pline de sânge, spălaţi-vă,
curăţiţi-vă! Căutaţi dreptatea, ajutaţi pe cel oropsit, faceţi dreptate orfanului,
apăraţi pe văduvă” (1.10-17). „Faceţi dreptate şi judecată, vorbeşte cu acelaşi
accent ameninţător, Ieremia; scoateţi pe cel asuprit din mâinile asupritorului;
nu chinuiţi şi nu împilaţi pe străin, pe orfan şi pe văduvă, şi sânge nevinovat să
nu vărsaţi...” (cap. 22.3; cf. şi Iezechiel 18.6-9; 45.9; Mih. 6.8; Zah. 10.9-10).
Dreptatea e mai de preţ înaintea lui Dumnezeu decât aducerea de jertfe (Pilde
21.3); fără dreptate, bogăţia duce la moarte (Pilde 11.4). De aceea mai bine
„puţin şi cu dreptate, decât agoniseală multă cu strâmbătate” (Pilde 16.8).
Apelurile acestea, repetate cu neîmblânzită energie n-au dat totdeauna
rezultate practice, dar ele mărturisesc cu tărie despre existenţa în Vechiul
Testament a ideii de dreptate socială, ca şi a conştiinţei necesităţii de a duce cu
hotărâre lupta în direcţia înfăptuirii ei. Realizarea efectivă a dreptăţii sociale
constituie după Vechiul Testament o condiţie de primordială importanţă

67 N. Neaga, Valoarea socială a Vechiului Testament, Sibiu, 1933, passim.

136
pentru coexistenţa indivizilor în cadrul societăţii şi pentru dezvoltarea
sănătoasă a vieţii obşteşti68.

3. Principii omiletice în scrierile Vechiului Testament

De deosebită valoare sunt scrierile Vechiului Testament, şi pentru formarea

şi îndrumarea practică a propovăduitorului cuvântului. Multe din principiile
omiletice de bază se pot desprinde cu uşurinţă din scrierile marilor cuvântători
ai Vechiului Legământ, şi anume din scrierile profeţilor.
Unul din aceste principii e că din clipa chemării de Sus, predicatorul
trebuie să se lase, să se voiască preocupat până la obsesie de grija
propovăduirii cuvântului lui Dumnezeu. Prin însuşi faptul osebirii din mulţime
şi al chemării, proorocul devenea un cuvântător. În primul rând un
cuvântător69. O „gură” prin care YAHVE îşi rostea către credincioşi voinţa,
poruncile Sale. Conştiinţa unei asemenea înfricoşătoare misiuni ardea
mistuitoare în fiinţa proorocului. Din clipa în care simţeau că Dumnezeu „le
atinge gura”, „le pune în gură” cuvintele Sale şi îi trimite în aspra lor misiune,
proorocii nu mai aveau astâmpăr. Ca împinşi de o putere de dincolo de ei,
profeţii coborau în arenă, în mijlocul credincioşilor, tulburând, cu verbul lor
de flacără, tihna primejdioasă a sufletelor înrăite, biciuind şi răsturnând
necruţător situaţii comode, scuturând din lâncezeală mulţimile şi îndrumându-
le bărbăteşte pe calea îngustă a căinţei, a luptei şi înnoirii. Din clipa în care
YAHVE „le atingea buzele”, proorocii se avântau cu îndrăzneală în
răscolitoarea propovăduire a Legii lui YAHVE. „Când am primit cuvintele
Tale, mărturiseşte proorocul Ieremia, le-am înghiţit; cuvintele Tale au fost
bucuria şi veselia inimii mele” (15.16; Iezechiel 3.1-3). Iar când batjocura şi
ironia usturătoare a ascultătorilor îi răneau inima şi-l ispiteau să se lase de
propovedanie, atunci proorocul era învăluit ca de un foc mistuitor şi nu putea
opri cuvântul Domnului. „Dacă zic: «nu voi mai pomeni de El şi nu voi mai
vorbi în numele Lui!» – iată că în inima mea este ca un foc mistuitor închis în
oasele mele” (Ierem. 20.9). Cuvintele proorocului exprimă mişcător şi
pătrunzător, conştiinţa înfricoşătoarei răspunderi şi a neînfrântei voinţe de
propovăduire a adevărurilor descoperite. Fie că era ascultat sau nu; fie că era
privit cu indiferenţă sau batjocorit, fie că era ocolit sau alungat, proorocul,
ştiindu-se în slujba Domnului, nu se abătea din calea sa şi nu se sustrăgea
îndatoririi de propovăduitor. „Ori te-ar asculta, ori nu te-ar asculta, căci sunt
un neam îndărătnic, să ştie însă că între dânşii este un prooroc. Dar tu... să nu
te temi de ei şi de vorbele lor să nu te sperii... ci să le spui cuvintele Mele, ori
te-or asculta, ori nu te-or asculta” (Iezechiel 2.5-7). Cuvintele cuprind
principiul că odată ce eşti chemat de Dumnezeu în slujba Lui, datoria de a
propovădui trebuie să te subjuge atât de total încât nici chiar faptul că nu ai

68 Volz, op.cit., p. 18.

69 Cf. Kroeker, Die Propheten oder dar Reden Gottes, Giessen und Basel, 1932, p. 36, 39.

137
mai fi ascultat de nimeni nu trebuie să te împiedice de a ţi-o împlini cu
consecvenţă.
Un al doilea principiu omiletic care se poate desprinde din propovăduirea
profetică e acesta: Între viaţa practică a predicatorului şi cuvântul său de
învăţătură să fie o cât mai deplină potrivire. Cuvântul să se prelungească în
faptă corespunzătoare; fapta, la rândul ei, să nu contrazică, ci să sprijine şi să
întărească învăţăturile împărtășite prin viu grai.
Desigur, adresându-se ascultătorilor, profeţii o făceau nu în numele lor
propriu, ci în numele lui Dumnezeu. În numele lui YAHVE cereau ei stricta
împlinire a poruncilor Legii. Şi lucrul acesta ei l-ar fi putut face, fără să se
angajeze subiectiv cu ceva. Ei ar fi putut împărtăşi credincioşilor ceea ce avea
de transmis fără să se nevoiască a-şi adapta viaţa la sfinţenia şi dreptatea
propovăduite. Dar n-au procedat aşa. Profeţii erau adânc încredinţaţi că a fi în
slujba lui Dumnezeu înseamnă să fii nu numai cu o parte, ci cu întreaga ta
fiinţă în ascultarea Lui. Ei erau conştienţi că împlinirea misiunii încredinţate
de Sus nu se poate duce la capăt doar printr-o pasivă şi exterioară vehiculare a
unor învăţături, printr-o mecanică rostire de rugăciuni şi repetare de practici
religioase. Profeţii erau de convingerea că a fi în slujba lui Dumnezeu
înseamnă a te devota total Lui. Dovadă au ţinut s-o facă prin însăşi viaţa lor.
Când cereau semenilor credincioşi o alipire totală faţă de YAHVE, ei îşi
întăreau cuvântul cu pilda lor nemijlocită. Proorocii ştiau că viaţa
ascultătorilor nu poate fi transformată numai prin cuvinte, oricât de înflăcărate
ar fi, dar şi mai ales prin forţa exemplului viu, perseverente, intransigente.
Când credincioşii vedeau potrivirea dintre predica profetului şi viaţa lui, ei
nu mai stăteau la îndoială cu privire la adevărul celor propovăduite şi la
sinceritatea propovăduitorilor. Înfăţişarea, atitudinea, purtarea, exemplul
acestora le reţineau atenţia, adânceau scuturarea produsă de cuvântul lor
arzător, puteau topi mai repede îndărătnicii învechite şi le putea îndupleca mai
uşor voinţa de a reveni la calea lui YAHVE.
Oameni de adâncă seriozitate morală, de uluitoare intransigenţă şi
consecvenţă, profeţii au dovedit că cuvântul propovăduit nu-şi dobândeşte
eficacitatea deplină, întreaga lui putere de răzbatere în suflete şi de înnoire a
lor, decât numai dacă e asociat şi susţinut nu periodic, ci consecvent, de pilda
unei vieţi ireproşabile70.
Un al treilea principiu: Propovăduirea cuvântului să se facă nu în abstract,
ci cu luarea în considerare a realităţilor înconjurătoare.
Profeţii nu erau nişte vizionari absorbiţi în contemplaţiile lor, şi nu-şi
duceau viaţa undeva departe de lume, în izolarea pustietăţii. Ei erau bărbaţi
plini de înflăcărarea luptătorului, şi ca luptători căutau arena, vălmăşagul
vieţii, nu singurătatea. Interesul şi pasiunea lor nu se consumau în grija pentru
păzirea ordinii morale şi religioase, ci se răsfrângeau asupra întregii arii a
vieţii credincioşilor. Proorocii ţinteau o înnoire şi promovare nu numai a vieţii

70 Faulhaber, op.cit., p. 4.

138
individuale, dar şi o transformare a condiţiilor şi relaţiilor comunitare ale
ascultătorilor71. Minciuna: (Ierem. 5.2; Exod 23.1; Mih. 2.1-2; Ps. 5.6);
nedreptatea (Isaia 10.1 sq; Ieremia 21.12; 22.3 etc.); destrăbălarea, îmbuibarea
(Osie 4.10-18; Isaia 5.11), lăcomia (Isaia 5.8; Miheia 2.1-2); viclenia (Maleahi
2.14); păcate care măcinau temeliile vieţii obşteşti erau șfichiuite cu
îndrăzneală de către profeţi şi descurajate prin drastice sancţiuni.
Total dezinteresaţi în împlinirea misiunii, profeţii şi-au concentrat puterile
propovăduirii lor sociale mai ales în direcţia ocrotirii poporului de jos, a
săracilor, străinilor, văduvelor şi orfanilor (Ierem. 21.12). Apărarea şi
îmbărbătarea acestora în faţa lăcomiei barbare a asupritorilor, a constituit unul
din principalele obiective ale activităţii profeţilor în sfera vieţii obşteşti72.
Iar când pentru abaterile grave ale comunităţii, trebuiau să anunţe, la
porunca de Sus, sancţiuni aspre, cu câtă cutremurare nu-şi frângeau ei sufletul
înaintea lui Dumnezeu, pentru a-L îndupleca la iertare şi la ajutorarea celor
căzuţi. Identificarea lor cu suferinţele poporului era atât de totală, încât
preferau să împărtăşească destinul trist al acestuia decât să fie înscrişi, numai
ei singuri, în cartea vieţii. „Ah! Poporul acesta a făcut un păcat mare! rosteşte
mişcat până în adânc proorocul. Şi-a făcut un dumnezeu de aur! Iartă-le acum
păcatul! Dacă nu, atunci şterge-mă din cartea Ta pe care ai scris-o” (Exod.
31.32). Iar un alt prooroc, rugându-se fierbinte pentru poporul său, grăia aşa:
„Deşi fărădelegile noastre mărturisesc împotriva noastră... Tu, Doamne, fă
milă cu noi... Mare este abaterea noastră... Totuşi, Tu, Doamne, eşti în
mijlocul nostru şi Numele Tău este chemat asupra noastră: nu ne lăsa dară!”
(Ierem. 14.7,9).
Astfel, misiunea lor divină nu numai că nu i-a depărtat, dar dimpotrivă i-a
făcut şi mai sensibili faţă de realităţile înconjurătoare. Alipirea de Dumnezeu
nu i-a dus la înstrăinare de popor, ci le-a intensificat în gradul cel mai înalt
dragostea faţă de acesta. Propovăduind semenilor vrerea lui Dumnezeu,
proorocii se identificau totodată cu suferinţele obştii, implorând grabnic ajutor
de Sus. Gură a lui Dumnezeu către popor, profeţii erau în acelaşi timp, gură a
poporului către Dumnezeu73.
Un ultim principiu omiletic, pe care vrem să-l subliniem: propovăduirea
cuvântului trebuie realizată cu fermitate şi consecvenţă.
N-a existat piedică în faţa căreia profetul să fi simţit că se clatină şi bate în
retragere. Neînduplecat în judecata lui, el rămâne neclintit ca un zid de fier, în
faţa chiar şi a celor mai grele ameninţări şi lovituri.
Simţindu-se în permanent contact cu Dumnezeu, îmbărbătaţi şi întăriţi
mereu de El, proorocii certau, mustrau, şfichiuiau, scuturau pe credincioşii de
rând, pe preoţi, pe falşii profeţi, căpeteniile poporului, pe regi chiar,
atrăgându-şi din partea lor ură, dispreţ, ameninţări, închisoare, exil, moarte în
chinuri grele. De la Moise şi până la Ioan Botezătorul, proorocii, toţi, au plătit

71 Ibidem, passim.
72 Volz, op.cit., p. 32.
73 Ibidem.

139
tributul greu al martirajului, fie prin moartea suferită, fie prin amărăciunile,
necazurile, loviturile, suferinţele abătute asupra vieţii lor74.
Iată pe Samuil mustrând aspru pentru neascultare, pe regele Saul, şi
suferind greu din pricina aceasta (I Regi, 15.10 sq. ). Natan îl mustră cu
îndrăzneală pe Daniil (2 Regi 11.1 sq.). Ilie, primejduindu-şi viaţa, anunţă
pedepse grele lui Ahab (3 Regi 18.1-18). Isaia îşi sfârşeşte viaţa tăiat cu
fierăstrăul, pe vremea lui Manase; Ieremia a pierit ucis cu pietre. Nu mai bun a
fost destinul lui Iezechiel. Daniil stăruise pe lângă Nabucodonosor ca Darius şi
Cir să recunoască prin decrete maiestatea Dumnezeului celui adevărat. Şi tot
aşa şi ceilalţi prooroci au luptat nelăsându-se descurajaţi în misiunea lor de
ambasadori ai lui Dumnezeu în sânul poporului, de nici un fel de ameninţări şi
suferinţe. Ei au arătat cu abnegaţie şi eroism, că drumul celui ce e chemat să
propovăduiască adevărurile dumnezeieşti, este drumul Golgotei.
Şi au mai arătat că numai propovăduitorul care în activitatea sa nu se teme
de Golgota, ci o acceptă bărbăteşte izbuteşte a crea condiţii prielnice
înarticulării adevărurilor dumnezeieşti în viaţa credincioşilor.

4. Încheiere

Departe de a fi o carte vrednică de păstrat doar ca o relicvă antică, Vechiul

Testament este scrierea de permanentă valabilitate şi actualitate pentru
credincioşi. Fără să fie identic ca valoare cu Noul Testament, Vechiul
Aşezământ constituie împreună cu acesta un singur tot unitar prin care circulă,
în grade diferite, aceeaşi putere a Duhului celui dumnezeiesc.
Prin separare cele două Testamente ar suferi pierderi substanţiale: Vechiul
ar rămâne lipsit de împlinirea spre care se cere prin tendinţa lui fundamentală;
Noul ar rămâne fără bazele istorice şi lumea lui de cugetări, simţiri şi idealuri
ne-ar rămâne în bună parte, învăluită în taină.
Unitatea aceasta strânsă dintre cele două Testamente, au afirmat-o cu
autoritate, Mântuitorul şi Sfinţii Săi Apostoli; au susţinut-o Sfinţii Părinţi prin
larga folosire a ambelor Aşezăminte ca izvoare ale propovăduirii; a învăţat-o
Biserica prin utilizarea masivă de texte şi dintr-o parte şi din alta a Scripturii,
la întocmirea slujbelor dumnezeieşti.
De altfel, nici nu se putea să nu fie afirmată şi apărată unitatea organică a
celor două Testamente, deoarece în sfera vieţii creştine există învăţături
fundamentale de credinţă şi conduită individuală şi socială care îşi trag seva
din revelaţia Vechiului Testament. Fără Vechiul Testament, dogmatica şi
întregul mod de viaţă creştin ar rămâne, în multe puncte, în gol.
Iată de ce, o activitate predicatorială normală, nu poate ocoli Vechiul
Testament, şi nici nu se poate limita doar la o folosire a lui întâmplătoare şi
marginală. Învăţături, pilde măreţe de consecvenţă în credinţă şi eroism

74V. Tarnavschi, Introducere în Sfintele Cărţi ale Vechiului Testament, C. 1928, p. 381, 401,
419, 432 etc.

140
religios, un accentuat suflu de realism, toate acestea arată cât de necesar e ca
Vechiul Testament să fie reintrodus în circuitul viu al propovăduirii.
În acelaşi sens pledează şi faptul că Vechiul Testament constituie şi o
şcoală de formare a cuvântătorului bisericesc mai ales prin profeţi, care îi pot
pune la îndemână nu numai pilde de perseverenţă cu orice risc, pe calea
vestirii cuvântului dumnezeiesc, dar şi un mănunchi de reguli omiletice peste
care nu se poate trece.
Fireşte, nu este uşor să se facă tâlcuirea Vechiului Testament pentru
credincioşi. Dar datoria pe care o avem de a face acest lucru pe de o parte; pe
de alta, dreptul credincioşilor de a [li se face cunoscută] întreaga Scriptură, pot
înlătura, credem, orice temei prielnic al zăbovirii în ezitare.

141
 SFINŢII PĂRINŢI CA IZVOR OMILETIC

În studiul Vechiul Testament ca izvor omiletic1 spuneam între altele că la

noi, sunt aproape ca şi inexistente predicile care să valorifice pentru edificarea
credincioşilor, cărţile sau măcar unele părţi din Vechiul Aşezământ. Trebuie
să adăugăm acum că nu numai Vechiul Testament, dar nici alte izvoare nu
sunt suficient solicitate de către cei în drept. Cu excepţia Noului Testament,
celelalte izvoare de inspiraţie şi hrănire a predicii sunt ocolite sau sunt
valorificate într-o măsură insuficientă. Aşa stau lucrurile, între altele, şi cu
izvorul patristic. Rari, rarisime sunt predicile în care întâlneşti câte ceva din
substanţa propovăduirii patristice.
E în afară de orice îndoială că predica îşi scoate seva întâi de toate din
tezaurul neistovit al Sfintelor Scripturi. Preotul care vrea să dea conţinut şi
forţă predicii e obligat să stabilească şi să rămână în permanent contact cu
lumea de fapte, idei şi sentimente a Sfintelor Scripturi, cu climatul ei de mare
altitudine duhovnicească. Secretul puterii şi originalităţii cuvântării bisericeşti
constă mai ales în frecventarea asiduă a Scripturilor Sfinte. Scriptura
îmbogăţeşte şi adânceşte cunoştinţele religios-morale ale preotului; îi pune la
îndemână expresii şi vocabular adecvate; un excelent material intuitiv etc. Dar
mai presus de toate Scriptura îl pune pe preot în condiţia de a se documenta, a
cunoaşte şi a rămâne în permanentă legătură cu tema centrală a propovăduirii
creştine: cu personalitatea Domnului nostru Iisus Hristos.
Nu e mai puţin adevărat însă, că predica e obligată să ia în considerare, în
mod sistematic şi celelalte izvoare ale ei. De exemplu e obligată să ţină
neapărat seama şi de izvorul patristic, de Sfinţii Părinţi.
Sfinţii Părinţi sunt, se ştie, acei bărbaţi ai Bisericii „a căror autoritate e
decisivă în materie de doctrină”2. Ei sunt martorii sau mărturisitori ai credinţei
care urcă direct la Sfinţii Apostoli şi la Hristos. Împrejurarea de a fi trăit în
vecinătatea epocii apostolice, i-a pus pe Sfinţii Părinţi în situaţia privilegiată
de a fi putut stabili cel mai strâns contact dacă nu direct cu Hristos cel Înviat,
apoi cu fericiţii Săi Apostoli şi cu discipolii care au trăit cu El3.
După Sfinţii Apostoli, Părinţii bisericeşti sunt cei dintâi purtători ai
Revelaţiei dumnezeieşti. Dar ei sunt purtători ai Revelaţiei, nu în felul
Apostolilor. În timp ce Sfinţii Apostoli sunt organe ale Descoperirii, Părinţii
Bisericeşti sunt primitori şi păzitori ai acesteia. Şi după cum primitorul unei
solii n-are dreptul să dispună de ea cum îi place, dar are datoria de a o
transmite întocmai destinatarului, la fel şi Sfinţii Părinţi primind solia
mântuirii, s-au simţit obligaţi s-o transmită, nefalsificată, mai departe, pentru
ca şi alţii, cât mai mulţi, toţi de-ar fi cu putinţă, să ia cunoştinţă de ea şi să se
decidă liber pentru sau împotriva ei. În timp ce Apostolii au contribuit la

1 Mitropolia Ardealului, nr. 7-8; 11-12/1957.

2 Amman, „Pères de L’Église”, Dictionnaire de Théologie catholique, XII, col. 1192.
3 Bardy, En lisant les Pères, Paris, 1923, p. 10.

142
promovarea învăţăturii dumnezeieşti, ca organe ale Revelaţiei, ca bărbaţi care
au primit ei înşişi unele învăţături direct de Sus, Sfinţii Părinţi, nu sporesc cu
nimic fondul învăţăturii descoperite, misiunea lor fiind, cum am spus, aceea de
a transmite, nedeformată, urmaşilor, Revelaţia Mântuitorului şi a Sfinţilor
Apostoli.
Deosebiţi de Sfinţii Apostoli, Părinţii bisericeşti sunt deosebiţi şi de
teologii care le-au urmat. Dacă nu sunt organe ale Descoperirii ca Apostolii,
apoi ei nu sunt nici simpli teoreticieni ai creştinismului, cum s-ar putea spune
că sunt, în general, teologii din epoca postpatristică. Dacă nu pot fi ridicaţi pe
acelaşi plan cu Apostolii, apoi nici nu pot fi coborâţi, pe aceeaşi treaptă
ocupată de simpli teologi. Aceştia din urmă s-au nevoit şi se nevoiesc să ducă
mai departe munca foarte utilă, de cercetare şi prindere conceptuală a
conţinutului Revelaţiei, dar tocmai de aceea ei au fost şi sunt expuşi primejdiei
de a slăbi legăturile cu izvoarele Descoperirii dumnezeieşti. O asemenea
primejdie teologii nu au putut şi nu o pot ocoli, decât stabilind un contact
strâns cu Sfinţii Părinţi, cu viaţa şi opera lor4.
Dar Părinţii bisericeşti nu şi-au limitat activitatea la vehicularea
învăţăturilor cuprinse în Scripturile Sfinte, ci trăind în marele curent al vieţii
dinlăuntrul Bisericii, ei au dezvoltat o intensă activitate în sensul identificării
şi fixării în scris a învăţăturilor revelate, dar necuprinse sau cuprinse
incomplet în Cărţile canonice.
Dacă în epoca apostolică s-a fixat în scris o parte a Descoperirii
dumnezeieşti, în epoca patristică s-a fixat cealaltă parte a ei şi anume Sfânta
Tradiţie. De aceea cel ce vrea să cunoască Sfânta Tradiţie, nu are de urmat altă
cale decât aceea a studierii Sfinţilor Părinţi. Preotul, de exemplu, fiind obligat
ca în activitatea sa de predicator să valorifice şi Sfânta Tradiţie, nu o poate
face altfel decât studiind pe Sfinţii Părinţi.
Desigur în activitatea lor de păstrători ai Scripturilor şi de înregistratori şi
păstrători ai Sfintei Tradiţii, Părinţii bisericeşti au fost cu cea mai mare grijă
de a nu elimina nimic nici dintr-o parte nici din alta, nici din Scriptură, nici
din Tradiţie. Ei s-au nevoit să păstreze nealterat acest tezaur şi să-l transmită
întreg mai departe, generaţiilor următoare de credincioşi. I-a ajutat, în lucrarea
aceasta, respectul adânc de care au fost pătrunşi faţă de cele sfinte şi i-a
sprijinit cu fermitate autoritatea Bisericii.
Se pune acum întrebarea: Părinţii bisericeşti s-au limitat ei oare numai la
slujba de vehiculatori mecanici ai învăţăturilor cuprinse în Scripturi şi
Tradiţie? S-au mulţumit ei cu simpla primire şi transmitere a depozitului
revelaţional? Nu. Sfinţii Părinţi n-au fost nişte unelte de transmitere pasivă a
Revelaţiei de la o generaţie la alta. La opera de maximă importanţă a păstrării
Descoperirii dumnezeieşti, ei au adăugat o alta nu de mai mică valoare, a
exegezei acestei Revelaţii, în scopul de a o face mai accesibilă, credincioşilor
şi în chipul acesta de a-i asigura o circulaţie şi o eficienţă şi mai largă.

4 Leo v. Rudolf, Das Zeugnis der Väter, Regensburg, 1937, pp. 13-14.

143
 În activitatea lor de tâlcuitori, Sfinţii Părinţi au pătruns atât de adânc
spiritul şi litera învăţăturilor dumnezeieşti şi în general le-au dat o expresie
atât de adecvată, încât cu greu s-ar mai găsi ceva asemănător în veacurile
postpatristice. Părinţii bisericeşti au izbutit să se integreze atât de deplin în
modul de a gândi al Sfinţilor autori comentaţi, în lumea de idei şi fapte a
Revelaţiei, în atmosfera aceea a prezenței tainice, dar reale, a Duhului Sfânt,
încât exegeza ce ei ne-au lăsat, a rămas normativă pentru întreaga creştinătate
răsăriteană. Drept aceea, cel ce vrea să îi cunoască înţelesul autentic al uneia
sau a alteia din Cărţile canonice sau vrea să cunoască înţelesul învăţăturilor
cuprinse în Sfânta Tradiţie, acela trebuie să consulte neapărat pe Sfinții
Părinţi.
Fără îndoială, Revelaţia cuprinde multe lucruri, care, pentru a putea fi
înţelese, nu cer vreo pregătire deosebită. Este aceasta, una din marile ei
calităţi. Dar Descoperirea de Sus cuprinde şi învăţături greu de înţeles şi de
aceea, credinciosul care vrea s-o cunoască, are nevoie chiar când e preot, de
un ajutor din afară, de o călăuză capabilă să-l pună în condiţia de a-i prinde
înţelesul cel adevărat. Mai e nevoie să spunem că, în materie de interpretare a
învăţăturii descoperite, cea mai bună călăuză pentru preotul predicator sunt
Sfinţii Părinţi?
În cadrul Bisericii noastre, Sfinţii Părinţi au fost şi sunt consideraţi ca
deţinători prin excelenţă ai divinei arte de a umbla cu Cărţile Sfinte, cu
tezaurul Descoperirii de Sus.
Aşadar, Părinţii bisericeşti, nu sunt numai păstrătorii şi vehiculatorii
externi ai Revelaţiei, dar sunt şi cei mai autorizaţi interpreţi ai ei. Şi anume,
sunt exegeţi nu atât în sensul erudiţiei, cât mai ales al mărturisirii învăţăturii
dumnezeieşti pe înţelesul credincioşilor şi al chezăşuirii adevărului ei. În
activitatea lor de tâlcuitori ai Revelaţiei, Sfinţii Părinţi pun accentul nu pe
erudiţie, ci pe explicarea adevărului fără falsificare, pe interpretarea lui
autentică. Ei sunt adânc încredinţaţi că sunt deţinătorii şi continuatorii misiunii
învăţătoreşti a Mântuitorului şi că o asemenea misiune nu poate fi considerată
ca îndeplinită decât atunci când învăţătura lui Hristos e transmisă şi explicată
cum a fost dată şi înțeleasă de El, fără adaosuri şi fără ştirbiri, fără inovaţii şi
fără falsificări5. Cine nu poate dovedi că învăţătura pe care o propovăduieşte a
primit-o de la Iisus Hristos prin Sfinţii Apostoli şi că o explică aşa cum aceia
au înţeles-o, se exclude pe sine însuşi din Biserică, încadrându-se în rândul
ereticilor.
Trebuie să adăugăm, însă, că tâlcuirea pe care Sfinţii Părinţi au dat-o
Revelaţiei dumnezeieşti n-a fost exclusiv verbală. Urmând exemplului dat de
Mântuitorul şi de Sfinţii Săi Apostoli, care au înţeles propovăduirea
adevărului dumnezeiesc ca mărturisire prin cuvânt şi faptă deopotrivă, Părinţii
bisericeşti s-au simţit obligaţi să procedeze la fel, străduindu-se să predice nu
numai cu vorba, dar şi cu fapta. La tâlcuirea prin cuvântul plin de gând,

5 Basilius Steidle, O.S.B., Die Kirchenväter, Regensburg, 1939, p. 18.

144
însufleţire şi căldură, ei adăugau constant sprijinul celeilalte tâlcuiri: a faptei, a
exemplului personal ca suprem argument al convingerii lor despre adevărul
învăţăturii propovăduite. Ceea ce Sfinţii Părinţi împărtăşesc credincioşilor nu
izvorăşte din memorie, din minte, dintr-o parte numai a fiinţei lor, ci din
adânca lor credinţă, din întreaga lor viaţă identificată total cu modelul pe care-
l aveau pururi în faţă: al lui Hristos mai întâi şi apoi al Sfinţilor Apostoli.
Vrednicia de Părinte al Bisericii e condiţionată nu numai de tâlcuirea fidelă
prin cuvânt a tezaurului revelaţional, dar şi de trăirea personală a învăţăturii
propovăduite, de sfinţenia vieţii lor.
În învăţătura celor doisprezece Apostoli se arată că profet, învăţător
adevărat nu-i decât cel care „are purtările Domnului” şi că „deci după purtare
se va cunoaşte profetul mincinos de profetul adevărat”. „Orice profet care
învaţă adevărul este profet mincinos dacă nu face ceea ce învaţă” (cap. XI).
Aşadar criteriul după care trebuie să fie apreciat un învăţător bisericesc
adevărat, este „purtarea Domnului”, modelul Lui de viaţă. Cel ce pretinde că
propovăduieşte învăţătura Mântuitorului, dar nu se poartă ca Mântuitorul, nu
duce o viaţă în acord cu învăţătura şi cu pilda Aceluia, este un învăţător
mincinos. Numai predica prin cuvânt şi faptă legitimează pe predicatorul
bisericesc ca împuternicit al lui Iisus Hristos. Sfinţii Părinţi ştiau aceasta şi de
aceea predica prin cuvânt, ei se străduiau să o sprijine statornic pe predica
faptei, pe sfinţenia vieţii personale. Le impunea aceasta nu numai faptul că
Iisus şi Apostolii procedaseră la fel, dar şi constatarea că mulţimea
credincioşilor se lasă influenţată în mai mare măsură de viaţa transformată a
propovăduitorilor, ca urmare a învăţăturii creştine, decât de măiestria
transmiterii prin cuvânt a acestei învăţături. Din punctul de vedere al puterii de
înrâurire asupra ascultătorilor, exemplul direct de dreptate, caritate, sfinţenie,
o ia înaintea cuvântării despre aceste virtuţi. Cu cât sfinţenia unui conducător,
a unui Părinte bisericesc, era mai mare, cu atât credincioșii îl preţuiau şi-l
ascultau mai cu interes. Nu învăţătura în sine, ci viaţa cea nouă ca roadă a
acestei învăţături; nu propovăduirea redusă la tâlcuirea prin cuvânt a
învăţăturii dumnezeieşti, ci tâlcuirea prin cuvânt sprijinită consecvent de pilda
personală corespunzătoare, acestea, mai ales acestea, au exercitat o profundă
înrâurire asupra vieţii credincioşilor6.
De altfel însăşi calitatea de Părinte bisericesc implică pentru posesor
obligaţia şi posibilitatea de a expune învăţătura creştină în aşa fel ca ea să
trezească şi să sporească viaţa cea nouă în sufletul credincioşilor.
Se ştie că demnitatea de părinte, tată, este legată de misiunea de a genera
şi promova viaţa nouă. Unde este tată, acolo, în mod normal sunt şi copii, este
şi viaţă nouă. Aşa e în sfera vieţii naturale şi tot aşa şi în sfera vieţii
duhovniceşti, religioase.
Tatăl ceresc este izvorul vieţii intertrinitare, precum şi al vieţii
extratrinitare.

6 Otto Karrer, Urschristliche Zeugen, Innsbruck-Wien-München, 1937, p. 234.

145
 Într-un anumit înţeles, Fiul este denumit şi El Tată. Întemeindu-se pe faptul
că prin El „toate... s-au făcut” dintru început şi că tot prin El s-a înfăptuit cea
de-a doua creaţiune: regenerarea sufletelor, Biserica primată n-a ezitat să-I
atribuie şi Fiului denumirea de Tată. Zice, de exemplu, Sfântul Vasile: „Tatăl
iubeşte pe Cuvântul ca pe Unul născut al Său; dar creatura întreagă Îl iubeşte
ca pe un Tată bun şi ca pe un bun conducător al ei”7. E evident că Fiului I se
atribuie calitatea de Tată în scopul de a Se revela puterea lui de Creator şi
promovator al vieţii. Hristos este al doilea Adam, este întemeietorul şi capul
Bisericii, este Părintele Bisericii, în trupul căreia face să circule, puternică,
viaţa Sa. Paternitatea lui Iisus, credinciosul o simte în mod deosebit la
primirea Botezului şi mai ales la primirea Sfintei Euharistii, prin care Domnul
îi împărtăşeşte însăşi viaţa Sa.
De aici, din paternitatea lui Iisus Hristos, îşi ia fiinţa şi paternitatea
Părinţilor bisericeşti. Când Biserica a acordat unora dintre fiii ei cei mai aleşi
vrednicia de Părinte, ea a făcut aceasta întemeindu-se, între altele, şi pe faptul
că, precum Hristos, aşa şi ei, prin învăţătura şi exemplul lor, au sporit şi
promovat viaţa în sufletele şi în obştea credincioşilor8.
Aşadar, când zicem: Părinte bisericesc, gândul ni se duce la acei
întâistătători ai Bisericii, care nu s-au limitat să predice numai prin cuvânt
învăţătura descoperită, ci au făcut totul pentru a trezi, dinamiza şi promova
viaţa cea nouă în rândurile păstoriţilor. Urmând pildei Mântuitorului şi a
Sfinţilor Apostoli, Părinţii Bisericii consideră elementul viaţă nouă ca element
fundamental al propovăduirii creştine.
În predica lor, Sfinţii Părinţi nu separă tâlcuirea prin cuvânt de tâlcuirea
prin fapta personală. Fapta şi cuvântul sunt două aspecte ale uneia şi aceleiaşi
exegeze a Învăţăturii dumnezeieşti. Sunt două puteri care acţionează unitar şi
complementar. Dacă tâlcuirea prin cuvânt arată ce atitudine e de luat, ce faptă
e de împlinit, tâlcuirea prin faptă fereşte cuvântul de alunecare pe panta
abstracţiilor sterpe şi-i atrage mereu atenţia că menirea lui nu e de a se separa
de viaţă, ci de a o sluji.
Pe cât se pare, cunoaşterea unor asemenea lucruri nu e lipsită de interes,
nici pentru predicatorul de azi. Şi predicatorul de azi e obligat să-şi dea seama
că predica în înţelesul ei plin nu e numai cuvânt, ci cuvânt şi faptă deopotrivă.
Frecventarea literaturii patristice nu-i mai poate lăsa preotului, nici o îndoială
asupra acestui lucru.
Vrednic de reţinut e şi faptul că Sfinţii Părinţi n-au fost oameni unilaterali.
Nu şi-au manifestat interesul numai pentru cele bisericeşti. N-au ocolit şi n-au
luat atitudine negativă faţă de valorile umane pozitive. Dimpotrivă mai toţi au
cunoscut, preţuit şi folosit în grad înalt cultura vremii lor. Un Justin Martirul şi
Filozoful, un Vasile cel Mare, Grigorie Nisanul, Grigorie de Nazianz, Ioan
Gură de Aur şi alţii nu şi-au dezvoltat activitatea în cadrul Bisericii decât după

7 Steidle, op.cit., p. 13.

8 Steidle, op.cit., p. 15.

146
ce au parcurs prin străduinţele sistematice itinerariul lung şi anevoios al
pregătirii în şcolile înalte ale timpului.
Dacă sfinţenia îi punea în condiţia de a pătrunde mai adânc în spiritul
învăţăturilor creştine, cultura generală îi ajuta să dea tâlcuirii acestor
învăţături, o expresie mai adecvată.
Preţuind ei înşişi, în grad înalt, cultura, Sfinţii Părinţi au recomandat-o
stăruitor şi credincioşilor. Sfântul Vasile cel Mare, de exemplu, în Omilie
către tineri, recomandă, documentat, catehumenilor, să frecventeze cu
asiduitate pe reprezentanţii culturii profane, având grijă să-i ocolească doar pe
aceia care i-ar îndruma spre o viaţă dezordonată.
Aşadar, se poate spune că, în general, Sfinţii Părinţi, s-au ferit de a se izola
în evlavie şi contemplaţie. Ei au dus o intensă viaţă religioasă, dar au ţinut
strâns contact şi cu celelalte preocupări culturale ale vremii. În acelaşi timp ei
s-au manifestat ca suflete deosebit de sensibile şi receptive faţă de frumuseţile
înconjurătoare. Vorbind despre Sfântul Vasile cel Mare, A. von Humboldt, îl
lăuda „ca pe un bărbat înzestrat cu un autentic simţ al naturii şi care, cu un fin
simţ de observaţie, a putut descoperi frumuseţile ei ca un om modern”9.
În chip deosebit, însă, Sfinţii Părinţi s-au interesat, în cadrul competenţei
lor, de problemele vieţii sociale, de suferinţele, preocupările şi aspiraţiile
semenilor. Învăţătura celor doisprezece Apostoli, de pildă, cerea cititorilor să
elimine dintre ei defăimarea, minciuna, invidia, ca păcate care ating greu
convieţuirea paşnică a oamenilor. În continuare, lucrarea amintită cere tuturor
să se ferească de dezbinări, de neînţelegeri, de certuri (cap. 4). Dar nu şi de
muncă. Fiecare să muncească cinstit (cap. 12). Să muncească şi să fugă de
superstiţii. „Fiul meu, nu te face ghicitor, pentru că aceasta te duce la
închinare de idoli; nici descântător, nici zodiaş, nici vraci, nici nu te uita la
acestea, pentru că din toate acestea se naşte închinarea la idoli” (cap. 3).
Superstiţia este incompatibilă cu calitatea de creştin nu numai pentru că duce
la idolatrie, dar şi pentru că promovează între oameni concepţia primejdioasă
potrivit căreia se pot obţine avantaje fără vreun efort personal, fără muncă.
În epistolele sale, Sfântul Ignatie Teoforul, nu pregetă să atragă atenţia
cititorilor de a se ruga şi pentru semeni. Să fie cu grijă nu numai pentru viaţa
proprie, dar şi pentru a celor din jur şi să fie pentru toţi exemplu de omenie,
curăţie şi cumpătare (Către Efeseni, cap. 10).
Policarp, episcopul Smirnei, cere preoţilor să poarte grijă de bolnavi,
văduve şi săraci (Ep. către Filip. Cap. 6).
Păstorul lui Herma îndeamnă la ocolirea luxului, la asumarea fără ezitare a
obligaţiilor de muncă şi de caritate (Asem. 1,4,6).
Justin Martirul vorbeşte despre grija episcopului de a ajuta efectiv pe
orfani, văduve, bolnavi, săraci şi pe toţi cei avizaţi la ajutor indiferent că sunt
creştini sau nu (Apol.).

9 Gilson-Böhner, Geschichte der christliche Philosophie, p. 87.

147
 Tertulian cere tuturor să muncească şi să ajute frăţeşte pe cei ce nu pot
munci (De idol., C-5; Apol. 39).
Sfântul Vasile cel Mare, înăspreşte prin toate mijloacele de care dispune,
datoria muncii. Şi credincioşii, şi preoţii şi călugării, toţi trebuie să
muncească. Nu numai pentru a câștiga cele necesare traiului propriu, dar şi
pentru a veni în ajutor celor ce nu pot munci. Cei ce pot munci, dar fug de
muncă, să nu fie ajutaţi, să nu fie încurajaţi în lenea lor! „Cel ce dă unui
nenorocit, unui infirm, zice Sfântul Vasile cel Mare, dă lui Dumnezeu; dar
cine dă unui vagabond, aruncă la câini” (Ep. 150,3).
Când Pavel însuşi a muncit cu mâinile sale, zice Sfântul Ioan Gură de Aur,
se mai poate gândi cineva dintre noi să ocolească munca? Nu. Nimănui nu-i e
îngăduit să fugă de muncă. De lene să fugim, nu de muncă. Nu de muncă să ne
ruşinăm, ci de trândăvie. De aceea ne-a dat Dumnezeu mâini: ca să le folosim
la muncă, nu la cerşit. Aşadar, să muncim. Să muncim cu toţii. Să muncim cu
hărnicia furnicii şi să fim generoşi ca albina10.
Să muncim adaugă Ieronim, nu numai noi şi pentru ajutorarea
neputincioșilor, dar şi pentru a da un bun exemplu celorlalţi. Să muncim
pentru a arăta şi altora că în această viaţă singura cale compatibilă cu
demnitatea umană este calea muncii (Ep. 130, Ad Demetr., c. 15).
Obrazul bisericesc, spune Fer. Augustin, să nu creadă că în ce priveşte
munca, datoria lui s-ar reduce la încurajarea verbală a altora de a munci. Nu.
Preotul trebuie să îndemne pe alţii la muncă nu numai cu vorba, dar şi cu
fapta, prin munca personală. Marele episcop mărturiseşte că, în ce-l priveşte,
deşi împovărat cu atâtea obligaţii, nu se dă în lături nici de la munca manuală
(De opere monach. 25.32; 29.37).
O atenţie deosebită au acordat Sfinţii Părinţi faptului că, în instituţiile de
asistenţă socială, de ei întemeiate, să nu lipsească nici educaţia în vederea
muncii. Întemeind spitale, azile (orfelinate) pentru copiii găsiţi, pentru orfani,
case pentru văduve, pentru primirea străinilor etc., Părinţii bisericeşti au
urmărit nu numai tămăduirea unor rele prezente la un moment dat în viaţa
celor primiţi în instituţiile caritative amintite, dar au urmărit să-i şi pună la
adăpost de ele pe viitor, educându-i şi pregătindu-i pe cei în cauză în aşa fel ca
ei să ajungă a nu mai fi avizaţi la mila altora, ci să-şi poată câştiga prin ei
înşişi cele necesare traiului. Practic, lucrul acesta, Sfinţii Părinţi nu l-au putut
înfăptui decât prin formarea la pensionarii menţionatelor instituţii de asistenţă
socială, a unor sănătoase deprinderi de muncă.
Astfel, prin mijlocirea instituţiilor de asistenţă socială, Sfinţii Părinţi au
realizat şi o operă de caritate preventivă, care poate sta cu cinste alături de
cealaltă lucrare a lor: caritatea curativă11.

10În Ep. 1 ad Cor., Hom. 5; Hom. 6.6; În illud, Salutate Aquillam... Sermo 1.5; Ad populum
Antioh., Hom. 12.2.f
11D. Belu, „Un aspect mai puţin luat în seamă al iubirii faţă de semeni”, în Studii Teologice, nr.
5-6, 1958.

148
 O importantă activitate au dezvoltat Sfinţii Părinţi şi în problema asigurării
unui climat de pace, între oameni, divulgând pe de o parte ororile războiului,
iar pe de alta subliniind avantajele incomparabile ale păcii.
Fără a se amesteca în treburile Statului, Sfinţii Părinţi şi-au adus
contribuţia la efortul general în vederea creării unor condiţii de viaţă, tinzând
să-i facă pe oameni a nu se mai gândi la război. Ei au luptat pentru eliminarea
cauzelor morale ale războaielor; au creat atmosfera prielnică îmbunătăţirii
legilor; au promovat conştiinţa înaltei valori a muncii, a răspunderii pentru
ceilalţi; s-au străduit să canalizeze instinctul combativ al omului, îndrumându-
l în direcţia iubirii dezinteresate, jertfelnice faţă de semeni.
Am spus acestea nu pentru a arăta ce anume au lucrat pe plan social Sfinţii
Părinţi, ci pentru a releva că una dintre cele mai importante trăsături ale
predicii patristice este tendinţa de a-şi aduce contribuţia la efortul comun în
scopul înlăturării suferinţelor omeneşti şi al înfăptuirii unor condiţii de viaţă
mai umane pentru întreaga colectivitate.
Orientarea socială a predicii patristice constituie şi pentru preotul de azi un
îndemn puternic ca şi el să dea un mai pronunţat accent social cuvântărilor
sale. Contactul cu Sfinţii Părinţi îl ajută să-şi formeze convingerea că amvonul
nu trebuie să izoleze pe credincioşi de realităţile vieţii, dar dimpotrivă, e
obligat să-i pregătească pentru a participa activ la încordările obşteşti în
vederea progresului general.
Frecventarea predicii patristice îi poate aminti preotului de azi adevărul –
neglijat cam multă vreme – că drumul către mântuire trece în mod necesar
prin slujirea dezinteresată a semenilor, prin munca pentru binele colectiv.
Există însă, şi alte motive care nu îngăduie preotului să ocolească izvorul
patristic.
În general, Sfinţii Părinţi au fost, cum am mai amintit, personalităţi
multilateral pregătite. Ei nu au fost numai oameni de credinţă şi faptă, dar şi
bărbaţi de gândire personală şi care au ştiut să dea ideilor şi sentimentelor lor
expresie prin cuvântări şi scrieri de remarcabilă ţinută intelectuală şi
frumuseţe. La bogăţia de idei şi sentimente se adaugă, expresii de gust
superior, stil viguros, nuanţat şi nu arareori, viu colorat.
Trăsătura aceasta a predicii patristice nu poate să nu exercite o puternică
atracţie asupra preotului care vrea să se ferească de vorbăria pioasă, vrea să
pună gând bogat în cuvântările lui, vrea să le îmbrace într-un stil
corespunzător şi să le adapteze la situaţiile concrete ale credincioşilor.
Desigur, Sfinţii Părinţi sunt şi ei oameni ai vremii lor şi se ştie că altele au
fost împrejurările în care au trăit ei, în raport cu cele în care trăim noi şi altele
situaţiile cărora ei au trebuit să le facă faţă. De aceea nu trebuie să surprindă
pe nimeni faptul că în omiliile şi scrierilor lor se întâlnesc şi lipsuri şi lucrul
care nu se mai potrivesc cu vremurile noastre. Cu toate acestea Sfinţii Părinţi
continuă să rămână în cadrul Bisericii, bărbaţi de profundă inspiraţie, de larg
orizont, de cuprinzătoare şi temeinică pregătire, de impresionantă măreţie de

149
spirit, de totală alipire de Hristos şi Biserica Lui, de jertfelnică slujire a
semenilor şi a binelui comun.
În cadrul Bisericii noastre, Sfinţii Părinţi continuă să constituie o înaltă
şcoală a cărei frecventare se cuvine să rămână înscrisă mereu printre datoriile
elementare ale preotului. Şi să fie încredinţat preotul că frecventarea unei
asemenea şcoli nu va însemna pentru el pierdere de vreme. De la şcoala nici
unui Sfânt Părinte, preotul nu va pleca cu mâinile goale. De la fiecare are de
învăţat multe lucruri, care-i pot fi de imediat şi real folos în activitatea
predicatorială.
Ciprian, de pildă, are în scrierile sale, un farmec pătrunzător şi o
remarcabilă forţă convingătoare. Elocvenţa sa izvorăşte din plinătatea unei
inimi adânc evlavioase şi a unei minţi luminate, dar orientată nu spre
speculaţie, ci spre viaţa practică, spre îmbunătăţirea efectivă a credincioşilor.
Scrierea sa De oratione dominica, de pildă, este un adevărat izvor de
remarcabilă elocvenţă duhovnicească. De valoare omiletică deosebită pentru
preot sunt şi lucrările Despre unitatea Bisericii; Despre fapta bună şi
milostenie; Către Donat etc.
Sfântul Vasile cel Mare se distinge printr-o bogată activitate dogmatică,
pastorală şi socială. Din cuvântările sale se desprinde timbrul grav al
convingerilor sale religioase profunde şi se face simţită vasta sa pregătire nu
numai în domeniul teologic, dar şi acela al culturii generale. Se desprinde de
asemenea grija sa permanentă ca învăţătura creştină să fie legată de viaţa
practică şi să fie păstrată în toată puritatea ei. Deşi cunoscător desăvârşit al
artei oratorice, Sfântul Vasile cel Mare ştie să păstreze acesteia un rol
secundar faţă de conţinutul cuvântărilor sale, pe care-l formează învăţătura cea
sănătoasă a Sfintelor Scripturi şi a Sfintei Tradiţii. Cuvântările sale Contra
bogaţilor, Cu ocazia secetei; Contra beţiei; Despre invidie; Omilii asupra
Psalmilor, Nouă omilii la Hexaimeron ş.a. sunt pline de idei şi sugestii de
mare utilitate pentru predicatorul de azi.
Sfântul Grigorie Nisanul se impune prin cugetarea sa adâncă; prin
expunerile sale sistematice şi cuprinzătoare. Omiliile sale asupra Cântării
Cântărilor, asupra Rugăciunii Domneşti, asupra Fericirilor, lucrările: Marele
cuvânt catehetic, Contra destinului; Cuvânt despre suflet, Despre credinţă,
Despre desăvârşire; cuvântări ca: Despre iubirea de săraci şi despre
binefacere; La cuvântul: Cine face desfrânare păcătuieşte faţă de propriul
trup; apoi predici la sărbătorile împărăteşti, La Bobotează, La Paşte, La
Înălţarea lui Hristos; panegirice: La Sfântul Ştefan, La Sfinţii Patruzeci de
mucenici, La marele mucenic Teodor etc.; necrologuri: Cuvânt funebru la
marele Vasile, propriul frate; Lauda Sfântului Părintelui nostru Efrem; Cuvânt
funebru la marele Meletie etc., toate mărturisesc despre cugetarea adâncă şi
sigură a Sfântului şi oferă bogat material omiletic.
Sfântul Grigorie de Nazians e înzestrat cu un scânteietor talent oratoric, cu
o gândire pătrunzătoare şi cu o mare sensibilitate pentru problemele teologice
şi pentru suferinţa omenească în general.

150
 Cele cinci cuvântări teologice, cuvântările panegirice în cinstea Sfinţilor,
cuvântări-necrologuri, cuvântări în ocaziuni personale etc. sunt grele de gând
şi de adâncă inspiraţie.
Sfântul Ioan Gură de Aur te copleşeşte prin amploarea cuvântărilor, prin
compoziţia lor şi prin exegeza luminoasă a învăţăturii dumnezeieşti. De
asemenea îţi impune prin profunda cunoaştere a sufletului omenesc, prin
bogăţia şi varietatea de idei şi imagini, prin patosul său tumultos şi combativ,
prin promovarea personalităţii Mântuitorului în centrul predicii sale, prin
dragostea înflăcărată faţă de Hristos şi de Apostolul Pavel. Dar Sfântul Ioan
Hrisostom se remarcă şi prin voinţa sa neclintită – slujită de celelalte daruri
ale unei firi superior înzestrate – de a-şi aduce contribuţia sa la ridicarea
semenilor, la regenerarea întregii vieţi sociale. De imediată utilitate omiletică
sunt: Omiliile asupra Sfintei Evanghelii după Matei; Omilii la Ioan; Omilii la
Faptele Apostolilor; Omilii asupra Epist. Sf. Apostol Pavel; Omilii despre
statui; Omilii asupra Genezei; Omilii asupra Psalmilor; Predici despre
pocăinţă şi despre Sf. Vavila etc.
Fericitul Augustin face parte din categoria oratorilor şi gânditorilor
bisericeşti de mare clasă. Lăsământul său omiletic este din cele mai
impunătoare. De la el avem cea dintâi teorie a predicii (Cartea IV, din De
doctrina christiana), iar în cele aproximativ 800 de omilii, identificate de
critică, predicatorul de azi se întâlneşte cu un dascăl de la care îşi dă seama că
are de învăţat lucruri esenţiale.
Fără să aibă farmecul, abundenţa şi acrivia ortodoxă a omiliilor
hrisostomice, predica augustiniană pune totuşi la îndemâna preotului de azi
concepte teologice clare, remarcabile observaţii asupra psihologiei
credincioşilor, importante sugestii privind îmbinarea retoricii cu Omiletica etc.
N-am pomenit decât puţini din cei ale căror cuvântări şi lucrări pot fi de
mare folos predicatorului de azi. Ei sunt mult mai numeroşi şi în toţi vibrează
acelaşi Duh al lui Hristos şi aceeaşi entuziastă iubire de oameni. Viaţa şi opera
lor constituie un bogat tezaur de învăţături şi mijloace de exprimare, de
excelente exemple şi îndrumări privind modul cum conţinutul Revelaţiei poate
fi valorificat pentru ridicarea credincioşilor şi pentru promovarea binelui
obştesc.
Când zicem: opera lor, înţelegem nu numai omiliile şi predicile, dar şi
celelalte scrieri ale lor, căci şi acestea poartă, aproape toate, pecetea geniului
oratoric-didactic. Cel ce le citeşte cu băgare de seamă, rămâne cu impresia
clară că autorii respectivi nu urmăresc numai expunerea ştiinţifică a învăţăturii
creştine, dar şi edificarea credincioşilor, formarea la ei a unei ferme voinţe de
viaţă îmbunătăţită.
Iată aşadar, motive care-l pot încuraja pe preot să stabilească şi să menţină
un strâns contact cu Sfinţii Părinţi şi cu opera lor. La acestea, dacă mai e
nevoie, se mai pot adăuga şi altele.
De exemplu, Sfinţii Părinţi înşişi se rezemau în propovăduirea lor pe
predica antecesorilor. „Ceea ce învăţăm noi, scrie Sfântul Vasile cel Mare, nu

151
e rezultatul reflexiunii personale, ci este ceea ce am învăţat de la Sfinţii
Părinţi”, ἃπερ παρὰ τῶν ἁγίον πατερον δεδίγμεϑα12.
Sfântul Grigorie de Nazians declară că a păstrat neschimbată învăţătura
primită din Sfânta Scriptură şi de la Sfinţii Părinţi13.
Sfântul Ciril al Alexandriei în somaţia adresată lui Nestorie, se sprijină,
cum însuşi mărturiseşte, pe interpretarea dată de Sfinţii Părinţi simbolului de
la Niceea (Scris. 39 către Ioan al Antiohiei).
În prima şedinţă a sinodului de la Efes (22 iunie, anul 431), Ciril, pentru a-
şi dovedi corectitudinea poziţiei sale, pe de o parte, iar pe de alta, pentru a
releva eroarea lui Nestorie, pune să se citească un dosar cu extrase din Petru al
Alexandriei, Atanasie, Ambrozie, Grigorie de Nazians, Vasile al Cezareei,
Grigorie Nisanul, Atic al Constantinopolei, Amfilohiu din Iconiu14.
Sfântul Atanasie cel Mare scrie despre episcopii de la Niceea că nu ei au
inventat expresia: „Fiul este deofiinţă cu Tatăl”, ci au folosit-o „sprijinindu-se
pe mărturia Părinţilor” (Ep. ad Afros, 615).
La Calcedon, membrii prezenţi la sinod, recunoscură că învăţătura cuprinsă
în Epistola lui Leon cel Mare către Flavian al Constantinopolei „este credinţa
Părinţilor... credinţa Apostolilor” (Conc. Chalc., Act. II, Mansi, VI, 972)16.
Din toate acestea se vede cum în activitatea lor de tâlcuitori ai învăţăturilor
de credinţă, Sfinţii Părinţi se sprijină în mod constant pe exegeza autorizată a
Sfinţilor anteriori. Şi atunci, mai poate sta la îndoială preotul, dacă în
împlinirea misiunii sale de propovăduitor să recurgă sau nu la izvorul
patristic? Mai poate ignora el izvorul patristic, când înşişi Sfinţii Părinţi se
sprijineau pe colegii lor întru sfinţenie şi exegeză a dumnezeieştilor învăţături?
Menţionăm în treacăt şi faptul că toţi predicatorii vestiţi s-au format în
mare măsură, la şcoala Sfinţilor Părinţi. Un Grigorie Palama, Ilie Miniat,
Nichifor Teotoche, un Bossuet, Antim Ivireanu, Nicolae Krutiţki şi alţii şi-au
dobândit măiestria oratorică zăbovind îndelung asupra lucrărilor şi omiliilor
marilor cuvântători ai Bisericii din primele veacuri. Nu mai încape îndoială că
dacă predicatorii de talia celor acum amintiţi, au socotit ca o datorie
importantă pentru ei să studieze temeinic literatura patristică; dacă maeştri ai
amvonului au fost convinşi că în contact cu Sfinţii Părinţi pot da
propovăduitorii lor linie, forţă, eficienţă sporită, apoi preotul cu dotaţie şi
pregătire obişnuită, cu atât mai mult e obligat să valorifice izvorul patristic în
predicile sale.
Aşadar, preotul e obligat ca în activitatea sa predicatorială să se inspire
neapărat şi din izvorul patristic. Se impune, însă, întrebarea: Cum să
procedeze practic preotul, ca să poată avea acces la opera Sfinţilor Părinţi?
Răspunsul ne vom îngădui să-l dăm într-un alt articol.

12 Ep. 140.2, cit. la Aman, „Pères de l’Eglise”, Dict. de Théol. cath., XII, 1192.
13 Cuv. 33, 15, la I. Coman, Patrologie, Buc., 1956, p. 13.
14 Mansi, Concil, t.IV, col. 1184 – la Aman, op.cit., col. 1193.
15 Ibidem.
16 Otto Bardenhewer, Patrologie, 1923, p. 2

152
 IMNELE LITURGICE CA IZVOR OMILETIC

Funcţiile Cultului ortodox nu se limitează la cele latreutice şi harismatice.

Slujbele divine nu sunt numai expresia cinstirii pe care credincioşii sunt
obligaţi s-o aducă lui Dumnezeu şi nu sunt numai mijloace de sfinţire a
credincioşilor. Slujbele sfinte sunt şi purtătoare de bogată şi adâncă învăţătură
dumnezeiască.
Desigur, cea mai importantă funcţie a Cultului este funcţia harismatică.
Adică funcţia de sfinţire, de aducere a credincioşilor în cea mai strânsă
comuniune cu Iisus Hristos. Dar procesul sfinţirii noastre se realizează nu
numai întrucât Hristos Se jertfeşte şi ni se împărtăşeşte prin Duhul Său cel
Sfânt, ci şi întrucât ne luminează puterile sufletului prin învăţătura Sa. Se ştie
că, în fond, actele cultice înseamnă modul prezenţei tainice, dar reale, a lui
Hristos în mijlocul credincioşilor. Dacă, însă, Cultul Îl actualizează pe Hristos,
apoi trebuie să înţelegem că-L actualizează întreg, ca împlinitor al tuturor
lucrărilor Sale mântuitoare: al celei preoţeşti-sfinţitoare, dar şi al celei de
Conducător şi învăţător duhovnicesc.
Funcţia didactică a Cultului derivă, aşadar din însăşi ideea lui de bază, care
constă în actualizarea lui Iisus Hristos între credincioşii adunaţi la biserică,
împreună cu preotul slujitor.
Dar prin ce lucruri anume se realizează practic funcţia didactică a Cultului?
Se realizează mai întâi prin pericopele „Apostolului” şi Evangheliei.
Distribuite pe întregul spaţiu al anului liturgic, pericopele scripturistice fac să
treacă pe dinaintea credincioşilor întreaga învăţătură şi viaţă a Domnului1.
Prin pericopele scripturistice încrustate în desfăşurarea Cultului, Iisus Hristos
cel nevăzut, dar prezent, învaţă mereu pe credincioşi prin glasul trimişilor Săi.
În al doilea rând, Cultul îşi împlineşte misiunea lui didactică faţă de
credincioşi, prin Simbolul credinţei. Rostirea Crezului (la Botez, la fiecare
Sfântă Liturghie), pune pe credincioşi în situaţia de a asculta, de a-şi
împrospăta mereu cunoştinţele lor în legătură cu dogmele de temelie ale
Bisericii Ortodoxe.
Rugăciunea Domnească constituie, de asemenea, un important compendiu
de învăţătură creştinească. Nu pot fi trecute cu vederea, apoi, nici formele
înseşi ale Cultului care şi ele transmit, simbolizate, învăţături privind toate
momentele mai importante din istoria pregătirii şi înfăptuirii mântuirii.
Dar preocuparea didactică a Cultului ortodox se vede nu numai din
pericopele biblice, Simbolul credinţei, Rugăciunea Domnească, ci şi din marea
mulţime şi varietate a imnelor liturgice, prezente cu aportul lor de lumină şi
înviorare în toate unităţile serviciului divin.

1 Prof.Pr. Petre Vintilescu, „Funcţiunea catehetică a Liturghiei”, în Studii Teologice, 1-2, 1949,
p. 19.

153
 Imnele sunt compoziţii poetice cântate în adunările creştine2. În acest
înţeles ale au fost cunoscute şi folosite chiar de la început în adunările
creştine. Sfântul Apostol Pavel, de exemplu, îndeamnă pe Efeseni (5.19) şi pe
Coloseni (3.16) să mulţumească lui Dumnezeu nu numai „în psalmi şi lăudări”
(cântări din Biblie), dar şi în „cântări duhovniceşti”, care, desigur, nu sunt
decât creaţii izvorâte din însufleţirea religioasă a primilor creştini. În
scrisoarea lui Pliniu către Traian se arată că creştinii din Bitinia Îi cântau lui
Hristos imne de laudă. În a II-a sa Apologie (c. 13), Sfântul Iustin Martirul ne
informează că, printre creştini era un lucru obişnuit folosirea imnelor întru
cinstirea lui Hristos3. Iar Tertulian ne spune şi mai clar că, la agape, „după
spălarea mâinilor cu apă şi după aprinderea luminilor, este îndemnat fiecare să
înalţe cântări lui Dumnezeu în public, după cum poate, din Sfânta Scriptură,
ori din proprie inspiraţie”4.
Există însă, o deosebire între imnele din primele trei veacuri şi cele care
încep să se impună din veacul al patrulea. În timp ce primele erau formulate
scurt, purtând amprenta unui entuziasm spontan, cele din urmă sunt mai bine
dezvoltate, mai pline, mai bine închegate. În acelaşi timp, spre deosebire de
imnele din primele veacuri, care răsfrângeau mai mult concepţia creştinilor
dintre iudei, imnele ce încep să apară în veacul al IV-lea, sunt de o inspiraţie
mai liberă şi resping „aproape exclusiv simţirea şi entuziasmul religios al
«neamurilor», al «ginţilor» intrate în Biserică”5.
Veacul al patrulea este, se ştie, veacul de aur al literaturii patristice şi este
un veac de culminaţie al dezvoltării instituţiilor şi vieţii bisericeşti. Dar în
acelaşi timp, veacul al IV-lea a rămas în Istoria Bisericii ca unul din cele mai
furtunoase, mai pline de pasionate polemici, de înverşunate lupte doctrinare.
Căci veacul al IV-lea nu e numai veacul lui Atanasie cel Mare, Vasile cel
Mare, Grigorie de Nazianz, Grigorie Nisanul etc., ci e şi veacul lui Arie, al lui
Apolinarie, al lui Macedonie şi al altor ereziarhi.
Fireşte, frământările, disputele, aprigele lupte doctrinare începuseră a-şi
găsi ecou şi în imne. Activitatea de tâlcuire, precizare, apărare şi propovăduire
a învăţăturii nu se ducea numai pe cale de speculaţie şi de discuţii în şedinţele
soboarelor; nu se ducea numai prin tratate, cateheze şi predici, dar şi prin
folosirea intenţionat tezistă a imnelor. Se poate spune chiar că în veacul al IV-
lea, imnul dogmatic începe să se afirme „ca gen exclusiv al poeziei creştine” şi
ca important instrument de vehiculare a învăţăturii.
Cei dintâi care au folosit imnul ca armă dogmatică şi de propagandă n-au
fost ortodocşii, ci ereticii6.

2 Dom.H. Leclercq, Hymnes, Dict. d’Arch. chrét. et. de Lit., t.VI, 2-a p., p. 2837, 2897, 2901 şi
2902 – cit. la P. Vintilescu, Poezia imnografică din cărţile de ritual şi Cântarea bisericească,
p. 11.
3 Mitrovici – Tarnavschi – Cotlarciuc, Liturgica, 1929.
4 Apologeticum, 39 – la Vintilescu, op.cit., p. 12.
5 Vintilescu, op.cit., p. 15, 18.
6 Vintilescu, op.cit., p. 38.

154
 Marcion şi Valentin, de exemplu, cunoscuţi gnostici din veacul al II-lea, au
răspândit la Roma o serie de imne pentru a-şi difuza concepţia lor. În Siria,
gnosticul Bardesan († 222) îşi câştigase numeroşi aderenţi datorită unor
frumoase imne compuse de el. Pentru a le face mai uşor acceptate şi pentru a
le asigura astfel o mai mare putere de circulaţie, Armoniu, fiul lui Bardesan,
luă măsuri ca imnele tatălui să fie cântate în cor. Procedeul se dovedi atât de
eficient încât chiar şi în veacul al IV-lea imenele lui Bardesan şi Armoniu
continuară să prezinte primejdie pentru învăţătura ortodoxă7.
Se ştie de asemenea că Arie, pentru a-şi difuza tezele sale s-a folosit, ca şi
gnosticii, de imne. Părăsind Egiptul, ereziarhul s-a dus în Nicomidia unde,
alcătuind o carte de imne, o răspândi peste tot pe unde răzbătu în călătoriile
sale. „Puse pe melodia molatecă a versurilor poetului ionian Sotades, ele
(imnele) erau cântate de arieni în cor, nu numai în biserici, ci şi pe străzi şi în
pieţele publice, iar succesul lor se poate aprecia după întinderea ereziei”8.
Întinderea care, la un moment dat, luase asemenea proporţii, că, mai târziu,
Ieronim a putut spune: „Lumea creştină văzu cu uimire că deodată a devenit
ariană”9.
După mărturia istoricului Socrate, la Constantinopole arienii se adunau
sâmbăta şi duminica şi tocmai când ortodocşii se aflau la slujbă, intonau
antifonic imne „având, între altele, şi următorul refren: „Unde sunt acum acei
care zic că trei nu sunt decât una şi aceeaşi putere?”10.
Faţă de asemenea procedee, tabăra ortodoxă nu putea rămâne pasivă. În
interesul vieţii religioase normale a credincioşilor, ea s-a străduit să precizeze,
să apere şi să promoveze, nealterată, învăţătura Mântuitorului, folosindu-se,
între altele, şi de imne. În Biserica Siriei, de pildă, energeticul diacon Efrem (†
373) întocmi o serie de imne şi le aranjă după metrii şi melodiile imnelor
eretice. El păstră aşadar, melodia veche, cunoscută credincioşilor, substituind
doar, textului diformat sub raportul doctrinar, unul ortodox şi îndreptat
împotriva lui Bardesan, Armoniu şi Manes.
La Constantinopole, Sfântul Ioan Gură de Aur şi-a apărat credincioşii de
primejdiile arianismului nu numai prin barajul cuvântului său de flacără, dar şi
prin organizarea de procesiuni de coruri ale ortodocşilor pentru a cânta imne,
cuprinzând învăţătura Bisericii despre deofiinţimea Fiului cu Tatăl. Corurile
organizate de Sfântul Hrisostom impresionaseră adânc pe credincioşi şi puseră
repede în umbră pe cele ariene.
Faptul că imnul a fost folosit de ambele tabere – eretică şi ortodoxă – ca
instrument de difuzare a concepţiilor respective a întârziat procesul răzbaterii
lor în Cult şi al consacrării lui liturgice până către sfârşitul veacului al IV-lea.
În veacul al V-lea, situaţia se schimbă. Se ţinuseră patru din marile soboare
ecumenice. Disputele teologice începuseră a mai pierde ceva din înverşunarea

7 Eus. Popovici, Istoria Bisericii Universale I, ediţia a 2-a, Bucureşti, 1925, p. 318.
8 Vintilescu, op.cit., p. 40.
9 Eusebiu Popovici, Istoria Bisericii Universale II, ediţia a 2-a, Bucureşti, 1926, p. 105.
10 Vintilescu, op.cit., p. 41.

155
lor. Unele din marile erezii (arianismul, apolinarismul, macedonianismul,
nestorianismul) suferiseră grave înfrângeri. Formule dogmatice lapidare
răzbăteau în lumea credincioşilor, prezervându-i de primejdia alunecării şi în
acelaşi timp inducându-le calea pe care o aveau de mers în cele duhovniceşti.
Catehumenatul începe să dispară. Botezul copiilor e acum un fapt
generalizat. Predica începe să-şi piardă din strălucirea ei. Încreştinarea atâtora
se făcea acum global şi repede, fără pregătirea menită să asigure
catehumenilor o acceptare din convingere a creştinismului. Biserica era pusă
astfel în faţa unor greutăţi uriaşe. Trebuiau totuşi găsite mijloacele spre a le
face faţă. Unul din aceste mijloace a fost găsit în frumuseţea Cultului, în
îmbogăţirea lui prin acceptarea şi consacrarea liturgică a imnelor.
Conducătorii Bisericii şi-au dat seama de marea putere de înrâurire a
imnelor asupra sufletului credincioşilor simpli. „Dacă în sinoade speculaţia
teologică era forma şi arma de luptă, în faţa credincioşilor simpli, singur imnul
putea angaja odată cu mintea şi fondul afectiv al credincioşilor. Această formă
poetică nu mai putea fi, deci, rezervată simplu tălmăcirii pietăţii sau fiorilor
spirituali incidentali şi personali, ci trebuia să prindă şi o consistenţă
dogmatică precisă, menită a edifica. Imnul ajunse cu alte cuvinte o armă de
mânuit, o formă de mărturisire şi exercitare a credinţei”11.
Desigur încadrarea imnelor în contextul slujbelor s-a făcut cu intenţia de a
satisface trebuinţa de frumos a credincioşilor. Dar principalul scop urmărit a
fost altul, şi anume a fost cel didactic educativ. Imnul este purtător şi, în
acelaşi timp, tălmăcitor al doctrinei şi vieţii creştine. Se poate spune că,
precum locaşul bisericii ortodoxe e dogmă în piatră, icoana – dogmă în linii,
forme şi culori, tot aşa imnul liturgic este dogmă cântată. Şi după cum
iconografia constituie izvor omiletic, tot aşa şi imnele, ca forme de
manifestare şi păstrare a credinţei şi evlaviei creştine, trebuie să fie preţuite şi
valorificate ca izvor omiletic.
De altfel, imnele nu sunt situate ca valoare dincolo de confiniile izvoarelor
principale ale credinţei: Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Se ştie că
împreună cu definiţiile Soboarelor ecumenice şi cu scrierile Sfinţilor Părinţi,
imnele liturgice intră în componenţa Sfintei Tradiţii. Chiar şi numai faptul
acesta ar fi suficient să atragă în mod convingător, atenţia preotului, ca, în
activitatea lui de predicator, să se inspire şi din bogatul tezaur de idei şi
sentimente creştine al imnelor liturgice.
E adevărat că în unele imne întâlnim şi elemente împrumutate din scrieri
apocrife. De exemplu, nu puţine imne închinate Preacuratei Fecioare, cuprind
adaosuri, descriind până în amănunt naşterea şi copilăria ei, dar, care detalii
sunt luate din scrierea apocrifă – Protoevanghelia lui Iacob, fratele Domnului.
Faţă de această situaţie predicatorul va trebui să ştie că adaosurile la care
ne referim n-au fost făcute cu intenţia de a înşela prin strecurarea unor
învăţături de credinţă străine, ci au fost acceptate în imne, cu scopul de a

11 Vintilescu, op.cit., p. 53-54.

156
umple unele lacune din vieţile Sfinţilor. În al doilea rând, pentru a nu săvârşi
vreo abatere, în folosirea şi interpretarea omiletică a imnelor, preotul
predicator se va călăuzi de cunoscuta regula fidei.
Acum pentru a ilustra cele spuse mai sus vom da câteva exemple.
Mai întâi, câteva imne în care e cuprinsă clar învăţătura despre Dumnezeu,
Unul în fiinţă şi întreit după Ipostasuri.
Iată, de pildă, cum ne este înfăţişată dogma aceasta în Troparele treimice:
„Cade-se cu adevărat a lăuda pre Treimea cea mai presus de Dumnezeire: pre
Tatăl cel fără de început şi a toate lucrător, pre Cuvântul cel împreună fără de
început, carele din Tatăl mai înainte de veci fără stricăciune s-a născut şi pre
Sfântul Duh, cel ce din Tatăl fără de ani purcede”12. Tatăl e fără de început,
Fiul Se naşte din Tatăl, dar nu în timp, ci înainte de timp, adică din veşnicie;
Duhul Sfânt purcede din Tatăl, numai din Tatăl, nu şi din Fiul, şi anume
purcede „fără de ani”, dincolo de timp, din veşnicie. Tatăl e veşnic, Fiul e
veşnic, Duhul Sfânt e veşnic. Tatăl e Dumnezeu, Fiul e Dumnezeu, Duhul
Sfânt e Dumnezeu, dar nu e decât o „Dumnezeire a Tatălui şi a Fiului şi a
Duhului”13. Deşi distincte, Persoanele nu sunt separate, ci sunt în cea mai
strânsă unitate datorită deofiinţimii lor. „Pre Tatăl şi pre Fiul şi pre Duhul
Sfânt, o fire şi o Dumnezeire cu credinţă o slăvim...”14. „Treimii cei cinstite şi
firii cei nedespărţite, ce se taie în trei feţe fără tăiere şi petrecând nedespărţită
după fiinţa Dumnezeirii, să ne închinăm pământenii...”15.
Puterea persoanelor este una şi aceeaşi; una şi aceeaşi este şi voinţa lor.
„Ca ceea ce ai putere întocmai Treime mai presus de fiinţă, întru aceeaşi
tocmire a voii una eşti chiar şi nedespărţită; tu dar, ne păzeşte pre noi cu
puterea ta” (Ibid., p. 13-14). „Treime necuprinsă, tu toate veacurile le-ai
întocmit cu voia ta, ca o bună, din ce n-au fost, apoi şi pre om l-ai zidit...”16.
„Cu voia cea dumnezeieşte lucrătoare, Doamne al tuturor, cela ce eşti în trei
ipostasuri şi atotstăpânitor, cerurile ai întins ca o piele, apoi şi adâncul
pământului”17.
Pentru a face ca această mare taină a creştinătăţii să fie cât mai accesibilă
înţelegerii credincioşilor, imnele se folosesc de anumite imagini. „Ca să-ţi
arăţi oamenilor Dumnezeirea ta, una cea întreit strălucitoare, zidind mai
înainte pe om, după chipul Tău l-ai închipuit, dându-i lui minte şi cuvânt şi
duh, ca un iubitor de oameni”18. Imnul învaţă că a) la creaţia omului au
participat toate persoanele Sfintei Treimi; b) că chiar prin fapta creaţiei,
Dumnezeu a voit să descopere omului ceva din marea taină a modului
triipostatic al fiinţării Sale; c) descoperirea s-a făcut prin aceea că Dumnezeu,
aşezând mintea, cuvântul şi duhul în fiinţa omului, l-a pus pe acesta în situaţia

12 Octoih Mare, Bucureşti, 1916, p. 725.

13 Ibidem, p. 11, Şi acum... a Născătoarei.
14 Ibidem, p. 13.
15 Ibidem, p. 14.
16 Ibidem.
17 Ibidem, p. 14, 15.
18 Ibidem, p. 11, 12.

157
să înţeleagă că precum mintea, cuvântul şi duhul nu sunt trei suflete, ci trei
feţe ale unui singur suflet, tot aşa şi Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, nu sunt trei
dumnezei, ci trei feţe ale unuia şi aceluiaşi Dumnezeu.
Alteori Treimea e asemănată cu „o lumină în trei sori în feţe, şi iarăşi una
în fiinţă”19. Cinstirea se cuvine tuturor persoanelor deopotrivă. Nu uneia mai
mult şi alteia mai puţin. Nu uneia mai întâi şi alteia mai pe urmă. Nu uneia ca
mai puternică şi alteia mai puţin puternică. „Tatălui şi Fiului să ne închinăm
toţi, şi Duhului celui drept şi întocmai cinstit cu slavă, Treimii celei
nezidite...”20 „Să lăudăm toţi cum se cuvine lui Dumnezeu cu cântări
dumnezeieşti pre Tatăl, pre Fiul şi pre Duhul cel dumnezeiesc, Stăpânia cea în
trei Ipostasuri”21.
Nenumărate sunt imnele închinate celei de a doua persoană a Sfintei
Treimi şi ele vădesc o profundă cunoaştere a învăţăturii hristologice.
„Dumnezeu Cuvântul, Cel ce Se poartă pe umerile Heruvimilor, după Ipostas
unindu-Se cu trup, în pântece fără prihană S-a sălăşluit şi om S-a făcut...”22. El
S-a născut din „Maică ce nu ştie de nuntă, nesuferind schimbare; că ceea ce a
fost, a rămas: Dumnezeu fiind adevărat; şi ceea ce n-a fost a luat, om făcându-
Se pentru iubirea de oameni”23. Şi rând pe rând, imnele, mai ales cele de la
Bunavestire şi Naşterea Domnului, relevă repetat, amplificat, înflorit unul sau
altul din variatele şi profundele aspecte ale dogmei Întrupării Domnului.
Hristos S-a născut de la Duhul Sfânt, din Fecioara Maria, pe vremea
împăratului August24. El a venit în lume „pentru cei ce şedeau întru întuneric
şi în umbră”25. „Cel din fire nevăzut” S-a făcut „văzut în trup pentru om”.
Întrupându-se Fiul „de Tatăl nu Se desparte”26.
Activitatea mântuitoare a lui Iisus Hristos începe odată cu Naşterea Lui.
„Astăzi (la Naştere) s-a dezlegat legătura cea de multă vreme a osândirii lui
Adam. Raiul nouă s-a deschis, şarpele s-a surpat”27, adică „stăpânitorul cel
stricător de suflete a fost pierdut”28.
Activitatea mântuitoare a Domnului începe cu Naşterea Lui din Fecioară,
se continuă prin întreaga Lui viaţă, culminând cu patimile, moartea şi Învierea
Lui din morţi. „Hristoase... ai ridicat căderea lui Adam, făcându-Te nou
Adam, pre Cruce mâinile pironindu-Ţi şi cu trestia bătându-Te de voie...”29
„Cu voinţa ai suferit a Te răstigni, ca să mântuieşti ca un îndurat pe cei ce de

19 Ibidem, p. 15.
20 Ibidem, p. 12.
21 Ibidem, p. 725.
22 Minei, decembrie, București, 1919, p. 277.
23 Ibidem, p. 414.
24 Ibidem, p. 414-415.
25 Ibidem, p. 420.
26 Ibidem, p. 421.
27 Ibidem, p. 422.
28 Ibidem, p. 427.
29 Octoih Mare, p. 255-256.

158
voie au greşit”30. „Puterea morţii, Mântuitorule stricând împreună cu Tine pe
Adam sculând şi din iad pe toţi slobozindu-i”31.
Iată şi un alt imn în care ideea Învierii ca factor al mântuirii e exprimată cu
o particulară limpezime. „Înviat-ai ca un Dumnezeu din mormânt întru slavă şi
lumea împreună o ai înviat şi firea omenească, ca pre Cel ce eşti Dumnezeu
Te laudă, şi moartea a pierit, şi Adam dănţuieşte Stăpâne, şi Eva acum fiind
izbăvită din legături, se bucură strigând: Tu eşti Cel ce dai tuturor Hristoase,
Învierea”32.
Numeroase sunt şi imnele întocmite întru cinstirea Sfântului Duh. „Sfântul
Duh purcede din Tatăl şi I Se cuvine aceeaşi cinste şi slavă precum Tatălui şi
Fiului”33. „Prin Sfântul Duh toată făptura se înnoieşte şi se sfinţeşte”34. Prin El
este „toată dăruirea”. „Prin El este viaţă la toată zidirea”35. Prin Duhul Sfânt
îndeosebi, se realizează acţiunea de conlucrare cu făptura, acţiunea de
transmitere a „Darului care adapă toată făptura”36. El este Cel ce luminează
mintea credincioşilor asupra bogăţiei „cunoştinţei lui Dumnezeu”, asupra
celor înalte „şi a înţelepciunii”. El este Cel prin Care Fiul descoperă „toate
darurile părinteşti”37. Duhul Sfânt este Cel ce poartă Harul mântuitor în fiinţa
credincioşilor. Prin El se realizează „îndumnezeirea tuturor”38.
E cunoscută de asemenea marea bogăţie şi varietate a imnelor închinate
Preacuratei. Imnele mariologice vorbesc, de pildă despre lipsa păcatelor
personale la „Maica Domnului”. „Ca pre un crin şi trandafir cu bun miros, ca
pre o dumnezeiască mireasă te-a aflat Cuvântul lui Dumnezeu... şi în pântecele
tău S-a sălăşluit”39. În alte imne e numită „cu adevărat din pruncie curată”40,
„trandafir în spini şi floare prea mirositoare în văi”41. „Cu curăţia... ca crinul în
mijlocul spinilor”42; „locaş Mângâietorului cu totul fără prihană”43; Fecioară
care şi-a „păzit trupul şi sufletul neîntinat lui Dumnezeu”44. Unii spun că în
vremea răstignirii Domnului, Fecioara Maria ar fi căzut în păcatul îndoielii cu
privire la izbânda finală a Fiului Său. Origen, de pildă, scrie că dacă Maria nu
s-ar fi scandalizat de patimile Domnului „Iisus n-ar fi murit şi pentru păcatul
ei”45. Dar Origen interpretează greşit expresia de la Lc. 11.35: „prin sufletul
tău va trece sabie”. Cuvântul „sabie” nu înseamnă îndoială, ci întristare,
tulburare şi suferinţă, cum se vede clar din acest imn: „Că eu am scăpat de
30 Ibidem, p. 265.
31 Orologiu, Bucureşti, 1912, p. 228.
32 Octoih, p. 23.
33 Ibidem, p. 17.
34 Ibidem, p. 111.
35 Ibidem, p. 197.
36 Ibidem, p. 286.
37 Ibidem.
38 Ibidem, p. 467.
39 Minei, februarie, 3, Utr. peasna VIII a Născătoarei.
40 Minei, noiembrie, 6, Utr.
41 Minei, febr., 11, Utr.
42 Minei, oct., 28 Utr.
43 Minei, Ianuarie, 17, Utr.
44 Minei, august, 4, Utr.
45 În Luc. Hom. XVII, M.P.G., XIII, 1845.

159
dureri ca una ce am fost fără bărbat şi cum acum sunt cuprinsă de dureri şi mă
sfărâm la inimă eu cea fără de prihană? Căci acum s-a împlinit cuvântul care a
zis Simion, că prin inima mea va trece sabie...”46.
Lipsită de păcatul personal, Maica Domnului n-a fost lipsită totuşi de
păcatul originar. „Ca fiică a lui Adam celui căzut”47, ea este moştenitoare a
păcatului adamic, aşa cum sunt toţi ceilalţi oameni. De altfel, Fecioara Maria
însăşi Îl numeşte pe Iisus „Mântuitor al tuturor”48 sau „Mântuitor al meu”49.
Expresiile acestea au înţeles numai admiţând că Mântuitorul a scos şi pe
propria Sa Maică de sub povara unui păcat şi anume de sub povara păcatului
originar50.
Curăţirea Fecioarei Maria de păcatul originar s-a făcut în momentul
zămislirii ei active. Zice unul dintre imne: „Te arăţi Mie grăitor de adevăr, zis-
a (Îngerului) Fecioara. Căci vestitor de bucurie de obşte ai venit; încă sufletul
mi-am curăţit cu Duhul, după cuvântul tău să-mi fie mie, să se sălăşluiască
întru mine Dumnezeu”51. Cuvintele: „Sufletul mi-am curăţit cu Duhul” nu pot
fi separate de celelalte imediat următoare: „după cuvântul tău să-mi fie mie, să
se sălăşluiască întru mine Dumnezeu”. Cu alte vorbe, curăţirea despre care
vorbesc primele cuvinte, nu poate fi separată de zămislirea despre care
vorbesc cuvintele din urmă. Curăţirea este o condiţie a zămislirii. Şi una şi
alta, curăţirea sau sfinţirea, şi zămislirea sunt prinse în unul şi acelaşi act de
conştiinţă şi liberă învoire a Mariei cu dumnezeiasca hotărâre52.
De o particulară limpezime sunt imnele care vorbesc despre theotokia şi
aeiparthenia Precuratei. „Unule născut, Fiule şi Cuvântul lui Dumnezeu, cela
ce eşti fără de moarte, şi ai îngăduit pentru mântuirea noastră a te întrupa din
Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria”53. Născând pe
Dumnezeu, Maria „a rămas fecioară; prin care împăcându-ne noi păcătoşii cu
Dumnezeu, pre aceasta ce este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, cu
credinţă să o lăudăm”54. Ea singură dintre toate femeile este în acelaşi timp şi
Maică şi Fecioară. „Odrăslind Fecioară, strugurul cel fără stricăciune, care
picură tuturor mustul nemuririi, Cel fără stricăciune, te-ai arătat cu totul şi
Maică şi Fecioară”55.
Hiperdulia Preacuratei se face simţită prin laudele ce i se aduc într-o
nesfârşită variaţie de imagini poetice de o frumuseţe neobişnuită (vezi de ex.
Acatistul Bunei Vestiri): prin invocarea ei mai frecventă decât a oricărui alt
Sfânt; prin faptul că i se atribuie o putere de mijlocire pe lângă Dumnezeu,
mai eficientă decât a oricărui alt sfânt. „La tine după Dumnezeu nădăjduim

46 Minei, ianuarie, 22, Utr. A Crucii, a Născătoarei.

47 Minei, ianuarie, 21, Utr., peasna VIII a Născătoarei/
48 Minei, februarie, 20, Vec., A Crucii, a Născătoarei.
49 Minei, octombrie, 20, Vec., A Crucii, a Născătoarei.
50 Cf. D. Belu, Maica Domnului în lumina imnelor liturgice, Caransebeş, 1941, p. 34.
51 Minei, martie, 25, Utr. Peasna VIII, trop. V.
52 D. Belu, op.cit., p. 31
53 Minei, decembrie, Rânduiala Ceasurilor, p. 411.
54 Ibidem, Naşterea Domnului, p. 427.
55 Minei, martie, 2, Utr., peasna VI, can. II, Şi acum a Născătoarei.

160
Preacurată”56. „Că nu avem îndrăzneală pentru multe păcatele noastre, tu pre
Cel ce S-a născut din tine roagă-L, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, că mult
poate rugăciunea Maicii spre îmblânzirea Stăpânului”57.
Spuneam că între imnele mariologice sunt şi unele care cuprind învăţături
neadmise în sistemul credinţei ortodoxe. De exemplu, sunt în cultul nostru
imne care arată că la Adormirea Maicii Domnului, Sfinţii Apostoli s-au
întrunit în chip minunat, pentru ca, aşa cum au fost martori la Înălţarea
Mântuitorului, să fie martori şi la mutarea celeia ce L-a născut pe El”58. Imnul
cuprinde ideea că Preacurata n-a rămas în mormânt, ci a fost mutată cu trupul
la cer. Şi mai clar e exprimată ideea aceasta în cântarea de la Utrenia sărbătorii
Adormirii Maicii Domnului: „Precum întru naştere, Fecioară te-a păzit, aşa şi
în groapă, trupul ţi-a ferit de stricăciune; şi împreună te-a preaslăvit întru
dumnezeiasca mutare, cinste ţie Maicii, ca un fiu dăruindu-ţi”. Sau: „Oştile
îngereşti... cu veselie au adus în Rai trupul tău”59. Învăţătura despre mutarea
cu trupul, la cer, a Maicii Domnului, nu este precizată oficial de Biserica
noastră. În consecinţă, ea nu poate fi promovată prin predici sau pe altă cale,
ca o învăţătură obligatorie pentru credincioşii noştri.
Nesecat izvor de inspiraţie omiletică sunt şi dumnezeieştile slujbe ale
Sfinţilor fiecărei zile din anul bisericesc. Cele 12 Minee, în care sunt
codificate slujbele zilnice ale Sfinţilor din întregul an liturgic, cuprind atâtea
teme pentru propovăduire, încât ar trebui să se scrie cărţi întregi ca să le poată
cuprinde pe toate. Dar nu numai Mineele, ci aproape nu este carte de slujbă în
care să nu fie şi imne de cinstire a celor ce, din dragoste de Dumnezeu şi
oameni, au înţeles să lupte împotriva păcatului din om şi din afară, şi pentru
promovarea sfinţeniei, a dreptăţii, păcii şi frăţiei.
Cea dintâi învăţătură ce se desprinde din imnele închinate Sfinţilor este
orientarea lor teocentrică, alipirea lor de Dumnezeu, de Tatăl, Fiul şi Duhul
Sfânt, credinţa lor puternică în lumea înaltă a Dumnezeirii. Întăriţi de această
credinţă, Mucenicii au rezistat prigonirilor nedrepte, ieşind deplin biruitori.
„Cu îndrăzneală ai ieşit către lupta vrăjmaşului Mucenice, nu cu pavăză sau cu
suliţă înarmându-te, ci cu credinţă nesmintită”60.
Credinţa Sfinţilor n-a fost o credinţă oarbă, fanatică, ci o credinţă luminată,
întărită prin putere de sus, dar şi prin străduinţă personală. „Fiind luminaţi cu
luminile cele dumnezeieşti ale Făcătorului, cu adevărat aţi trecut lucrul cel
nesuferit...”61. „Ogorându-şi sufletele cu plugul credinţei, spinul muceniciei cu
dumnezeiescul Duh însutit l-au crescut Mucenicii”62. „Cercând a afla
adâncimea înţelepciunii, ai luat Ştefane cât a fost spre întrebuinţare, şi prin

56 Minei, febr. 26, Utr., Svetilna, Şi acum a Născătoarei.

57 Minei, ianuarie, 5, Slujbă, Ceas, VI, Şi acum a Născătoarei.
58 Minei, august, 15, Litie, Stihira I.
59 Minei, august, 19, Utr. Sed. I.
60 Minei, decembrie, p. 218.
61 Minei Decembrie, p. 220.
62 Octoih, p. 36.

161
osteneli ai primit mărgăritarul credinţei cel de mult preţ”63. Însufleţiţi de o
asemenea credinţă, Sfinţii, au propovăduit despre Dumnezeu cel unul după
Fiinţă şi întreit după Ipostasuri. „Unimea în fire şi Treimea în feţe, mărturisind
bine-luptătorilor, amăgirea mulţimii dumnezeilor, cu dumnezeiasca credinţă o
aţi pierdut şi luminători v-aţi arătat, luminând inimile tuturor cu razele
Darului”64.
Credinţa Sfinţilor n-a fost o credinţă abstractă, ci o credinţă vie, străbătută
puternic de vibraţia unei nelimitate iubiri faţă de Dumnezeu. „Fiind atras de
dragostea dumnezeiască... te-ai sârguit către Darul chemării de Sus”65. Nici un
fel de suferinţă n-a fost în stare a-i despărţi pe Mucenici de Iisus Hristos. „Pre
voi întru tot lăudaţilor pătimitori ai Domnului, nici întristarea, nici primejdia,
nici sabia, nici focul, nicidecum nu v-au despărţit de dragostea lui Hristos,
carele pentru îndurarea Sa pre noi ne-au iubit”66.
Nu mai puţin au fost întăriţi Sfinţii în lupta lor, de cealaltă virtute
teologică, a nădejdii. „Întăriţi fiind Mucenicii cu nădejdea bunătăţilor au
suferit ruperile mădularelor prea cu răbdare”67. Ei au trecut „prin viforul cel
cumplit al chinurilor... sub povăţuirea mântuitoarei nădejdi”68.
În strânsă legătură cu virtuţile teologice, Sfinţii au cultivat şi celelalte
virtuţi ca: răbdarea: „Socotind vrăjmaşul... că va slăbi tăria răbdării tale, a
adus asupra ta râuri de necazuri, de ispite de multe feluri; dar lovindu-se de
turnul răbdării tale cel întemeiat pe Piatra cea din capul unghiului, în spume
şi-a risipit valurile sale”69. Smerenia: „ai câştigat cu smerenia cele înalte”70;
înfrânarea: „Ca crinul câmpului ai înflorit Părinte în livada înfrânării”71.
„Poftele trupului şi pornirile patimilor le-ai înfrânat”72; blândeţea: „Îndreptător
credinţei şi chip blândeţilor te-a arătat pre tine turmei tale”73; curajul: „Cu
vitejia pre voi înşivă v-aţi ridicat biserici încăpătoare şi strălucitoare ale
Tatălui şi ale Sfântului Duh”74.
Dar etica Sfinţilor nu este aceea a unui eudaimonism transcendental. Ei şi-
au orientat viaţa teocentric şi s-au străduit a-şi agonisi virtuţile cerute de
învăţătura şi pilda Domnului, însă nu pentru a-şi asigura o fericire egoistă, ci
pentru a putea interveni cu şi mai multă putere, cu şi mai multă eficienţă în
lupta de îmbunătăţire a credincioşilor. Orientarea teocentrică şi îmbunătăţirea
morală, au, la Sfinţi, semnificaţia asigurării unei poziţii dinăuntrul căreia ei să-
şi poată întreprinde activitatea în sensul ridicării credincioşilor, al eliberării lor

63 Minei, iulie, Buc., 1910, p. 176.

64 Octoih, p. 33.
65 Minei, decembrie, p. 213.
66 Octoih, p. 50.
67 Octoih, 35.
68 Octoih, 46.
69 Minei, decembrie, 111.
70 Minei, dec. 67, 68, Tropar Sf. Nicolae.
71 Ibidem, p. 163.
72 Ibidem, p. 158.
73 Minei, decembrie, 68.
74 Octoih, 57.

162
de sub tirania instinctelor primare, al punerii lor în condiţia de a-şi împlini, la
un nivel superior, obligaţiile ce le revin în situaţiile date.
Astfel Sfântul e „nevoitor de Dumnezeu” dar şi „de obşte folositor”75. E
„apărător al Treimii”76, însă e şi cu grijă faţă de credincioşi „împărţind tuturor
Dar îndestulat”77, îmbogăţind „minţile flămânde” cu învăţături sfinte şi gonind
„negura patimilor şi cumplita iarnă a iubirii de argint”78. Prin răbdarea şi lupta
lor contra păcatului, Sfinţii „s-au arătat credincioşilor stâlpi de bărbăţie”79,
convinşi că învăţătura dată prin cuvânt e mult mai eficientă atunci când se
sprijină şi pe exemplul personal. Imnele subliniază îngroşat că, cinstiţi pentru
propovăduirea lor prin grai viu80, Sfinţii sunt cinstiţi şi pentru că s-au făcut
„pildă credincioşilor”81 şi s-au făcut mântuitori şi îndreptători ai lor „cu
cuvântul şi cu fapta”.
Dar deşi interesul principal pe care Sfinţii l-au arătat credincioşilor a fost
de natură religios-morală, ei n-au ignorat totuşi nici celelalte aspecte ale vieţii
lor. Imnele relevă că Sfinţii au arătat o deosebită grijă faţă de cei lipsiţi.
Sfântul Nicolae, de pildă, e venerat şi lăudat ca unul care a fost mereu alături
de suferinţele păstoriţilor săi: „...Sfinte, Evanghelia lui Hristos plinindu-o,
pusu-ţi-ai sufletul tău pentru poporul tău, mântuit-ai pe cei vinovaţi de
moarte”82. Îndeosebi, Sfântul e venerat pentru ocrotirea săracilor şi a
văduvelor: „Ierarhe Nicolae... străluceşti luminat cu dumnezeieştile tale
isprăvi, folositorule al săracilor şi al văduvelor”83. În Acatistul ce-i este
închinat, Sfântul Nicolae e cinstit cu epitete ca acestea: „Mângâietorul tuturor
celor necăjiţi, credincioşilor apărător, folositorul cel prea cald al celor ce li se
face strâmbătate, locaş curat al faptelor bune, ajutătorul celor slabi,
cercetătorul celor necăjiţi, hrănitorul celor flămânzi, părintele săracilor şi bun
dăruitorule”84. Între altele, imele relevă fapta prin care Sfântul a scăpat de la
cădere trei fete sărace. „Ca să-ți arăţi a ta mare milostivire către cei săraci,
preafericite, bătrânului noaptea, întru ascuns trei legături de galbeni de aur ai
dat, izbăvindu-l pre el singur cu fetele lui de la căderea păcatului”85. Pe
Sfântul Vasile, creatorul, lângă Capadocia, al acelui vestit complex de
instituţii de asistenţă socială, imnele îl venerează, ca pe un „tată al săracilor,
folositor văduvelor şi bogăţie celor lipsiţi... bătrâneţelor toiag, învăţătură
tinereţelor”86.

75 Minei, ianuarie, Buc., 1909, 412.

76 Ibidem, 443.
77 Ibidem, 444.
78 Ibidem, 446.
79 Octoih, p. 62.
80 Minei, ian., 423.
81 Ibidem, 423.
82 Orologiu, Buc., 1912, p. 247.
83 Minei, dec., p. 71.
84 Orologiu, 327 ş.u.
85 Orologiu, p. 337.
86 Minei, ianuarie, p. 26.

163
 Nu puţine sunt imnele şi sinaxarele din care se vede cum unii dintre Sfinţi
au plătit cu preţul vieţii lor purtarea de grijă faţă de poporul oropsit. Aşa a fost
„cuviosul Zotic preotul, hrănitorul copiilor sărmani” (30 dec.) şi Sfântul martir
Sozont (7 sept.). Viaţa celui dintâi e istorisită pe scurt în mineiul pe
decembrie, la Sinaxarul din ziua de 31: „Ivindu-se lepra în Constantinopole,
pe vremea împăratului Constantie, acesta dădu ordin ca toţi cei atinşi de acea
grozavă boală să fie aruncaţi în mare. Sfântul care era un fel de prefect al
oraşului, împrumută de la împărat o mare sumă de bani, sub pretext că-i va
aduce în schimb pietre scumpe; dar cu banii, el răscumpără pe toţi leproşii ce
urmau să fie înecaţi, îi trecu dincolo de Bosfor şi făcu o vastă leprozerie de
care îngrijea el însuşi. Aflând cum a fost păcălit, împăratul porunci să fie legat
de cozile a doi catâri sălbatici şi târât, până ce n-a mai rămas nicio fărâmă din
trupul său”.
Cât priveşte pe Sozont, acesta intrând odată într-o capişte idolească, „a
zărit un bulgăre de aur închinat idolului, pe care luându-l, l-a sfărâmat, l-a
împărţit săracilor, ispravă pentru care adoratorii idolului l-au chinuit crunt,
omorându-l”87.
Un alt exemplu de sprijinire până la martiraj a celor săraci, ni-l oferă
Sfânta Muceniţă Filofteia (7 dec.). „Din pruncie la fapta bună a milosteniei
desprinzându-se, cu hainele sale pre cei goli i-a îmbrăcat, şi pântecele
flămânde ale săracilor le-a săturat” (Minei, dec., p. 107). Toate încercările
mamei sale vitrege şi ale tatălui de a o opri de la faptele ei de caritate n-au dat
rezultate. Într-o zi, tatăl, pândind-o şi văzând cum împarte la săraci bucate, a
uitat de „dragostea părintească... şi fiind în marte aprindere, a azvârlit într-însa
cu barda cea plugărească... şi lovind-o, a ucis-o” (Minei, dec., p. 115,
Sinaxar).
Slujbele noastre cuprind de asemenea imne închinate „doftorilor celor fără
de arginţi”, adică Sfinţilor tămăduitori, care şi-au pus cunoştinţele lor
medicale în slujba semenilor săraci, cercetându-i şi vindecându-i fără să le
ceară în schimb vreo plată. Printre aceştia sunt: Cosma şi Damian din Asia (1
noiembrie); Cosma şi Damian din Roma (1 iulie); Chir şi Ioan (31 ianuarie);
Pantelimon (27 iulie) etc. Despre Cosma şi Damian din Roma, ne spun imnele
că „tăind boala iubirii de argint”, au tămăduit „fără de argint... neputinţele
tuturor” (Minei, iulie, pp. 9-10). Orbilor le deschid ochii, şchiopilor le dau
„bun umblat”, slăbănogilor „sănătate desăvârşită” (Ibid., p. 16) şi vindecau nu
numai oameni, ci şi dobitoacele lor (Ibid., p. 9).
Din ură că-i luaseră clientela, dascălul lor „cel ce i-a învăţat meşteşugul
doftoriei, pizmuindu-i, îi ucise cu pietre” (Minei, iulie, Sinaxar, p. 15).
„În Sfinţii tămăduitori fără de arginţi, Biserica cinsteşte şi omagiază nu
numai credinţa lor creştină, generozitatea şi dezinteresarea lor, ci şi una dintre
muncile şi profesiunile cele mai nobile şi mai utile din punct de vedere social,

87Prof.Pr. Ene Branişte, „Idei, principii şi preocupări sociale în cultul Bisericii Ortodoxe”, în
Studii Teologice, 7-8, 1952, pp. 443-444.

164
care este medicina. Ea învaţă astfel pe credincioşii săi să preţuiască şi să
respecte ştiinţa omenească, recurgând şi la serviciile şi ajutorul ei, pe lângă
acela al rugăciunii”88.
Conştienţi că problema ridicării săracilor şi în general a celor de jos, nu
poate fi rezolvată numai prin fapte de caritate sporadică şi nici prin înfiinţarea
unei reţele de instituţii de asistenţă socială, Sfinţii nu ezitau să pornească la
luptă împotriva oligarhiei exploatatoare. Ecouri ale acestei lupte răzbat şi în
unele imne liturgice. Proorocul Ilie, de exemplu, a mustrat cu bărbăţie pe
nedreptul rege Ahab (sec. IX a.Chr.): „Dumnezeiescule prooroace... pre
împăratul ca pre un nedrept ai ruşinat”89. Intransigent apărător al dreptăţii,
Sfântul Ioan Botezătorul a luat atitudine împotriva celor ce o ultragiau,
mustrând cu îndrăzneală pe Irodiada şi pe Irod Antipa, care domnea atunci în
Perea. „Nou Ilie tu te-ai făcut cu îndrăzneală, Mergătorule înainte şi pre
împăraţii cei ce făceau fărădelege de faţă mustrându-i...”90
Sfântul Vasile cel Mare, nelăsându-se intimidat de nici o ameninţare, a
refuzat cu hotărâre să încuviinţeze măsurile nedrepte ale împăratului Valent.
„Primejdie luând pentru credinţă şi vitejească împotrivire arătând, ai ruşinat
mânia eparhului celui ce se semeţea...”91
Cunoscută este şi lupta aprigă purtată de Sfântul Ioan Gură de Aur
împotriva abuzurilor, nedreptăţilor, exploatării barbare pe care cei de sus o
exercitau asupra celor de jos. Ameninţat, terorizat, calomniat, exilat, marele
predicator creştin a rămas până la capăt pe poziţia sa de intransigent militant
pentru promovarea unei mai drepte ordini sociale. În limitele mijloacelor de
care dispunea ca Patriarh al Bisericii, Sfântul Ioan a sprijinit cu exemplară
dezinteresare şi combativitate drepturile celor de jos, împotriva lăcomiei
nesăţioase a latifundiarilor şi ale celor de la Curte.
S-a împotrivit lui Eutropiu, lui Gainas, s-a împotrivit trufaşei, ambiţioasei
şi lacomei Eudoxia. „Nu ai slăbit Părinte spre nevoinţe, nu te-ai ruşinat de cei
puternici, nu ai ales mai mult nedreptatea decât dreptatea Cuvioase şi
mărturiseşte ţarina văduvei…”92
Sfântul Ambrozie al Mediolanului a mustrat în prezenţa întregului popor
pe împăratul Teodosie cel Mare (379-395), care, pentru a pedepsi o revoltă
întâmplată în Tesalonic, a măcelărit publicul aruncat în amfiteatru. „Râvnind
proorocului Ilie şi lui Ioan Botezătorul, cu bărbăţie ai înfruntat pe împăratul
carele a făcut fărădelege”93.
Acestea sunt doar câteva exemple, dar există multe imne în care se aude
vibrând puternic coarda unei voinţe de dârză împotrivire a Sfinţilor faţă de
egoismul hrăpăreţ şi barbar al celor bogaţi.

88 Ibidem, p. 443.
89 Minei, iulie, p. 235.
90 Minei, ian., p. 165.
91 Minei, ian., p. 16.
92 Minei, ianuarie, p. 442.
93 Minei, dec., p. 94.

165
 Predicatorul de azi e bine să le cunoască şi să le valorifice, cu înţelepciune,
în cuvântările sale, arătând că lupta împotriva lăcomiei şi neomeniei hrăpăreţe
a exploatatorilor, a fost practicată, în anumite limite şi de către unii din
reprezentanţii de elită ai Bisericii veacurilor dintâi. „Prin atitudinea lor demnă,
de opoziţie împotriva abuzurilor şi fărădelegilor comise de potentaţii acelor
vremuri, (Sfinţii) au contribuit pe de o parte la temperarea tiraniei şi a
despotismului acestora faţă de clasele oprimate, iar pe de alta, la uşurarea
situaţiei celor oprimaţi. Totodată ei au dat o lovitură serioasă ideii învechite şi
superstiţioase despre atotputernicia şi autoritatea nelimitată şi absolută a
autocraţilor „creştini”, care pretindeau că guvernează prin „graţia lui
Dumnezeu”, dar făceau adesea faptele Satanei”94.
Sunt, în imne, şi alte învăţături vrednice de a fi valorificate omiletic. De
pildă, imnele cuprind şi învăţătura că legăturile dintre Biserica luptătoare şi
cea triumfătoare nu încetează niciodată. Credincioşii adresează rugăciuni
Sfinţilor, iar aceştia, se roagă lui Dumnezeu pentru credincioşi. „Tu, Cela ce
acum locuieşti în lumina cea neînserată.... lui Hristos te roagă să dăruiască
Bisericii un cuget, pace şi mare milă”95. Sfinţii chiar din proprie iniţiativă se
roagă pentru noi: „Sfinţitul Nicodim... se roagă pentru noi... ca să vieţuim în
pace şi să se mântuiască sufletele noastre”96.
Întâlnim apoi învăţătura despre Sfânta Cruce: „Lemnul Crucii Tale,
Mântuitorul nostru, s-a arătat lumii mântuire, că pre acela pironindu-Te de
voie, ai mântuit din blestem neamul omenesc...”97. Despre îngeri: „Cetele
îngerilor, cu cutremur înaintea Ta stând, neîncetată laudă aduc Ţie,
Stăpâne!”98; „fără trupuri fiind, lumea o străbat, păzind bisericile cu puterea
cea de la Tine, Stăpâne şi se roagă pentru toată lumea”99. Învăţătura despre
Sfintele moaşte şi sfintele icoane: „Pentru Hristos pătimind până la moarte...
sufletele le aveţi în ceriu în mâna lui Dumnezeu, şi în toată lumea sunt cinstite
moaştele voastre”100. „...cu cinste să ne închinăm Sfintelor icoane ale lui
Hristos şi celor ale Preacuratei şi ale tuturor Sfinţilor care sunt însemnate pe
pereţi, pe scânduri şi pe sfintele vase... Pentru că cinstea icoanei, precum zice
Vasile, trece la chipul care s-a închipuit”101.
O cercetare atentă a imnelor şi Sinaxarelor ne pune în situaţia de a constata
şi un alt lucru deosebit de important, anume că marea majoritate a Sfinţilor
înscrişi în calendarul nostru au fost oameni din popor, ridicaţi din clasele de
jos ale societăţii. Astfel, Sfinţii Apostoli au fost recrutaţi dintre pescari
(sărbătoriţi toţi la 30 iunie); Sfântul Iosif, logodnicul Sfintei Fecioare, a fost

94 Ene Branişte, art.cit., p. 439.

95 Minei, dec., p. 48.
96 Minei, dec., p. 448.
97 Octoih, p. 435.
98 Octoih, p. 209.
99 Ibidem, p. 207.
100 Octoih, p. 131.
101 Stihira de la „Şi acum...” – Duminica după 11 oct., a Sfinţilor Părinţi de la Sinodul al
şaptelea ecumenic; cit. la P. Vintilescu, „Funcţiunea catehetică a Liturghiei”, Studii Teologice,
1-2, 1949, p. 21.

166
teslar; Sfântul Pavel a fost corturar; Sfântul Simeon Stâlpnicul (1 sept.) a fost
păzitor de oi, ca şi Sfântul Sozont (7 sept.); Muceniţa Filofteia (7 dec.) a fost
fiica unui plugar; Sfânta Haritina (5 oct.) a fost slujnică; Ioanichie cel Mare (4
nov.) a fost păzitor de porci şi apoi ostaş; Sfinţii Hieron (7 nov.) şi Varlaam
(19 nov.) au fost plugari102 etc.
Promovând dintre cei de jos şi mai ales dintre cei de jos, la înalta treaptă a
sfinţeniei Biserica a arătat, cu mijloacele ei, că şi cei de jos sunt capabili de
lucrurile cele mai mari şi, în consecinţă, teza că oameni înzestraţi superior n-ar
putea fi găsiţi decât în clasele de sus e cu totul neîntemeiată.
Este datoria preotului predicator să desprindă din imne şi să valorifice
această învăţătură; prin ridicarea dintre cei de jos la înalta vrednicie a
sfinţeniei, Biserica şi-a manifestat practic încredinţarea ei că aptitudinile şi
puterile creatoare nu sunt privilegiul unei clase superioare, ci sunt prezente
chiar şi în cei mai simpli oameni şi încă într-o măsură care depăşeşte, nu
arareori, cele mai optimiste aşteptări.
Dar imnele pot fi valorificate omiletic, nu numai pentru conţinut, ci şi
pentru frumuseţea lor literară. Sunt într-adevăr, în imnele liturgice, asemănări
de o rară pregnanţă şi sunt expresii şi imagini de o uimitoare putere de
sugestionare şi impresionare. Spicuim câteva la întâmplare: „Nor luminos te-ai
arătat... prooroace, picurând ploaia cunoştinţei de Dumnezeu”103. „Mintea ta...
o ai făcut oglinda neîntinată a dumnezeieştilor străluciri”104. „Stăpână, ceea ce
eşti uşa luminii, răsari-mi mie razele cele luminate ale pocăinţei”105. „Stâlpule
însufleţite... vistieria dumnezeiască...”106 „Cel ce s-a îmbrăcat întru mine, din
Fecioară S-a născut”107. „Făşile păcatelor mele le deslegi, prin înfăşarea
scutecelor”108. „Sabie – cu două ascuţişuri tăietoare şi foc carele mistuieşte
înşelăciunea”109. „Cărbunele (Iisus Hristos) aprinzându-Se, a ars toată materia
păcatelor”110. „Cunoscutu-te-a soarele cu mult mai presus de razele lui, pre
tine prealăudată”111. „Ca un pescar isteţ a aruncat mrejele Darului, marele
Pavel Apostolul”112. „Gândul rănit de cumplitele patimi”113. „Liman de
scăpare şi zid nebiruit, dumnezeiască apărare şi anghiră a nădejdii”114.
„Rănindu-te cu dragostea Stăpânului ţi-ai împărţit avuţia săracilor”115. „Ca pre
un diamant nebiruit te lăudăm”116. „Cetele îngereşti... oglinde ale frumuseţii

102 Ene Branişte, „Idei şi principii”, Studii Teologice, 7-8, 1952, p. 441.
103 Minei, dec., p. 9.
104 Ibidem, p. 15.
105 Ibidem, p. 55.
106 Ibidem, p. 71.
107 Ibidem, p. 176.
108 Ibidem, p. 351.
109 Minei, ian., p. 22.
110 Ibidem, p. 107.
111 Ibidem, p. 266.
112 Ibidem, p. 363.
113 Ibidem, p. 458.
114 Minei, iulie, p. 149.
115 Ibidem, p. 349.
116 Ibidem, p. 372.

167
tale Treime”117. „Negura sufletului meu... risipindu-o, cu lumina poruncilor
Tale mă luminează”118. „Ca pe un trandafir mirositor şi ca pre un chiparos cu
bun miros, ca pre un crin neveştejit, ca pre nişte mir scump avându-te pre tine
Proorocul Domnului, de mirosul greu al faptelor mele mă voi curăţi”119.
„Încununându-Te cu spini, Cuvântule, cele ce încununezi cu flori tot
pământul”120. „De vânturile cele subţiri ale vrăjmaşului ca o trestie totdeauna
mă clătesc, Fecioară”121. „Precum are cineva dragoste de maica sa, spre
Domnul mai cu fierbinte dragoste datori suntem”122. „Pusu-te-ai în sfeşnicul
faptelor bune celor înalte ca o făclie luminând inimile credincioşilor, Ierarhe
Nicolae”123 etc.
Iată câteva numai, din podoabele literare, care folosite în propovăduire, cu
o pricepere şi cu tâlcuirea corespunzătoare, pot contribui la înviorarea
expunerii, la înfrumuseţarea şi la sporirea puterii ei de impresionare.
Vorbind despre valorificarea omiletică a imnelor liturgice, se impun
constatări ca acestea:
Imnele au fost folosite mai întâi în afara Cultului oficial ca instrument de
apărare şi promovare a doctrinei Bisericii.
Imnele au început să primească o consacrare liturgică prin veacul al V-lea
şi constituie în cadrul cultului un mod de mărturisire şi exercitare a credinţei.
Biserica îşi propovăduia învăţătura prin cuvântul viu al predicii propriu-zise,
prin simbolica arhitecturii şi iconografiei bisericeşti, dar şi prin imnele
liturgice, despre care s-a spus pe bună dreptate că sunt „dogmă cântată”.
Ca purtătoare de doctrină, imnele liturgice se înscriu între izvoarele
omiletice, şi anume între izvoarele omiletice cuprinse în sfera mai largă a
Sfintei Tradiţii.
Din exemplele citate se poate desprinde concluzia că tematica imnelor
liturgice e de o impresionantă bogăţie şi variaţie. Învăţătura despre Dumnezeu
unul în fiinţă, întreit după ipostasuri; christologic, antropologic, învăţătura
despre Îngeri, despre Sfinţi, despre sfintele icoane, despre credinţă şi faptă, pot
fi identificate, în chipul cel mai lămurit, în imnele liturgice. Desigur,
învăţătura dogmatică a imnelor e în fond identică cu aceea a manualelor de
dogmatică şi a catehismelor, dar se deosebeşte de formulele didactic-scolastice
ale acestora. Învăţătura dogmatică a imnelor e prinsă în alt chip, e asimilată cu
mijloace proprii cu mijloacele artei poetice şi prezentate într-un chip mai
plastic, mai concret, mai intuitiv. Precum construirea locaşurilor de închinare
şi iconografie, aşa şi imnografia ia în slujba sa mijloacele artei valorificându-
le în prelucrarea şi promovarea tezelor dogmatice şi conferindu-le astfel o mai
mare putere de pătrundere şi o mai mare eficienţă.

117 Octoih Mare, p. 107.

118 Ibidem, p. 137.
119 Ibidem, p. 142.
120 Ibidem, p. 170.
121 Ibidem, p. 262.
122 Ibidem, p. 286.
123 Ibidem, p. 335.

168
 Cu deosebire merită să fie subliniat faptul că deşi orientarea imnelor este
precumpănitor teocentrică, ele nu rup totuşi contactul cu realitatea vieţii
acesteia. Axate pe ideea închinării de Dumnezeu, imnele îndrumă indirect şi
nu arareori direct, spre slujirea dezinteresată a semenilor.
Indirect, ele contribuie la slujirea semenilor, prin efortul de purificare
internă a credincioşilor, prin tendinţa de a face ca în fiecare credincios să
biruie partea cea bună, condiţie esenţială pentru slujirea dezinteresată a
celorlalţi.
Direct imnele contribuie la promovarea slujirii semenilor, prin prezentarea
unor exemple şi îndemnuri privind lupta contra nedreptăţilor sociale, contra
tiraniei claselor exploatatoare, contra sărăciei şi pentru instaurarea frăţiei,
solidarităţii, cinstei, dreptăţii, păcii şi a dragostei, la cârma relaţiilor dintre
oameni.
Sunt acestea suficiente motive care pot determina pe preotul predicator a
cerceta şi valorifica omiletic într-o mai sensibilă măsură ideile, învăţăturile,
exemplele, sentimentele şi frumuseţile cuprinse în bogatul tezaur al imnelor
liturgice.

169
 ICONOGRAFIA CA IZVOR OMILETIC

Că la noi, propovăduitorii cuvântului nu folosesc, în măsura cuvenită,

izvorul patristic, mai e de înţeles cumva. Nu-l folosesc după cum ar trebui,
pentru că nu-l au la îndemână, într-o traducere românească accesibilă. Dar e
aproape de neînţeles că nu se valorifică aproape deloc un alt izvor omiletic
important: cel iconografic, când precum se ştie, acesta e în permanenţă sub
ochii nu numai ai preotului, dar şi ai tuturor credincioşilor.
Se ştie că nu există biserică ortodoxă fără zugrăvituri sfinte sau fără icoane.
Credincioşii noştri, nici nu socotesc ca terminată o biserică până ce nu văd şi
zugrăvirea după rânduială. Iar acolo unde n-a fost chip să se facă zugrăvirea
cerută, evlavia păstoriţilor a avut grijă să împodobească pereţii cu icoane
zugrăvite pe lemn, sticlă sau pânză.
Aşadar, preotul predicator are sub ochi izvorul iconografic şi cu toate
acestea nu-l foloseşte la întocmirea predicilor. Care să fie pricina?
S-ar putea să fie lipsa de îndemânare în ce priveşte procedeul de urmat în
valorificarea unui asemenea izvor. După cum s-ar putea să fie lipsa de iniţiere
în tainele teologiei iconografice. Şi nu e deloc exclus ca pricina cea mai
adâncă să poată fi identificată în lipsa din învăţământul nostru teologic a unei
discipline de sine stătătoare menite să instruiască temeinic pe viitorii preoţi,
asupra artei religioase şi asupra funcţiei icoanelor sfinte în viaţa de credinţă şi
evlavie a Bisericii.
Dar neiniţierea în teologia icoanei poate fi înlăturată în bună parte, prin
studiu şi efort personal. De aceea cu greu un preot s-ar putea considera scutit
în mod justificat, de obligaţia de a valorifica în predicile sale, şi acel bogat
tezaur de înaltă învăţătură creştinească: iconografia ortodoxă.
Căci zugrăvelile sfinte nu sunt simple mijloace decorative. Nu sunt simple
mijloace de înlăturare a monotoniei şi răcelii zidurilor. Nu sunt numai nişte
mijloace de împodobire şi înfrumuseţare a locaşurilor de închinare.
Desigur icoanele împlinesc şi o funcţie estetică în cadrul bisericii, dar
rostul lor nu se istoveşte în satisfacerea trebuinţei de frumos a credincioşilor.
În cadrul Bisericii noastre, icoanele împlinesc o funcţie esenţială pentru
viaţa religioasă normală a credincioşilor.
Se ştie că sentimentul religios este un sentiment concret. El nu se dezvoltă
deplin numai prin reacţia conştiinţei credinciosului asupra ideii abstracte de
Dumnezeu. Sentimentul religios este în legătură cu ideea de Dumnezeu, dar
neapărat trebuie să fie în legătură și cu elemente concrete, obiective, care îi
dau precizie, îl ţin în echilibru şi-l feresc de degenerare.
Pentru credinciosul creştin, realitatea obiectivă, pe care se reazemă
sentimentul lui religios, este întâi de toate Iisus Hristos. Prin întrupare, Fiul lui
Dumnezeu S-a aşezat în situaţia de a fi perceput oarecum şi senzorial de către
credincioşi, creând astfel condiţia unei normale dezvoltări a sentimentului
religios.

170
 Element concret de mare utilitate pentru evoluţia sănătoasă a sentimentului
religios este şi materia sonoră a cuvântului în care e captată şi prin care se
propovăduieşte învăţătura Mântuitorului. Tot aici, între elementele concrete
prielnice dezvoltării sentimentului religios, intră şi lucrările văzute ale
Sfintelor Taine, biserica însăşi cu arhitectura ei deosebită de a oricărei alte
clădiri, semenul evlavios etc. Și tot aici intră şi icoanele. Icoanele sunt, pentru
credincioşi, mijloace de sensibilizare a învăţăturilor şi a vieţii duhovniceşti.
Ele sunt mijloace prin care viaţa transfigurată sub lucrarea învăţăturilor şi
Harului dumnezeiesc este adusă în sfera de priză a credinciosului de rând.
Icoanele sunt mijloace de tălmăcire artistică, prin linii, forme şi culori, a
adevărurilor creştine. Ele sunt o îmbinare de inspiraţie şi intuiţie artistică, cu
contemplaţie şi gândire teologică. Arta singură nu e în stare să creeze icoanele,
după cum nici teologia fără artă nu le poate crea. Icoanele sunt propovăduire
creştină prin mijloacele picturii.
S-a zis, şi pe bună dreptate, că după cum imnul liturgic este dogmă cântată
şi biserica – dogmă în piatră, tot aşa icoana este dogmă zugrăvită.
Caracterul acesta de învăţătură pictată al icoanei a fost de repetate ori
subliniat atât de oameni ai Bisericii, cât şi de cercetători laici. Încă din veacul
al IV-lea se făcea de exemplu constatarea că: „Ceea ce cuvântul istorisirii
arată auzului, aceea şi pictura prin imitare, înfăţişează ochilor fără cuvinte”1.
Întrebat de către prefectul Constantinopolei, Olimpiodor, care voia să
zidească o biserică, dacă pentru înfrumuseţarea ei pe dinăuntru e bine să
picteze scene de pescuit sau de vânătoare, Sfântul Nil Sinaitul (un ucenic al
Sfântului Ioan Gură de Aur), îi răspunde că un astfel de proiect este nepotrivit.
Nu scene de vânătoare şi de pescuit să se picteze în biserică, ci în altar, spre
răsărit, să se zugrăvească semnul crucii, iar pereţii interiori ai naosului, să fie
împodobiţi cu icoane luate din Vechiul şi Noul Testament, „pentru că aceia
care nu pot ceti Sfânta Scriptură să-şi aducă aminte, privind icoanele, de
faptele frumoase ale celor ce-au slujit ca credincioşi pe adevăratul Dumnezeu
şi să se simtă îndemnaţi a le urma purtarea”2.
Ideea aceasta e folosită des în literatura patristică.
Sfântul Grigorie cel Mare, de pildă, scria într-una din epistolele sale că nu
fără motiv cei vechi au dispus ca în locaşurile de închinare să fie zugrăvite
vieţile sfinţilor. „Căci ceea ce este Scriptura pentru cei ce ştiu ceti, este pictura
pentru cei neînvăţaţi. În icoane, şi cei neştiutori de carte, văd căile pe care
trebuie să umble în viaţă”. Icoana este cartea celor ce nu pot citi!3. „Nu am
prea multe cărţi şi nici nu am timp liber spre a citi; intru însă în biserică,
spitalul obştesc al sufletelor, înăbușit de gânduri ca de nişte spini; podoaba
picturii mă atrage să mă uit, îmi desfătează vederea ca o livadă şi, pe
nesimţite, gloria lui Dumnezeu pătrunde în suflet. Am privit răbdarea
mucenicului, răsplata cununilor şi mă aprind ca prin foc cu dorinţa de a-l

1 Sfântul Vasile cel Mare, Hom. XIX, In quadraginta martyres.

2 Epist. Lib. IV, Ep. 61.
3 Epist. XI, p. 13.

171
imita”4. Cuvintele exprimă limpede ideea că sfinţii din zugrăvituri exercită o
puternică înrâurire asupra credincioşilor, predicându-le tăcut, dar pătrunzător,
ca la rândul lor să aplice şi ei, cu bărbăţie, în viaţă, aceleaşi învăţături creştine.
Teza că icoanele sunt învăţătura zugrăvită îşi găseşte definitivă consacrare
în hotărârile sinodului VII ecumenic. Într-una din aceste hotărâri citim că
precum e folosită şi cinstită crucea, aşa să fie folosite şi cinstite şi sfintele
icoane. Căci cu cât mai des le vedem, cu atât mai mult gândul nostru se înalţă
la viaţa celor înfăţişate de ele. Iar în canonul al III-lea al sinodului de la 869,
citim cuvinte: „Precum Sfintele Scripturi ne conduc la mântuire, la fel folosesc
icoanele prin culorile lor, şi celor învăţaţi şi celor neînvăţaţi. Icoanele ne arată
prin culori ceea ce Scriptura ne învaţă prin cuvinte”.
Caracterul de învăţătură pictată al icoanelor l-au subliniat şi cercetătorii
laici. Charles Diehl de pildă, vorbind despre arta bizantină, subliniază că
aceasta a fost „în mod esenţial o artă religioasă”. O artă „care a avut de
timpuriu un caracter teologic foarte pronunţat, pe care şi l-a păstrat
totdeauna”. Iar când se ocupă în mod special de iconografia bizantină, spune
că aceasta a avut „ca obiect esenţial să înfăţişeze credincioşilor adevărurile de
credinţă”5.
E limpede, deci, că în cadrul Bisericii, icoanele sunt depozitare de
învăţătura creştinească şi ca atare ele se încadrează în categoria izvoarelor
omiletice.
Dar ce învăţături sunt transpuse în zugrăviturile sfinte?
Ca să răspundem la întrebare socotim potrivit să începem prin a descrie o
icoană ortodoxă.
Câteva linii schiţând o faţă suptă, uscată, încrustată cu doi ochi mari.
Nările dematerializate; gura mică. Frunte proeminentă despărţită de restul
trupului printr-un potop de barbă.
Mâini cu degete lungi, subţiri, diafanizate aproape. Un trup aproape
descărnat, absorbit într-un proces de interiorizare, a cărei realitate o destăinuie
nu numai fiecare detaliu anatomic, dar şi mai ales lumina aceea lăuntrică plină
de taină, care răzbate, dintr-un adânc insondabil, prin întreaga făptură a
sfântului şi mai ales prin priviri, rotunjindu-se aureola în jurul capului.
Toată violenţa materiei corporale este convertită într-o intensă trăire
lăuntrică, mărturisită de înfăţişarea subţiată a trupului şi de verticalitatea unor
linii vibrând de o neobişnuită forţă.
Zugrăvitura e rânduită de obicei pe un fond de aur şi în plan bidimensional.
Cea de-a treia dimensiune, adâncimea spaţială, este, de regulă, lăsată afară.
Efortul zugrăviturii merge vizibil în direcţia de a-l pune în lumină pe sfânt şi
numai pe el singur. Şi din singurătatea aceasta a lui, chipul sfântului se
reliefează puternic într-o atitudine de impresionantă măreţie.

4 Cultul icoanelor, trad. D. Fecioru, p. 45.

5 Charles Diehl, Manuel d’art byzantin I, ed. II, Paris, 1925, p. 328; cf. şi Wulff, Altchristliche
und byzantinische Kunst I, Berlin-Neubobelsbergm 1914, p. 1 urm.; G. Balş, L’art ancien în
Exposition d’art roumain ancien et moderne, Paris, 1925, p. 37.

172
 O linişte înaltă solemnă şi plină de taină învăluie întregul zugrăviturii
sfinte.
Felul acesta de înfăţişare a sfinţilor în zugrăviturile ortodoxe, poate fi
explicat dintr-un îndoit punct de vedere: istoric şi doctrinar.
Se ştie că cei vechi, grecii bunăoară, aveau un adevărat cult pentru
frumuseţea fizică. Urâţenia era socotită la ei un semn al unei stări anormale,
bolnăvicioase. Dimpotrivă, un trup frumos era socotit ca semn al unei vieţi
sănătoase şi armonioase.
Aşa se explică interesul deosebit pe care grecii îl purtau gimnasticii,
exerciţiilor fizice, îngrijirii trupului.
Practic însă, preocuparea aceasta de a avea un trup frumos era legată de
marea primejdie a alunecării în felurite vicii şi îndeosebi în desfrâu.
Teoretic, primejdia era prevenită prin asocierea frumuseţii externe cu
frumuseţea internă, sufletească. Idealul kalokaghathiei cerea, se ştie, ca
preocuparea în direcţia trupului frumos, să fie dublată de preocuparea în
direcţia unui suflet bun. Teoretic, interesul pentru dobândirea unui suflet bun
avea menirea de a ţine în limite rezonabile interesul şi grija pentru dobândirea
unui trup frumos. Practic, însă, lucrurile n-au cam ascultat de teorie. Practic,
nu arareori, grija pentru realizarea unui trup frumos trecea peste limitele fixate
teoretic, şi se revărsa în vicii degradante. E cunoscut de exemplu faptul că
expresia: „A trăi viaţa din Corint”, folosită des de greci, era echivalentă cu a
trăi o viaţă de desfrâu. Şi Corintul nu era singurul oraş în care bântuia un
asemenea flagel. Tesalonicul, Efesul, Pergamul, Tiatira, Alexandria şi altele
nu rămâneau în această privinţă, cu prea mult în urma Corintului.
Faţă de asemenea situaţie, tânăra Biserică creştină nu putea rămâne
indiferentă. Ea a iniţiat o puternică acţiune de combatere a acestui flagel,
folosind în acest scop toate mijloacele pe care dumnezeiescul ei Întemeietor i
le-a pus la îndemână. Printre care exemplul direct de înfrânare şi curăţie al
sutelor şi miilor de sfinţi n-a fost cel din urmă.
Astfel, în opoziţie cu atâţia, care puneau accentul pe cele din afară,
Biserica îşi îndruma credincioşii să-şi găsească punctul arhimedic în sfera
celor duhovniceşti. Fără să subestimeze cele ale vieţii externe, Biserica se
străduia să realizeze în viaţa credincioşilor o deplasare a centrul de gravitate
dinspre cele vremelnice spre cele nepieritoare, dinspre cele materiale spre cele
duhovniceşti.
În acţiunea aceasta se face vizibilă tendinţa ascetică, tendinţă care şi-a
exercitat înrâurirea ei şi asupra iconografiei prin îndemnul dat creatorilor de
icoane de a zugrăvi chipuri de credincioşi interiorizaţi, subţiaţi şi modelaţi sub
aspra lucrare a ascezei creştine.
Dar chipurile dematerializate aproape, ale sfinţilor din zugrăviturile
ortodoxe, pot fi explicate şi altfel.
După învăţătura ortodoxă, în ființa omului au fost date iniţial elemente
fizice, sufleteşti şi harice, fuzionate în unitatea persoanei.

173
 Fuzionarea acestor elemente s-a realizat în cadrul principiului ierarhic, în
sensul că cele ale vieţii biologice se dezvoltau sub călăuzirea conştiinţei, iar
aceasta îşi primea inspiraţiile ei cele mai adânci din sfera Harului.
Prin căderea în păcat, însă, unitatea ierarhică din fiinţa omului a fost
profund alterată, în locul ei intervenind un grav dezechilibru marcat prin
tendinţa spre împrăştiere şi spre un egoism bolnăvicios.
Concepţiei acesteia despre căderea în păcat şi urmările ei, îi corespunde în
cadrul Bisericii, un anumit mod de a lupta în vederea mântuirii.
După învăţătura Bisericii, prin Harul Botezului se nimiceşte păcatul
strămoşesc şi se pun bazele vieţii în Hristos. Se nimiceşte păcatul, dar
înclinarea spre păcat rămâne puternică, şi după primirea Botezului, ca un
element menit să amintească şi să cheme neîncetat pe credincios la luptă
împotriva răului şi pentru a promova şi menţine în funcţia de conducător,
elementul superior din fiinţa sa.
Înclinarea aceasta spre păcat e întâi de toate de ordin spiritual, dar nu în
mică măsură ea este potențată de impulsuri pornind din sfera vieţii animalice,
instinctuale, a firii.
Urmarea e că, pentru a ţine în stare de virtualitate sau pentru a limita
puterea distructivă a unei asemenea înclinări, e necesar ca lupta împotriva ei
să cuprindă şi măsuri tinzând să limiteze forţa, adesea tiranică, a animalităţii
din noi.
Între aceste măsuri intră înfrânarea, postul, asceza, care uneori poate fi
împinsă până la o aspră mortificare a trupului.
Practicarea unei astfel de discipline a dus, pe plan iconografic, la acea
austeră, severă, la acea subţiată, dematerializată înfăţişare a sfinţilor ortodocşi.
Nu trebuie să se creadă însă, că în procesul de eliminare a înclinării spre
păcat şi a păcatului personal, credinciosul ortodox ar pune accentul pe
măsurile de ordin negativ, represiv. Postul, abţinerile, înfrânarea, toate acestea
au un caracter provizoriu. Ele au menirea de a ajuta puterilor bune ale firii de a
se redresa, de a lua iniţiativa, de a aduce şi a menţine întreaga viaţă a
credinciosului în sfera de lumină şi înrâurire a idealului creştin:
înduhovnicirea prin slujirea dezinteresată a lui Dumnezeu şi a semenilor.
Unii dintre credincioşi: sfinţii, izbutesc să realizeze idealul acesta în viaţa
lor, într-un grad vecin cu desăvârşirea. Sfinţii sunt credincioşii ajunşi pe
treapta de sus a înduhovnicirii, adică a iubirii de Dumnezeu şi de semeni.
Aşadar, ceea ce iconografii ne înfăţişează în zugrăviturile lor, nu este
credinciosul în drum spre desăvârşire, ci credinciosul ajuns la „semn”,
credinciosul ajuns la stadiul de maximă înduhovnicire.
Treapta aceasta de transfigurare, iconografii o redau printr-o măiestrită
îmbinare de linii şi culori pe un fond de obicei de aur, şi învăluie, toate, într-o
lumină care iradiază tainic de undeva din adâncul fiinţei îndumnezeite a
sfântului.
E limpede deci, că fără luarea în considerare a învăţăturii despre păcat şi
mântuire, despre lupta în vederea eliminării pervertirii şi pentru înduhovnicire,

174
nu poate fi înţeleasă înfăţişarea schematizată, dematerializată aproape, a
sfântului din zugrăviturile ortodoxe.
Cât priveşte lipsa perspectivei spaţiale din zugrăviturile sfinte, aceasta îşi
are explicaţia nu în lipsa de cunoştinţe a iconografilor, ci în învăţătura
ortodoxă despre mântuire.
După concepţia ortodoxă, credinciosul nu se poate mântui prin sine însuşi.
Şi nici altcineva din lumea aceasta nu-l poate transpune în condiţia de fiu al
Împărăţiei lui Dumnezeu.
Comuniunea cu Dumnezeu nu se poate înfăptui decât la iniţiativa şi cu
ajutorul masiv al lui Dumnezeu.
Cunoscând lucrurile acestea ne putem da seama de ce în zugrăviturile
sfinte lipseşte adesea perspectiva spaţială; eliminând perspectiva spaţială
iconograful teolog a voit să exprime tocmai această învățătură ortodoxă,
anume că mântuirea vine de la Dumnezeu, iar nu de la vreuna din realităţile
înconjurătoare.
De aceea, atenuând legătura sfântului cu realitatea spaţială, iconograful
accentuează în gradul cel mai înalt legătura cu realitatea de dincolo de spaţiu,
cu Dumnezeu.
Legătura aceasta strânsă a sfântului cu realitatea transcendentă, iconograful
o redă prin acel puternic dinamism interior, prin ţinuta angajată într-un elan
spre înalt, prin acea părută rigiditate caracteristică întâlnirii unei făpturi cu
realitatea cu totul neobișnuită, care este Dumnezeu.
Iată expus pe scurt, ce tezaur de învăţături cuprind în structura lor
compoziţională zugrăviturile sfinte.
Icoanele cuprind învăţătura de temelie a creștinismului că Dumnezeu nu
rămâne depărtat şi străin de credincios, ci se coboară şi se apropie într-un chip
adecvat, de fiinţa omenească. Icoanele cuprind învăţătura că Dumnezeu Se
coboară în materie, Se întrupează, pentru a veni cât mai aproape de om şi a Se
face accesibil oarecum şi dimensiunii fizice a fiinţei noastre.
Zugrăviturile sfinte răsfrâng învăţătura că materia nu este ceva rău, ci e
creatură a lui Dumnezeu, creatură care poartă pecetea înţelepciunii şi puterii
Creatorului.
Păcatul nu desfiinţează urmele lui Dumnezeu din fiinţa omului. Păcatul
este o teribilă realitate, dar credinciosul rezemat pe Dumnezeu, luptă cu
hotărâre împotriva ei şi o biruie. Înfăţişând pe credincios în stadiul acesta al
biruinţei asupra păcatului, icoanele răsfrâng învăţătura că binele este mai
puternic decât răul şi că izbânda definitivă va fi a binelui, nu a răului.
În acelaşi timp, icoanele bisericeşti cuprind învăţătura că sfinţenia nu e
numai un dar, ci şi misiune, care, practic, e împlinită prin slujirea dezinteresată
a lui Dumnezeu şi a semenilor.
Să te îmbunătăţeşti pe tine slujind lui Dumnezeu, pentru a putea răspândi
apoi în jurul tău bunătatea şi dragostea, iată o altă învăţătură importantă
cuprinsă în tezaurul doctrinar iconografic.

175
 Ca să nu mai amintim despre statornicia în credinţă, spiritul de sacrificiu,
bărbăţia împinsă până la eroismul martiriului sugerat de uneltele de caznă
zugrăvite, uneori, lângă chipul sfântului.
Dar mai e ceva.
Biserica noastră crede şi mărturiseşte că puterea Duhului Sfânt lucrează nu
numai prin făptura vie a sfântului, dar şi prin moaştele şi icoana lui. „Sfinţii –
zice Sfântul Ioan Damaschin – încă de pe când erau în viaţă au fost plini de
Duhul Sfânt, iar la moartea lor, Harul Sfântului Duh se află în chip nelipsit în
sufletul lor, în trupurile lor din morminte, în chipurile lor şi în sfintele icoane,
nu în chip substanţial, ci prin Har şi lucrare”6.
Cuvintele exprimă învăţătura că Harul de care Sfinţii s-au învrednicit în
timpul vieţii lor pământeşti, continuă şi după trecerea lor la cele veşnice, să fie
lucrător nu numai prin moaştele, dar şi prin icoanele lor.
Legătura dintre chipul din zugrăvitură şi prototipul său se face prin ritul
sfinţirii. „Ritul binecuvântării icoanei, scrie un vestit teolog, stabileşte o
legătură între imaginea zugrăvită şi prototipul său, între ceea ce este înfăţişat
şi înfăţişarea însăşi”7.
Întemeiaţi pe fapta sfinţirii icoanei de către Biserică, credincioşii sunt
convinşi că atunci când se află în faţa icoanei ei se găsesc oarecum în prezenţa
chiar a celui înfăţişat într-însa.
În faţa icoanelor sfinte, credinciosul se întâlneşte tainic cu Sfântul însuşi,
care, prin materia zugrăviturii îşi destăinuie prezenţa plină de Har şi putere,
înaintea lui, a credinciosului.
Aşadar, icoana nu este numai un mijloc de îndrumare simbolică a
credincioşilor către lumea sfinţilor, ci este şi un mijloc prin care sfinţii
comunică în mod tainic, dar real, cu lumea credincioşilor. Prin mijlocirea
icoanelor, sfinţii îşi manifestă dragostea cu care se simt mereu legaţi de
credincioşii din viaţa aceasta.
Astfel, icoanele sfinte, cuprind şi învăţătura că Biserica triumfătoare e în
strânsă comuniune de iubire cu Biserica luptătoare, pe care o asistă în
permanenţă, prin învăţătură, exemplu şi Har.

6 Cultul Sfintelor Icoane, trad. D. Fecioru, p. 21.

7 S. Bulgakov, L’Orthodoxie, Paris, 1932, p. 196.

176
 OMILIE SAU PREDICĂ?

În articolul „Cu privire la propovăduire”, publicat în Revista noastră (nr. 3-

4, noiembrie-decembrie, 1956), propuneam ca tâlcuirea pericopelor menite a
dubla pe cele de rând, în scopul înnoirii tematicii propovăduirii, să se facă nu
sub forma predicii obişnuite, ci prin folosirea omiliei. Propunerea o făceam
gândind la unele avantaje – nu de neglijat! – ale formei acesteia de
propovăduire în comparaţie cu predica propriu-zisă.
Care sunt acele avantaje?
Mai întâi două vorbe despre omilie şi despre trăsăturile ei caracteristice.
Se ştie că, atât în ce priveşte materia, cât şi organizarea desfăşurării ei,
omilia este strâns legată de întregul text al pericopei scripturistice. În timp ce
la predica propriu-zisă, sintetică sau tematică, preotul dispune de mai multă
libertate de mişcare, nu numai la alegerea materiei, dar şi la turnarea ei în
tiparul unei cuvântări, la omilie libertatea aceasta este oarecum îngrădită de
conţinutul şi structura pericopei pe care-şi propune s-o tâlcuiască1.
Desigur şi predica îşi trage seva din dumnezeieştile izvoare ale Revelaţiei,
dar în alt chip decât omilia. Predica face şi ea tâlcuirea Sfintei Scripturi, dar nu
aşa cum o face omilia. În timp ce omilia valorifică deodată o pericopă
întreagă, sau chiar mai multe, predica porneşte obişnuit de la o singură temă
cuprinsă într-un verset-două. De aceea şi logica predicii diferă de cea a
pericopei din care îşi ia textul.
Osebit de aceasta, dacă omilia nu poate fi întocmită decât în nemijlocită
legătură cu pericopa evanghelică, predica poate fi chiar şi fără text. Nu poţi
face omilie fără să porneşti de la o pericopă precisă; poţi face însă predică,
fără să porneşti de la un text biblic. Poţi face predici în spiritul biblic, fără să
foloseşti texte scripturistice. Tradiţia religioasă, duhovnicească a unei predici
nu e determinată atât de citatele biblice folosite, cât mai ales de spiritul biblic
în care cuvântarea este întocmită. Şi, neapărat, de viaţa duhovnicească a
cuvântătorului.
Adăugăm că tâlcuirea omiletică este o tâlcuire mai simplă, mai populară,
lipsită de artificiile artei oratorice; de împărţirile şi subîmpărţirile pe care le
putem întâlni în predica tematică.
Există omilie exegetică biblică şi omilie tematică. Pe cea dintâi o avem
atunci când pericopa este tâlcuită verset cu verset şi într-un chip accesibil
chiar şi celor mai puţin înzestraţi dintre credincioşi. Omilia tematică împarte
pericopa în două sau mai multe unităţi după temele, după ideile principale
subiacente, şi apoi le explică, folosind în primul rând materialul cuprins în
pericopa respectivă.

1 Cf. Fr. Stindeger, Die Homilie, Quartalschrift, 1917, Heft, 4,p. 674 sq.

177
 Precum orice cuvântare aşa şi omilia începe cu o introducere în care se
poate face legătura dintre pericopa cea nouă şi cea precedentă; sau se pot arăta
împrejurările în care au fost rostite învăţăturile cuprinse într-însele etc.
În tratare se face explicarea verset cu verset sau a părţilor pericopei, ţinând
însă seama de legătura internă a pericopei şi de cerinţele sufleteşti ale
credincioşilor. Textele istorice, asemănările şi parabolele nu se explică verset
cu verset, ci în ansamblu, reliefându-se învăţăturile cuprinse într-însele.
Dacă textul este mai greu de înţeles va trebui lămurit prin raportarea lui la
alte texte mai clare ale Sfintei Scripturi şi prin apelul constant la tâlcuirile
patristice. Comentariile mai noi nu vor fi nici ele neglijate.
Aplicaţia se poate face paralel cu tâlcuirea sau în cazul omiliei tematice,
după fiecare parte a pericopei.
Încheierea constă în recapitularea clară a învăţăturilor explicate şi în
îndemnul clar adresat credincioşilor de a le primi şi de a se călăuzi după ele în
viaţă.
Menţionăm în treacăt, că încheierea unei cuvântări bisericeşti, cu un simplu
îndemn verbal dat credincioşilor de a pune în practică o învăţătură sau alta nu
dă rezultatele aşteptate. Va trebui să ne gândim la dublarea îndemnului verbal
cu organizarea unor acţiuni concrete ca aplicare directă şi imediată a
învăţăturilor date.
Preotului nu-i poate fi indiferent dacă învăţătura propovăduită de el e pusă
în practică sau nu de către păstoriţii săi. La datoria de a rosti cuvântul de
învăţătură el trebuie să adauge grijă mare, perseverenţă, ca păstoriţii să şi
aplice în viaţă învăţătura ce li se împărtăşeşte. Acţiunile concrete, iniţiate de
către preot după fiecare cuvânt de învăţătură, pot constitui un excelent mijloc
pentru aducerea în mai mare măsură a Evangheliei din sfera înaltă şi abstractă
a ideilor, în aceea a vieţii de toate zilele a credincioşilor. Despre organizarea
unor asemenea acţiuni sperăm să putem vorbi pe larg cu alt prilej.
Sunt unele reguli care trebuie luate în considerare la întocmirea unei
omilii... Astfel: la tâlcuirea pericopei să nu se ocolească niciunul din punctele
ei mai importante. Să nu se insiste prea mult asupra învăţăturilor cunoscute
ascultătorilor. Să fie clară şi unitară. Claritatea omiliei depinde de felul
pericopei, de pregătirea şi experienţa predicatorului, dar şi de fondul
aperceptiv al ascultătorilor.
E necesar deci, ca pericopa să fie bine aleasă şi cât mai bine adaptată
puterii de înţelegere a ascultătorilor. Materialul ilustrativ să fie luat din cercul
cunoştinţelor şi în general, din sfera de experienţă a ascultătorilor.
Cât despre unitate, aceasta este una din legile de temelie ale oricărei
cuvântări bisericeşti, deci şi a omiliei.
Desigur, la omilie, ordinea expunerii o dictează pericopa, dar, în măsura
posibilităţilor, desfăşurarea tâlcuirii să se facă pe un fir unitar. Am zis: în
măsura posibilităţilor, fiindcă dacă sunt pericope care permit păstrarea, fără
greutate, a unei linii precise în expunere (ca de exemplu: Mt. 6.19-34:
atitudinea credincioşilor faţă de bunurile dumnezeieşti şi cele pământeşti; In.

178
6.50-60: valoarea şi efectele Sfintei Împărtăşanii; I Cor. 15.12-58: despre
învierea trupurilor; I Cor. 7.25-40: despre feciorie etc.) apoi există şi din
acelea care se lasă cu greu reduse la o idee centrală.
În acest din urmă caz, legea liniei unitare trebuie să cedeze în faţa
celorlalte avantaje care rezultă pentru credincioşi din tâlcuirea sub formă de
omilii a Sfintei Scripturi2.
E necesar de asemenea, ca omilia să fie practică. Adică să nu alunece în
expuneri greoaie, savante, străine de viaţa reală a credincioşilor, ci să ia
totdeauna în considerare împrejurările şi condiţiile lor de viaţă; stările lor
sufleteşti, cultura, aspiraţiile, lipsurile lor. Să arate apoi motivele pentru care
credincioşii au a se nevoi întru împlinirea învăţăturilor împărtăşite, precum şi
mijloacele prin care ei pot aplica în viaţă aceste învăţături.
Spuneam că uneori unitatea expunerii trebuie să cedeze în faţa celorlalte
avantaje pe care le comportă pentru credincioşi, omilia.
Care sunt acele avantaje?
În primul rând, prin mulţimea pericopelor ce pot fi folosite, tâlcuirile sub
formă de omilii aduc în mai mare măsură pe credincioşi în contact cu
cuprinsul dumnezeieştilor Scripturi. Omiliile dau mai multă Scriptură
ascultătorilor şi în acelaşi timp, le dau un imbold puternic de a citi ei înşişi
Cărţile Sfinte.
În al doilea rând, faptul că nu puţini dintre ascultători nu sunt în situaţia de
a urmări şi înţelege deplin o predică sintetică, face ca folosirea omiliei să fie
indicată într-un grad înalt.
Prin tâlcuirea practică, simplă, populară a pericopelor şi prin repetarea
deasă a aceloraşi învăţături, omilia înlesneşte în chip deosebit cunoaşterea şi
asimilarea învăţăturilor sfinte de către ascultători.
În al treilea rând, o parcurgere a Scripturilor pe calea interpretării lor sub
forma omiliei, poate constitui, pentru credincioşi, o bună pavăză împotriva
asalturilor prozelite ale curentelor religioase anarhice.
Credincioşii care participă şi urmăresc tâlcuirile sub forma omiliei, pot
reţine mult din înţelesul autentic al Scripturilor şi pot ajunge astfel în condiţia
de a nu se lăsa uşor prinşi în cursele întinse de unii sau alţii dintre adepţii
curentelor religioase anarhice.
Un alt avantaj important pe care-l comportă omilia, constă în faptul că ţine
propovăduirea în mai strâns contact cu Sfintele Scripturi, îi dă un conţinut
biblic mai bogat, ferindu-o astfel de alunecare în expuneri improprii spiritului
ei religios şi ferindu-o de alunecare în formalism retoric.
Folosirea continuă a predicii tematice, poate ispiti uşor pe cuvântători să
divagheze şi să se ocupe cu lucruri străine de spiritul propovăduirii bisericeşti;
iar pe cei înzestraţi cu talent oratoric, folosirea permanentă a predicii propriu-
zise, îi poate ispiti să facă exhibiţii retorice cu totul nepotrivite statutului şi
misiunii preoţeşti. Omilia însă, nu îngăduie asemenea abateri. Ea te ţine strâns

2 Joseph Jungmann, Theorie der Beredsamkeit, ed. 3, vol. 2, Fr.i.Br., 1886, p. 351.

179
legat de textul sacru aducându-ţi mereu aminte că tu, ca preot, ai
înfricoşătoarea misiune de a nu propovădui nimic altceva decât învăţătura
încredinţată ţie, prin hirotonie, de Domnul.
În sfârşit, în ce-l priveşte pe predicator, folosirea omiliei îl fereşte de
căderea în rutină, în şablon, iar în ce-i priveşte pe ascultători, omilia, prin
impresia de noutate pe care le-o dă, îi înviorează şi le trezeşte interesul,
punându-i astfel într-o stare sufletească foarte prielnică primirii învăţăturilor
ce li se împărtăşesc.
Aşadar, omilia comportă o serie întreagă de importante avantaje. De
folosirea ei sunt legate, însă şi unele dezavantaje. Cel mai grav pare să constea
în faptul că mulţimea învăţăturilor cuprinse într-o pericopă împiedică
prezentarea lor într-o expunere mai dezvoltată şi mai aprofundată. Nefiind
timp suficient pentru adâncirea fiecărei învăţături în parte din pericopa
tâlcuită, unii dintre ascultători pot rămâne nelămuriţi şi neconvinşi de ele şi în
consecinţă, nehotărâţi în ce priveşte primirea şi aplicarea lor în viaţă.
Pe de altă parte, pentru preotul care, în propovedanie, pune accentul pe
omilii, este dată primejdia de a lua drept misiune a sa simpla interpretare a
Scripturilor. Exegetul poate ajunge să împingă la margine pe predicator şi
chiar să i se substituie. Ispitit de explicarea exegetică a textelor preotul se
poate trezi în situaţia de a nu mai găsi timp şi pentru zidirea sufletească a
ascultătorilor. În locul cunoaşterii vii a Scripturilor, el ar putea introduce o
cunoaştere uscată, seacă, lipsită de linie şi de forţă, a acestora. Aşa se face că
uneori, omilia ca formă de cuvântare religioasă a fost vehement combătută.
Claus Harms, de exemplu, s-a ridicat împotriva oricărei folosiri a omiliei,
afirmând că ea ar fi „un fel de pernă pentru preoţii leneşi şi săraci cu duhul”,
că „umple, dar nu satură pe nimeni”3 etc.
Şi atunci ce vom zice? Să aruncăm la coş omilia şi să ne folosim numai de
predică?
Răspunsul îl vom da după ce vom reaminti pe scurt avantajele şi
dezavantajele predicii propriu-zise.
Faţă de omilie, predica prezintă următoarele avantaje:
Dezvoltă şi adânceşte mai bine învăţătura ce şi-a propus să împărtăşească
ascultătorilor. Aceasta datorită faptului că, spre deosebire de omilie, predica
porneşte, de obicei, de la o simplă temă cuprinsă într-un verset, două. Şi,
evident, una este a tâlcui o singură temă, într-un timp de 10-15 minute, şi alta
a lămuri 3-4 şi chiar mai multe teme, în acelaşi interval, cum este aproape
regulă în cazul omiliei. Lipsa de timp nu permite adâncirea şi valorificarea
corespunzătoare a fiecăreia din temele multiple ale pericopei.
Un alt avantaj al predicii tematice: Buna închegare şi linia tematică a
expunerii – lege de bază a cuvântărilor bisericeşti – este mai bine respectată în
cazul predicii sintetice decât în omilie. Este posibil, cum am amintit mai sus
ca unele pericope să poată fi reduse la câte o idee centrală; altele însă, nu

3 Cf. Claus Harms, Pastoraltheologie, Kiel, 1830-1834, p. 45.

180
îngăduie această operaţiune, în orice caz, prezintă dificultăţi în această
direcţie, şi atunci, unitatea tâlcuirii va prezenta lipsuri.
Merită să fie menţionat şi faptul că expunerea învăţăturii creştine în
cuvântări unitare şi bine închegate pot pătrunde mai adânc în conştiinţa şi
inima credincioşilor pregătind astfel condiţii psihologice mai bune pentru
aplicarea în viaţă a învăţăturilor propovăduite.
Vorbind acum despre dezavantajele legate de folosirea predicii tematice,
va trebui să relevăm că:
Din punct de vedere material, predica propriu-zisă este expusă primejdiei
de a se depărta de cuprinsul Scripturilor Sfinte, de a-i denatura înţelesul ei
spiritual. Materialul subiectiv şi consideraţiile personale asupra textului sacru
ispitesc uneori pe predicator în aşa măsură că sensul autentic, tradiţional al
versetului, ajunge a fi diluat până la desfigurare.
Din punct de vedere formal, predica propriu-zisă, este expusă primejdiei de
a împinge pe plan secundar scopul principal al cuvântării, scop care constă în
zidirea sufletească a credincioşilor, şi de a da precădere artificiului retoric.
Aşadar, atât omilia cât şi predica prezintă şi avantaje şi dezavantaje.
Comparându-le, putem observa uşor că avantajele uneia elimină dezavantajele
celeilalte. De exemplu, neajunsul prezentat de predica tematică şi care constă
în diluarea conţinutului biblic al expuneri poate fi înlăturat prin folosirea
omiliei care printre avantajele cele mai importante îl prezintă şi pe acela că
ţine cuvântarea de-a lungul întregii ei desfăşurări în cel mai strâns contact cu
pericopele scripturistice. Pe de altă parte, expunerea sumară, neadâncită, a
învăţăturilor, înscrisă precum am văzut, printre scăderile omiliei, poate fi
compensată prin utilizarea predicii sintetice care năzuie tocmai o explicare
temeinică, adâncită, a învăţăturilor evanghelice. Tot aşa, primejdia alunecării
predicii propriu-zise în formalism retoric, poate fi prevenită prin alipirea, pe
calea omiliei, de conţinutul viu şi bogat al Scripturilor; iar neajunsul alunecării
omiliei în preocupări de ordin exegetic şi de erudiţie stearpă, poate fi eliminat
prin folosirea predicii tematice a cărei misiune este de a zidi sufleteşte pe
ascultători, de a-i lămuri asupra învăţăturilor mântuitoare, de a le coborî în
inimi vibraţia intensă a evlaviei şi de a le adapta voinţa la chemările înalte ale
comandamentelor creştine.
Dacă lucrurile stau aşa, nu ne rămâne să spunem altceva decât că, în
propovăduirea învăţăturilor Mântuitorului nostru Iisus Hristos, este necesar să
folosim atât predica propriu-zisă, cât şi omilia.
Până acum ne-am folosit mai mult de predică. E vremea, credem, să
repunem în drepturile ei şi omilia. Vorbim mereu despre necesitatea înviorării
propovăduirii. Iată, omilia este o cale care ar putea duce la un asemenea
rezultat. De ce n-am folosi-o?
Vorbim mereu despre necesitatea înviorării vieţii religioase a păstoriţilor
noştri, prin punerea lor în mai strânsă legătură cu conţinutul şi cu atmosfera
duhovnicească a dumnezeieştilor Scripturi. Omilia ne poate da un ajutor
substanţial în această privinţă.

181
 Vorbim mereu despre dreptul credincioşilor noştri de a cunoaşte întreaga
Sfântă Scriptură nu numai unele părţi ale ei. Cine ne-ar putea ajuta în direcţia
aceasta, mai mult şi mai bine cu omilia?
În fruntea articolului de faţă, am pus cuvintele: „Omilie sau predică?” –
După cele spuse, se pare că ar fi fost mai potrivit ca titlul să fie formulat aşa:
„Nu numai predică, ci şi omilie”.

182
 CU PRIVIRE LA NECROLOG

1. Preliminarii

Obişnuit, propovăduirea învăţăturilor descoperite se face – precum se ştie –

pe calea predicii sintetice şi pe calea predicii analitice. Dar se ştie de
asemenea, lucrul propovăduirii se înfăptuieşte şi pe calea cuvântărilor
determinate de feluritele evenimente mai importante din viaţa credincioşilor,
cum sunt, de pildă, botezurile, cununiile, înmormântările etc. Cuvântările
acestea din urmă, poartă numele de cuvântări ocazionale.
În timp ce predicile tematice şi cele analitice se susţin cu regularitatea
dictată de succesiunea duminicilor şi sărbătorilor anului liturgic, cuvântările
ocazionale – precum însăşi denumirea lor o arată – sunt condiţionate în
alcătuirea şi rostirea lor, de evenimentele mai importante ce survin în viaţa
credincioşilor consideraţi ca unităţi individuale sau comunitate parohială.
Dacă predicile tematice şi analitice au misiunea de a satisface obișnuitele
trebuinţe duhovniceşti ale parohienilor şi anume trebuinţele duhovniceşti
permanente ale tuturor parohienilor, cuvântările ocazionale au menirea de a
valorifica din punctul de vedere al credinţei creştine, evenimentele mai
importante privind un grup restrâns, o familie sau chiar un singur credincios.
Cuvântările ocazionale prezintă importanţa lor şi de aceea au şi ele un loc
în cadrul Omileticii.
Spuneam că în categoria unor asemenea cuvântări intră şi cuvântările
funebre sau necrologurile. În cele următoare vom încerca să spunem ceva în
legătură cu acest gen de cuvântări bisericeşti.

2. Noţiunea şi scopul necrologului

Prin necrolog se înţelege cuvântarea religioasă rostită de către preotul

slujitor la înmormântarea unui credincios al său, cuvântare în care se face
referire în mod obişnuit la învăţături cuprinse în dogma eshatologică.
Zicem cuvântare religioasă, mai întâi pentru că la înmormântări se pot
rosti şi altfel de cuvântări. Pe noi însă, ne interesează aici numai cuvântările
funebre alcătuite în spirit religios.
În al doilea rând, determinativul religios, vrea să atragă atenţia vorbitorului
că la alcătuirea necrologului să nu piardă din vedere spiritul şi perspectiva
religioasă, creştină.
Spunem: rostită de către preotul slujitor, pentru că în cadrul Bisericii
noastre factorul însărcinat cu misiunea propovăduirii este preotul canonic
rânduit la conducerea oficiului parohial. Ca factor responsabil – în subordinea
episcopului, fireşte – de mersul propovăduirii în cuprinsul parohiei sale,
preotul are obligaţia ca, în toate cuvântările sale să se călăuzească după
principiul omiletic fundamental al propovăduirii Evangheliei („Mergeţi... şi

183
propovăduiţi Evanghelia...” Mt. 16.15). Nu numai predica tematică şi omilia,
dar şi cuvântările ocazionale inclusiv necrologul trebuie să rămână constant
sub imperiul principiului acum amintit.
Am specificat în definiţie: la înmormântarea unui credincios al său,
fiindcă, de regulă, necrologul se rosteşte în strânsă legătură cu slujba
înhumării rămăşiţelor pământeşti ale unui parohian şi anume înainte de actul
însuşi al înmormântării. Tocmai împrejurarea înhumării a determinat intrarea
în circulaţie a termenului tehnic de necrolog sau cuvântarea funebră.
Cuvântările rostite la reînhumări sau la parastas au alt caracter şi anume au
caracter comemorativ.
Expresia: în care se face referire la învăţături eshatologice, vrea să arate
că, prin obiectul ei, cuvântarea funebră, rămânând mereu în sfera
propovăduirii Evangheliei, va trebui să dea atenţie deosebită învăţăturilor
cuprinse în dogma eshatologică.
Necrologul nu trebuie confundat cu panegiricul. Panegiricul e cuvântare de
laudă în cinstea Preacuratei, a Sfinţilor, a credincioşilor care şi-au câştigat
merite deosebite pentru comunitatea bisericească.
Necrologul e cuvântarea prin care preotul tălmăceşte, în lumina învăţăturii
creştine, trecerea unui parohian din spaţiul liturgic al parohiei, al locaşului de
închinare, în acela al cimitirului, şi din Biserica de aici, în Biserica de dincolo.
Panegiricul se rosteşte de regulă în biserică, în faţa întregii comunităţi
parohiale. Necrologul poate fi rostit şi în altă parte: în capela mortuară, înainte
de coborârea sicriului. Cât despre ascultătorii necrologului, aceştia, de obicei,
sunt un grup restrâns.
Panegiricul e străbătut de un puternic suflu de bucurie determinat de
înfrângerea suferită de păcat în persoana Sfinţilor şi de fericita lor trecere din
Biserica luptătoare în Biserica triumfătoare.
Necrologul însă, dă curs – în anumite limite – şi unor sentimente de durere,
de înlăcrimare, întristare pentru pierderea unuia sau altuia dintre credincioşi.
Panegiricul se repetă. În fiecare an, la fiecare sărbătoare închinată
Preacuratei Fecioare şi Sfinţilor, pot fi rostite tot alte cuvântări de laudă.
Cuvântarea funebră însă nu se repetă. Şi nu se repetă pentru că nimeni nu
moare şi nu e înmormântat de mai multe ori. Din acest punct de vedere,
necrologul se poate asemăna cu cuvântarea rostită la Botez. După cum
cuvântul de la Botez nu se repetă, nefiind decât un singur Botez, la fel,
necrologul nu se repetă, neexistând decât o singură înmormântare pentru cel
decedat.
Lăsând la o parte scopul final al necrologului, care se încadrează în acela al
propovăduirii în general, vom spune aici că prin cuvântarea funebră, se
urmăresc ca scopuri apropiate:
a) Manifestarea părerii de rău pentru pierderea unuia din
membrele organismului parohial, potrivit cuvântului Sf. Pavel, care zice:
„Dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună...” (I Cor. 12.26).
b) Mângâierea celor îndoliaţi.

184
 c) Avertizarea credincioşilor participanţi la înmormântare de
a se lepăda de păcat; de a se hotărî pentru o viaţă nouă şi de a merge cu
hotărâre pe calea aceasta.
d) Instruirea atât a celor îndoliaţi, cât şi a tuturor celorlalţi
participanţi.

185
 3. Scurt istoric al necrologului

Necrologul nu-i o cuvântare specific creştină. Nu Biserica creştină este cea

dintâi care-l pune în circulaţie. Cuvântarea funebră e cunoscută şi practicată cu
mult înainte de apariţia creştinismului.
La greci, de pildă, o asemenea cuvântare se cheamă λόγος ἐπιτάφιος.
Pe cât se pare, la greci primul λόγος ἐπιτάφιος a fost cel rostit de către
Aristide întru glorificarea eroilor căzuţi în lupta de la Plateea (479 a.Chr.)1
Vestită între toate este cuvântarea epitafică a lui Pericle, rostită în cinstea
celor căzuţi în lupta de la Samos (440 a.Chr.). Cuvântarea ne-a fost păstrată de
Thukydides în opera sa Războiul Peloponeziac. Iată, pe scurt, cuprinsul ei.
După ce înalţă imn de slavă patriei, autorul arată că aceasta, patria,
împreună cu binefacerile ei, este „rodul virtuţilor acestora (cei căzuţi la
Samos) şi al unora ca ei”. Ascultătorii să roage pe zei ca să le dea zile de pace,
dar în acelaşi timp ei să fie hotărâţi a se arăta tot atât de viteji în faţa
adversarilor, aşa cum s-au arătat cei căzuţi la Samos.
Părinţii celor căzuţi să nu se lase cuprinşi de jale, căci moartea fiilor a fost
o moarte glorioasă. Cuvinte de îmbărbătare sunt adresate de asemenea,
copiilor, văduvelor şi fraţilor celor căzuţi. „Am rostit şi eu – încheie Pericle –
ceea ce am crezut de folos. Cei ce se îngroapă astăzi au primit în fapt o parte
din cinstea cuvenită; pe copiii lor Statul îi va îngriji pe cheltuiala sa de acum şi
până în tinereţe, oferind o cunună folositoare celor căzuţi pentru apărarea
patriei şi copiilor lor. Căci unde sunt cele mai frumoase răsplăţi pentru virtute,
acolo şi bărbaţii îşi împlinesc mai bine datoriile de cetăţeni. Acum plângeţi
fiecare pe cine aţi pierdut şi vă duceţi pe la casele voastre”2.
Treptat s-a ajuns ca asemenea cuvântări să fie rostite nu numai din motive
de Stat, dar şi din îndemnul firesc de a cinsti memoria bărbaţilor iluştri cum au
procedat Gorgias (sec. IV a.Chr.), Lysias (440-380 a.Chr.), Isocrates (436-338
a.Chr.), Demostene (384-322 a.Chr.) etc.
La romani cuvântările de care vorbim se numeau laudatio funebris şi se
rosteau cu scopul de a elogia calităţile şi faptele defunctului. Laudatio funebris
se rostea în Senat sau pro rostris, în tribuna din piaţa publică.
Dintre romani, Valerius Poplicola (sec. VI a.Chr.) a fost primul care a
rostit o asemenea cuvântare şi anume cu prilejul morţii consulului Lucius
Junius Brutus. Relatând faptul, Plutarh scrie: „Consulul (Valerius) a rostit şi o
laudă de înmormântare care a plăcut atât de mult şi a avut un aşa de mare
farmec, încât de atunci există obiceiul ca, la moartea oamenilor cu vază şi
cumsecade, cei mai buni cetăţeni să pronunţe laude de înmormântare. Se zice
că acea laudă de înmormântare a fost mai veche chiar decât laudele la

1 Ἐπιτάφιος în Friedrich Lübker’s Reallexikon der klassischen Alterthums VI, Aufl. Herausg.
von Prof. Dr. Max Erler, Leipzig, 1882, p. 380.
2 Thukydides, Războiul peloponeziac, Cartea II, cap. 35-46 (trad. Prof. M. Jacotă), București,
1941.

186
înmormântările greceşti, dacă nu cumva şi acest obicei a fost întemeiat de
Solon, după cum istoriseşte retorul Anaximenes”3.
Dar şi în familii era uzitată asemenea practică. Cezar de exemplu, a rostit
(sec. I a.Chr.) cuvântări funebre la moartea mătuşii sale Iulia şi a primei sale
soţii. August (d. 14 p.Chr.) a vorbit la moartea bunicului; Tiberiu (d. 37
p.Chr.), la moartea tatălui său4 etc.
La început, în Biserica creştină nu era obiceiul de a se rosti cuvântări la
înmormântare. „O cuvântare funebră în înţelesul de azi a fost necunoscută
Bisericii vechi”5. Pentru cei morţi se făceau, atunci, rugăciuni, nu însă şi
cuvântări6.
Nu se poate spune că apariţia necrologului în aria propovăduirii creştine nu
s-ar datora şi înrâuririi exercitate de cultivarea lui în sfera celeilalte oratorii.
Dar înrâurirea aceasta a fost de ordin extern, formal, fondul şi perspectiva
fiind altele în cuvântările funebre rostite în cadrul Bisericii.
În creştinism, primul care le-a folosit şi încă la un înalt nivel de măiestrie
retorică, a fost Sf. Grigorie de Nazianz (329-390)7. El este socotit „creatorul
acestui gen literar în literatura patristică”8.
Ni s-au păstrat de la Sf. Grigorie: Cuvântare la moartea fratelui său, Cezar,
rostită în prezenţa părinţilor (a VII-a în ordinea celor 45 de cuvântări ale
Sfântului)9; Cuvântare la moartea surorii sale Gorgonia (a VII-a în ordinea
celor 45)10; Cuvântare la moartea tatălui său în prezenţa lui Vasile (a XVIII-
a)11; Cuvântare la moartea lui Vasile cel Mare episcopul Capadociei (a XLIII-
a)12.
Cuvântarea la moartea lui Cezar a fost rostită la sfârşitul anului 368 sau
începutul anului următor.
Urmând Scripturii care spune că pomenirea dreptului se face cu laudă
(Prov. 10.7), dar şi cu întristare şi lacrimi (Is. Sirah 38.16), autorul arată că în
cuvântarea sa dă expresie şi laudelor, dar şi întristării pentru pierderea lui
Cezar. Apoi va adăuga cuvinte de mângâiere pentru cei îndureraţi din pricina
unei asemenea pierderi.
Trecând la dezvoltarea acestor puncte, Sf. Grigorie vorbeşte despre
naşterea, pregătirea şi activitatea desfăşurată de către Cezar. Dintre virtuţile
acestuia cea mai de preţ a fost evlavia, virtute pe care părinţii i-au cultivat-o
cu multă grijă. Şi tatăl şi mama au fost oameni evlavioşi şi-au iubit copiii şi

3 Plutarh, Vieţi paralele I (Studiu introductiv, trad. şi note de prof. N.I. Barbu), Bucureşti, 1960,
p. 252.
4 Art. Bestattung in Fried. Lübker’s Reallexikon..., p. 193.
5 Art. „Begräbnis” in Realencyklopädie für protestantische Theol. und Kirche, Bd. II, III, Aufl.,
1904, p. 527.
6 Krüll: „Grabreden” in Realencyklopädie der christlichen Alterthümb, Bd. I, Fr.i.Br., 1882, p. 632
7 Sdralek, „Trauer” in Realencyklopädie der christlichen Alterthümb, Bd. II, Fr.i.Br., 1886, p. 920.
8 Pr.Prof. I.G. Coman, Patrologie, Bucureşti, 1956, p. 180.
9 MPG, 35, 756 sq.
10 MPG, id.col. 789 sq.
11 Ibid. Col. 985 sq.
12 MPG, 36, 493 sq.

187
singura lor fericire a fost să şi-i vadă virtuoşi. Cezar a fost înzestrat cu minte
ageră. A făcut studii la Alexandria. Şi-a iubit părinţii. A cultivat prietenia cu
cei mai buni. A fost respectat de toţi pentru purtarea şi cunoştinţelor lui.
După ce istoriseşte o serie de fapte din viaţa lui Cezar din care ies la iveală
alte şi alte virtuţi ale lui ca: tăria în credinţă, generozitatea, iubirea de adevăr
etc., Sf. Grigorie relatează că fratele său, scăpând teafăr dintr-un cutremur
catastrofal, s-a hotărât să-şi închine lui Dumnezeu restul zilelor. Dar moartea
l-a împiedicat să-şi îndeplinească această făgăduinţă.
Cuvântătorul arată că oferă defunctului său frate, drept cunună cuvântarea
care se va transmite, poate, din generaţie în generaţie şi-i va păstra vie
amintirea. La acest dar se va adăuga comemorarea anuală şi mai ales primirea
lui de către Dumnezeu în ceata drepţilor.
În continuare, Sfântul rosteşte cuvinte de mângâiere pentru părinţii care,
însufleţiţi de iubire, au făcut totul pentru copii, rămânând în acelaşi timp în
cea mai deplină ascultare faţă de Hristos şi învăţătura Lui. Părinţii să aibă
răbdare. În curând trecând şi ei dincolo, se vor întâlni cu fiul lor. Şi apoi
despărţirea de trup nu înseamnă nimicire, ci apropiere de Domnul. La înviere
ne vom întâlni cu Cezar, nu cu cel din coşciug, ci cu cel învăluit în lumină şi
strălucire.
În încheiere, oratorul formulează îndemnul ca ascultătorii, gândindu-se la
moarte şi judecată, să se ferească de inactivitate şi minciună, de vanitate şi
alipire totală de cele trecătoare. Nimeni să nu uite că e părtaş fiinţei divine şi
în consecinţă să ocolească păcatul. Dacă e ca un credincios să se teamă de
ceva, apoi nu de moarte trebuie să se teamă, ci de înjosirea sufletului prin
păcat. Numai cine merge hotărât pe calea cea îngustă a virtuţii poate nădăjdui
să primească viaţa de veci. De asemenea viaţă să fie făcut părtaş şi Cezar. Şi,
la vremea sa, fiecare dintre ascultători.
Al doilea necrolog a fost rostit la moartea sorei sale Gorgonia (în 373 sau
374).
Părinţii Gorgoniei au fost ca un alt Avraam şi o altă Sara, şi unul şi altul,
model de virtute. De la ei şi-a primit Gorgonia nu numai viaţa, dar şi tăria de a
umbla pe calea evlaviei şi de a pleca de aici plină de nădejde. A cumulat
virtuţile femeii căsătorite cu ale celei necăsătorite. A fost curată fără
îngâmfare. În trup fiind n-a pierdut legătura cu Dumnezeu. A ştiut păstra
măsura şi în tristeţe şi în bucurie. A îmbinat simplitatea şi cuviinţa cu prietenia
şi demnitatea. Cu urechea mereu plecată la cuvântul lui Dumnezeu, era gata
să-I vestească şi să-I laude binefacerile. Dintre podoabele femeieşti n-a găsit
niciuna mai de preţ ca puritatea şi frumuseţea sufletului. Din întreaga sa fiinţă
a făcut un templu viu al lui Dumnezeu. Casa i-a fost mereu deschisă pentru cei
ce aveau nevoie de ajutor. N-a lăsat nici o avere. Virtuţile ei au fost singura
bogăţie lăsată copiilor. Prin tăria ei sufletească a arătat că numai după trup, nu
şi după suflet, se deosebeşte femeia de bărbat.
Răsplata virtuţii? Aici a primit de Sus, puterea de a trece cu bine peste
atâtea necazuri şi mai ales peste acelea ale unei boli grele. S-a desprins

188
liniştită de viaţă, încredinţată că a fi lângă Hristos face mai mult decât toate
bunurile şi lucrurile de aici. Când i s-a apropiat sfârşitul şi-a chemat soţul,
copiii, fraţii şi le-a vorbit ca unora pe care i-a iubit mult, împletind în vorbirea
ei gânduri înalte despre viaţa de dincolo. Sfârşitul i-a fost asemenea unei
slujbe dumnezeieşti. Partea ei dincolo e cu îngerii şi cetele cereşti şi e bucuria
de a privi faţă către faţă cele dumnezeieşti, Treimea cea Sfântă.
Încheie cu îndemnul ca toţi să se facă vrednici de cinstea plăcută lui
Dumnezeu.
Necrologul la moartea tatălui său, a fost rostit pe la jumătatea anului 374.
Prin felul său de viaţă, tatăl aparţinea creştinilor înainte de a face parte din
comunitatea lor. După cum dintre credincioşi, mulţi nu sunt realmente creştini,
aşa dintre necredincioşi mulţi o iau înaintea creştinilor, prin faptele lor. Tatăl
Sfântului a făcut parte dintre aceştia. S-a distins prin moderaţie, dreptate,
prudenţă. Soţia i-a fost nu numai ajutor, dar şi îndrumătoare, prin viaţă, prin
cuvânt, spre credinţă şi evlavie. Frământările, lacrimile, rugăciunile, evlavia ei
caldă n-au rămas fără rezultat: soţul ei s-a botezat. După Botez, tatăl a ajuns
conducător bisericesc, vădind în această demnitate calităţi rare: tact, hărnicie,
înţelepciune, evlavie, rugăciune, dragoste faţă de cei nevoiaşi, negrijă faţă de
glorie, grijă pentru înlăturarea neînţelegerilor, smerenie, simplitate, lipsă de
vicleşug, bunătate. Ca semn al dragostei faţă de credincioşii săi, stă între
altele, măreaţa biserică la zidirea căreia el şi-a adus contribuţia cea mai mare.
Pentru mângâierea celor rămaşi, oratorul relevă că numai viaţa împreună
cu Dumnezeu este netrecătoare. Singura moarte de care un credincios trebuie
să se teamă este aceea care urmează păcatului: moartea sufletească.
Întristarea despărţirii să fie îmbinată cu bucuria nădejdii în viaţa de
dincolo.
Necrologul Sf. Vasile cel Mare († 379) e rostit de către Sf. Grigorie de
Nazianz la doi ani după decesul marelui său prieten, adică în anul 381.
Cât e de greu – zice Sf. Grigorie – să întocmeşti o cuvântare potrivită
pentru acela care şi-a făcut din propovăduire scopul vieţii sale. În treacăt arată
că dacă a întârziat cu rostirea cuvântului de cinstire aceasta s-a datorat faptului
că a fost angajat în altă parte în acţiunea de apărare a izbăvitoarei învăţături
creştine.
Înaintaşii Sf. Vasile au fost vestiţi prin activitatea lor pentru obşte, dar şi
prin evlavia lor. De la ei a primit Vasile multe daruri prin instrucţie şi
educaţie, pe care şi le-a desăvârşit apoi prin străduinţa proprie la şcolile din
Cezareea, Constantinopole şi Atena, remarcându-se peste tot, nu numai prin
râvna pentru dobândirea cunoştinţelor, dar şi mai ales prin seriozitatea şi tăria
caracterului său moral.
După ce aminteşte cu duioşie despre adânca prietenie care l-a înfrăţit cu Sf.
Vasile încă de la Atena, şi după ce relevă împrejurările în care prietenul său a
ajuns preot, apoi episcop, vorbitorul înfăţişează însuşirile de conducător
bisericesc ale marelui ierarh. Dârzenie împotriva nedreptăţilor celor de sus,
apărător al eparhioţilor săi oropsiţi; ctitor a numeroase instituţii de asistenţă

189
socială; luptător contra lăcomiei cămătarilor şi a celor bogaţi, iată câteva
numai din virtuţile relevate de Sf. Grigorie ca aparţinând Sfântului Vasile cel
Mare. Care, cum zice autorul necrologului, nu s-a mulţumit să ridice mâinile
în sus şi să ceară a fi scăpat de strâmtorări şi necazuri, ci la rugăciune a
adăugat scrisul, călătoriile şi fapta, munca, încordările sale. A fost mereu
preocupat de cei suferinzi, de puritatea credinţei şi de sfinţenia vieţii sale şi a
celor din jur.
La moartea Sfântului Vasile, jalea a fost mare. L-au jelit, nu numai
credincioşii de aproape, dar şi cei de departe. Nu numai creştinii, ci şi iudei şi
păgâni dintre care unii au făcut drum lung numai să-i poată aduce un ultim
omagiu.
După moarte, Vasile s-a sălăşluit în cer unde aduce jertfă şi se roagă pentru
cei din viaţa aceasta. Ochii tuturor credincioşilor să fie îndreptaţi asupra lui ca
asupra unei legi vii. Păstoriţii lui să se lase călăuziţi şi mai departe în viaţă, de
duhul păstorului lor.
Încheie cu implorarea ca Sf. Vasile să facă rugăciuni pentru cei rămaşi în
viaţa aceasta.
Cuvântări funebre a rostit şi Sf. Grigorie Nisanul († 394).
Prima cuvântare funebră a fratelui Sfântului Vasile cel Mare, a fost cea
rostită la moartea lui Meletie, episcopul Antiohiei13. Cuvântarea a fost ţinută
în anul 381.
Oratorul arată mai întâi meritele lui Meletie pe care-l prezintă ca pe un om
cu inimă curată, sfânt, vestitor al cuvântului. Venirea lui în fruntea eparhiei a
însemnat bucurie mare pentru credincioşi. Despărţirea de eparhie înseamnă
întristare mare. Dar Meletie e acum lângă Dumnezeu unde mijloceşte pentru
păcatele tuturor.
Ascultătorii să se consoleze şi să nu fie ca cei ce n-au nădejde.
O altă cuvântare funebră a rostit Sf. Grigorie Nisanul la moartea
Pulcheriei, fiica lui Teodosie I. Necrologul a fost rostit în anul 38514.
Durerea pricinuită de moartea Pulcheriei a fost mare. Cu atât mai mare, cu
cât e vorba de o moarte întâmplată cu mult înainte de vreme. Dar cei rămaşi să
nu fie ca cei ce n-au nădejde (I Tes. 4.13). Închizând ochii pentru cele de aici,
Pulcheria i-a deschis pentru lumina cea fără de sfârşit. Din grădina de aici
trece în grădina paradisului. Dezbrăcând purpura pământească, ea îmbracă
haina Împărăţiei de Sus. Viaţa Pulcheriei a fost împodobită cu multe virtuţi
printre care credinţa, simplitatea, integritatea, nevinovăţia nu sunt cele din
urmă. În faţa primejdiei de a-şi pierde pe unicul său fiu, Avraam, nu şi-a
pierdut liniştea, rezemându-se pe credinţa în Dumnezeu. La fel Iov, aflând
despre moartea tuturor fiilor săi, s-a plecat cu smerenie în faţa voinţei lui
Dumnezeu. Căci ai lui suntem toţi. Şi fiind ai Lui, El are dreptul să ne şi
cheme, când voieşte, acolo Sus.

13 PMG, 46, 852 sq.

14 Ibidem, 864 sq.

190
 Prin moarte, Dumnezeu vrea să refacă vasul acesta atins de păcat şi să-l
readucă în starea de la început.
Ascultătorii să înlăture din suflet întristarea care copleşeşte numai pe cei ce
n-au nădejde. Iar nădejdea credincioşilor este Hristos.
O a treia cuvântare funebră a Sf. Grigorie Nisanul a fost cea rostită la
moartea Placillei15, soţia lui Teodosie I, şi anume tot în 385, când a fost ţinut
şi necrologul întru cinstirea Pulcheriei. Necrologul porneşte de la textul Mt.
24.45; Lc. 12.42. Durerea încercată prin pierderea Placillei este mare şi pentru
a o prezenta ar fi nevoie de cuvintele lui Ieremia. În viaţă, Placilla a fost
sprijin al dreptăţii; model de umanitate şi de iubire conjugală; tezaur al
sobrietăţii şi cinstei; pildă de zel întru cele ale pietăţii; bogăţie a săracilor; port
de adăpost pentru cei necăjiţi.
Vorbitorul relevă că la scurtă vreme după înmormântarea fiicei, urmează
înmormântarea mamei. Atunci floarea, acum ramura, care o purta. Atunci
frumuseţea nădăjduită, acum frumuseţea în deplina ei maturitate. Dar şi
moartea e cu ştirea Domnului.
Urmează cuvinte de mângâiere cu valorificarea unor temeiuri scripturistice
ca: Viaţa împreună cu Hristos e plină de fericire (Rom. 7.24; Filip. 1.23; Ps.
141.8; Ps. 19.5). Lângă Hristos nimeni nu mai poate fi înşelat, calomniat,
minţit. Acolo nu mai este durere, nici întristare şi nici suspinare (Is. 35.10).
Moştenitori ai Împărăţiei vor fi cei ce au hrănit pe flămânzi; au dat de băut
celor însetaţi; au primit pe pribegii nevoiaşi; au îmbrăcat pe cei goi; au
cercetat pe bolnavi şi pe întemniţaţi (Mt. 25.34 ş.u.). Aşa a lucrat Placilla. A
îmbrăcat pe mulţi. A dat la mulţi hrană cu mâna ei. A cercetat pe întemniţaţi şi
pe mulţi i-a eliberat. Pe mulţi condamnaţi la moarte i-a salvat.
Cum a crezut aşa a trăit. Acum ea este în sânul lui Avraam, în Paradis, de
care Hristos să-i facă vrednici pe toţi.
Cuvântarea funebră la fratele său Vasile16 e mai mult o cuvântare de laudă
în genul encomiului la Sf. Efrem17.
În Apus cele mai vechi cuvântări funebre le avem de la Sf. Ambrozie. E
vorba de necrologurile la moartea fratelui său Satyr18; la moartea lui
Valentinian II19; la moartea lui Teodosie cel Mare20.
În legătură cu moartea fratelui său Satyr, Sf. Ambrozie a ţinut două
cuvântări: Prima a fost rostită în prezenţa trupului neînsufleţit al fratelui; cea
de-a doua, după şapte zile la mormântul lui. Ambele cuvântări au fost rostite
în anul 379.
De observat că ele ne-au parvenit sub titlul: De excessu fratris sui Satyri
libri duo. Din titlu ar rezulta că e vorba de cărţi, nu de cuvântări. Dar nu

15 Ibidem, 877 sq.

16 Ibidem, 788 sq.
17 Ibidem, 826 sq.
18 MPL 16, 1345 sq.
19 Ibidem, 1417 sq.
20 Ibidem, 14147 sq.

191
încape nici o îndoială că aceste două cărţi nu-s altceva decât cele două
necrologuri amintite, dar publicate într-o formă mai amplificată.
În primul necrolog vorbeşte despre durerea pricinuită de moartea fratelui.
Durere mare. Dar şi mai mare bucuria de a-l fi avut frate. Durerea pierderii lui
e îmblânzită şi de faptul că pe Satyr îl plâng toţi pentru calităţile lui: pentru
credinţa, cumpătarea, curăţenia, talentul lui oratoric, grija de a nu primi
Botezul de la un schismatic, dragostea lui faţă de cei lipsiţi. După ce rosteşte
câteva cuvinte de mângâiere pentru sora sa Marcela, Ambrozie încheie cu o
rugăciune.
În cea de-a doua cuvântare funebră, autorul relevă că moartea nu e cunună
tuturor. Ea e calea către înviere a cărei cea mai bună chezăşie este învierea lui
Iisus Hristos.
În cuvântarea la moartea lui Valentinian II – ţinută în 392 – după ce dă
expresie tristeţii care a cuprins pe toţi, prieteni şi adversari, la vestea încetării
din viaţă a celui ce a prilejuit adunarea de doliu, vorbitorul scoate în relief
însuşirile mai de seamă ale defunctului. Iată câteva din aceste însuşiri:
pietatea, iubirea faţă de cei mulţi pe care i-a scutit de biruri şi pe care a fost
gata să-i apere cu preţul vieţii de năvălitorii barbari. A fost binevoitor faţă de
prieteni şi a arătat o caldă dragoste surorilor sale. Sfântul ţine să sublinieze că
Valentinian II, deşi a murit nebotezat, el a primit totuşi harul potrivit
cuvântului: „Cel drept chiar când apucă să moară, mai devreme dă de odihnă”
(Înţelepciunea lui Solomon 4.7).
Încheie cu o rugăciune.
În cuvântarea la moartea lui Teodosie I – cuvântare ţinută în 395 – Sf.
Ambrozie îndeamnă pe fiii defunctului (Arcadiu şi Onoriu) să nu se
tânguiască când sunt în posesia unei moşteniri atât de mari: virtuţile tatălui şi
harul lui Hristos. Virtuţile tatălui? Clemenţa, dreptatea, smerenia de a se fi
supus penitenţei publice.
În continuare sunt amintite poverile şi greutăţile mari cărora Teodosie a
avut să le facă faţă în viaţa de aici. Dincolo însă va fi în linişte.
Încheie cu cuvinte de mângâiere pentru Onoriu, care din motive
binecuvântate nu poate însoţi până la Constantinopol rămăşiţele pământeşti ale
tatălui.
Nu mai amintim aici despre epitafurile epistolare ale lui Ieronim şi anume:
Epist. XXXIX Ad Paulam super obitu Blesillae filiae21; Epist. LX Ad
Heliodorum. Epitaphium Nepotiani22; Epist. LXXVII Ad Oceanum. De morte
Fabiole23, care au fost scrise numai pentru uz privat, nu pentru a fi rostite în
public24.
Reflectând asupra cuvântărilor funebre al căror cuprins l-am redat pe scurt
mai sus, putem constata următoarele:

21 MPL 22, 465 sq.

22 Ibidem, 589 sq.
23 Ibidem, 690 sq.
24 Krüll, Grabeden in Real Reallexikon.

192
 1. Ele se referă, toate, la persoane care au avut de îndeplinit un rol mai
mult sau mai puţin important în viaţa publică.
2. Toţi cei care au rostit amintitele necrologuri au fost căpetenii ale
Bisericii şi buni cunoscători ai tradiţiei oratorice greceşti şi romane.
3. În general, necrologurile amintite dau expresie mai întâi suferinţei
determinate de moartea celui pentru care se rosteşte cuvântarea funebră; se
face o schiţă a vieţii lui, cu relevarea însuşirilor mai importante; se rostesc
cuvinte de mângâiere şi îmbărbătare în spiritul şi pe temeiul învăţăturii
creştine despre moarte şi înviere.
4. Toate necrologurile menţionate, dar mai ales ale Sf. Grigore Nisanul,
vădesc tendinţa pe de o parte de a păstra în limitele indicate de realitate cele ce
privesc viaţa defuncţilor; pe de alta – de a pune la temelia lor învăţătura
dogmatică şi morală creştină.
5. Se poate spune că procedeul acesta a rămas normativ în dezvoltarea
ulterioară a acestui gen de predică.
Ce priveşte epoca postpatristică, până la Bossuet (1627-1704) necrologul
nu şi-a mai găsit reprezentanţi vrednici de amintit25.
În Răsărit ar putea fi menţionat Teodor Studitul († 826) cu Catechesis
funebris in matrem suam26; Petros episcop de Argos († 920), cu o cuvântare
funebră la Atanasie, episcop de Methona; Mihail Psellos cu un necrolog la
moartea lui Ioan Xifilinos (2 aug. 1057).
Din Apus pot fi amintiţi Wolfgang de Regensburg († 994) cu o cuvântare
la moartea episcopului Ulrich de Augsburg (973); Imbrico de Würzburg, la
moartea episcopului Otto de Bamberg (1139)27 etc.
Dar cel care a ridicat din nou necrologul la un nivel înalt de măiestrie
oratorică şi de gândire religioasă a fost Bossuet şi am adăuga – în imediata lui
apropiere: Fléchier (1632-1710).
În toate cuvântările lor funebre atât Bossuet, cât şi Fléchier pornesc de la
texte scripturistice în perspectiva cărora îşi structurează cu grijă strălucitele lor
expuneri. Şi unul şi altul, cu diferenţele rezultând din temperamentul şi stilul
personal, îşi centrează necrologurile pe teme dogmatice sau morale, grupând
în jurul acestora viaţa şi faptele defunctului. Şi unul şi altul utilizează
explicitând-o deplin, ideea patristică potrivit căreia, moartea şi înmormântarea
credincioşilor trebuie să fie prilej nu numai de participare la durerea rudelor
celui decedat, dar şi de valorificare – pentru ei şi pentru toţi credincioşii
participanţi la adunarea de doliu – a unora sau altora dintre învăţăturile
creştine menite nu numai să consoleze, dar şi să instruiască şi să zidească.

4. Materia necrologului
25 Prof. Cedomir Draşcovici: „Privire retrospectivă asupra unui gen de predică” în rev.
Bogoslovie a Facultăţii de Teologie Belgrad, an I, nr. 2/1957. Recenzie de N. Corneanu în
Mitropolia Olteniei, iulie-august, 1958, p. 599.
26 MPG 99, 884 sq.
27 Fr. Schubert, Leichenrede in Lexikon für Theol.u. Kirche, Bd. VI, II, Aufl., Fr.i.Br., 1934, col.
464.

193
 Alegerea materiei unui necrolog, este supusă principiului omiletic în
temeiul căruia principalul obiect al cuvântărilor bisericeşti este tezaurul
revelaţional. Practic aceasta înseamnă că, precum orice cuvântare bisericească,
necrologul e obligat şi el să propovăduiască şi aplice învăţătura dumnezeieştii
descoperiri.
Întrucât însă cuvântarea funebră e condiţionată de un anumit moment din
viaţa parohianului şi anume, de încheierea vieţii lui în lumea de aici şi trecerea
în viaţa de dincolo, e potrivit ca preotul să aleagă pentru asemenea cuvântare,
învăţături mai ales din cele referitoare la cele mai de pe urmă ale
credinciosului, ca: învăţătura despre moarte; despre nemurirea sufletului;
despre judecată; despre iertarea păcatelor; despre viaţa de veci; despre cruce;
despre legăturile dintre Biserica de aici şi Biserica de dincolo; despre
rugăciunea pentru cei morţi; faptele bune – cale către viaţa veşnică; despre
înviere.
Desigur, în necrolog preotul se va referi la persoana credinciosului decedat,
va vorbi despre faptele, realizările, meritele, virtuţile lui. Dar toate acestea le
va prezenta ca pe un rezultat al împlinirii datoriilor puse de Dumnezeu,
precum şi ca pe un rezultat al sinergismului creştin.
Preotul se va referi apoi la cei îndoliaţi. Moartea e prilej de întristare şi
tulburare, de amărăciune şi tânguire, de durere şi lacrimi. Nu arareori, ea
constituie şi o grea încercare pentru credinţă.
Dragostea faţă de credincioşii săi, faţă de oameni, îl va obliga pe preot să-
şi arate adânca sa participare la tristeţea şi durerea celui încetat din viaţă.
Preotul ştie că cuvintele: „Dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă
împreună” (I Cor. 12.26), se referă la toţi credincioşii. Dar mai ştie că, înaintea
tuturor celorlalţi parohieni, cuvintele Sf. Pavel, îl privesc pe el, pe preot.
Înaintea tuturor, el trebuie să fie mai apropiat, mai receptiv, mai sensibil la
durerea păstoriţilor săi îndoliaţi.
Rostirea necrologului constituie una din împrejurările în care preotul poate
aduce mângâiere şi alinare celor îndureraţi din pricina pierderii unuia dintr-ai
lor.
Temeiul cel mai important pentru alinarea durerii rudelor celui decedat, îl
constituie învăţătura despre moarte şi înviere.
Prin moartea şi învierea Domnului, dreptul şi puterea morţii asupra
credincioşilor au fost obiectiv desfiinţate.
Practic moartea continuă să se atingă de credincioşi ca de unii care mai
poartă în ei urmele slăbiciunilor rezultate din cădere. Dar ea, nu mai are nici
dreptul, nici puterea să-i stăpânească în mod definitiv.
Prin primirea Botezului şi a celorlalte Sfinte Taine, credincioşii primesc în
însăşi fiinţa lor pe însuşi Iisus Hristos cel ce moare şi învie. Ca urmare,
moartea credinciosului e moarte împreună cu Hristos. Şi pentru că moare
împreună cu Hristos, va şi învia împreună cu El (Rom. 6.3,5,11; I Cor. 15.21-
22 etc.).

194
 Aşezarea trupului în mormânt este deci provizorie. După un interval
oarecare, la porunca Domnului (In. 5.25), mormintele vor elibera trupurile,
care, unindu-se cu sufletele, vor învia la viaţă nouă.
Moartea trupească nu separă de Hristos şi nici de Biserica Sa. Încât, fie că
suntem în viaţa aceasta, fie că în cea de dincolo, „fie că trăim, fie că murim,
suntem ai Domnului” (Rom. 14.8).
Pornind de la învăţătura că „Dumnezeu este iubire” (In. 4.8) şi că
credinciosul e obligat cu nelimitată iubire faţă de El (Mt. 22.37), moartea
poate fi prezentată şi într-o altă lumină decât aceea de mijloc prin care
credinciosul se poate elibera definitiv de urmările căderii. Anume, iubirea, se
ştie, cuprinde în ea ideea de dăruire dezinteresată. Dumnezeu se dăruieşte
credincioşilor până la jertfă. La rândul lor, credincioşii, pătrunşi de iubire,
simt trebuinţa de a se dărui lui Dumnezeu, în întregime, cu tot ce au, inclusiv
viaţa lor.
În lumina acestei învăţături despre iubire, moartea poate fi prezentată ca un
mijloc pe care Dumnezeu îl pune la îndemâna credinciosului şi iubirea
acestuia îl acceptă, în scopul de a-i aduce Creatorului suprema cinstire. Prin
moarte, credinciosul nu mai păstrează nimic pentru sine, ci dăruieşte, jertfeşte
– din iubire – totul pentru Dumnezeu.
Prezentată în felul acesta şi anume ca jertfă acceptată din iubire faţă de
Dumnezeu şi adăugăm, ca jertfă de sine pentru semeni, moartea capătă un
nimb de măreţie capabil să potolească suferinţe şi să şteargă lacrimi dintre cele
mai amare.
Necrologul va lua în considerare şi pe participanţii la înmormântare.
Pentru aceştia, necrologul va fi un memento mori, care îşi are valoarea lui
educativă. Nu trebuie să se insiste însă prea mult asupra obligaţiei
credinciosului de a gândi la moarte. A gândi mereu la moarte este împotriva
firii şi nesănătos. Pictori mai vechi îl înfăţişau pe Fer. Ieronim în poziţia
omului adâncit în contemplarea unui craniu aşezat în faţa lui. E în afară de
orice îndoială că Mântuitorul n-ar fi dat – şi nici n-a dat – un îndemn în sensul
acesta următorilor Săi. El este viaţă. El a venit să aducă viaţă. A venit să
elibereze puterile sufleteşti din servitutea păcatului şi să le îndrume cu toată
hotărârea într-o direcţie pozitivă, spre viaţă, spre o viaţă nouă.
În acelaşi timp însă, Mântuitorul ne atrage atenţia că moartea poate surveni
oricând, şi că de aceea, se cuvine să ne pregătim, să lucrăm cât este ziuă, cât
suntem în viaţa aceasta, căci vine noaptea, adică moartea, când nimeni nu mai
poate face nimic pentru mântuirea sa (In. 4.9; 12.35).
Şi atunci, în necrolog, preotul va releva că destinul veşnic al oricărui
credincios depinde de conţinutul ce va şti să-l dea vieţii de aici şi de acum.
Lupta împotriva păcatului şi împlinirea perseverentă a datoriilor
individuale şi sociale, sub călăuzirea unei calde iubiri de Dumnezeu şi de
semeni, trebuie să constituie o preocupare statornică pentru orice credincios.

5. Părţile necrologului

195
 Părţile necrologului sunt, în general, aceleaşi ca la orice cuvântare
bisericească. Adică: textul, formula de adresare, introducerea, tratarea,
încheierea.
Uneori textul e lăsat la o parte. Dar e bine să fie folosit cât mai des.
După învăţătura creştină, cuvântul lui Dumnezeu, e unitate de măsură la
care Biserica raportează orice eveniment din viaţa credincioşilor. Moartea
constituie un eveniment de covârşitoare importanţă pentru destinul
parohianului. De acea, se cuvine ca ea să fie privită în lumina cuvântului
dumnezeiesc, a unui text scripturistic.
Rostirea textului biblic la începutul necrologului, dă credincioşilor
participanţi la înmormântare – şi în primul rând rudelor celui decedat –
sentimentul că Dumnezeu nu rămâne străin de suferinţa lor, ci e prezent lângă
ei cu puterea şi binecuvântarea Sa. Prin rostirea textului biblic, se exprimă
convingerea că lângă mormânt e prezent în mod tainic, Domnul însuşi,
întâmpinând şi călăuzind dincolo pe cel decedat.
Necrologul mai mult decât oricare altă cuvântare bisericească, prezintă
ispita alunecării pe panta exagerării virtuţilor şi meritelor celui adormit în
Domnul. Deschiderea necrologului cu un text biblic constituie un avertisment
pentru vorbitor, în sensul ca el să-şi dezvolte cuvântarea în spiritul Scripturilor
Sfinte care, între altele, cer respectarea strictă a adevărului.
Prin necrolog se urmăreşte şi instruirea, zidirea în credinţă a păstoriţilor.
Textul cuprinde tocmai învăţătura pe care preotul urmăreşte s-o împărtăşească
în cazul dat.
Textele să fie alese în aşa fel încât să se vadă că vorbitorul a recunoscut
principalul punct caracteristic cazului la care se referă necrologul său. De
exemplu, textul „Că de trăim, pentru Domnul trăim şi de murim pentru
Domnul murim. Deci fie că trăim, fie că murim – suntem ai Domnului” (Rom.
14.8) arată pe de o parte că e vorba de înmormântarea unui parohian cu
notorie purtare creştinească; pe de alta – că necrologul va fi dezvoltat în
lumina ideii privind stăpânirea lui Dumnezeu asupra vieţii şi morţii. Dacă atât
în viaţă cât şi în moarte suntem ai Domnului, urmează că în fiinţa noastră este
ceva cu care Hristos cel nemuritor poate intra în legătură şi cu care poate
rămâne la nesfârşit în legătură. Dacă moartea ne-ar desfiinţa în întregime,
cuvintele: „De murim pentru Domnul murim” şi-ar pierde orice înţeles. La fel
textul: „M-am luptat lupta cea bună” (2 Tim. 4.7) folosit la înmormântarea
unui preot arată de la început că e vorba de înhumarea unui slujitor
duhovnicesc, care în tot timpul vieţii şi-a împlinit cu scrupulozitate misiunea
sa de iereu al lui Hristos.
Formula de adresare e cunoscută: Îndureraţi fraţi; Îndureraţi ascultători;
Întristată adunare; Întristaţi creştini etc.
Formula să nu fie repetată prea des. Altfel capătă un caracter supărător,
parazitar, trădând golurile de conţinut pe care cuvântătorul slab pregătit vrea
să le mascheze.

196
 Introducerea îşi poate scoate din textul scripturistic ales, cuprinsul din
împrejurarea care determină rostirea cuvântării funebre; din întristarea
pricinuită de pierderea suferită de cei îndoliaţi şi de parohia întreagă; din
constatarea că toate zilele vieţii noastre, începutul şi sfârşitul lor sunt sub
cârma lui Dumnezeu etc.
Partea introductivă a necrologului să fie scurtă. Câteva fraze sunt suficiente
pentru a deschide calea către tratare.
Obişnuit, la necrolog nu se anunţă tema. Au fost însă şi predicatori care îşi
încheiau introducerea cuvântării funebre cu enunţarea temei şi a părţilor ei.
Aşa face, cum am văzut, Sf. Grigorie de Nazianz în necrologul la moartea
fratelui său, Cezar. La fel procedează Fléchier. În cuvântarea funebră a
ducesei de Montausier (rostită la 2 ianuarie 1672), ilustrul orator anunţă că va
vorbi despre: înţelepciunea, moderaţia, răbdarea – care au împodobit viaţa
defunctei.
În introducerea necrologului lui Turenne (ţinut la 10 ian. 1676), oratorul
arată că va vorbi despre curajul, înţelepciunea, pietatea vestitului comandant28.
La fel sunt şi celelalte cuvântări funebre ale lui Fléchier. Toate pornesc de
la un text şi o temă precisă cu împărţirile de rigoare pe firul cărora e
desfăşurată expunerea.
La fel procedează Samuil Clain de la Sad, în cuvântările lui „la
îngropăciunea oamenilor morţi”.
În cuvântarea întâi vorbeşte, în partea primă, despre cât de „lungă şi grea
iaste calea omului când trece din lumea aceasta”; în partea a doua, despre „ce
fealiu de merinde să cade să-şi ia omul pre calea aceea”29.
În cuvântarea a doua, are două puncte:
1. „Firește cine trebuie odată să moară”;
2. „Nu şti când vei să mori”.
Cuvântarea a treia tratează în partea întâi despre cum „să ne gătim o
moarte”; în partea a doua „precum va fi gătirea aşa va fi şi moartea”30.
Acelaşi procedeu îl foloseşte şi Petru Maior în ale sale Propovedanii. În
„propovedania” întâi, anunţă, în introducere, că va vorbi: despre datoria
creştinului de a se gândi şi la moarte; despre datoria creştinului de a se şi teme
de ea31.
În „propovedania” a IV-a autorul vorbeşte despre: gândul morţii opreşte de
la păcat; gândul morţii îl aduce pe credincios la pocăinţă32.
Punctele „propovedaniei” a V-a, sunt acestea: creştinul e dator să cunoască
ce este moartea; dar are şi datoria de a „nu se teme de dânsa atâta”33.
Bossuet nu enunţă – nu o enunţă didactic – tema cuvântărilor sale
funebre34.
28 Ibidem, Pars II, p. 5, 59.
29 Samoil Klain, Propovedanie sau învăţături la îngropăciunea oamenilor morţi, Blaj, 1784, p. 2.
30 Ibidem, p. 22.
31 Petru Maior, Propovedanii la îngropăciunea oamenilor morţi, Buda, 1809, p. 2.
32 Ibidem, p. 27.
33 Ibidem, p. 35.

197
 Dintre autorii de necrologuri ai Bisericii noastre amintim pe Zaharia Boiu,
care în ale sale Cuvântări bisericeşti la înmormântări elimină din plan
enunţarea temei35.
Ținând seama de împrejurările în care se ţin obişnuit cuvântările funebre,
socotim că e potrivit să se ocolească enunţarea temei şi a împărţirii ei, acestea
constituind elemente formale care pot distona cu starea sufletească a rudelor
celui decedat şi a celorlalţi participanţi.
Dreptul de a enunţa tema necrologului nu trebuie interpretat însă ca o
libertate de a-l alcătui la voia întâmplării. Ca orice cuvântare bisericească,
necrologul trebuie întocmit şi el cu multă grijă, cu multă concentrare, pentru a-
i da linie, forţă şi închegare unitară. Bossuet nu-şi enunţă tema necrologului
cum face Fléchier, dar aceasta nu înseamnă că cuvântările lui funebre ar fi mai
puţin închegate decât ale celui din urmă. Dimpotrivă, fiecare din vestitele
Oraisons funèbre, constituie adevărate modele de logică, de gândire
religioasă, compoziţie şi stil.
În tratare se va face referire la viaţa defunctului. Se vor releva virtuţile
cultivate de el, în cadrul familiei, în cadrul parohiei, al vieţii obşteşti.
Caracterizarea celui decedat să fie sobră, întemeiată pe realităţi, nu pe ficţiuni.
Scăderile parohianului defunct nu vor fi amintire în necrolog. Pot fi
amintite atunci când, în viaţa defunctului, ele au reprezentat un moment care a
fost depăşit cu deplin succes. Aşa procedează de pildă, Bossuet în cuvântarea
funebră a Anei de Gonzag36.
Preotul vorbitor îşi va exprima participarea sa la durerea celor îndoliaţi,
dragostea sa şi a întregii parohii pentru enoriaşul pierdut. Va alege din
tezaurul învăţăturii creştine şi mai ales din dogma eshatologică o învăţătură
potrivită pentru întărirea şi zidirea rudelor celui decedat precum şi pentru
instruirea şi zidirea tuturor credincioşilor participanţi. Va mângâia pe cei
îndureraţi.
Încheierea va cuprinde îndemnuri în sensul ca memoria defunctului să nu
fie dată uitării. Virtuţile lui să fie urmate şi dezvoltate. Să se facă rugăciuni
pentru odihna sufletului lui.
În unele părţi şi mai ales aici în Ardeal, e obiceiul ca la sfârşitul cuvântării
preotul vorbitor să ia în numele mortului, „iertăciuni” de la rudele şi prietenii
acestuia. Dar în majoritatea cazurilor în loc să aducă vreo mângâiere,
„iertăciunile” sporesc şi mai mult durerea celor îndoliaţi. Încât e recomandabil
ca în locul acestor „iertăciuni” să se insiste asupra obligaţiei pentru rude şi
cunoscuţi de a nu-l uita pe cel decedat şi de a se ruga pentru el.

6. Cine, unde şi când (se) rosteşte un necrolog

34 Cf. ed.cit., Drioux.

35 Zacharia Boiu, Cuvântări bisericeşti la înmormântări, parastase şi alte festivităţi funebrale,
Sibiu, 1889.
36 Ed. Drioux, p. 105 ş.u.

198
 Altădată – zice Fer. Ieronim – a fost obiceiul ca la înmormântarea celor
răposaţi să vorbească copiii acestora37. Se obişnuia însă – la greci şi la romani
– ca vorbitorul să fie nu numai dintre copiii defunctului, dar şi dintre rudele lui
apropiate38.
Urmând tradiţiei greceşti şi romane, s-a luat obiceiul şi la creştini ca la
moartea părinţilor să vorbească copiii acestora. Aşa a vorbit – cum am văzut –
Sf. Grigorie de Nazianz la moartea tatălui său. În lipsa copiilor, însă, vorbeau
rudele apropiate. De pildă la moartea lui Cezar şi a Gorgoniei, a vorbit fratele
lor, Sf. Grigorie de Nazianz. În caz că nu se găseau rude apropiate care să-şi
asume sarcina rostirii necrologului, făcea lucrul acesta un prieten sau un
cunoscut.
Aşa, la moartea Sf. Vasile cel Mare a vorbit prietenul său, Sf. Grigorie de
Nazianz; la moartea episcopului Meletie al Antiohiei, au vorbit Sf. Ioan Gură
de Aur, Sf. Grigorie Nissanul şi Amfilochie.
Când era vorba de înmormântarea vreunuia din cei de sus, vorbeau
episcopii. De pildă, la moartea lui Constantin cel Mare a vorbit episcopul
Eusebiu de Cezareea; la moartea lui Teodosie cel Mare şi a lui Valentinian a
vorbit episcopul Ambrozie; la moartea Pulcheriei şi a Placillei a vorbit
episcopul Grigorie de Nisa39.
Se poate spune că în cadrul Bisericii nu gradul de rudenie sau relaţiile de
prietenie au fost hotărâtoare în ce priveşte dreptul de a rosti un necrolog, ci
apartenenţa la ierarhia bisericească. Nu e o simplă întâmplare că cele mai
vechi necrologuri creştine ce ni s-au păstrat au fost rostite, toate, de membri ai
ierarhiei superioare. Conştienţi că răspunderea propovăduirii le revine în
primul rând lor, episcopii au început să valorifice şi necrologul ca formă de
propovăduire a învăţăturii creştine. Faptul că din veacurile prime nu ni s-au
păstrat necrologuri rostite de preoţi, nu exclude posibilitatea ca şi aceştia – cel
puţin unii din ei – să le fi folosit.
Obişnuit, necrologul se rostea când se expuneau rămăşiţele pământeşti ale
decedatului, cum a fost cazul, de exemplu, la moartea lui Constantin cel Mare,
a lui Satyrus, fratele Sf. Ambrozie40 etc. Alteori, însă, cuvântarea funebră a
fost rostită târziu, după înmormântare. De pildă, Sf. Grigorie de Nazianz a
rostit necrologul Sf. Vasile cel Mare abia la doi ani după înmormântarea
acestuia. La fel, Bossuet şi Fléchier şi-au rostit cuvântările funebre după
înmormântarea persoanelor respective defuncte. Astfel: Henrieta a Franţei
moare în 10 sept. 1669, dar necrologul i-a fost rostit de către Bossuet la 16
noiembrie 1669; Ludovic de Burbon moare în 11 decembrie 1686; cuvântarea
funebră îi e rostită la 10 martie 1687; Turenne moare la 27 iulie 1675 şi
cuvântarea funebră îi este rostită de către Fléchier la 10 ianuarie 167641 etc.
37 Epist. LX In. Heliodorum... MPL 22, 590.
38 Th. Mommsen, Das Weltreich der Caesarem, Wien-Leipzig, 1913, 599; Fr. Lübker’s
Reallexikon... VI, Aufl. Leipzig, pp. 192-193.
39 Krüll, art.cit., în Realencyklopädie... I, 1882, pp. 632-633.
40 Krüll, Ibidem, p. 921.
41 Cf. ed.cit. Drioux, p. 1, 3, 172, 175, 54, 56.

199
 Trebuie să recunoaştem însă că asemenea cuvântări rostite după
înmormântare au mai mult caracterul de discursuri religioase decât de
necrologuri.
Aşadar, regula e că necrologul să fie rostit înainte de înmormântare.
Numai rostit în intervalul pretafic, ca să zicem aşa, necrologul îşi poate
împlini misiunea ce-i revine, anume aceea de a mângâia şi îmbărbăta. Fireşte,
durerea celor îndoliaţi e durere şi după înmormântarea rudei decedate. Dar
între durerea pretafică şi cea posttafică, între durerea premergătoare
înmormântării şi cea posterioară acestui act, e o mare deosebire. Prima e mult
mai intensă decât ultima, curgerea timpului contribuind mult la atenuarea ei.
Cei îndoliaţi simt totdeauna nevoie de îmbărbătare, dar asemenea trebuinţă o
simt ei în mod cu totul deosebit în intervalul anterior înmormântării. Iată de ce
necrologul se cuvine să fie rostit în intervalul acesta.
Nu mai menţionăm că separarea necrologului şi distanţarea lui ca timp de
momentul înhumării îi reduce mult din puterea de înrâurire asupra
ascultătorilor şi îi anulează aproape total menirea de a da expresie ultimului
rămas bun luat de cei îndoliaţi şi parohieni în frunte cu preotul, de la fratele lor
decedat.
Locul rostirii necrologului e condiţionat de locul unde se face slujba
înmormântării. Adică în biserică sau în capela mortuară. Aceasta din
următoarele motive:
În Biserica Ortodoxă, predica e, în general, legată de slujbă. Ca formă de
predică bisericească, necrologul e legat şi el de slujbă, de slujba
înmormântării.
Orice cuvântare bisericească, cere, presupune crearea în prealabil a unei
atmosfere prielnice primirii şi asimilării învăţăturii dumnezeieşti. Atmosfera
aceasta e creată de slujbă, de rugăciune. Atmosfera prielnică necrologului, e
creată de slujba înmormântării.
O asemenea slujbă are printre altele şi menirea de a potoli şi mângâia
sufletul celor îndoliaţi. Rostirea necrologului în continuarea slujbei de
înmormântare întăreşte şi mai mult lucrarea aceasta paracletică a slujbei. Se
ştie că schimbarea unui conţinut de idei poate aduce şi o schimbare a
sentimentelor determinate de acestea. În speţă, modificând pe calea cuvântării
funebre, conţinutul conştiinţei religioase a celor îndoliaţi, preotul poate
influenţa şi asupra sentimentelor lor, înlocuind sentimentele depresive cu cele
stenice ale nădejdii şi încrederii.
La întrebarea dacă la orice înmormântare trebuie rostit un necrolog se
poate răspunde că aşa s-ar cuveni.
Pe de o parte, pentru că orice credincios îndoliat are dreptul la un cuvânt de
mângâiere din partea preotului său. Pe de altă parte, pentru că rostirea de
necrologuri numai pentru unii poate da prilej la nemulţumiri şi cârtiri. Şi apoi
de unde să ştim că nu chiar necrologul pe care am neglijat să-l rostim, ar fi
putut fi mijlocul transformării definitive a unuia sau altuia dintre parohieni?

200
 Sunt omileţi însă care restrâng folosirea necrologului numai la cazuri mai
importante. V. Mitrofanovici, de pildă, recomandă ca necrologul să se ţină:
1. Când cazul de moarte interesează întreaga parohie
(încetarea din viaţă a episcopului, a parohului etc).
2. Când decedatul a izbutit să se remarce prin însuşirile sale
pozitive în aşa fel ca să poată fi dat drept model celorlalţi.
3. În cazuri de moarte năprasnică sau prea înainte de vreme.
4. În cazul când preotul e solicitat să vorbească de către
familia celui decedat42.

7. Încheiere

Necrologul e unul din mijloacele pe care Biserica pe de o parte,

vremelnicia vieţii credincioşilor pe de alta, le pune la îndemâna preotului
pentru a-şi împlini misiunea lui de propovăduitor al cuvântului şi păstor
duhovnicesc. Necrologul e supus principiului omiletic fundamental al
propovăduirii dumnezeieştilor învăţături.
În temeiul acestui principiu, preotul e obligat ca atât fondul cât şi forma
necrologului să le păstreze în sfera şi atmosfera bisericească creştină.
Faptul că rostirea necrologului este dictată de moartea unuia sau a altuia
dintre parohieni, impune obligaţia ca în cuvântarea sa să se refere la cazul dat,
la persoana decedatului, a cărui viaţă va fi prezentată pe scurt în datele ei
pozitive. Se vor evita aspectele negative. Aici e bine să luăm în considerare
principiul: „Să spunem adevărul în cadrul iubirii; să ne arătăm iubirea în
limitele adevărului”.
Prezentarea însuşirilor individuale şi sociale ale defunctului se va face în
lumina principiului creştin al sinergismului, al colaborării dintre Hristos şi
credincioşi.
Dar moartea nu priveşte pe un singur credincios, ci pe toţi parohienii. În
consecinţă, preotul îi va lua în considerare şi pe ei. Mai întâi se va adresa
rudelor apropiate ale celui adormit în Domnul, străduindu-se a le potoli
suferinţa, a-i redresa moralmente, îndreptându-le atenţia spre importante şi
urgente datorii ale vieţii şi sensibilizându-le prezenţa permanentă a lui
Dumnezeu ca stăpân nu numai al vieţii, dar şi al morţii.
Către ceilalţi participanţi va îndrepta îndemn părintesc ca ei să biruie
păcatul, să dea un conţinut cât mai bogat vieţii, să meargă cu hotărâre pe calea
luminată de comandamentele divine.
Ca formă a propovăduirii bisericeşti necrologul va transmite învăţătură
creştină luată mai ales din cuprinsul dogmei eshatologice.
Se cuvine ca necrologul să fie în strânsă legătură cu slujba înmormântării.
Prin atmosfera pe care o creează, slujba conferă cuvântării funebre o mai mare

V. Mitrofanovici, Omiletica Bisericii dreptcredincioase răsăritene, 1875, pp. 284-285; Pr. D.

42
Voniga, Omiletica sau Studiul oratoriei bisericeşti, Orăştie, 1906, pp. 85-86.

201
putere de înrâurire. Prin lumina pe care o iradiază, slujba intensifică eficienţa
necrologului.
Să se evite expunerile lungi, încărcate, greoaie. Durerea momentului e
neprielnică unei atenţii prelungite.
Necrologul e un important mijloc de care Biserica se serveşte în lupta ei
contra morţii. De aceea, să fie folosit ca atare... Să ocolească platitudinea. Să
nu promoveze resemnarea fatalistă, descurajantă, pesimistă.
În cuvântarea funebră, să vibreze puternic adânca şi nezdruncinata
încredere că prin învierea Mântuitorului, moartea a primit lovitura hotărâtoare,
definitivă. O rază din strălucirea pascală să răzbată, prin vorbele întristării,
spre inima ascultătorilor. Să se aprindă în suflete nădejdea reconfortantă că o
dată şi o dată, la porunca lui Hristos, vom învia cu toţii.
Necrologul să fie ca un steag al biruinţei fluturând peste răceala mută a
mormintelor.

202
 CU PRIVIRE LA ILUSTRAŢIA ÎN PREDICĂ

Cel ce vrea să transmită cuiva o părere, o veste, o învăţătură, are grijă s-o
facă de aşa manieră, ca să fie cât mai bine înţeles de către ascultători. Desigur
pentru ca înţelegerea să aibă loc, e necesar ca şi ascultătorii să aibă fondul
aperceptiv corespunzător, precum şi bunăvoinţa de a asculta ceea ce li se
transmite. Dar şi mai necesar e ca vorbitorul să se folosească în expunerea sa,
de toate mijloacele de care dispune pentru a se face înţeles, cât mai uşor, cât
mai bine şi de către toţi ascultătorii. Preocuparea aceasta de a se face înţeles o
are orice om care, intenţionat sau întâmplător, leagă cu cineva, firul unui
dialog, scrie un articol, studiu, carte, ţine o conferinţă etc. Şi, fireşte, trebuie să
o aibă şi predicatorul. Ce ar spune credincioşii despre preotul căruia nu i-ar
păsa dacă predicile îi sunt înţelese sau nu? Ce rost ar avea toată truda lui de a
închega şi rosti cuviincios o predică? Dacă ea ar aluneca pe lângă mintea
ascultătorilor şi-ar rămâne fără priză asupra lor? Despre Sf. Ioan Gură de Aur
se povesteşte că după ce rostise o predică lungă şi întocmită cu tot meşteşugul
cel retoricesc, la ieşirea din biserică îl întâmpină o credincioasă bătrână şi-i
spune: „Ai vorbit frumos, părinte, dar eu n-am înţeles nimic!”. Din clipa
aceea, Sfântul a luat hotărârea de a vorbi totdeauna pe înţelesul tuturor. Şi
hotărârea şi-a respectat-o cu stricteţe tot restul vieţii sale.
Aşadar, preotul predicator e obligat să nu se abată nici cu o iotă de la
regula de a-şi întocmi predicile, ca fond şi ca formă, pe înţelesul parohienilor.
Ce stă la baza unei asemenea obligaţii?
Mai întâi convingerea fermă că oficiul profetic – predicatorial constituie o
activitate necesară pentru mântuirea credincioşilor. Fără credinţă nu este cu
putinţă mântuirea. Adică, fără cunoaşterea şi asimilarea ca temeiuri de viaţă, a
învăţăturilor descoperite, nu este cu putinţă a intra în legătură cu Dumnezeu,
izvorul mântuirii. Credinţa însă ia fiinţă în sufletul ascultătorilor, prin
mijlocirea predicii. „Credinţa, spune Sf. Apostol Pavel, vine din predica
auzită” (Rom. 10.17). Din predica auzită, adică din predica înţeleasă,
asimilată. O predică neînţeleasă e o piedică în calea credinţei şi deci a
mântuirii. Iată de ce predicatorul conştient de importanţa predicii în procesul
mântuirii păstoriţilor, e obligat să respecte cu stricteţe în cuvântările lui
principiul accesibilităţii.
Îl obligă la aceasta, în al doilea rând, constatarea că credincioşii sunt, de
regulă, amestecaţi şi diferiţi ca vârstă, ca posibilităţi de percepere şi asimilare.
Unii sunt de un nivel mai ridicat, alţii, mai scăzut. Unii sunt înzestraţi cu o mai
mare putere de pătrundere, alţii sunt mai ageri. Urmarea practică? Unii
credincioşi se încadrează mai uşor în atmosfera de idei şi sentimente a
predicii, alţii înţeleg mai greu şi nu pot ţine pasul cu expunerea cuvântării.
Unii ca aceştia, neînţelegând întorsăturile de fraze, termenii abstracţi,
expresiile neobişnuite, se desprind de firul predicii şi rămân în afara puterilor
ei de înrâurire. Când credinciosul citeşte o predică, o mai scoate cumva la

203
capăt chiar când aceasta e mai greoaie. Căci el poate întrerupe lectura până ce-
şi lămureşte nedumeririle consultând un dicţionar sau un cunoscător. Dar,
când ascultă predica, o predică plină de abstracţii, el nu mai are cum ieşi din
încurcătură. Ar trebui să fie lângă el cineva care să-i dea repede lămuririle
necesare, căci predica nu stă pe loc. Dar, de obicei aşa ceva nu este posibil. Şi
apoi chiar dacă s-ar găsi cineva dispus să facă lucrul acesta, de unde siguranţa
că lămuririle date sunt tocmai cele corecte? Încât nu rămâne altceva de făcut
decât ca preotul predicator să-şi îndrepte atenţia şi interesul asupra efortului de
a imprima propovăduirii sale dinamica vie a expunerilor limpezi, plastice,
intuitive. Predicatorul trebuie să ştie că o predică neînţeleasă chiar şi de un
singur ascultător este o predică nereuşită. Calitatea unei predici se judecă nu
după cum este ea în sine, ci prin raportarea ei la ascultători. Se poate ca o
predică, judecată în sine, să fie bună sau chiar foarte bună, dar raportată la
ascultători, să fie slabă, necorespunzătoare. Predica bună e aceea care dă
ascultătorilor învăţătura de credinţă şi viaţă în chipul cel mai accesibil minţii,
inimii şi voinţei lor.
Dar, chiar dacă toţi ascultătorii ar fi înzestraţi cu minţi agere şi cu un bogat
fond aperceptiv, folosirea unei expuneri concrete, intuitive în predică, nu
încetează de a fi necesară, deoarece aceasta e calea cea mai potrivită pentru a
determina la ascultători o bună asimilare a învăţăturilor propovăduite. O
predică ce se mişcă exclusiv sau precumpănitor în sfera abstracţiilor poate
duce la o acceptare pur mintală, cerebrală, a învăţăturilor duhovniceşti. Dar
predica nu se poate mulţumi numai cu atât. Cuvântarea bisericească nu se
poate mulţumi cu punerea credincioşilor în condiţia de a lua simplu la
cunoştinţă conţinutul ei doctrinar. Instruirea credincioşilor constituie numai
una din funcţiile predicii. Celelalte funcţii sunt, se ştie, înrâurirea asupra inimii
şi determinarea voinţei ascultătorilor de a se călăuzi în viaţă după indicaţiile
învăţăturii propovăduite. Dar, rosturile acestea, predica nu şi le poate împlini
prin folosirea unui limbaj uscat, rece, didactic, abstract, ci, dimpotrivă, prin
folosirea expunerii şi explicaţiei colorate, vii, plastice. Sentimentul şi voinţa
ascultătorilor nu pot fi influenţate printr-un vocabular scolastic, ci prin
folosirea de imagini vii, concrete, sugestive.
Creştinismul este Cuvântul întrupat, spiritul spaţializat în corporalitate
tangibilă, iradiind forţă de viaţă. Aşa trebuie să fie şi predica: cuvânt întrupat
în materia imaginilor, asemănărilor, pildelor vii.
Psihologia relevă în termeni categorici rolul deosebit de important al
imaginilor intuitive în actul înţelegerii. Mai ales când este vorba să faci
înţeleasă executarea unei acţiuni nu-i suficientă simpla descriere verbală, ci, în
asemenea împrejurări „folosirea imaginilor intuitive se dovedeşte a fi absolut
necesară”1. Ne îngăduim să amintim aici şi faptul că pentru a-şi transmite
mesajul ei, un anumit conţinut de idei, arta nu se foloseşte de limbajul
abstract, ci utilizează imagini artistice intuitive, vii, clare, care provoacă la cei

1 Smirnov-Leontiev-Rubinstein-Teplov, Psihologia, Bucureşti, 1959, p. 287.

204
ce le gustă „puternice trăiri emoţionale” şi „cultivă o anumită atitudine faţă de
realitate”2. Limbajul predicii se apropie sau trebuie să se apropie mai mult de
limbajul artei decât de acela al expunerilor teoretice. Urmărind să determine
anumite trăiri şi anumite atitudini practice, predica va putea obţine asemenea
rezultate nu atât prin folosirea conceptelor abstracte cât mai ales prin
valorificarea unor imagini vii, plastice, a unui material intuitiv corespunzător.
Adăugăm că în materie de tâlcuire a învăţăturilor dumnezeieşti, capacitatea
de a ilustra, de a exemplifica, constituie ea însăşi un criteriu după care se
judecă puterea de înţelegere a tâlcuitorului însuşi. Cu cât un predicator se
fereşte de utilizarea imaginilor intuitive, ilustrative, cu atât ne dă de bănuit că
el însuşi nu a pătruns destul de bine ceea ce voieşte să transmită ascultătorilor.
Într-o predică materialul ilustrativ nu are caracter de podoabă, de
înfrumuseţare, ci constituie un mijloc de interpretare, de relevare, de
explicitare a sensului textelor sacre.
Nu se poate ignora nici faptul că însăşi materia propovăduirii obligă pe
predicator să folosească un limbaj concret.
Revelaţia, se ştie, este vorbirea lui Dumnezeu despre Sine către credincios.
Dumnezeu este spirit, credinciosul însă, este spirit şi trup. Aceasta înseamnă
că pentru a fi receptată, Revelaţia trebuie să se manifeste nu într-o formă pur
spirituală, ci într-o formă senzorial-spirituală. Mesajul revelaţional ca să
răzbată în sfera de receptivitate a credincioşilor, trebuie să se rezeme neapărat
şi pe dimensiunea fizică, materială a celor cărora se adresează. Întâlnirea
dintre Dumnezeu şi credincios, nu se realizează în sfera spiritului pur, ci în
sfera unde invizibilul se uneşte cu vizibilul, cu senzorialul3.
Dacă elementul concret e constitutiv Revelaţiei ca auto-descoperire a lui
Dumnezeu către credincios, urmează că nici propovăduirea nu se poate
dispensa de acest element. Propovăduirea care ignorează sistematic folosirea
materialului ilustrativ poate aluneca în apele unui spiritualism gnostic,
condamnat, precum se ştie, la vremea sa, de Biserică, odată pentru totdeauna.
Dochetismul kerigmatic nu e mai puţin primejdios ca dochetismul dogmatic.
Întrebarea care se pune acum e următoarea: Care sunt mijloacele de
ilustrare în predică?
Amintim în primul rând istorisirile şi descrierile.
Descrierile se referă la realităţi care subzistă spaţial împreună şi în
permanenţă sau pentru un oarecare timp. Istorisirile se referă la evenimente, la
fapte care se succed înlănţuindu-se într-un tot unitar. S-ar părea că termenul
descriere ar putea fi folosit şi când e vorba de prezentarea evenimentelor. De
pildă, când am înfăţişa aspectele de ansamblu ale unei lupte, am face
descriere, iar când am prezenta desfăşurarea luptei am face istorisire. În sens
strict, însă descrierea se referă la lucruri, iar istorisirea la evenimente, la
fapte4.

2 Smirnov, etc., op.cit., p. 430.

3 Hugo Rahner, Eine Theologie der Verkündigung, 2 Aufl., Fr.i. Br. 1939, p. 133.
4 Schott, Theorie der Beredsamkeit, II, Leipzig, p. 254.

205
 Se ştie că întâmplările, faptele sunt ascultate cu deosebit interes de către
credincioşi. Faptele prin însăşi natura lor, au caracter concret, intuitiv şi de
aceea sunt uşor percepute şi păstrate de ascultători.
O învăţătură ilustrată cu o istorisire şi o învăţătură expusă abstract sunt
două lucruri deosebite. Cea dintâi va fi ascultată cu mai mult interes, va fi
primită mai cu plăcere, va fi păstrată mai durabil. Cealaltă – învăţătura expusă
abstract – va avea o mult mai slabă priză asupra ascultătorilor. Lipsite de
tangenţe cu realităţile vii, expunerile abstracte, nu stimulează şi nu întreţin
atenţia ascultătorilor. Nu izbutesc sau izbutesc într-o măsură prea mică să facă
receptivi pe ascultători faţă de cele ce li se transmit.
Istorisirile vor fi luate în primul rând din Sfânta Scriptură. Din Scriptură se
iau cu precădere, temele propovăduirii, de acolo se cuvine să se ia şi
materialul ilustrativ. Istorisirile biblice slujesc mai bine scopul propovăduirii
care este acela de a trezi la credincioşi o viaţă plină de evlavie. Prin mijlocirea
lor se poate crea mai repede acea stare de receptivitate duhovnicească
prielnică înţelegerii şi asimilării învăţăturii dumnezeieşti. Istorisirile biblice
determină o integrare mai spontană a ascultătorilor în ambianţa şi ritmul
interior al predicii.
Încadrată în desfăşurarea cuvântării bisericeşti, istorisirea biblică
intensifică lumina acesteia, îi sporeşte forţa, îi amplifică eficienţa. Faptul se
explică mai întâi prin caracterul concret, variat, colorat, plin de dinamism al
acestor istorisiri. Dar se explică şi prin aceea că materialul ilustrativ biblic
participă oarecum şi el la dimensiunea fundamentală a Scripturii, care este
inspiraţia dumnezeiască. Prin înarticularea lor în predici, istorisirile biblice
revarsă şi asupra acestora ceva din măreţia şi autoritatea contextului inspirat
din care sunt desprinse.
Iată, de exemplu, istorisirea despre Cain şi Abel. Cu câtă forţă nu
reliefează ea ravagiile catastrofale ale invidiei... Când Cain şi-a dat seama că
Abel posedă unele virtuţi pe care el nu le are, s-a întristat. Normal ar fi fost să
se bucure, căci Abel îi era frate. Să se bucure şi să se străduiască a-l ajunge din
urmă. Cain însă, îi puse gând rău – „şi faţa lui era posomorâtă”. Şarpele
invidiei îi muşcă inima şi un gest zvâcnit îi trădă hotărârea criminală. Soarta
lui Abel era pecetluită. „Cain a zis către Abel: Să ieşim la câmp!”. Iar când
erau ei în câmpie, Cain s-a aruncat asupra lui Abel fratele său şi l-a omorât.
Atunci a zis Domnul Dumnezeu către Cain: „Unde este fratele tău?”. Iar el a
răspuns: „Nu ştiu. Au doară eu sunt păzitorul fratelui meu?” (Gen. 4.2-9).
Istorisirea e scurtă. Dar tocmai ei îi sporeşte puterea de impresionare, iar
forma dialogată îi conferă o notă de răscolitor dramatism. Cu greu s-ar putea
găsi o altă istorisire din Scriptură, capabilă să ilustreze mai cu putere păcatul
de moarte al invidiei.
Valorificând această istorisire într-una din predicile lui, Ilie Miniat spune:
„După ce s-a arătat vrăjmaşul lui Dumnezeu plin de ură şi după ce a văzut că
nu se poate război cu El, a pornit lupta contra omului... A picurat în inima lui
Cain otrava zavistiei, înarmându-i mâinile contra lui Abel fratele său şi a

206
stropit pământul cu sânge omenesc... Diavolul... ardea de dor... să vadă pe fiu
murind înaintea tatălui.... Auzise el că Dumnezeu hotărâse moartea omului...
dar nu vedea ceasul şi dorea să vadă lucrul acesta. Nu vroia să aştepte să
moară mai întâi părintele Adam, apoi fiul. Turba de mânie şi de ură şi-i plăcea
să vadă contrariul, adică pe fiu murind înaintea tatălui, şi nu cu moarte
naturală, ci silnică. Cel puţin dacă ar fi murit din mâna altuia, nu din a fratelui
său. Ba însuşi fratele său l-a omorât...”5 În tâlcuirea lui Miniat, invidia ni se
înfăţişează sporită în intensitatea ei: prin fondul de răutate din inima lui Cain;
prin lucrarea subterană a duhului celui rău; prin contrastul dintre răutatea lui
Cain şi bunătatea lui Abel; prin durerea pricinuită tatălui care trebuie să
suporte priveliştea înfiorătoare a morţii, înainte de vreme, a fiului. Atât ca
izvoare din care-şi trage fiinţa cât şi ca urmări, invidia e cutremurătoare. Cu
greu s-ar putea găsi printre istorisirile biblice, o alta care să poată ilustra mai
bine puterea întunecată şi distructivă a invidiei.
Dar câte alte învăţături nu pot fi ilustrate cu istorisi scripturistice... Iată, de
pildă, învăţătura că neînţelegerile dintre credincioşi trebuie să fie rezolvate pe
cale paşnică, poate fi ilustrată foarte bine cu istorisirea despre felul cum
Avraam şi Lot au rezolvat o neînţelegere ivită între ei. Anume, la un moment
dat, relaţiile dintre cei doi ajung să fie încordate, din pricină că nu le încăpeau
turmele în pământul în care se aflau. Avraam avea multe vite, dar Lot avea şi
el oi, vite mari şi corturi. Şi pământul acela nu-i mai încăpea să stea împreună.
Cearta părea inevitabilă. Atunci a zis Avraam către Lot: „Să nu fie sfadă între
mine şi tine... Iată, nu e oare tot pământul înaintea ta? Desparte-te dar de
mine! Şi de vei apuca tu la dreapta, eu voi apuca la stânga” (Gen. 13.1-9).
Aşadar, nu mânie. Nu ameninţări. Nu uneltiri ale unuia împotriva celuilalt. În
calitatea lor de oameni credincioşi, Avraam şi Lot s-au străduit şi au izbutit să
înlăture diferendul dintre ei prin bunăvoinţa reciprocă, prin punerea prieteniei
şi a păcii mai presus de a-şi impune prin forţă punctul de vedere.
O mare putere de sensibilizare a învăţăturii privind ascultarea
credinciosului faţă de Dumnezeu e cuprinsă în istorisirea despre jertfa lui
Avraam (Gen. 22). Încadrarea episodului într-o predică despre credinţă poate
înduioşa profund pe ascultători şi poate introduce în circuitul vieţii lor de
evlavie, remarcabile forţe. De asemenea istorisirea despre turnul Babel
reliefează puternic ideea că ori de câte ori credincioşii se adună în numele
altor scopuri decât cele ce decurg din credinţa lor curată, Dumnezeu nu le
binecuvântează munca, nu-i sprijină, ci îi împrăştie (Gen. 11).
Dar întâmplarea cu Neeman Sirianul? Cât de plastic nu ne prezintă aceasta
unele din condiţiile preliminare ale înaintării pe căile credinţei (IV Regi, 5).
Iată şi istorisirea despre purtarea preotului din Madian faţă de Moise, cel
prigonit şi silit să umble în pribegie.

5 „Despre zavistie”, în Predicile şi panegiricele lui Ilie Miniatis, trad. Pr. D. Iliescu Palanca,
vol. II, Bucureşti, 1944, pp. 83-84.

207
 Ameninţat de furia lui Faraon, pentru că luase apărarea conaţionalilor săi
exploataţi crunt, Moise trebui să ia drumul pribegiei. Străin şi singur, nesigur
de viaţă, umbla rătăcind încoace şi încolo, până ce ajunse în ţinutul
Madianului. Printr-o întâmplare află de el preotul ţinutului aceluia. „Pentru ce
aţi părăsit omul?” zice preotul către fiicele sale care-i aduseseră vestea despre
sosirea pribeagului. „Chemaţi-l pe om aici şi să mănânce pâine” (Ex. 2.20).
Istorisirea exprimă concentrat atitudinea pe care trebuie să o aibă credincioşii
faţă de om mai ales faţă de omul prigonit şi asuprit. Omul asuprit trebuie
sprijinit pentru simplul fapt că e om. Iar când un asemenea om mai e şi
luptător contra prigonitorilor şi exploatatorilor, cu atât mai mult trebuie
sprijinit.
Răsfoind la întâmplare alte pagini ale Sfintei Scripturi, dăm de exemplu, de
istorisiri ca aceea cu Ahab şi Nabot. Ahab era regele Samariei. Nabot – un om
sărac şi necăjit. Întâmplarea a făcut ca Nabot să aibă un petec de vie lângă
curtea lui Ahab. „Şi a grăit Ahab către Nabot: Să-mi dai mie via ta...” Dar
Nabot n-a voit. Şi a venit Ahab acasă trist şi amărât... Atunci a intrat Isabela,
femeia lui, la el şi i-a zis: Fii cu voie bună, că via lui Nabot ţi-o dau eu”. Şi în
adevăr, prin viclenii, minciuni şi uneltiri diabolice, Isabela determină
judecarea şi uciderea lui Nabot (III Regi, 21). Istorisirea nu poate fi ascultată
fără să producă adâncă indignare şi revoltă împotriva lăcomiei şi nedreptăţii, a
asupririi şi exploatării. A oricărei exploatări.
Dar câte alte istorisiri nu pot fi valorificate în scopul sensibilizării, ilustrării
învăţăturilor propovăduite... De pildă, mărinimia poate fi ilustrată prin
atitudinea lui David faţă de Saul; prietenia poate fi ilustrată prin istorisirea
legăturilor dintre David şi Ionatan (I Regi 19); căinţa adâncă prin atitudinea
ninivitenilor (Iona 3) etc.
Vechiul Testament este aşadar un bogat izvor de istorisiri utilizabile ca
material omiletic ilustrativ. Dar Noul Testament e un izvor şi mai bogat de
fapte şi materiale concrete vrednice de a fi folosite în scopul de a da contur
tangibil învăţăturilor duhovniceşti. Aici vin în considerare în primul rând viaţa
şi faptele Mântuitorului. Acestea îşi au semnificaţia lor dogmatică,
soteriologică, de sine stătătoare, dar pot fi folosite şi ca istorisiri ilustrative în
predici. De exemplu, Naşterea Mântuitorului ilustrează învăţătura că
Dumnezeu nu rămâne departe de credincioşi. Nu-i părăseşte nici pe ei, nici
lumea în care trăiesc, ci se apropie de ei, găsind în acest scop cea mai potrivită
cale: aceea a îmbrăcării chipului omenesc. Aceeaşi istorisire poate ilustra
învăţătura despre atitudinea pozitivă a credincioşilor faţă de lume, faţă de
materie etc. O pildă măreaţă pentru ilustrarea învăţăturii despre atitudinea
credinciosului faţă de solicitările răului, faţă de puterea lui de atracţie, ne este
dată de istorisirea privind ispitirea Mântuitorului în ţinutul Carantaniei. De trei
ori ispititorul îşi îndreaptă atacurile sale asupra lui Iisus şi de trei ori e respins
prompt şi cu neînduplecată fermitate. Nici cea mai mică ezitare, nicio scânteie
de intenţie de a intra în dialog cu ispititorul, ci imediată luare de atitudine de
respingere a atacului. E o lecţie de înaltă strategie duhovnicească pe care Iisus

208
ne-o dă nouă credincioşilor, în materie de luptă contra ispitelor. Atitudinea
combativă în faţa răului, rugăciunea, interiorizarea, postul, meditaţia, iată
atâtea învăţături care pot fi ilustrate cu istorisirea despre ispitirea
Mântuitorului.
Datoria de a ne ruga pentru a ne lămuri şi întări puterile sufleteşti în
vederea slujirii tot mai eficiente a semenilor, poate fi ilustrată prin istorisirile
în care ne este înfăţişată viaţa Mântuitorului – am zice, în doi timpi:
interiorizare, rugăciune – mergerea în mijlocul credincioşilor în scopul slujirii
lor.
Stăpânirea de sine în orice împrejurări grele îşi găseşte o vie ilustrare, între
altele, în felul cum Mântuitorul a ştiut să se comporte într-una din situaţiile
cele mai primejdioase din viaţa Sa. Aflându-se în Nazaret, Iisus Hristos a ţinut
o cuvântare care i-a umplut de mânie pe ascultători. Şi năpustindu-se asupra
Lui, au pus mâna pe El, „L-au scos afară din oraş şi L-au dus până în
sprânceana muntelui, pe care era zidit oraşul lor (Nazaret), ca să-L arunce în
prăpastie”. Dar Iisus nu Și-a pierdut cumpătul. Nu s-a lăsat copleşit de frică.
Nu a început să se lamenteze. Primejdiile morţii iminente nu L-au tulburat
câtuşi de puţin. Deplin stăpân pe Sine, S-a lăsat dus până „în sprânceana
muntelui” de unde urma să fie aruncat în prăpastie. Faţa, privirile, întreaga
ţinută a Mântuitorului, iradiază atâta tărie, atâta neobişnuită linişte, un calm
atât de dominator, că toţi cei din jurul Său au simţit cum în inimi, revolta şi
mânia au făcut loc uimirii şi admiraţiei. Apoi se dădură la o parte „şi El...
trecând prin mijlocul lor S-a dus de acolo” (Lc. 4.16-30).
Pentru ilustrarea smereniei cu greu ar putea fi găsită o istorisire mai plină
de lumină şi forţă ca scena în care Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, spală
picioarele Ucenicilor Săi. „Şi când a fost Cina... Iisus... S-a sculat de la Cină,
S-a dezbrăcat de haine şi luând un ştergar, S-a încins. După aceea, a turnat apă
în vasul de spălat şi a început să spele picioarele ucenicilor şi să le şteargă cu
ştergarul cu care era încins... Iar după ce a spălat picioarele ucenicilor şi Și-a
luat veştmintele S-a pus iar la masă şi a vorbit către ei: Înţelegeţi voi ce v-am
făcut Eu?... Dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul v-am spălat vouă picioarele, şi voi
sunteţi datori ca să spălaţi picioarele unul altuia. Căci v-am dat vouă pildă ca
să faceţi şi voi precum v-am făcut Eu” (Ioan 13.2-15). Istorisirea e, pentru
credincioşi de o măreţie inegalabilă. Dumnezeu Se pleacă şi slujeşte propriei
Sale creaturi, spre a-Și face mai accesibilă învăţătura că cei ce sunt în frunte,
cei ce au o mai mare răspundere între credincioşi, sunt datori să se smerească
lucrând dezinteresat pentru ridicarea celorlalţi.
Am indicat numai câteva din istorisirile evanghelice care pot sluji ca
material ilustrativ în predici, dar ele sunt mult mai numeroase şi valorificarea
lor de către predicatori în scopul arătat constituie o obligaţie principală a lor.
Istorisirile biblice se cuvine să le folosim în forma lor consacrată de textele
sfinte. Ne obligă la aceasta întâi respectul faţă de munca sfinţilor autori, iar pe
de altă convingerea că textele dumnezeieştilor Scripturi participă la o ordine
mai înaltă care le conferă particulare puteri de impresionare. În cazul când

209
redăm istorisirile într-o formă mai liberă, cu unele adaosuri subiective, e
necesar să fim cu mare băgare de seamă ca asemenea adaosuri să nu atingă cu
nimic spiritul şi linia doctrinară a textului biblic al istorisirilor.
Întrebarea care ni se îmbie acum e următoarea:
Putem folosi în predici, ca material ilustrativ, şi alte istorisiri decât cele
biblice? Nu numai că putem, dar chiar suntem obligaţi să facem aceasta. Cum
să nu folosim de exemplu, istorisiri din viaţa sfinţilor? Care virtute
creştinească nu poate fi ilustrată cu fapte şi atitudini din viaţa sfinţilor?
Răbdarea, credinţa, caritatea, puritatea sufletească şi trupească, stăpânirea de
sine, smerenia, slujirea dezinteresată a semenilor, pot fi înfăţişate în chip
intuitiv credincioşilor de azi, prin folosirea materialului ilustrativ pe care
bogatul tezaur al vieţii sfinţilor ni-l pune la îndemână. Iată câteva istorisiri din
vieţile sfinţilor, care pot fi folosite pentru ilustrarea carităţii, a iubirii
jertfelnice faţă de semeni. „Ivindu-se lepra la Constantinopole, pe vremea
împăratului Constanţie, acesta dădu ordin ca toţi cei atinşi de acea grozavă
boală să fie aruncaţi în mare. Sfântul (Zotic) care era un fel de prefect al
oraşului, împrumută de la împărat o sumă mare de bani, sub pretext că-i va
aduce în schimb pietre scumpe; dar cu banii el răscumpără pe toţi leproşii ce
urmau să fie înecaţi, îi trecu dincolo de Bosfor şi făcu o vastă leprozerie de
care îngrijea el însuşi. Aflând cum a fost păcălit, împăratul porunci (ca Zotic)
să fie legat de cozile a doi catâri sălbatici, şi târât până ce n-a mai rămas nicio
fărâmă din trupul său” (Sinaxar, 31 dec.).
Un alt exemplu de sprijinire până la martiraj a celor săraci ni-l oferă Sf.
Filofteia (7 dec.). „Din pruncie la fapta bună a milosteniei deprinzându-se, cu
hainele sale pre cei goi i-a îmbrăcat, şi pântecele flămânde ale săracilor le-a
săturat”6. Toate încercările mamei sale vitrege şi ale tatălui său de a o opri de
la faptele ei de caritate n-au dat rezultat. Într-o zi, tatăl prinzându-o şi văzând
cum împarte la săraci bucate, a uitat de „dragoste părintească... şi fiind în mare
aprindere, a azvârlit într-însa cu barda cea plugărească... şi, lovind-o, a ucis-
o”7.
Dându-şi seama că ridicarea celor de jos nu se poate realiza numai prin
acte de caritate sporadică, unii sfinţi n-au ezitat să se ridice contra oligarhiei
exploatatoare. Aşa a făcut de exemplu, Sf. Ilie, ridicându-se contra regelui
Ahab; Sf. Ioan Botezătorul – contra regelui Irod Antipa; Sf. Vasile cel Mare –
contra bogaţilor din vremea sa; Sf. Ioan Gură de Aur – contra lăcomiei
împărătesei Eudoxia; Sf. Ambrozie al Mediolanului – contra împăratului
Teodosie cel Mare etc. Din vieţilor acestor sfinţi şi ale altora pot fi luate multe
istorisiri pentru ilustrarea datoriei credincioşilor de a lupta contra nedreptăţilor
sociale şi pentru instaurarea unei vieţi mai drepte.
Dar materialul ilustrativ poate fi luat nu numai din sfera vieţii bisericeşti, ci
şi din câmpul larg al vieţii omeneşti. Asemenea material se cuvine să fie

6 Minei, dec., p. 107.

7 Minei, dec., p. 115, Sinaxar.

210
folosit cu atât mai mult cu cât folosirea prea deasă a materialului biblic şi
bisericesc poate duce la oarecare monotonie şi prin aceasta la o scădere a
interesului ascultătorilor faţă de predică. Încadrate în predici, istorisirile
extrabisericeşti aduc prin noutatea lor, variaţie şi înviorare stimulând prin
aceasta atenţia şi receptivitatea ascultătorilor.
Un îndemn în plus în direcţia folosirii istorisirilor extrabisericeşti ca
material ilustrativ ni-l dă şi constatarea că unii credincioşi ezită a se inspira în
viaţa lor, din viaţa sfinţilor, sub motivul că aceştia ar fi situaţi pe un plan prea
ridicat, aproape inaccesibil lor, credincioşilor de rând. În asemenea
împrejurare folosirea unor exemple din viaţa obişnuită e binevenită, împlinind
rostul unei punţi de trecere de la virtutea firească, la aceea mai greu de
îndeplinit, a vieţii creştine.
E de la sine înţeles că istorisirile extrabisericeşti nu vor fi folosite decât cu
respectarea anumitor condiţii. De exemplu, nu vor fi folosite decât istorisiri
potrivite cu caracterul religios al propovăduirii; nu vor fi folosite istorisiri care
provoacă ilaritate, sau care ating sentimentele de bunăcuviinţă şi de evlavie ale
credincioşilor. De asemenea nu vor fi utilizate istorisiri care cer de la
ascultători cunoştinţe prea dezvoltate. Să nu se folosească apoi prea des unele
şi aceleaşi istorisiri. Solicitarea prea deasă a aceluiaşi material îi scade puterea
de impresionare asupra ascultătorilor. Dacă totuşi folosim de mai multe ori
aceleași istorisiri apoi suntem obligaţi să le prezentăm într-un chip nou, să le
valorificăm sub alte şi alte aspecte.
Materialul ilustrativ să fie aşadar, variat. Să fim însă cu băgare de seamă în
ce priveşte dozarea lui. Să nu-l folosim în mod exagerat. El e de mare
importanţă în contextul predicii, dar să nu-l supraapreciem. Pedagogia ne
spune că „atunci când lecţia este supraîncărcată de materiale intuitive, atenţia
elevilor poate fi distrasă de la ideea principală a lecţiei”8. Acelaşi lucru se
poate întâmpla şi în cazul unei predici supraîncărcate cu material intuitiv.
Intercalarea prea multor istorisiri într-o cuvântare bisericească poate duce la
înăbuşirea predicii înseşi. Nu se mai poate şti precis ce e învăţătură
scripturistică şi ce nu. Mulţimea istorisirilor îneacă textul sau pericopa biblică.
Ascultătorii nu mai pot urmări cu destulă siguranţă linia interioară, firul unitar
al predicii. Atraşi de istorisiri ei îşi concentrează atenţia asupra acestora nu
asupra fondului propriu-zis al cuvântării. Folosirea exagerată a istorisirilor
poate forma la credincioşi deprinderea primejdioasă ca, din predici, ei să nu
urmărească şi să nu reţină decât istorisirile.
Dar excesul de istorisiri în predici poate avea şi alte urmări. De pildă,
ascultătorii şi-ar putea pune, la un moment dat, întrebarea: Dacă istorisirile
cuprind învăţături aşa de frumoase, de ce să ni se mai dea ele, învăţăturile, din
Scriptură? De ce să nu ni se dea numai din istorisiri şi exemple luate din viaţa
largă a oamenilor?

8 Ogorodnicov-Simbirev, Pedagogia, Bucureşti, Editura de Stat Didactică şi Pedagogică, 1952,

p. 97.

211
 Aşadar, să fim cu grijă mare la folosirea istorisirilor ilustrative. Să nu fie
încadrate în contextul predicii decât în măsura în care pot deschide mai bine
ochii ascultătorilor asupra învăţăturii scripturistice. Să ştim păstra totdeauna
istorisirilor în predică un loc subordonat învăţăturii transmise prin textul
scripturistic.
E locul să amintim şi faptul că materialul ilustrativ omiletic nu trebuie să
cuprindă totdeauna fapte petrecute aievea. El poate cuprinde şi întâmplări
imaginate dar care, totuşi să lase impresia că ar fi putut avea loc şi în realitate.
E vorba de povestiri. Alături de istorisiri, povestirile îşi aduc contribuţia lor
importantă în direcţia concretizării învăţăturilor propovăduite. Şi se poate
spune că prin caracterul lor de creaţii libere, ele, povestirile, prezintă faţă de
istorisiri, avantajul formal că sunt mai bine închegate şi de aceea sunt preţuite
mult de predicatori.
De unde să se ia povestirile? Ar fi să şi le creeze predicatorul singur. Dar
aşa ceva nu e lucru uşor. De aceea, e recomandabil să se apeleze la oameni
versaţi în asemenea îndeletnicire.
O altă întrebare care se pune acum este aceasta: E îngăduit ca în predici, să
fie folosite şi fabulele, ca material intuitiv?
Omileţi vestiţi răspund negativ la această întrebare. De exemplu, Georg
Christian Bartels e împotriva fabulei în predică pentru următoarele motive:
1) Fabula e limitată ca sferă de priză şi ca putere de înrâurire.
„Fabula face intuitivă o învăţătură ca lege naturală într-un caz particular al
marii ordini a naturii”9.
2) Fabula îşi ia conţinutul din sfera imposibilului şi
improbabilului ca una care prezintă animale şi lucruri lucrând şi vorbind ca
oamenii.
3) Fabula ne poate da reguli de înţelepciune practică, ea nu
ne poate promova în direcţia moralităţii şi religiozităţii. Marile virtuţi care ne
duc la biruirea patimilor nu le putem învăţa prin mijlocirea animalelor.
4) Fabula, cu toate că nu-i lipseşte oarecare gravitate,
seriozitate, totuşi nu exclude gluma, satira, căci scopul ei este nu numai să
înveţe, dar şi să întreţină în chip plăcut, să înveselească. Glumele însă nu au ce
căuta în predici10.
Ioseph Jungmann e contra folosirii fabulei în predică, pe de o parte, pentru
că Mântuitorul însuşi nu le-a folosit, iar pe de alta, pentru că nu se potrivesc
cu demnitatea cuvântului dumnezeiesc şi cu poziţia credincioşilor în cadrul
Revelaţiei. Jungmann se asociază întru totul lui Alban Stolz care zice: „Că
Bertold de Regensburg († 1272, cel mai mare predicator popular al evului
mediu n.n.) a avut o sensibilitate fină, pentru ceea ce e spre zidirea
credincioşilor şi pentru ceea ce nu se potriveşte predicii creştine, se vede şi de
acolo că s-a ferit de a se folosi de fabule. Şi în acest punct el urmează metodei

9 Specielle Homiletik für die historische und parabolische Homilie, Braunschweig, p. 39-40.
10 Ibidem, p. 41-42.

212
dumnezeiescului Învăţător. Deşi foloseşte foarte multe asemănări, parabole şi
istorisiri, Domnul nu intercalează niciodată vreo fabulă. Scriptura însăşi le
evită. Acolo unde în Vechiul Testament întâlnim o fabulă (Jud. 9.8-15), în
aceasta nu-s introduse animale, ci plante, iar tema lămurită nu se referă la
religie şi moralitate, ci la o chestiune practică. Prin aceasta s-a arătat că autorii
Sfintei Scripturi au ocolit fabula, nu din neştiinţă, ci pentru că ei au socotit-o
improprie pentru lămurirea adevărurilor de ordin religios creştin”11. În Vechiul
Testament mai întâlnim fabule şi la IV Regi 14.9 şi II Paralip. 25.18. Dar şi
despre acestea se poate spune ceea ce Stolz a observat în legătură cu fabula de
la Jud. 9.8-15. Jungmann adaugă că prezenţa fabulei în Vechiul Testament nu
poate justifica folosirea ei de către predicatori, nu numai pentru motivul
indicat de Stolz că, adică, fabula de la Judecători 9.8-15 vizează lucruri de
dincolo de sfera religios-morală, dar şi mai ales pentru că fabula în chestiune
nu e opera autorului inspirat sau a unui profet, ci e încadrată simplu într-un
referat istoric12.
Cu toate acestea, unii predicatori – şi nu dintre cei de a doua mână, au
folosit fabula – e adevărat că foarte rar, dar au folosit-o. De exemplu, Ilie
Miniat utilizează într-una din predicile sale următoarea fabulă: „Un cerb, lipsit
de un ochi, păştea odată pe ţărmul mării. Şi se gândea cerbul în sinea lui: Am
aici într-o parte uscatul, şi-n cealaltă, marea. Cu ochiul cel sănătos trebuie să
stau în partea dinspre uscat, ca să văd când vor veni vânătorii; din partea
mării, nu mă tem, aci pot să stau cu ochiul cel stins de vedere. Iată însă că prin
partea locului trecură nişte pescari cu luntrea, văzură cerbul, aruncară cu suliţa
şi-l uciseră.
«Vai mie», zise cerbul dându-şi duhul, «de unde credeam şi mă temeam
că-mi vine moartea nu mi-a venit, ci mi-a venit tocmai de unde nu credeam, şi
nu m-am păzit»”13. Prin această fabulă marele cuvântător bisericesc vrea să
ilustreze învăţătura că, nefiind sigur de ceasul sfârşitului, credinciosul nu
trebuie să tot amâne mărturisirea păcatelor. Să se căiască fără întârziere şi să-
şi îndrepte viaţa căci nu poate şti când şi de unde îi poate veni sfârşitul.
Vom zice, deci împreună cu Ilarie Teodorescu: „Fabulele în cuvântările
bisericeşti se pot folosi foarte rar, iar dacă sunt cunoscute ascultătorilor, atunci
numai se va aminti de ele”14.
Am vorbit până acum despre istorisiri şi povestiri. Există însă şi alte
mijloace care, pot fi folosite pentru ilustrarea învăţăturilor în predici. Amintim
dintre acestea: individualizarea, comparaţia, alegoria, contrastul.
Individualizarea constă în concretizarea unor învăţături abstracte prin
reliefarea aspectelor particulare ale acestora. De exemplu: Mântuitorul în loc
să spună: „Suntem datori să rezistăm ispitei”, zice: „Dacă ochiul tău cel drept
11 Alban Stolz, Die Popularität des Kanzelredners, Öst. Vierteljahresschrift für Math.
Theologie, 1865, 125, cit. la Jungmann, op.cit., p. 332.
12 Jungmann, op.cit., p. 332, Nota 1.
13 Predicile şi panegiricele lui Ilie Miniatis, trad. Pr. D. Iliescu Palanca, Bucureşti, 1944, p. 170.
14 Ilarie Teodorescu, Îndrumări omiletice cuprinzând principiile după care se poate compune și
rosti o cuvântare bisericească, Bucureşti, 1923, p. 104.

213
te sminteşte pe tine, scoate-l şi-l aruncă de la tine, căci mai de folos îţi este să
piară unul din mădularele tale, decât tot trupul tău să fie aruncat în gheenă. Şi
dacă mâna ta cea dreaptă te sminteşte pe tine, tai-o şi arunc-o de la tine...”
(Mt. 5.29-30). De asemenea Domnul nu enunţă în abstract principiul:
„Credinciosului nu-i e îngăduit să jure!” Ci spune concret: „Să nu vă juraţi
nicidecum nici pe cer... nici pe pământ... nici pe Ierusalim... nici pe capul tău
să nu te juri” (Mt. 5.33-36). Alte exemple: Ideea virtuţii creştine nu poate fi
făcută accesibilă credincioşilor în măsura cuvenită, decât punând în lumină
diferitele forme concrete ale acesteia. În loc de a explica virtutea prin expuneri
abstracte, ne folosim de individualizare, adică în locul conceptului general
despre virtute punem virtuţile particulare: bunătatea, blândeţea, cumpătarea,
puritatea inimii, smerenia, înţelepciunea, bărbăţia, iubirea frăţească.
Ideea de patimă le-o putem face mai bine înţeleasă credincioşilor,
vorbindu-le nu în abstract, ci prezentându-le forme concrete de patimi în
feluritele ipostaze pe care le îmbracă la unii sau alţii din cei ce se lasă stăpâniţi
de ele. În loc să dăm definiţia conceptului de patimă vom proceda mult mai
bine dacă vom descrie mânia, lăcomia, pizma, filargheria etc.
Vrând s-arate care sunt cauzele păcatului, Sf. Ioan Gură de Aur, nu
procedează teoretic, ci ia o serie de păcate concrete aşa cum le surprinde el în
viaţa credincioşilor, le analizează şi arată că izvorul acelora este în negrija
noastră, în slăbiciunea, lipsa noastră de voinţă etc. Iată de pildă, uciderea. Este
oare în firea noastră vreun impuls spre ucidere? Nicidecum. Dimpotrivă,
Dumnezeu a pus în firea noastră sentimentul dragostei faţă de semeni. Cel ce
ucide săvârşeşte ceva contra firii. Tot aşa adulterul, minciuna, insolenţa,
mânia, cupiditatea n-au temei în firea noastră, ci în voinţa noastră liberă, în
lipsa noastră de judecată15 etc.
Când vorbeşte despre pocăinţă, Sf. Ioan nu rămâne la explicaţii abstracte,
ci desface conceptul în părţile lui concrete uşor accesibile ascultătorilor.
Căinţa, zice marele predicator, înseamnă a-ţi mărturisi păcatele ca David; a
plânge pentru ele ca Ahab; a te smeri din pricina lor ca vameşul; a ajuta pe cei
ce au nevoie de aceasta16.
Dacă ne-am propune să lămurim conceptul de înţelepciune n-am realiza,
pentru credincioşi, prea mare lucru dacă ne-am concentra efortul înspre
definirea scolastică a conceptului şi în direcţia fixării locului acestei virtuţi în
ansamblul celorlalte. Credincioşii vor înţelege însă mult mai bine ce e
înţelepciunea dacă o vom desface în părţile ei şi dacă o vom prezenta aşa cum
o e practicată ea de către unii sau alţii în diversele împrejurări grele ale vieţii
lor.
Propoziţia generală: „Cetăţenii sunt datori să-şi subordoneze interesele lor
faţă de acelea ale colectivităţii” poate fi concretizată prin desfacerea ei în
noţiuni individuale. În locul expresiei: „Cetăţenii sunt datori etc.”, zicem:

15 Ad. Ephes., Hom. II.

16 Predici despre pocăinţă şi despre Sf. Vavila, trad. St. Bezdechi, Sibiu, 1938, p. 13-22.

214
miniştrii, militarii, savanţii, literaţii, muncitorii din fabrici şi uzine,
colectiviştii sunt datori etc.
Individualizarea slujeşte nu numai la concretizarea învăţăturilor, dar ajută
la lărgirea şi îmbogăţirea tematicii predicatoriale. Dacă preotul şi-ar orienta
predicile pe linia expunerilor abstracte, teoretice, ar putea ajunge la un
moment dat în situaţia de a se vedea nevoit să-şi reia de la capăt repertoriul
omiletic. De exemplu, dacă s-ar limita să vorbească despre virtute, numai
teoretic, în câteva predici ar termina cu ea, dar când priveşte virtutea în
formele ei particulare în purtătorii şi în relaţiile mereu schimbate ale vieţii,
tematica virtuţii devine, practic, nelimitată17.
De mare utilitate în materie de ilustrare a învăţăturilor propovăduite sunt
asemănările şi comparaţiile.
Asemănarea constă în aducerea obiectului despre care vorbim în
apropierea altuia cu care coincide în unul sau mai multe puncte. Scopul
urmărit este ca prin însuşirile unuia să scoatem la iveală în chip mai luminos,
mai clar şi mai puternic, însuşirile celuilalt.
Asemănarea în sens strict o avem când obiectele puse în prezenţă aparţin
aceleiaşi ordini de existenţă şi în cadrul ordinii respective, aparţin aceleiaşi
trepte de existenţă. De exemplu, cele trupeşti să fie puse în asemănare cu
elemente de aceeaşi natură: cele sufleteşti, cu cele de ordin sufletesc, cele din
regnul vegetal, animal, să fie asemănate cu elemente din acelaşi regn.
Sfânta Scriptură foloseşte des asemănarea ca material intuitiv. Mântuitorul,
pe credinciosul care nu primeşte mustrarea fratelui, îl aseamănă cu un
„vameş” (Mt. 18.17). Aici sunt puşi alături credinciosul refractar la sfaturile
bune ale fraţilor şi vameşul cunoscut pentru înşelătoriile şi abaterile lui de la
rânduielile iubirii de semeni. Ambii: credinciosul şi vameşul aparţin aceleiaşi
ordini de existenţă, ambii sunt oameni. Ei se deosebesc unul de altul, dar au şi
trăsături comune: ambii sunt refractari rânduielilor dragostei frăţeşti.
Apropiind pe credinciosul refractar la sfaturile frăţeşti, de vameşul înşelător,
egoist şi fără respect faţă de semeni, Mântuitorul ne face să înţelegem şi mai
bine răutatea, egoismul, încăpăţânarea credinciosului reticent. În lumina
răutăţii vameşului vedem mai bine răutatea credinciosului refractar la
îndemnurile de îndreptare.
Pe farisei îi aseamănă cu nebunii şi orbii (Mt. 23.19); pe cei ce vor să intre
în Împărăţia cerurilor îi aseamănă cu pruncii (Mt. 18.3; Mc. 10.15; Lc. 18.17)
etc.
La rândul lor, Sfinţii Părinţi folosesc masiv asemănarea ca mijloc ilustrativ.
Sfântul Ioan Gură de Aur de pildă, aproape tot la a treia propoziţie foloseşte o
asemănare18.
Indicăm aici câteva exemple: „Cel ce umblă după plăceri se aseamănă cu
omul care ar vrea să umple un butoi cu fundul găurit”19; avarul e asemănat cu

17André Reinchenberger, Pastoral-Anweisung zum akademischen Gebrauche, III/1, Franz

Wimmer, Wien, 1823, p. 58-59.
18
Jungmann-Gatterer, op.cit., p. 150.

215
un idolatru20. Cei ce fac jurăminte unii împotriva altora sunt asemănaţi cu
copiii care trăgând în direcţii opuse de-o frânghie cad toţi pe spate pentru că
frânghia se rupe. „Căci precum copiii, când trag... de-o frânghie putredă, în
două părţi potrivnice, cad toţi pe spate pentru că se rupe frânghia la mijloc şi
se rănesc, tot aşa şi cei ce fac unul împotriva altuia jurăminte ce se bat cap în
cap, când jurământul e rupt de sila împrejurărilor, amândoi cad în prăpastia
călcării de jurământ...”21
Bârfitorii sunt asemănaţi cu cei ce scormonesc murdăria. „Dacă cineva
scormoneşte murdăria când treci tu, nu-l ocărăşti şi-l batjocoreşti? Fă tot astfel
şi cu bârfitorii. Căci putoarea ce iese din murdăria scormonită nu supără atât
pieliţa creierului acelora care o simt, cât tulbură şi mâhneşte sufletele
ascultătorilor scormonirea păcatelor străine...”22 etc.
Preotul e asemănat cu o mamă iubitoare. „După cum mama, când îşi vede
fiul chinuit de friguri, stând lângă cel cuprins de călduri şi gata să se înăbuşe,
îi spune plângând bolnavului: O, fiul meu, dacă aş putea să iau eu frigurile şi
să atrag la mine fierbinţeala ta! Tot aşa spun şi eu: O, de ar fi cu putinţă prin
străduinţa mea să izbândesc, pentru voi toţi!”23 etc.
Când asemănarea se face între obiecte care, în cadrul aceleiaşi ordini,
aparţin unor trepte diferite de existenţă, sau care aparţin unor planuri diferite,
avem analogia. Citim, de exemplu, la Isaia (1.29-32; 30.13-14): „Ei cei ce s-au
abătut de la legea lui YAHVE vor fi ruşinaţi pentru dumbrăvile sfinte pe care
le-au îndrăgit şi se vor roşi la faţă din pricina grădinilor pe care le-au ales. Fi-
vor ca un stejar ale cărui frunze cad şi ca o grădină fără niciun strop de apă.
Cel puternic va fi ca nişte câlţi şi fapta lui ca o scânteie. Una va aprinde pe
cealaltă şi nimenea nu va putea să-i stingă”. De aceea nelegiuirea aceasta va fi
pentru voi ca spărtura unui zid înalt care dintr-o dată şi pe neaşteptate se
prăbuşeşte; ca un vas de lut, care aşa este spart şi zdrobit fără milă, încât
cioburile nu se mai află măcar unul cu care să iei foc din vatră sau să scoţi apă
din fântână”. În locul prim (1.29-31), Isaia aseamănă pe călcătorii de lege cu
un stejar desfrunzit şi cu o grădină uscată. În versetele 13-14 din cap. 30, el
aseamănă călcarea legii lui Iahve, cu o spărtură făcută în zidul de apărare.
Asemănările acestea aparţin ordinii vizibile dar obiectele lor nu sunt situate pe
aceeaşi treaptă. Călcătorii de lege sunt realităţi tangibile, empirice, şi tot aşa
stejarul desfrunzit, dar cei dintâi aparţin regnului uman, iar cel din urmă
regnului vegetal. Astfel de asemănări se cheamă analogii. Dar apropierea
dintre zidul prăbuşit şi vasul sfărâmat este o asemănare în sens strict întrucât şi
zidul şi vasul aparţin aceleiaşi ordini de existenţă.
Alegorie avem şi atunci când asemănarea se face între un obiect din sfera
vizibilului şi între altul din sfera invizibilului.

19 Ad Ephes., Hom. 12.1.

20 Ibidem, Hom. 17.2.
21 Predicile despre statui, trad. Bezdechi, II R. Vâlcea, 1937, p. 62-63.
22 Predicile despre statui, I, p. 85-86.
23 Predicile despre statui, trad. Bezdechi, II R. Vâlcea, 1937, p. 57.

216
 Exemple de astfel de analogii avem în elementele materiale alese de
Mântuitorul la instituirea Sfintelor Taine. Astfel la instituirea Sf. Euharistii,
Domnul a ales pâinea şi vinul ca materii foarte potrivite pentru reprezentarea
şi transmiterea trupului şi sângelui Său, ca hrană duhovnicească. Analogia
dintre pâine şi vin ca elemente de bază ale vieţii naturale, pe de o parte şi
dintre trupul şi sângele Domnului ca hrană duhovnicească că pe de altă parte,
e evidentă. De asemenea e evidentă analogia, paralelismul dintre apa care
spală murdăria trupului şi Taina Botezului care spală întinăciunea sufletului.
Aşadar, între împlinirea externă a Sf. Taine şi între efectul lor invizibil, dar
real, este paralelismul, analogia cea mai corespunzătoare.
Faptul că Duhul Sfânt se propagă sub forma unor limbi de foc deasupra
Apostolilor, iar la Botezul Domnului, sub formă de porumbel; faptul că
Dumnezeu îşi descoperă prezenţa Sa, lui Ilie, sub forma unei adieri de vânt
line (III Regi 19.12); înfăţişarea Mântuitorului sub chipul mielului (Apoc.
5.6), toate acestea îşi au temeiul în analogia dintre aceste lucruri vizibile:
limbile de foc, porumbelul, adierea de vânt, mielul, pe de o parte, şi dintre
activităţile persoanelor divine pe de alta24.
Desprindem dintr-una din cuvântările Mântuitorului alegoria aceasta: „Eu
sunt viţa cea adevărată şi Tatăl Meu lucrătorul. Orice mlădiţă care nu aduce
roadă întru Mine, El o dă la o parte şi orice mlădiţă care aduce roadă El o
curăţeşte, ca şi mai multă roadă să aducă. Acum voi sunteţi curaţi pentru
cuvântul pe care vi l-am spus. Rămâneţi întru Mine şi Eu întru voi. Precum
mlădiţa nu poate aduce roadă de la sine, dacă nu va rămânea în viţă, tot aşa
nici voi, dacă nu rămâneţi întru Mine. Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine
rămâne întru Mine şi Eu întru el, acela aduce roadă multă, căci fără de Mine
nu puteţi face nimic” (Ioan 15.1-5). Prin această icoană credincioşii sunt puşi
în situaţia de a înţelege mai bine legătura organică dintre ei şi Mântuitorul,
sunt puşi în condiţia de a-şi da mai bine seama despre necesitatea pentru
mântuire a dumnezeiescului Har. Precum mlădiţele îşi trag puterea din butucul
viţei, tot aşa credincioşii, ca membrii ai trupului tainic al Mântuitorului, îşi
primesc puterile duhovniceşti de la acesta.
Importanţa asemănărilor ca mijloc de ilustrare a învăţăturilor revelate este
evidentă. Fără utilizarea unor asemenea mijloace, aspecte esenţiale ale
Revelaţiei, ar rămâne nereliefate, nevalorificate, necunoscute. Căci rostul
asemănărilor nu este atât acela de a înfrumuseţa predicile cât mai ales acela de
a lămuri prin sensibilizarea învăţăturilor tratate.
Pentru a-şi împlini această funcţie, asemănarea trebuie să fie uşor şi deplin
înţeleasă de către ascultători. Condiţiile cerute în acest scop sunt următoarele:
obiectul prin care vrem să concretizăm învăţătura să fie bine cunoscut
ascultătorilor. Punctul în care obiectele asemănate se potrivesc să fie uşor
înţeles de credincioşi. Când socoteşte necesar, predicatorul să nu ezite a veni
cu scurte explicaţii. De pildă, când Mântuitorul aseamănă Împărăţia cerurilor,

24 Jungmann-Gatterer, op.cit., p. 148.

217
adică Harul Său, cu comoara ascunsă în Ţarină sau cu mărgăritarul de mare
preţ, El ştia că ascultătorii cunosc bine, au o idee clară despre ceea ce este o
comoară şi ceea ce este un mărgăritar. Punctul de potrivire dintre comoară şi
mărgăritar pe de o parte, şi Harul mântuitor, pe de alta, este de asemenea uşor
de perceput. Precum comoara şi mărgăritarul nu-s lucruri obişnuite, ci sunt
lucruri de neobişnuită valoare, tot aşa şi Harul dumnezeiesc, este pentru
credincioşi un bun de valoare maximă. Lumina lucrurilor cunoscute: comoară-
mărgăritar se răsfrânge şi asupra realităţii necunoscute a Harului, apropiind-o
de conştiinţa şi inima credincioşilor. După cum comoara şi mărgăritarul sunt
valori râvnite şi căutate, tot aşa Harul sfinţilor să fie râvnit şi căutat de către
credincioşi.
O altă condiţie pe care trebuie să o împlinească asemănarea să fie potrivită
cu caracterul dumnezeiesc al învăţăturii pe care vrea să o concretizeze. De
exemplu, pentru a sensibiliza apropierea dintre credincios şi Dumnezeu, nu
poate fi folosită expresia: „a vorbi cu El tête-à-tête”. Improprie este şi
propoziţia: „La Cina cea de taină Iisus Hristos a băut în sănătatea noastră”. Nu
merge nici asemănarea căinţei cu un pieptene, cum face, de exemplu
predicatorul pe care-l citează Jungmann25; „Iubiţii mei, nu vreau să vă speriu...
Voi aveţi o teamă ascunsă faţă de spovedanie, ca faţă de un lucru greu şi
înfricoşător. De acea n-am să o asemăn cu o lopată, ci cu un instrument mai
delicat şi anume cu un pieptene.... Un pieptene este şi Spovedania şi anume un
pieptene foarte frumos. Da, iubiţii mei, Spovedania este un pieptene de
fildeş... Pieptenele acesta curăţă râia păcatelor, înlătură mustrările de
conştiinţă” etc. Predica are caracter practic, dar icoana nu e potrivită cu
demnitatea cuvântului dumnezeiesc.
Printre mijloacele de sensibilizare a învăţăturii scripturistice se numără şi
comparaţia.
Ca şi asemănarea, comparaţia relevă valoarea învăţăturii prin raportare la
alte materii asemănătoare. Se deosebeşte însă de prima prin aceea că în timp
ce asemănarea urmăreşte să reliefeze mai ales un raport calitativ, comparaţia
ţinteşte să reliefeze un raport cantitativ. De exemplu, proorocul Ieremia pentru
a arăta cât de mare păcat şi-au atras asupra lor credincioşii din Ierusalim,
compară păcatul acestora cu al sodomiţilor. „Păcatul fiicei poporului meu a
fost mai mare decât fărădelegea Sodomei, prăbuşită într-o clipă nu de mână
omenească” (Plângeri, 4.62). Acelaşi mijloc îl foloseşte Mântuitorul pentru a
sublinia mărimea păcatului săvârşit de credincioşii care îşi închid sufletele faţă
de învăţătura Lui. „Vai ţie Chorazine, vai ţie Betsaidă, că dacă în Tir şi în
Sidon s-ar fi făcut semnele ce s-au făcut întru voi, de mult, în sac şi în cenuşă
s-ar fi pocăit. Dar zic vouă: „Tirului şi Sidonului le va fi mai uşor în ziua
Judecăţii, decât vouă! Şi tu, Capernaume: N-ai fost înălţat până la cer? Până la
iad te vei pogorî. Căci în Sodoma de s-ar fi făcut minunile ce s-au făcut în

25 Jungmann-Gatterer, op.cit., p. 151.

218
tine, ar fi rămas până astăzi. Dar zic vouă că pământului Sodomei îi va fi mai
uşor în ziua judecăţii decât ţie”(Mt. 11.21-24).
Ce vrea să spună Mântuitorul aici? El vrea să arate credincioşilor din
Chorazin, Betsaida şi Capernaum, cât de grav este păcatul lor pentru că îşi
închid sufletele faţă de învăţătura cea izbăvitoare a Evangheliei. În acest scop,
Domnul, pune în comparaţie viaţa credincioşilor din cele trei orăşele, cu aceea
a credincioşilor din Sodoma, Tir şi Sidon. Cum a fost păcatul acestora din
urmă? A fost neobişnuit de greu. Pedeapsa? A fost şi ea exemplară. Cum este
păcatul credincioşilor din oraşele de pe malul Ghenizaretului? E mult mai greu
decât al celor cu care sunt puşi în comparaţie. De ce? Pentru că aceia,
sodomiţii şi ceilalţi, dacă ar fi avut ocazia să asculte învăţăturile evanghelice,
s-ar fi căit şi s-ar fi îndreptat, pe câtă vreme cei din Chorazin, Betsaida şi
Capernaum refuză să facă acest lucru.
Aceasta este o comparaţie de la mic la mare. Se folosesc însă şi comparaţii
de la mare la mic. De exemplu, într-o predică, Sf. Ioan Gură de Aur, compară
pe penitentul obişnuit cu Sf. Apostol Petru care, după ce s-a lepădat de
Domnul, s-a căit cu amar. Dacă pentru un păcat aşa de mare, Petru, căindu-se,
a primit iertare, cu atât mai mult credinciosul simplu, poate primi, prin căinţă,
iertare de păcatele sale. „Petru Apostolul şi prietenul lui Hristos a săvârşit un
păcat foarte mare, lepădându-se de Domnul. Eu nu spun aceasta pentru a-l
învinovăţi cum este drept, ci spre a te îndemna pe tine la căinţă. El se leapădă
de Domnul şi Mântuitorul tuturor, însă, plângând cu amar şi-a şters vina căci
după aceea lui Petru i se încredinţează cheile Împărăţiei cerurilor. Dacă
lacrimile lui Petru au şters o vină aşa de mare, cum se poate ca tu, dacă vei
plânge, să nu-ţi ştergi păcatul? Domnul cere de la tine o mică osteneală şi în
schimb îţi dă ceva mare. Varsă lacrimi şi El îţi va da iertare; căieşte-te şi El îţi
va şterge păcatele. Dă ceva neînsemnat pentru ca să-ţi dea ceva ceresc”26.
Dar pentru a o concretiza, învăţătura o putem pune alături nu numai de
fapte şi lucruri care se aseamănă, ci şi alături de obiecte opuse. În acest caz
vorbim de contrast. Folosim contrastul când vrem să punem mai viu în lumină
bunătatea sau răutatea unei fapte, a unei intenţii, a unui procedeu. Calităţile
sau defectele unui obiect ies mai bine în lumină când îl privim în raport cu
opusul lui. Frumuseţea virtuţii o percepem mai clar, mai puternic când o
comparăm cu păcatul şi invers, urâciunea şi virulenţa păcatului le înţelegem
mai bine când îl punem alături de virtute.
Valoarea mare a sănătăţii o înţelegem mai bine când o privim în contrast
cu boala; binefacerile păcii, le preţuim mai bine când le comparăm cu
grozăviile şi urmările catastrofale ale războiului; conştiinţa curată primeşte un
mai bun relief când aducem lângă ea pilda unei conştiinţe încărcate; discreţia e
mai luminoasă alăturată de umbrele limbuţiei etc.

26Sf. Ioan Gură de Aur, De poenit., Hom. III, cit. la V. Mitrofanovici, Omiletica, C., 1875, p.
315-316.

219
 Aşadar, contrastul e la locul lui mai ales în predicile morale, unde, prin
folosirea conceptelor opuse, putem sensibiliza mai bine fie frumuseţea virtuţii,
fie urâciunea viciului, sau a păcatului. Dar contrastul aduce bune servicii şi
acolo unde e vorba de relevarea însuşirilor lui Dumnezeu, precum şi a
însuşirilor sufletului nostru.
Sfânta Scriptură valorifică contrastul tocmai pentru puterea lui de a ilustra
practic şi popular, învăţăturile. De pildă, pentru a arăta urmările păcatului,
Scriptura compară pe Adam cel de după cădere, cu Adam cel dinainte de
cădere; pe David ni-l înfăţişează în cel puţin două ipostaze: înainte şi după
alunecare; asemenea şi pe Baltasar etc.
Mântuitorul ne e înfăţişat în toată complexitatea vieţii Lui pline de
contraste. Ne e înfăţişat: ca Dumnezeu şi om; ca fiinţă înzestrată cu puteri
neobişnuite, dar şi cu slăbiciuni omeneşti; ca Adam cel nou faţă de Adam cel
vechi; ca răstignit şi înviat etc.
Iată un pasaj dintr-o predică a Sf. Grigorie Nisanul, de unde se vede ce
mare binefacere este pacea în raport cu războiul. „Pentru oameni, dintre
lucrurile după care aleargă atâta, ce poate fi mai dulce decât o viaţă paşnică?
Pe oricare dintre lucrurile plăcute în viaţă l-ai numi, ca să fie plăcut, e nevoie
de pace. Dacă ar fi prezente în faţa ta toate câte în viaţă au valoare, adică
bunuri, sănătate, soţie, copii, casă, familie, parcuri, baie, palestre... dacă toate
acestea ar fi prezente, dar ar lipsi pacea, ce folos de ele? La ce ne pot folosi,
când războiul ne împiedică a ne bucura de ele? Aşadar, pacea este plăcută
pentru cei ce îi sunt părtaşi, ea îndulcind toate cele ce au preţ în viaţă...” (Sf.
Grigorie Nisanul, Fericiţi făcătorii de pace...).
Sf. Ioan Gură de Aur subliniază preeminenţa muncii în contrast cu lenea
spunând: „Să nu ne ruşinăm de meserii şi nici să nu considerăm munca ruşine,
ci lenea şi lipsa de ocupaţie. Căci dacă lenea ar fi un lucru bun, pământul ar
face atunci să crească toate fără semănătură şi fără arătură. Dar nimic nu se
produce în felul acesta...”
În timp ce munca ne aduce tot binele, lenea dă naştere la toate relele:
„Dumnezeu... a stabilit lege pentru oameni să pună boii la plug, să tragă
plugul şi să taie brazde, să arunce sămânţa... să îngrijească de viţa de vie şi de
pomi şi de seminţe, ca încordată îndeletnicire cu muncă să îndepărteze de la
orice răutate mintea celor ce lucrează”. De aici au intrat în viaţă toate relele:
din fuga de muncă, din lene27.
Munca i-a fost dată omului nu spre pedeapsă, ci spre îndreptare şi
învăţătură. „Când Adam ducea o viaţă fără muncă, a fost dat afară din Paradis;
când Pavel ducea o viaţă plină de muncă şi de trudă, zicând: «săvârşind în
muncă şi trudă şi ziua şi noaptea» (2 Cor. 11.27), atunci a fost răpit în
Paradis... Deci să nu ponegrim munca, să nu ne lepădăm de osteneală. Căci
chiar înainte de a ajunge în Împărăţia Cerurilor, ne alegem de pe urma ei cu
această mare răsplată, că adică din ea însăşi căpătăm desfătare; şi nu numai

27 In Acta Ap. Hom. 35.3.

220
desfătare, dar şi ceea ce e cu mult mai presus ca desfătarea: sănătatea cea mai
curată”28.
Să nu se exagereze în folosirea contrastului cu material ilustrativ. Abuzul
de antiteze constituie semnul sigur al lipsei de gust şi al superficialităţii29.
De o mare, de o covârşitoare valoare pentru ilustrarea învăţăturilor
propovăduite este exemplul şi anume exemplul direct al propovăduitorului. Se
înţelege, exemplele istorice îşi au valoarea lor. Dar pilda directă nu poate fi
prin nimic înlocuită. Dovada? Se ştie că în predică accentul cade pe elementul
practic, pe punerea credincioşilor în condiţia de a-şi asimila învăţătura în aşa
fel ca aceasta să poată deveni motive voluntare. Dar pentru ca învăţătura
primită de credincioşi să devină motiv de acţiune e necesar ca ea să fie
asimilată nu numai mintal, ci şi afectiv şi voliţional.
Puterile afective ale ascultătorilor sunt puse în lucrare şi prin exemple
istorisite, dar lucrul acesta se realizează în mai mare măsură prin folosirea
exemplului direct. În timp ce exemplul istorisit face apel la imaginaţie şi
reprezentare, exemplul direct e perceput pe cale de intuiţie. Şi se ştie că, faţă
de reprezentare, intuiţia exercită o mai mare înrâurire asupra voinţei.
În al doilea rând, învăţătura ilustrată prin exemple directe, influenţează în
mai mare măsură asupra inimii, asupra afectivităţii ascultătorilor. Sentimentele
sunt o putere mare în viaţa credincioşilor şi a le valorifica în scopul îndrumării
practice a acestora, constituie o obligaţie principală a predicatorului.
Între mijloacele prin care preotul poate influenţa sentimentele şi, prin
acestea, voinţa ascultătorilor, exemplele directe ocupă loc de frunte.
Pe de altă parte, preotul transmite credincioşilor o învăţătură care vine cu
pretenţia că poate transforma profund viaţa celor ce şi-o asimilează. Însuşirea
aceasta a învăţăturilor evanghelice, ascultătorii o pot înţelege şi din exemple
istorisite dar mult mai uşor o pot înţelege din intuirea unor exemple directe şi
în primul rând din intuirea pildei personale a preotului predicator. De aici
obligaţia pentru preot de a duce o viaţă care să constituie o ilustrare zilnică a
puterii înnoitoare a învăţăturilor transmise din amvon. Viaţa sa proprie trăită,
continuu şi firesc, la nivelul sau cât mai aproape de nivelul învăţăturilor
Mântuitorului, iată cea mai bună formă de ilustrare de care se poate servi
preotul în predicile sale. Desigur, pentru ilustrarea învăţăturilor propovăduite,
trebuie să ne folosim mereu de istorisiri biblice, bisericeşti, extrabisericeşti, de
povestiri, individualizări, comparaţii etc. Dar să nu uităm nici o clipă că mai
eficientă decât toate acestea este ilustrarea prin exemple directe, şi în primul
rând prin exemplul personal servit nu periodic, ci continuu şi cu naturaleţe
credincioşilor.
Mai mult decât toate celelalte mijloacele de ilustrare omiletică, exemplul
direct determină la credincioşi sentimentul viu că şi ei pot pune în practică
învăţăturile ce le se transmit.

28 Predicile despre Statui, 61-62.

29 N. Schleiniger, Grundzüge der Beredsamkeit, Fr.i.Br., 1863, p. 172.

221
 Şi dacă prin orice predică se urmăreşte înduplecarea voinţei credincioşilor
de a acţiona la nivelul învăţăturilor propovăduite, putem înţelege că folosirea
exemplului personal ca mijloc de ilustraţie omiletică se impune cu necesitate
maximă.

222
 PREDICA PRIN OSPITALITATE ÎN PRIMELE TREI VEACURI

1. Ospitalitatea nu este o virtute specific creştină. O întâlnim între

deprinderile de viaţă ale următorilor lui Hristos, dar o întâlnim şi la cei care n-
au auzit şi nu L-au acceptat pe Hristos. O întâlnim la popoarele evoluate, dar îi
putem identifica prezenţa la popoare înapoiate. Ea se face simţită ca lege de
temelie a vieţii civilizate, dar e nelipsită aproape de oriunde există viaţă
omenească. Dovezi?
Cezar (101-44 î.Chr.) scrie, în lucrarea sa De bello gallico1, despre grija
deosebită cu care triburile galilor înţelegeau să-şi primească oaspeţii. Tacit
(55-120 p.Chr.) nu neglijează să încresteze, într-una din scrierile sale, cuvinte
de laudă despre ospitalitatea germanilor. Grecii preţuiau şi ei în grad înalt
ospitalitatea şi o aduceau în legătură cu divinitatea, punând-o sub ocrotirea lui
Zeus ospitalierul2. Despre letoni, cercetătorii spun că aveau chiar un zeu al
ospitalităţii3.
Virtutea primirii de străini nu e absentă nici din viaţa primitivilor. La
aceştia, ospitalitatea corespunde, pe cât se pare, nu atât unui sentiment spontan
de simpatie, cât mai degrabă unei tendinţe instinctive de a neutraliza răul al
cărui purtător e presupus a fi călătorul necunoscut care solicită adăpost4.
Nu mai menţionăm pe evrei care, din timpuri străvechi au preţuit şi
practicat ospitalitatea. Călcarea legii ospitalităţii era socotită la ei ca o crimă
dintre cele mai grele.
Găsim, e adevărat, în Vechiul Testament şi cazuri când s-a întâmplat ca
oaspetele să fie ucis de găzduitor5. Dar asemenea cazuri trebuiesc considerate
ca excepţii de la regula îndeobşte preţuită, a ospitalităţii.
Mărturii în acest sens sunt, în Vechiul Testament, numeroase. Avraam,
Lot, Raguel, Iov, văduva din Sarepta, sunt lăudaţi între altele şi pentru
generozitatea lor ospitalieră. În legătură cu ei, ni se dau şi unele amănunte
privind practicarea acestei virtuţi. Ni se arată, de pildă, cum, la sosire,
oaspetele primeşte apă pentru picioare (Gen. 18.4; 19.2); apoi cum erau hrăniţi
şi adăpostiţi (Gen. 18.4,17), nu numai ei, ci şi animalele de care se foloseau la
drum (Jud. 19.16-21). Suntem informaţi de asemenea, cum, la plecare, gazda
ţinea să-şi însoţească oaspetele o bucată de drum (Gen. 18.16) etc.
Ca model de gazdă primitoare era socotit IAHVE însuşi, care iubeşte pe
pribeag şi-i dă pâine şi hrană (Deut. 10.18); „găteşte masă”, oricui aleargă la
El şi-i cere ajutorul (Ps. 22.6).

1 De bello gallico, 6,23.

2 Vigouroux, Dictionnaire de la Bible, 3, Paris, 1926, col. 763.
3 Cf. Usener, Götternamen, p. 106, cit. la Rühle, Gastfreundschaft, R.G.G., 2, Tübingen, 1928,
col. 863.
4 Cf. Rühle, op.cit., col. 863.
5 De ex. în cartea Judecători, se istoriseşte cum Iaila, femeia lui Heber Chenitul „a luat un ţăruş
de la un cord şi un ciocan în mâna sa şi s-a apropiat de el (de Sisera, oaspetele său) şi i-a înfipt
ţăruşul în tâmpla lui...” (4.21)

223
 Mai târziu, în preajma venirii Mântuitorului, găsim însemnări din care se
vede că ospitalitatea era socotită uneori ca o povară. „Mai bună este viaţa
săracului sub acoperământ de scânduri, decât ospeţe luminate de străini”.
„Ospăta-vei şi vei adăpa nemulţumitori şi pe lângă acestea amărăciuni vei
auzi: «...Ieşi, veneticule... că mi-a venit oaspe fratele meu şi-mi trebuieşte
casa» (Is.Sir. 39.25, 28.30)”. Se vede de aici cum uneori ospitalitatea nu era
chiar dezinteresată şi că nu gazda, ci oaspetele trebuia să-şi împartă coaja de
pâine cu găzduitorul. Tot în Is. Sir. găsim îndemnul la prudenţă în primirea
oaspeţilor. „Nu băga pe tot omul în casa ta că multe sunt meşteşugurile celui
viclean” (cap. 11.31). Îndemnul însă rămâne izolat6.
Pe vremea Mântuitorului, dintre iudei, mai ales esenienii cultivau
ospitalitatea. Iosif Flavius scrie că la aceştia, confraţii veniţi din afară, găseau
totdeauna casă deschisă şi o prietenească găzduire7.
2. Mântuitorul încadrează datoria ospitalităţii în marea lege a iubirii de
Dumnezeu şi de semeni.
Iubirea de El propovăduită nu se bazează pe preferinţe şi înclinări. Nu
ignorează fireasca înclinare a omului spre semen, dar puterea ei cea mare,
iubirea şi-o scoate din acel principiu de viaţă nouă sădit în fiinţa credinciosului
la primirea Sf. Taine a Botezului: din dumnezeiescul izvor al Harului.
Iubirea creştină este o iubire după modelul dumnezeiesc. O iubire care nu
face nicio discriminare între obiectele ei, ci se apleacă dezinteresat asupra
tuturora (Mt. 5.45; 20.28).
În sfera unei asemenea iubiri şi anume ca una din formele ei de
manifestare, se încadrează şi ospitalitatea.
Cei care au acceptat să fie următori ai Domnului şi-au asumat liber şi
obligaţia de a practica virtutea acum amintită, primind, hrănind şi îmbrăcând
pe străinii avizaţi la aceasta.
Pentru a încuraja practicarea ospitalităţii, Domnul făgăduieşte răsplată care
va fi acordată mai ales celor ce vor primi şi adăposti pe trimişii Săi. Aceştia
din urmă, sunt chiar sfătuiţi să nu-şi ia nimic cu ei, la drum: nici bani, nici
traistă, nici două cămăşi, nici încălţăminte, nici pâine (Mt. 10.10; Lc. 9.3),
urmând a primi cele de trebuinţă de la găzduitorii lor.
Procedând aşa, Domnul stabileşte principiul general în temeiul căruia, cel
ce munceşte pentru îmbunătăţirea vieţii celorlalţi credincioşi, are dreptul să fie
primit şi adăpostit de aceştia. „Vrednic este lucrătorul de hrana sa” (Mt.
10.10). Ospitalitatea e înfăţişată aici ca o răsplată acordată misionarilor pentru
munca lor.
Dar Domnul vorbeşte despre ospitalitate şi în accepţiunea obişnuită: ca
primire şi adăpostire bucuroasă a oricărui străin. De exemplu, înfăţişând
câteva din aspectele judecăţii viitoare, El arată că ospitalitatea este una din
virtuţile necesare pentru dobândirea Împărăţiei Cerurilor. Cei de-a dreapta

6 Cf. W. Liese, Gastfreundschaft în Lexikon für Theologie und Kirche 4, Fr.i.Br., 1932, col. 297.
7 De bello..., jud. 2, 8, 4.

224
Lui, adică cei găsiţi vrednici de răsplată, sunt oameni, care în viaţa lor, au
practicat, cu eroică perseverenţă şi smerenie, faptele îndurării trupeşti şi
sufleteşti, între care intră ospitalitatea. „Flămând am fost şi Mi-aţi dat să
mănânc... străin am fost şi M-aţi adus la voi” (Mt. 25.35). La întrebarea:
„Când Te-am văzut străin şi te-am adus la noi?”, Domnul răspunde: „Întrucât
aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut” (Mt. 25.38,
40). Cuvintele ni-L înfăţişează pe Mântuitorul în voinţa Lui de a-Şi impropria
destinul celor mici, de a se apropia de ei până la identificare, în scopul de a-i
ridica în conştiinţa lor şi a altora, de a le asigura respectul şi drepturile în faţa
celor tari, trufaşi şi neomenoşi. Cine primeşte şi găzduieşte pe drumeţul străin
şi fără reazem, să ştie că primeşte şi adăposteşte pe Hristos însuşi. Altădată
Domnul indicase ca reprezentanţi ai Săi pe Sf. Apostoli: „Cine vă primeşte pe
voi (ucenicii Mei), pe Mine mă primeşte” (Mt. 10.40). Dar a ţinut să adauge că
în această lume, ambasadorii Săi nu sunt numai Apostolii, ci împreună cu ei
sunt toţi oropsiţii, desconsideraţii, îmbrânciţi mereu în subsolul istoriei şi
dincolo de bucuriile, bunurile şi frumuseţile acestei vieţi. „Întrucât aţi făcut
unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, mie mi-aţi făcut”. În cadrul vieţii
celei noi inaugurate de Mântuitorul, străinii necunoscuţi şi avizaţi la ajutor
aveau să fie primiţi şi îngrijiţi în temeiul celui mai înalt titlu de vrednicie:
acela de ambasadori ai însuşi Fiului lui Dumnezeu.
3. Sfinţii Apostoli au acordat un viu interes promovării ospitalităţii printre
credincioşi. Ei îi îndeamnă pe aceştia să nu evite a se face părtaşi la trebuinţele
sfinţilor; să fie oricând gata a primi în gazdă” (Rom. 12.13). Chiar şi atunci
când ar fi strâmtoraţi şi le-ar veni pe nepregătite oaspeţi, credincioşii să nu-i
ocolească, ci să-i primească „fără cârtire” (I Petru 4.9; cf. şi Evr. 13.2).
Îndemnul lor se îndreaptă către toţi credincioşii, dar cu deosebire către cei
ce aveau să le fie urmaşi la conducerea Bisericii. Episcopul, scrie Sf. Pavel, lui
Timotei, „se cade să fie fără prihană... treaz, întreg la minte...”, dar neapărat şi
„primitor de străini – ó” (I Tim. 3.2). Acelaşi sfat i-l dă şi lui Tit:
Episcopul să se ferească de mânie, de băutură etc.; să nu se ferească însă de
străini. Să nu le întoarcă spatele. Să nu-i trimită în altă parte. Ci să-i primească
la el. El însuşi să-i găzduiască (Tit. 1.7-8). Cine nu e primitor de străini, acela
n-are ce căuta în episcopat. Pedagogi buni, Apostolii ştiau că mulţimea are
ochii aţintiţi asupra conducătorilor, asupra vieţii şi purtării lor. În materie de
viaţă religios-morală, cuvântul de învăţătură îşi are rostul lui şi de acesta nici
un duhovnic nu se poate lipsi. Dar mai mult decât cuvântul, e necesară pentru
îndrumarea credincioşilor, fapta vie, exemplul direct şi continuu al
propovăduitorilor Evangheliei. De aici porunca dată de Sf. Apostoli,
episcopilor şi celorlalți membrii ai ierarhiei, de a se face pildă credincioşilor
„cu cuvântul”, dar neapărat şi „cu purtarea şi dragostea” (I Tim. 4.12). „Întru
toate arată-te pe tine pildă de fapte bune” (Tit 2.7). Între care intră, desigur, şi
practicarea ospitalităţii. Mai mult decât oricare dintre credincioşi, episcopul şi
preotul trebuiau să strălucească prin dragoste şi prin ospitalitatea acordată
drumeţilor străini.

225
 4. Practicarea consecventă a ospitalităţii de către membrii responsabili ai
comunităţii, le aduce un remarcabil spor de prestigiu. În Păstorul lui Herma,
de exemplu, episcopii iubitori de străini, sunt arătaţi ca alcătuind o categorie
aparte de fiinţe în mare cinste la Dumnezeu şi avându-şi „locul lor... între
îngeri”8.
Merite mari îşi agoniseau şi credincioşii de rând prin practicarea
ospitalităţii.
În întâia scrisoare către Corinteni, Clement Romanul scrie cuvinte de mare
laudă la adresa credincioşilor din Corint tocmai pentru obiceiul lor de a fi
ospitalieri. „Cine n-a lăudat obiceiul cel măreţ al iubirii voastre de străini?”9
Preţuirea înaltă pe care Clement o atribuia ospitalităţii, se vede şi din faptul
că, în ierarhia virtuţilor, el o situează în nemijlocită apropiere de credinţă.
„Pentru credinţa şi iubirea lui de străini, i s-a dat fiu la bătrâneţe lui
Avraam”10. „Pentru credinţă şi iubirea de străini a fost mântuită şi Raav,
femeia cea desfrânată”11. Ospitalitatea e înfăţişată aici ca principala dovadă a
sincerităţii credinţei. Cine e pătruns de o credinţă religioasă sinceră, acela se
reazemă cu întreaga sa fiinţă pe Dumnezeu, vede în orice om un semen şi se
simte obligat să se comporte faţă de oricine ca faţă de un frate.
Călăuzită de credinţa ei vie, tare, lucrătoare, Biserica din Roma, practica în
mod consecvent şi eroic, între altele, şi virtutea ospitalităţii. Faptul acesta a
constituit principalul motiv pentru care episcopul unei Biserici vestite şi ea
prin activitatea sa caritativă, Sf. Ignatie, o numeşte „întâistătătore în
practicarea iubirii”12 şi îi trimite însufleţit şi cald cuvânt de laudă.
Cât de mare importanţă atribuia Biserica, ospitalităţii, se vede şi din faptul
că un vestit episcop din Asia Mică, Meliton al Sardelor (sec. al II-lea), a găsit
necesar să-şi ia osteneala întocmirii unui întreg tratat despre această aleasă
virtute. Din nefericire, lucrarea s-a pierdut. Nu ştim despre ea decât dintr-o
informaţie păstrată de Eusebiu al Cezareei13.
În lupta pentru apărarea credincioşilor împotriva învinuirilor nedrepte ce li
se azvârleau din atâtea părţi, apologeţii au ştiut valorifica în gradul cel mai
înalt credinţa exemplară a următorilor lui Hristos, loialitatea lor desăvârşită şi
mai ales iubirea lor de oameni practicată într-un duh de jertfă nemaicunoscut
până atunci. „Femeile lor, scrie Aristide către împăratul Adrian, sunt curate ca
nişte fecioare (...). Bărbaţii se reţin de la orice relaţii nepermise. Se comportă
(creştinii) cu smerenie şi prietenie. N-ai să întâlneşti la ei minciună. Se iubesc
unii pe alţii. Cine are... dă celui ce n-are. De găsesc un străin îl aduc în casa lor
şi se bucură de el ca de un frate”14.

8 Asem. 9.27, în Scrierile Părinţilor apostolici (trad. Mihălcescu-Niţu, Pîslaru), C., 1927, p.
269; cf. şi porunca 8, ibid. 241.
9 Cap. 1, trad.cit., p. 95.
10 Ibid. cap. 10, trad.cit., p. 101.
11 Ibid. cap. 12, trad.cit., p. 102.
12 Epistola către Rom., Introducere.
13 ... ί ο πρί φξία, la Eusebiu H.E., 4.26, M.P.G., 20, col. 392.
14 Apol. 15 – la Schumacher, Kraft der Urkirche, Fr.i.Br., 1934, p. 139.

226
 Primirea de străini era un lucru practicat şi dincolo de confiniile spirituale
ale Bisericii; dar obiceiul de a-i căuta anume, a-i aduce în casă şi a-i găzdui
bucuros, ca pe nişte fraţi, iată o formă de ospitalitate nemaiîntâlnită nicăieri
până atunci.
Mărturie privind ospitalitatea la creştini în veacul al II-lea, ne dă, fără să
vrea, şi scriitorul satiric, Lucian de Samosata. În lucrarea sa Despre moartea
cinicului Peregrin Proteu, scriitorul acesta, arată, între altele că după ce a
intrat în rândurile creştinilor, Peregrin a călătorit mult, fiind bine primit şi
masiv sprijinit de aceştia15.
Desigur, nici credincioşii creştini de atunci, n-au fost toţi ireproşabili în
practicarea înaltelor virtuţi evanghelice. Vor fi fost şi între dânşii oameni care,
neizbutind a-şi asimila deplin stilul vieţii creştine, vor fi oscilat între ispitele
căii vechi şi chemările aspre ale înrolării în slujba Domnului şi a semenilor.
Către unii ca aceştia îşi va fi îndreptat Origen cuvintele privind înviorarea
zelului întru practicarea ospitalităţii. Vestitul scriitor bisericesc ştie că unii
dintre credincioşi şi-au luat obiceiul condamnabil de a privi pe călătorii străini
ca pe nişte duşmani, şi de a le închide uşa atunci când, dintr-un motiv sau
altul, aceştia erau avizaţi să ceară găzduire. Credincioşii din categoria aceasta
să ia pildă de la Lot, care, prin grija lui stăruitoare de a primi şi adăposti
străini, fu salvat împreună cu ai săi, de prăpădul dezlănţuit asupra Sodomei şi
Gomorei. A scăpat de nimicirea prin foc „numai pentru că şi-a deschis casa
oaspeţilor. În casa ospitalieră au intrat îngerii. În cele închise oaspeţilor a
intrat focul”16.
Un indiciu în plus în sensul unei răciri a zelului ospitalităţii la unii dintre
credincioşii secolului al III-lea, poate fi socotit şi faptul că, în veacul acesta,
denumirea de „fraţi” folosită de creştini în relaţiile dintre dânşii, începe a fi
scoasă din circulaţie17. Slăbirea legăturilor de frăţie n-a putut rămâne fără
urmări negative asupra obligaţiunilor de caritate şi deci, şi asupra practicării
ospitalităţii. Când nu-l mai socoteşti frate pe străinul călător e evident că nu
prea te-mbulzeşti să-l aduci la tine şi să-i oferi găzduire.
Putem spune totuşi că, în general, şi în veacul lui Origen, ospitalitatea
constituie un obiect de mare cinste la credincioşii creştini. Precum în veacul al
doilea, aşa şi acum, în al treilea, un uimitor de mare număr dintre aceştia
continuau să ofere lumii priveliştea unei eroice consecvenţe în practicarea
virtuţilor evanghelice, inclusiv a ospitalităţii18.
Când Tertulian îşi sfătuieşte soţia ca în cazul unei premature văduvii, să se
ferească a-şi lega viaţa de aceea a unui bărbat păgân, o face cu motivarea că,
în tovărăşia unui asemenea soţ, ea n-ar mai putea practica în voie virtutea
ospitalităţii. „Dacă ar sosi un frate călător, ce ospitalitate ar putea primi într-o

15 Peregrinus... C. 16 – la Harnack, Mission und Ausbereitung des Christentums 1, Ed. 4,

Leipzig, 1924, p. 201. nota.
16 În Genes. Hom. 5, M.P.G., 12, col., 188-189.
17 Harnack, Mission, 1, p. 419.
18 Otto Karrer, Uchristliche Zeugen, Innsbruck, Wien, München, 1937, p. 233.

227
casă străină? El căruia ar trebui să-i fie puse la îndemână proviziile din
cămară, va găsi încuiate, chiar şi dulapurile de pâine”19. Textul ne îngăduie să
tragem concluzia că ospitalitatea era un lucru obişnuit în familia creştină şi că
spiritul de iubire şi jertfă în care era practicată constituia o notă distinctivă a
acesteia faţă de casa păgână.
Între o scrisoare trimisă din locul de refugiu, clerului său din Cartagina,
Ciprian atrage atenţia acestuia să fie cu grijă faţă de văduve, infirmi şi săraci.
Dar şi faţă de străinii avizaţi la ajutor. Să nu-i ocolească nici pe aceştia, ci să-i
primească şi să le dea cele de trebuinţă. Totodată marele episcop dispunea ca
pentru acoperirea cheltuielilor necesare întreţinerii străinilor să se ia din
bunurile sale, din suma trimisă simpresbiterului Rogatian20.
Gestul Sfântului Ciprian mărturiseşte tare că, chiar şi în acei ani de cruntă
persecuţie (el păstoreşte în vremea când Deciu dezlănţuie cea mai sângeroasă
persecuţie de pe atunci), creştinii, în frunte cu episcopul lor, înţelegeau să fie
prezenţi lângă cei loviţi şi azvârliţi pe drumuri, cu fapta lor de frăţească
îmbărbătare şi ajutorare.
Se vede limpede că pentru episcopul cel sfânt al Cartaginei, cuvintele: „Se
cade însă, episcopul să fie... primitor de străini...” (I Tim. 3.2), nu sunaseră în
gol. Şi nu constituiau doar un pretext de exerciţiu retoric.
Constituţiile apostolice – scriere apocrifă, care răsfrânge unele aspecte din
Biserica sec. III-IV, ne informează că văduvele îndreptăţite să primească
ajutor din partea episcopului, printre alte calităţi, trebuiau să o posede şi pe
aceea de a fi fost gazdă primitoare pentru străinii în trecere21. În capitolul
imediat următor, lucrarea de care vorbim insistă asupra datoriei credincioşilor
de a acorda ajutor nu numai văduvelor şi văduvilor, dar tuturor celor avizaţi la
aceasta: prieteni sau neprieteni, rude sau străini, necăsătoriţi sau căsătoriţi,
stăruind ca pe cei fără adăpost să-i primească în casă şi să-i îngrijească22. Iar în
altă parte, Constituţiile dau acest îndemn credincioşilor: „Pe cei persecutaţi
din pricina credinţei... şi care fug din cetate în cetate, primiţi-i... Daţi-le cele ce
sunt de trebuinţă, împlinind astfel porunca Domnului”23.
5. Dar să vedem mai de aproape cui se acordă ospitalitatea: În primul rând
se acordă găzduire fraţilor de aceeaşi credinţă, indiferent că proveneau dintre
evrei sau dintre păgâni.
Uneori, fraţii aceştia erau misionari trimişi anume pentru propovăduire
(Mt. 10.10). Nu era exclus ca, odată cu cel trimis, să meargă şi îndemnul către
cei de departe, de a primi şi găzdui după cuviinţă pe cel ce aducea mesajul
învăţăturii celei noi. Când Sf. Pavel trimite pe Febe la Roma, adaugă în
scrisoare: „Vă dau în grijă pe Febe, sora noastră, care este slujitoare în

19 Ad uxor, 2, 4, M.P.L. 1m col. 1149.

20 Ep. 7.
21 Constituţiile apostolice, lib. 3, cap. 3, M.P.G.1, col. 765.
22 Ibidem, lib. 3, cap. 4.
23 Ibidem, lib. 8, cap. 45, M.P.G. 1, col. 1149.

228
Biserica din Chenhrea, ca s-o primiţi în Domnul cu vrednicia cuvenită sfinţilor
şi să-i fiţi de ajutor la orice ar avea nevoie de ajutorul vostru” (Rom. 16.1-2).
De ospitalitatea credincioşilor creştini beneficiau şi toţi acei misionari şi
cateheţi improvizaţi şi neoficiali, ca de exemplu comercianţii, soldaţii,
meseriaşii, sclavii, femeile, care cunoscând şi trăind ei înşişi binefacerile şi
eroismul vieţii în Hristos, o mărturisesc, prin cuvânt şi faptă, în călătoriile lor
şi în locurile de popas şi găzduire.
Dar creştinii acordau ospitalitate nu numai fraţilor de o credinţă cu ei, ci
tuturor străinilor, chiar când aceşti străini erau adversarii lor. „Caritatea
creştină zice un cercetător, se punea în serviciul tuturor: credincioşi,
indiferenţi sau adversari”24.
Se putea întâmpla ca străinul să nu vină cu mâinile goale. Marcion, de
pildă, călătorind din Pont la Roma, duse cu sine Bisericii de acolo 200.000 de
sesterţi25.
De regulă însă, călătorii avizaţi la găzduire erau săraci26.
Natural, se găseau, nu puţini şi dintre cei care încercau să abuzeze de
generozitatea credincioşilor. Printre călătorii străini se strecurau, uneori, şi
eretici, leneşi, escroci, înşelători, care puneau la grea încercare iubirea
creştinilor. Pe cât le sta în putinţă, aceştia se fereau de a se face părtaşi la
păcatele acelora. Anumite prescripţii chiar îi încurajau în această direcţie.
„Dacă cineva vine la voi şi nu aduce învăţătura aceasta (că Iisus a venit în
trup), să nu-l primiţi în casă şi să nu-i ziceţi bun venit” (2 Ioan 10). Învăţătura
celor 12 Apostoli e de părere că la primirea străinilor să se ţină seama: 1. dacă
aceştia mărturisesc învăţătura cea adevărată şi 2. dacă au „purtările
Domnului”. Cei ce nu dau semne că ar împlini aceste două condiţii şi mai ales
în cazul că şi-ar prelungi şederea la gazdă, fără să se apuce de muncă, apoi
unii ca aceştia să fie îndepărtaţi27.
Mai târziu, pentru a putea fi primit şi găzduit, călătorul necunoscut era
invitat să se legitimeze, lucru pe care acesta îl făcea cu un fel de scrisoare
adusă din partea comunităţii căreia îi aparţinea. Dar o asemenea legitimare nu
era obligatorie28.
6. Ospitalitatea se acorda de către credincioşii particulari, dar şi de către
comunitate, care, prin conducătorii ei, ţinea să se intereseze de aproape şi să
cultive cu grijă această înaltă virtute.
Sfântul Iustin Martirul spune că printre cei ce primesc ajutor din vistieria
comună, sunt şi călătorii străini. „Cei ce au şi sunt dispuşi la aceasta, dau
fiecare după bunăvoinţă, iar suma colectată se predă întâistătătorului, care
ajută pe văduve, pe orfani... şi pe călătorii străini...”29

24 Cf. Lebreton-Zeiller, Hist.de l’Église 1, Paris, 1938, p. 404; W. Liese, op.cit., col. 298.
25 Tertull., De praescript.haeretic., 30, M.P.L., col. 49.
26 Harnack, op.cit., p. 204.
27 Cap. 11-13, în Scrierile Părinţilor apostolici, trad.cit., p. 89, 91.
28 Harnack, op.cit., p. 203.
29 Apol. 1.67, 6, M.P.G., col. 429.

229
 Tertulian vorbeşte şi el de un fel de casă, arcae genus, în care, într-o
anumită zi a lunii, sau când vrea credinciosul însuşi, se colectează daruri
benevole, care constituie depozitele pietăţii, deposita pietate. Din ele nu se
subvenţionează petreceri neîngăduite, ci se ajută săracii, orfanii, servitorii
bătrâni, naufragiaţii etc.30 Spiritul în care sunt scrise cuvintele îndreptăţesc
concluzia că o parte din colecţia de care vorbeşte Tertulian, era folosită pentru
acoperirea cheltuielilor determinate de găzduirea drumeţilor necunoscuţi.
Am amintit mai sus şi îndemnul dat de Sf. Ciprian, Bisericii din Cartagina,
de a fi cu grijă mare la primirea şi găzduirea străinilor. O dovadă în plus că
ospitalitatea nu era lăsată exclusiv pe seama iniţiativelor particulare, ci
comunitatea întreagă se socotea răspunzătoare şi obligată să intervină cu
mijloacele ei mai substanţiale, cu o ocrotire mai organizată, şi cu iubirea mai
caldă şi mai jertfitoare ca a tuturora, a episcopului. Care ca să ajungă şi să
rămână episcop trebuia să facă dovada că e nu numai φoπτωχος dar şi
φόξος.
7. Ceea ce trecea şi întreţinea viu interesul credincioşilor dintru început,
pentru virtutea ospitalităţii, era, desigur, convingerea profundă că, în calitate
de mărturisitori ai lui Hristos, ei au misiunea de a practica iubirea de semeni
aşa cum Dumnezeu însuşi le-a pilduit-o.
În învăţătura şi practica Mântuitorului, iubirea nu cuprinde numai pe cei
apropiaţi, ci şi pe cei necunoscuţi, fie buni, fie răi (Mt. 5.45). Primind şi
adăpostind frăţeşte pe orice străin, credincioşii de atunci dovedeau că precum
pentru Mântuitorul, aproape aşa şi pentru ei, porunca iubirii de semeni nu era
un ideal, o idee abstractă, ci constituia însăşi forma obişnuită a vieţii lor de
toate zilele.
În Apologia adresată împăratului Marcu Aureliu Antonin, Atenagora
mărturiseşte cu convingerea celui ce porneşte de la fapte: „La noi, veţi găsi
oameni neştiutori... incapabili să demonstreze prin discursuri folosul
învăţăturii noastre, dar care îl dovedesc prin fapta lor, prin acţiunile lor bune:
.... ei îşi iubesc semenul ca pe ei înşişi”31. Nu prin cuvinte, nu prin oratorie, nu
prin armătura argumentelor logice erau mari credincioşii de atunci, ci prin
pilda concretă, directă, continuă a unei vieţi fără precedent. Credincioşii de
atunci aveau conştiinţa că sunt posesorii unei forţe mai mari ca a oricărei
măiestrii literare: viaţa trăită la nivelul învăţăturii pe care o preţuiau mai
presus de orice. „Nu suntem mari prin cuvintele, ci prin viaţa noastră” (Non
eloquimur magna, sed vivimus), rosteşte în auzul creştinilor de pretutindenea
Minuciu Felix32, căruia mai târziu, avea să-i facă ecou vestitul episcop al
Cartaginei Ciprian, repetându-i întocmai cuvintele33.
Dar măreţia vieţii cârmuite de iubire a creştinilor au remarcat-o cu
tulburare şi uimire, păgânii înşişi. Ce iubire este aceasta pe care o aveţi voi

30 Apologet., 39, M.P.L. 1, col. 533.

31 Legatio pro christ., 11, M.P.G., col. 912-13.
32 Octav, 30, M.P.L., col. 372.
33 De bono patientias, 3, M.P.L., 3, col. 647, 649, 650.

230
creştinii? Cum de puteţi să vă iubiţi atât de mult? Întreba nedumerit păgânul
Diognet34. „Nici n-au ajuns să se cunoască şi ei se şi iubesc unii pe alţii”,
constată şi păgânul Ceciliu35.
Oricât de multă ură ar fi purtat contra creştinilor, oricâte calomnii ar fi
răspândit la adresa lor, păgânii nu se puteau reţine totuşi de a constata şi
admira iubirea neobişnuită de care următorii Domnului dădeau dovadă cu
atâta uluitoare perseverenţă. „Priviţi-i cum se iubesc unii pe alţii”36. Concepţii
înalte existau ele şi dincolo de limitele comunităţilor creştine, dar o viaţă
„cuprinsă şi mişcată de idei mari şi de sentimente sublime, ca acelea care
caracterizau viaţa uimitoare a creştinilor, viaţă de neînţeleasă iubire”, aceasta
era ceva cu totul nou, necunoscut şi nerealizat nicăieri37.
Fireşte, nenumărate erau formele de manifestare concretă a acestei iubiri,
care punea-n uimire lumea păgână, dar faptele de caritate prin care creştinii au
impus mai mult neprietenilor au fost cele de ospitalitate38.
Un alt motiv deosebit de puternic care a susţinut interesul şi voinţa de a
practica ospitalitatea a fost faptul că o asemenea virtute constituie, pentru
comunităţile bisericeşti de atunci, un excelent mijloc de sprijinire şi
promovare a misiunii creştine.
Exprimată între altele, în epistolele al III-a, a Sf. Ioan39, ideea ospitalităţii
ca mijloc de propovăduire a fost valorificată din plin în primele trei veacuri
creştine.
În acele vremuri, Biserica avea un accentuat caracter misionar şi nu numai
ierarhia, dar orice credincios particular socotea ca datorie a sa, să
răspândească învăţătura cea nouă şi să câştige cât mai mulţi aderenţi pentru
noul mod de viaţă. Porunca: „Mergând învăţaţi toate neamurile...” (Mt. 28.19),
era înţeleasă ca referindu-se nu numai la membrii ierarhiei, ci, în oarecare
măsură, la toţi credincioşii.
Origen ne informează că unii credincioşi nu fac altceva în viaţă decât să
călătorească prin oraşe, târguri şi sate în scopul propovăduirii Evangheliei.
Dar, totodată mărturiseşte că toţi creştinii „fac tot ce le stă în putinţă pentru a
răspândi credinţa peste întreg pământul”40.
De altfel se ştie „cât a câştigat creştinismul prin această propagandă
individuală neorganizată făcută prin aderenţii săi prin aceea că ei îşi radiau
credinţa prin cuvânt şi faptă”41. Alţii merg chiar până acolo încât afirmă că

34 Epistola către Diognet 1, în Scrierile Părinţilor apostolici, trad.cit., p. 315.

35 Minuciu Felix, Octav. 9, M.P.L., 3, col. 271.
36 Tertull., Apologet., 39, M.P.L., col. 534.
37 Cf. T.M. Popescu, Caritatea creştină, BOR, 1945, p. 21.
38 Cf. T.M. Popescu, op.cit., p. 31.
39 Cf. v. 5-6: „Iubitule, cu credinţa faci oricâte pentru fraţi şi anume pentru fraţii străini... Bine
vei face să-i ajuţi în călătoria lor... Căci pentru numele lui Hristos pornit-au ei la drum... Noi
deci, datori suntem să sprijinim pe unii ca aceştia, ca să fim împreună lucrători pentru adevăr”.
40 C. Cels, 3,9, M.P.G., 11, col. 932.
41 Cf. T.M. Popescu, „Primii dascăli creştini”, în Studii Teologice, Nr. 2, 1932, p. 151.

231
misionarii cei mai numeroşi şi mai cu succes în activitatea lor, au fost creştinii
înşişi, întrucât se dovedeau alipiţi şi tari în credinţa lor42.
Conştiinţa aceasta că de soarta credinţei celei noi sunt răspunzători nu
numai membrii ierarhiei, ci în mod solidar cu ei, şi ceilalţi credincioşi pe de-o
parte; pe de alta entuziasmul stârnit în sufletele atâtora dintre cei ce veneau în
atingere cu Hristos, determină acel du-te-vino, acel frământ şi pasionat
neastâmpăr misionar unic în istoria religiilor în general şi în istoria
creştinătăţii în special43.
Desigur, cei ce-şi luau osteneala drumurilor grele şi lungi în scopul
propovăduirii, erau oameni capabili de orice jertfe. Totuşi, e limpede că săraci
cum erau, ei n-ar fi putut rezista prea mult greutăţilor şi lipsurilor neînchipuit
de mari, dacă în umbletul lor misionar n-ar fi întâlnit şi primit sprijinul frăţesc
al gazdelor creştine.
În sânul familiilor găzduitoare, predicatorii ambulanţi se întremau, îşi
înviorau puterile şi entuziasmul, primeau informaţii asupra împrejurărilor
locale şi asupra localităţilor vecine, lucruri care constituiau condiţii de
maximă importanţă pentru continuarea şi rodnicia propovăduirii lor.
Cât pentru fraţii aflaţi pe drumuri, fie din cauza persecuţiilor, fie din
pricina confiscării bunurilor, ori din alte motive, aceştia găseau la gazdele
creştine nu numai ocrotirea de primejdia recăderii în păgânismul abia alungat,
dar şi tot ajutorul necesar reintegrării în făgaşul unei vieţi de muncă cinstită.
Şi încă un lucru. Primirea şi adăpostirea călătorilor străini, misionari sau
drumeţi întâmplători, era prilej minunat şi pentru o reciprocă verificare şi
întărire în credinţă; pentru stabilirea şi adâncirea de relaţii frăţeşti, de caldă
intercomuniune sufletească; pentru mângâiere şi îmbărbătare, pentru schimb
de impresii şi experienţe, dar şi pentru dobândirea de noi mărturisitori ai lui
Hristos. Cu alte vorbe, pentru exercitarea unei rodnice propovăduiri.
Se poate spune, aşadar, că în primele trei veacuri, ospitalitatea practicată,
individual sau colectiv, de către credincioşii creştini, a constituit unul din cele
mai importante mijloace care au asigurat răzbaterea în lume a Evangheliei.

42 Harnack, Mission 1, p. 377.

43 Cf. şi Uhlhorn, Die christliche Liebestätigkeit, ed. 2, Stuttgart, 1895, p. 55.

232
 PREDICA PRIN FAPTE

Tema e veche. Veche ca predica însăşi. De la început s-a cerut ca

propovăduirea să nu se limiteze numai la expunerea verbală a învăţăturii.
Bună, fireşte, şi predica prin viu grai. De unde să ştie credinciosul ce anume
învăţătura de credinţă să mărturisească dacă nimeni nu-i arată? De unde să ştie
el care sunt normele de credinţă creştină dacă nimeni nu-l lămureşte? Cum să
se poată orienta în cele duhovniceşti dacă nu l-ar îndruma preotul prin
predicile sale?
Este bună, aşadar, este chiar necesară explicarea prin cuvânt a învăţăturii
creştineşti. Dar cu atâta – trebuie să ştim – nu se satisface deplin conceptul
creştin de propovăduire.
A propovădui în sensul plin al cuvântului, înseamnă a tâlcui învăţătura
creştină şi prin cuvântul viu, dar şi prin faptă, prin viaţa de fiecare zi trăită la
nivelul sau cât mai aproape de nivelul cerut de învăţătura Mântuitorului Iisus
Hristos. Acesta este sensul plin al predicii creştine: propovăduire a
învăţăturilor dumnezeieşti, prin cuvânt şi faptă deopotrivă.
Desigur faţă de predica prin fapte, predica prin cuvânt e mai la îndemână.
De aceea a şi fost ea practicată mai des. A fost practicată de la o vreme atât de
des încât astăzi când vorbim despre predică, aproape că nu mai înţelegem
altceva decât cuvântarea rostită de către preot înaintea credincioşilor întruniţi
la slujbele sfinte. Termenul circulă în accepţiunea aceasta nu numai în
limbajul bisericesc obişnuit, dar şi în acela al manualelor de specialitate. Puteţi
să deschideţi orice manual de Omiletică ce aveţi la îndemână şi veţi vedea că
definiţiile date predicii converg, în fond, toate spre cea acum amintită. Nu
vreau să spunem că manualele de Omiletică nu cunosc valoarea exemplului
personal al preotului în cadrul activităţii lui ca paroh. Dimpotrivă, nu e carte
de teoria predicii în care să nu se vorbească şi despre necesitatea ca preotul să
ducă o viaţă de înaltă ţinută morală şi de sfinţenie. Decât că, moralitatea şi
sfinţenia sunt tratate la capitolul despre însuşirile preotului, nu la capitolul
privind conceptul predicii. Lăsând afară din cuprinsul noţiunii de predică,
moralitatea şi sfinţenia vieţii predicatorului, manualele de Omiletică au
contribuit la promovarea unui concept al propovăduirii în înţeles redus
aproape exclusiv la tâlcuirea prin cuvânt a învăţăturilor dumnezeieşti.
Separând predica prin cuvânt de predica prin faptă, ele au încurajat părerea că
tâlcuind regulat, prin cuvânt, pericopele evanghelice, preotul se poate
considera achitat de datoria lui de predicator, chiar dacă, în ce priveşte viaţa
practică, el rămâne cu mult în urma învăţăturii propovăduite. Sensul plin al
predicii ortodoxe însă este, cum am spus, acela de tălmăcire a învăţăturilor
dumnezeieşti prin cuvânt şi faptă.
Despre lucrul acesta s-a scris de repetate ori. De pildă revistele noastre
bisericeşti au publicat, nu de mult, printre altele: „Predica prin exemplul
personal” (BOR, nr. 5/1954); „Pentru o propovăduire mai rodnică” (MA, 1-

233
2/1956); „A propovădui, ce înţeles are” (MA, nr. 4/1959) etc. S-a arătat acolo
că predica prin cuvânt reprezintă numai o parte a propovăduirii. Şi încă nu cea
mai însemnată. S-a arătat că preotul nu satisface deplin misiunii sale de
predicator decât adăugând constant la tâlcuirea prin cuvânt, tâlcuirea cu fapta,
cu purtarea, cu viaţa de fiecare zi.
Chestiunea este însă prea importantă pentru ca să nu fie necesar a se reveni
şi a se insista cât mai des asupra ei.
În cele următoare vom adăuga la cele spuse cu alt prilej, alte temeiuri care
îl îndreptăţesc pe preot ca, în împlinirea misiunii de predicator să se folosească
nu numai de cuvânt, dar şi de faptele sale proprii.
Mai întâi trebuie să observăm că însăşi materia predicii obligă pe preot ca
în activitatea lui de predicator să nu rămână numai la cuvânt. Materia predicii
este, se ştie, întregul tezaur al învăţăturii dumnezeieşti, întregul tezaur al
învăţăturilor date nouă de Mântuitorul Hristos.
Una din trăsăturile esenţiale ale acestor învăţături e că ele se cer transmise,
propovăduite credincioşilor. Învăţăturile revelate sunt fundamental orientate
către credincioşi. Credincioşii sunt aşa-zicând, parte componentă a Revelaţiei.
Fără ei Revelaţia nu s-ar putea realiza în sensul că nu s-ar putea înarticula în
viaţă. Fără credincioşi, învăţăturile descoperite ar fi în situaţia unei punţi care,
rezemată numai pe un mal, ar rămâne cu celălalt capăt spânzurat în gol.
O altă trăsătură esenţială a învăţăturilor de credinţă constă în faptul că ea
are caracter de totalitate, în înţelesul că cuprinde toate acele elemente necesare
pentru angajarea întregii firi a credincioşilor.
Astfel învăţăturile de credinţă cuprind elemente raţionale prin care se
adresează puterii de gândire a credincioşilor. În tendinţa lor de a răzbate în
viaţă, învăţăturile de credinţă nu ignoră, ci dimpotrivă apelează la raţiunea
credincioşilor solicitând-o să cerceteze temeiurile care le pot face vrednice de
a fi acceptate. Prin intermediul raţiunii, învăţăturile descoperite izbutesc să
iasă, pentru credincioşi, fireşte, din starea lor de nedesluşire şi să ia forma unui
tot organizat şi luminos.
Învăţătura de credinţă cuprinde şi o serie întreagă de elemente emoţionale.
Tabloul creaţiei, venirea lui Dumnezeu ca om între oameni, patimile
Mântuitorului, moartea şi Învierea Lui, Înălţarea la cer, Pogorârea Duhului
Sfânt, toate acestea sunt de neobişnuită tensiune emoţională şi solicită cu mare
putere sensibilitatea credincioşilor.
Lipsite de evidenţă internă, învăţăturile de credinţă fac apel şi la voinţa
credincioşilor. Respectul faţă de libertatea acestora este constitutiv învăţăturii
revelate. Năzuind să răzbată în viaţă, învăţăturile de credinţă, urmăresc să
realizeze această năzuinţă nu în dauna voinţei credincioşilor, ci prin libera
adeziune a acesteia.
Nu mai amintim de acel adânc al sufletului, în care sunt depozitate încă de
la Botez energiile Harului, şi care de asemenea e luat în considerare şi pus în
lucrare în procesul de înarticulare a învăţăturilor de credinţă în viaţa
credincioşilor.

234
 Aşadar, învăţăturile revelate vizează şi se îndreaptă către toate funcţiile
sufleteşti ale credincioşilor inclusiv către subiectul adânc al acestora ca
fuzionând cu ele, să-şi poată fenomenaliza energiile lor transformatoare.
Învăţăturile de credinţă cuprind elementele care revendică pe credincios în
totalitatea fiinţei lui: minte, inimă, voinţă, adânc sufletesc, etc. Consecinţa
unei asemenea situaţii? Dacă cineva şi-ar asuma misiunea de a propovădui
învăţătura descoperită, e obligat să facă aceasta nu numai cu o parte a fiinţei lui,
ci folosind în acest scop şi mintea, şi inima, şi voinţa etc.
Dacă propovăduitorul ar împărtăşi credincioşilor învăţătura folosindu-se
numai de puterea sa de gândire, de expunerea logică, de argumente bine
formulate, el ar reda unilateral conţinutul Revelaţiei, şi anume, l-ar reda numai
sau aproape numai în elementele lui intelectuale. Dacă l-ar valorifica numai în
elementele lui emoţionale, ar rămâne nedreptăţite celelalte componente:
intelectuale şi voliţionale etc. încât, predicatorul conştient de misiunea lui şi
cunoscător al obiectului propovăduirii e obligat pe de-o parte să asimileze
învăţătura revelată în toate constituentele ei intelectuale, emoţionale şi
voliţionale, iar pe de alta e obligat să o predice utilizând în acest scop mintea,
sensibilitatea şi voinţa sa. Predicatorul e obligat să predice cu mintea şi cu
inima, dar şi cu voinţa; prin aceasta, prin voinţă, nu înţelegem efortul limitat la
elaborarea şi rostirea cuvântării, ci înţelegem faptele, purtarea, viaţa lui de
fiecare zi.
Întrucât asimilarea integrală a învăţăturii de credinţă nu se face decât
punând la contribuţie intelectul, sensibilitatea şi voinţa, tot aşa propovăduirea
învăţăturii nu se poate face decât prin folosirea tuturor puterilor de care
dispune predicatorul: puterea gândirii, a sensibilităţii, puterea voinţei, a faptei.
Şi mai bine iese în evidenţă lucrul acesta: necesitatea de a predica şi prin
faptă, dacă luăm în considerare că învăţătura descoperită cuprinde nu numai
norme de credinţă, ci şi norme de conduită.
Caracteristica normei morale e că nu se mulţumeşte să fie simplu luată la
cunoştinţă de către credincioşi, ci pretinde acestora s-o aplice în viaţa de toate
zilele. Normele creştine de conduită cer credincioşilor ascultare, cer ca ei să
facă efort în sensul de a-şi ridica viaţa cât mai aproape de nivelul pe care ele îl
reprezintă. Neaplicate în viaţă, normele de conduită creştine nu înseamnă
nimic, sau aproape nimic. Ce valoare poate avea blândeţea privită în abstract?
La ce ne poate folosi ideea curăţeniei trupeşti şi sufleteşti, ideea păcii, a
bunătăţii, a iubirii de semeni, dacă ne-am limita la simpla lor cunoaştere
teoretică?
Sensul poruncilor morale creştine e înarticularea lor în viaţa credincioşilor
în scopul îmbunătăţirii, al ridicării ei. Sensul poruncilor creştine e
transpunerea lor în practică. Ele nu sunt întregi decât spaţializate în fapte.
Porunca morală creştină şi fapta corespunzătoare sunt două aspecte ale unui
singur întreg.
Drept aceea, preotul care predică despre normele creştine de conduită
numai cu vorba, rămâne la jumătatea lucrului. Poruncile morale creştine nu

235
pot fi înfăţişate credincioşilor, în plinătatea puterii lor decât prin asocierea
cuvântului cu fapta corespunzătoare. Simpla tâlcuire verbală a acestor porunci
constituie pentru preotul predicator o gravă abatere de la sensul poruncii
înseşi.
Ţine, aşadar, de natura normelor de credinţă şi conduită ca ele să fie
propovăduite de preot, nu numai pe calea graiului viu, dar şi pe calea faptelor
corespunzătoare.
Dar şi însăşi misiunea de predicator cere celui ce şi-o asumă, de a o
exercita nu numai prin cuvânt, ci şi prin faptă.
Se ştie, că nu poate fi vorba de propovăduire acolo unde nu există
convingere adâncă despre adevărul celor propovăduite. Convingerea despre
adevărul şi dumnezeirea învăţăturilor de credinţă constituie principala calitate
a preotului predicator. Lipsit de convingere, predicatorul va fi străin de ceea ce
se cheamă zel şi perseverenţă. Cuvântul lui va fi slab, anemic, stins,
superficial, fără priză, fără autoritate. Convingerea adâncă conferă predicii un
accent şi o vibraţie care ating inima ascultătorilor şi pot scoate voinţa lor din
indecizie, din starea de oscilaţie. Convingerea sinceră e sufletul predicii. O
convingere simulată dă sunet fals predicii, oricât de savant întocmită şi oricât
de cu meşteşug rostită. Numai convingerea nefăţarnică comunică predicii forţa
care răscoleşte şi cucereşte.
Dar cum îşi poate dobândi preotul o astfel de convingere? Principala cale
de dobândire a convingerii despre adevărul învăţăturilor descoperite este
aplicarea lor în viaţă, practicarea lor consecventă. Desigur pentru a-şi dobândi
o asemenea convingere, preotul are nevoie şi de alte mijloace. Ca, de exemplu,
de studiu şi meditaţie, de rugăciune.
Are nevoie de studiu – şi încă de studiu temeinic şi îndelungat – pentru a-şi
da seama de conţinutul învăţăturilor revelate, de ceea ce urmăresc ele şi de
temeiurile raţionale care îndreptăţesc pretenţiile acestor învăţături.
Are nevoie de rugăciune pentru trezirea unor puteri sufleteşti mai adânci,
cu ajutorul cărora ajunge în condiţia de a percepe mai bine şi mai mult din
cele cuprinse în izvoarele Revelaţiei.
Dar nici studiul şi nici rugăciunea singure nu pot produce şi nici păstra în
sufletul preotului convingerea adâncă despre dumnezeirea învăţăturilor lui
Iisus Hristos.
Studiul teologic, chiar cel sistematic şi perseverent, poate duce la o stare de
uscăciune sufletească; la înşelare de sine prin satisfacţii iluzorii; la
desprinderea procesului de cunoaştere a învăţăturii, de viaţa practică de fiecare
zi. Teologhisirea abstractă poate duce lesne la o dualitate primejdioasă în
sensul că teoretic el aderă şi se menţine pe linia învăţăturilor de credinţă,
practic însă trăieşte ca şi cum ar fi străin de asemenea învăţături.
Primejdia aceasta a alunecării pe panta unei vieţi duble, scade când studiul
teologic e asociat cu rugăciunea. Scade dar nu dispare cu totul. Un preot care-
şi dezvoltă munca sa de cercetător al învăţăturilor de credinţă, într-o atmosferă
de rugăciune, poate aduce mai uşor în sfera de influenţă a acestor învăţături,

236
laturi mai adânci ale fiinţei sale, dar nu în mod necesar. Rugăciunea poate
ajunge o deprindere mecanică şi ca atare îşi pierde puterea de înrâurire.
Experienţa arată că un preot poate cumula o remarcabilă erudiţie în materie de
teologie cu o stăruitoare practicare a rugăciunii, şi în acelaşi timp să lase mult
de dorit în viaţa sa de fiecare zi.
Un asemenea impas preotul nu-l poate ocoli decât dacă îşi impune
disciplina practicării consecvente a învăţăturilor propovăduite.
Este calea indicată de Mântuitorul însuşi. „De vrea cineva să facă voia Lui,
va cunoaşte despre această învăţătură dacă este de la Dumnezeu sau dacă Eu o
vorbesc de la Mine” (In. 7.17). Mântuitorul cere credincioşilor şi în primul
rând preotului să nu se grăbească a-şi forma o părere despre învăţătura Lui
înainte de a o fi supus probei practice. Percepută exclusiv mintal şi chiar
afectiv, învăţătura Mântuitorului poate lăsa o serie de nedumeriri în sufletul
preotului. Dar dacă la asimilarea ei mintală preotul adaugă străduinţa de a o
transpune în practică, de a o folosi ca izvor de inspiraţie, nu periodic, nu
numai în sărbătoare, ci în viaţa sa de fiecare zi, orice nedumerire cu privire la
adevărul acestei învăţături poate dispărea cu desăvârşire.
Practicarea consecventă a învăţăturii creştine poate opera în viaţa preotului
transformări atât de profunde încât concluzia despre dumnezeirea învăţăturii
lui Hristos e de neocolit.
Se înţelege, pentru ca preotul să practice această învăţătură e necesar ca el
să împlinească anumite condiţii. De exemplu, e necesar să fie conştient de
necesitatea învăţăturii de credinţă pentru mântuire. Conştiinţa că mesajul pe
care Hristos Domnul îl îndreaptă către el, priveşte însuşi destinul său veşnic, îl
poate scoate din starea de indiferenţă, îi îndreaptă atenţia asupra rostului
practic al învăţăturii şi-l poate dispune a o transpune în practică. De asemenea
e necesar ca preotul să aibă o receptivitate morală, să nu fie opac, refractar faţă
de chemările îndreptate spre el din sfera înaltă a învăţăturilor Mântuitorului.
Dacă în atitudinea lui faţă de învăţăturile revelate, preotul se limitează doar
la unele legături externe; dacă în sufletul lui chemările lui Hristos nu-şi găsesc
decât slabe puncte de contact, unul ca acesta cu greu se va orienta în direcţia
practicării acestor chemări.
A treia şi poate cea mai importantă condiţie: preotul să aibă o voinţă
adaptată cât de cât la cerinţele aspre ale rânduielilor morale.
Învăţătura creştină nu e uşor de practicat. Ea cere încordări perseverente şi
– mai ales la început – mari. Învăţătura Mântuitorului nu cuprinde numai
lucruri care plac, ci şi porunci necondiţionate, a căror aplicare reclamă sforţări
durabile, renunţări şi sacrificii. Fără zestrea unei voinţe deprinse, cât de cât, să
acţioneze în direcţia unor scopuri superioare, preotul nu va putea trece la
împlinirea consecventă a învăţăturilor pe care vrea să le comunice
credincioşilor săi.
Conştiinţa necesităţii pentru mântuire a învăţăturilor date de Iisus Hristos;
receptivitatea duhovnicească; voinţa adaptată cât de cât la cerinţele scopurilor
morale înalte, iată câteva din condiţiile ce se cer unui preot în vederea

237
practicării susţinute a învăţăturilor creştine. Practicarea consecventă a
învăţăturii creştine se răsfrânge în fiinţa preotului sub forma unei convingeri
tot mai puternice despre dumnezeirea acestor învăţături. Odată ajuns la acest
punct, preotul nu putea predica cu rezultatele pe care numai o propovăduire
sprijinită constant pe exemplul personal le poate da.
Aşadar: Nu poate fi predicator în înţelesul plin al cuvântului decât preotul
convins de dumnezeirea învăţăturii pe care e chemat să o propovăduiască; nu
poate fi convins decât preotul care trăieşte consecvent această învăţătură; ceea
ce înseamnă că nu poate fi predicator în înţelesul plin al cuvântului decât
preotul care propovăduieşte nu numai prin viu grai, dar şi prin exemplul
personal, prin viaţa sa de fiecare zi.
La acelaşi rezultat ajungem dacă privim lucrurile din punctul de vedere al
credincioşilor.
Ce urmăreşte preotul prin predicile sale? Urmăreşte să aducă în faţa
credincioşilor învăţătura creştină şi să-i convingă pe aceştia a şi-o însuşi spre a
se călăuzi după ea în viaţă în vederea mântuirii. Experienţa în cadrul Bisericii,
arată însă că credincioşii nu se lasă convinşi numai pe calea cuvântului să
accepte a practica în mod obişnuit învăţătura de credinţă. Ei ascultă predica,
iau la cunoştinţă învăţătura ce li se predă, dar, la rândul lor, pretind să le fie
luate în considerare personalitatea, psihologia lor.
Psihologia ascultătorilor prezintă caracteristicile ei, care dacă sunt
respectate de către predicator, pot asigura o mai bună eficienţă învăţăturii
propovăduite. Predicatorul e chiar obligat ca în activitatea sa să ţină seama şi
de psihologia credincioşilor.
Una din trăsăturile psihologice ale credincioşilor constă în faptul că nu
primesc fără rezerve o învăţătură care li se transmite exclusiv pe cale verbală.
Ei au unele rezerve, chiar atunci când învăţătura li se transmite pe cale de
exemple povestite, luate din închipuire sau din vremuri de demult. Desigur
credincioşii ştiu preţui şi asemenea exemple, dar interesul lor merge
precumpănitor spre predica întemeiată pe fapte vii, pe pilde directe, pe viaţa
predicatorului însuşi. Credincioşilor li se vorbeşte mereu despre puterea de
îmbunătăţire a sufletului, cuprinsă în învăţătura Mântuitorului. Dar când e să li
se facă dovada acestei puteri, predicatorul vine cu istorisiri de fapte petrecute
cândva, cu sute şi sute de ani în urmă. Procedeul poate îndreptăţi pe
credincioşi să rămână cu îndoială faţă de permanenta valabilitate a învăţăturii.
Numai prin exemple directe – în orice caz, neapărat şi prin exemple directe,
preotul îşi poate convinge credincioşii despre puterea permanentă a învăţăturii
revelate de a îmbunătăţi sufletele credincioşilor. Asemenea exemplu trebuie să
le dea în primul rând preotul predicator însuşi. Numai prin exemplul său
direct, predicatorul dovedeşte credincioşilor că învăţătura Mântuitorului e cu
putinţă să fie trăită şi astăzi în tot cuprinsul ei. Numai sprijinind predica
cuvântului, pe predica faptei, a vieţii sale de fiecare zi, preotul predicator
poate nădăjdui ca ascultătorii săi să primească cu interes învăţătura ce li se
transmite şi să se străduiască în mod serios a o pune în practică.

238
 Caracteristic psihologiei credincioşilor mai e şi faptul că ei nu-şi deschid
inima ca să primească învăţătura decât dacă predicatorul ştie să-i încălzească,
să-i mişte, să-i însufleţească. O învăţătură care nu trezeşte nici un ecou în sfera
sentimentelor şi nu ştie să-şi asocieze sensibilitatea ascultătorilor se privează
singură de o importantă sursă de putere necesară convertirii ei în faptă.
Dar pe ce cale poate fi pus credinciosul în condiţia de a adera şi afectiv la
învăţătura ce i se transmite? Se poate face aceasta şi printr-o expunere
luminoasă, caldă, vibrantă, răscolitoare. Dar sentimentele trezite pe asemenea
cale se vor stinge de îndată ce credincioşii vor constata că într-un fel e preotul
în amvon şi altfel în viaţa lui de toate zilele. Contrastul dinte cuvântul şi viaţa
lui, dezacordul flagrant dintre predica şi faptele lui, pun pe gânduri pe
ascultători şi le descurajează intenţia de a trece la punerea în practică a
învăţăturii ce li se propovăduieşte. Eliminarea unui astfel de dezacord
constituie obligaţia fundamentală pentru preotul care urmăreşte în chip sincer
educaţia credincioşilor prin valorificarea potenţei lor emoţionale. Numai
predicatorul identificat cu învăţătura ce propovăduieşte şi care se sprijină
constant şi pe pilda directă a vieţii sale, poate trezi sentimente cu adevărat
profunde şi durabile în sufletele credincioşilor şi-i poate determina să-şi asume
osteneala de a pune în practică învăţătura ce li se transmite.
Psihologiceşte lucrul se explică aşa că în procesul de percepere a unei
învăţături transmise pe calea intuiţiei directe, adică a exemplului personal,
participarea afectivităţii e la un coeficient mult mai ridicat decât în
transmiterea învăţăturii pe calea expunerii verbale. Când credinciosul culege
învăţătura nu numai din cuvântul, dar şi din purtarea preotului, sensibilitatea
lui, a credinciosului, e mai puternic pusă în mişcare, e mai viu angajată, şi prin
aceasta ea ajută învăţăturii să devină mai uşor motiv voluntar, îi ajută să se
concretizeze în fapte.
În sfârşit, experienţa arată că la cei de educat există o puternică tendinţă de
a se călăuzi practic nu atât după cuvintele cât mai ales după faptele
educatorilor. Întemeiaţi pe tendinţa aceasta, unii pedagogi n-au ezitat a-şi
orienta după ea gândirea lor pedagogică. Rousseau, de exemplu, cerea ca Émil
să fie izolat de ceilalţi oameni, pe tot timpul şcolarităţii. Dacă Émil ar fi lăsat
în mijlocul societăţii, el ar deveni victima influenţei negative a celorlalţi.
Pentru a-l păstra curat şi bun, adică aşa cum e el de la natură, e necesar, zice
Rousseau, să fie educat izolându-l de ceilalţi. Abia după terminarea educaţiei,
Émil va putea fi încadrat în societate fără teama că se va mai molipsi de relele
din jurul lui.
Un alt pedagog, Fichte, era de părerea că subiecţii de educat nu pot fi
crescuţi în mod corespunzător decât în cadrul unui colectiv alcătuit exclusiv
din oameni ireproşabili. Neavând în jurul lor decât exemple bune, cei de
educat – deprinşi să imite faptele celorlalţi – vor imita numai lucruri bune, şi,
în consecinţă, vor deveni ei înşişi buni.
Punctele acestea de vedere sunt, desigur, exagerate, dar ele subliniază în
felul lor adevărul că purtarea cuiva depinde, în mare măsură, de purtarea bună

239
sau rea a celor cu care a stat sau stă în contact. Un exemplu rău, influenţează
în rău în mult mai mare măsură decât o vorbă rea şi un exemplu bun cuprinde
o mult mai mare putere de atracţie decât vorbele bune. Şi cu cât locul ocupat
de cel ce dă exemplul e mai de răspundere, cu atât înrâurirea exercitată e mai
puternică în rău sau în bine după cum este exemplul însuşi.
Aplicând acestea la tema noastră vom zice că, credincioşii se orientează nu
atât după cuvintele cât mai ales după faptele preotului. Cu cât comportamentul
preotului e mai în acord cu învăţătura propovăduită cu atât şi influenţa
exercitată asupra credincioşilor va fi mai pozitivă şi invers, cu cât prin predică
va spune una, iar prin fapte cu totul altceva, cu atât înrâurirea lui va fi mai
negativă. Cu alte vorbe şi tendinţa inerentă firii credincioşilor de a se călăuzi
mai degrabă după faptele decât după vorbele preotului, îl obligă pe acesta ca la
predica prin cuvânt să adauge continuu predica faptei, a vieţii sale zilnice.
Încât, privită fie din punctul de vedere al obiectului, fie din punctul de
vedere al predicatorului, fie din acela al credincioşilor, predica, în înţelesul ei
plin, e propovăduire prin cuvânt, dar şi prin faptă.
Orientată fundamental către întreaga fiinţă a credinciosului, învăţătura
revelată, cere acestuia şi în primul rând preotului:
1. S-o asimileze nu numai mintal şi afectiv, dar şi voliţional, adică prin
fapte, prin practicarea ei;
2. S-o transmită în întregime, adică nu numai în elementele ei intelectuale
şi emoţionale, dar şi voliţionale, practic, prin fapte corespunzătoare.
Nimeni nu poate fi preot predicator dacă nu-i convins despre dumnezeirea
învăţăturii Mântuitorului; dar preotul nu-şi poate dobândi şi păstra asemenea
convingere fără să practice consecvent învăţătura. Cu alte cuvinte nimeni nu
poate fi preot predicator fără să practice el însuşi învăţătura revelată, fără să-şi
sprijine predica vorbei, pe predica faptei.
Însăşi psihologia credincioşilor, obligă pe preot să predice prin fapte.
Credincioşii cer preotului să le facă practic dovada că învăţătura ce le
propovăduieşte poate opera îmbunătăţiri profunde, în primul rând prin
exemplul, prin viaţa sa.
Sufletul credincioşilor nu se deschide pentru a primi învăţătura ce li se
comunică decât dacă e răscolit, încălzit, mişcat, decât dacă e solicitat şi
angajat şi din latura afectivităţii. Lucrul acesta se realizează în mai mare
măsură şi în mod mai durabil când învăţătura le este transmisă pe cale directă,
intuitivă, prin fapte, decât când le e transmisă pe calea expunerilor verbale.
Predica prin exemplul personal cuprinde o tonalitate afectivă mult mai sporită,
decât predica prin cuvânt şi, în consecinţă, învăţătura dată pe calea pildei
directe, poate deveni mai uşor motiv voluntar şi astfel poate fi mai uşor
transpusă în practică.
Dând ascultare tendinţei de a imita în viaţa lor ceea ce văd la cei superiori,
credincioşii se orientează nu atât după cuvintele, cât mai ales după faptele
preotului, nu atât după predica din amvon, cât mai ales după cealaltă predică,
după predica purtării şi a vieţii lui de fiecare zi.

240
 Iată de ce preotul e obligat să fie cu cea mai mare grijă în ce priveşte
armonizarea faptelor lui, cu învăţătura propovăduită. Fără să ignore a-şi
îmbunătăţi mereu predica prin cuvânt, el e obligat să valorifice fără ezitare şi
cealaltă parte a predicii: predica faptei, a faptei personale.
Numai sprijinind constant predica prin viu grai pe predica exemplului
personal, preotul poate nădăjdui într-o înviorare duhovnicească a
credincioşilor săi.
Trăim vremuri în care, fără să fie neglijate cunoştinţele teoretice, accentul
se pune totuşi pe elementul practic, pe transformarea practică a realităţii, şi, în
primul rând, a omului. Azi nu se teoretizează atât asupra omeniei, ci se
lucrează practic şi metodic creşterea omului de omenie; nu se filozofează atât
asupra hărniciei, bunătăţii, frăţiei, păcii, dragostei de semeni, ci se depun
remarcabile eforturi practice în vederea educării oamenilor harnici, buni,
capabili să realizeze efectiv frăţia, pacea, iubirea faţă de semeni.
Grija ridicării efective a tuturor oamenilor este grija dominantă a
conducătorilor noştri.
Constatarea poate constitui pentru preot un îndemn în plus, ca în sfera lui
de competenţă, să se străduiască în mare măsură a lega învăţătura teoretică de
viaţa practică; învăţătura despre bunătate, pace, frăţie, hărnicie, dragoste faţă
de oameni, s-o afirme mai cu hotărâre în viaţa practică, s-o traducă în fapte
mai întâi el şi apoi prin exemplul lui s-o promoveze şi în viaţa credincioşilor.
Cu alte vorbe, şi viaţa nouă de astăzi, activismul ei, îl obligă pe preot să nu
rămână numai la predica prin cuvânt, ci să treacă cu hotărâre la predica prin
fapte, la predica prin exemplul său personal.

241
 PREDICA PRIN EXEMPLUL PERSONAL

I.

Despre preotul creştin nu se poate vorbi cu înţeles deplin fără să fie adus în
legătură cu Mântuitorul. Lucrarea şi prezenţa lui în viaţa credincioşilor nu pot
fi înţelese îndeajuns decât proiectând asupra lor lumină din lumina cea
neapusă a vieţii şi activităţii Domnului nostru Iisus Hristos.
Misiunea Domnului a fost, precum se ştie, aceea de a mântui pe cei ce vor
să-L urmeze, adică de a-i scoate din cercul de vrajă al vieţii egoiste şi
meschine, în care-i povârnise păcatul, şi de a-i readuce în circuitul înviorător
şi creator de viaţă nouă al împăcării cu Dumnezeu şi cu comunitatea
semenilor.
Activitatea desfăşurată de Mântuitorul în acest scop o exercită, ca uns şi
împuternicit al Său, şi preotul. Precum Domnul, aşa şi preotul dezvoltă în
vederea mântuirii credincioşilor, o activitate profetică-învăţătorească-
sfinţitoare şi de conducere duhovnicească, contemporaneizând astfel fiecărei
generaţii pe Acela, despre care Scriptura zice că „întru nimeni altul nu este
mântuire” (Fapte 4.12).
Toate aceste trei activităţi ale preotului sunt neapărat trebuitoare pentru
înfăptuirea scopului urmărit. Dar în ordinea desfăşurării lor, locul prim îl
ocupă activitatea învăţătorească.
Prin propovedanie, preotul introduce pe ascultători în atmosfera
duhovnicească a Revelaţiei dumnezeieşti, îi pune în contact cu învăţăturile de
credinţă şi viaţă ale creştinismului, le trezeşte şi cultivă interesul pentru cele
ale sufletului, le dezvoltă cu ale cuvinte, credinţa. Prin propovedanie, preotul
caută să facă sensibilă şi cât mai receptivă întreaga fiinţă a credincioşilor, faţă
de izbăvitoarele învăţături ale Mântuitorului.
Într-adevăr, nu poţi crede ceva până ce mai întâi nu-ţi dai seama cu mintea
ta, că sunt temeiuri suficiente, care te îndreptăţesc să crezi ceea ce ţi se
transmite. „Nullus credit aliquit nisi prius cogitaverit esse credendum” zice
Fer. Augustin1.
Predica tocmai acest lucru îl urmăreşte: să înfăţişeze ascultătorilor
învăţătura creştină, pentru ca ei să cumpănească şi să se decidă liber, dacă o
acceptă sau o resping. Acesta este şi motivul pentru care Domnul, în
cuvântarea din ziua Înălțării Sale la cer, a poruncit Apostolilor ca mai întâi să
înveţe şi apoi să-şi împlinească celelalte îndatoriri. „Mergând, a zis El, învăţaţi
toate neamurile, botezându-le în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului
Duh” (Mt. 28.19). Deci, mai întâi propovăduirea Evangheliei, şi apoi
administrarea Tainelor şi mânuirea puterii de conducător duhovnicesc.

1 MPL, XLIV, 926, la Rovenţa, Esenţa şi rolul credinţei în teologie, Bucureşti, 1932, p. 14.

242
 Porunca a fost înţeleasă şi respectată întocmai de Sfinţii Apostoli. Spune
marele Apostol al neamurilor, în scrisoarea sa către Romani (10.13-14):
„Oricine va chema numele Domnului se va mântui. Dar cum vor chema
numele Aceluia în care încă nu au crezut? Şi cum vor crede în Acela de care
n-au auzit? Şi cum vor auzi fără propovăduitor?”
Înţelesul cuvintelor nu e greu de desprins. Neîntrecutul interpret al
Domnului ne învaţă că nimeni nu poate crede în Hristos Mântuitorul, până ce
mai întâi nu aude pe cineva propovăduind despre viaţa şi învăţătura Lui. Calea
către credinţă trece prin auz. Convingerea aceasta a fost atât de vie şi de
puternică în sufletul Apostolului, încât ea l-a stăpânit total de-a lungul întregii
sale activităţi şi l-a promovat la nivelul unui model unic de propovăduitor al
Domnului, plin de vigoare, pasiune şi neastâmpăr. Nu arareori, sufletul lui de
înflăcărat predicator, conştient de covârşitoarea răspundere ce-i revenea,
izbucneşte în graiuri de tulburătoare rezonanţă: „Că de vestesc Evanghelia n-
am cuvânt de laudă întrucât poruncă mare stă deasupra mea. Vai mie dacă nu
binevestesc!” (I Cor. 9.16). Iar ucenicului hirotonit episcop, îi scrie cuvintele
smulse din inima lui mare: „Propovăduieşte cuvântul, stăruieşte cu timp şi fără
timp, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată îndelunga răbdare şi dând necontenit
învăţătură” (II Tim. 4.2-3). Deci nu o propovedanie periodică, în salturi, cu
întreruperi din comoditate sau negrijă, ci o evanghelizare perseverentă,
susţinută, stăruitoare, metodică, aceasta este porunca pe care Pavel i-o dă
ucenicului, cu privire la propovedanie.
Convingerea că pentru a face pe cineva să accepte credinţa creştină, e
necesar ca mai întâi să se predice despre Hristos, a stăpânit şi pe ceilalţi
Apostoli, determinând acel activism misionar al lor fără pereche în întreaga
istorie a creştinătăţii.
Aşadar, preotul e chemat să desfăşoare întâi de toate o activitate
învăţătorească. Ce înţeles are însă termenul „a învăţa”? Care e, în Biserica
creştină, conţinutul acestui concept?
Când Mântuitorul porunceşte Apostolilor Săi: „Mergând învăţaţi toate
neamurile”, El înţelege că aceştia aveau să meargă din loc în loc, de la popor
la popor, spre a transmite ascultătorilor învăţăturile evanghelice. Am înţelege
incomplet însă, cuvintele Domnului, dacă ne-am imagina că pentru El a învăţa
s-ar reduce exclusiv la procesul unei simple transmiteri de cunoştinţe, de
învăţături religioase teoretice. Mântuitorul n-a venit în lume pentru a da
oamenilor o teorie nouă, şi pentru a le satisface curiozitatea şi setea de a
cunoaşte. Preocuparea Lui faţă de ascultători nu se rezumă la un interes pur
didactic-instructiv, ci ţinteşte mult mai departe. Anume, El urmăreşte
convertirea, regenerarea sufletească, transformarea radicală a celor ce vor să-I
dea ascultare.
În numeroase locuri, Sf. Scriptură, îndeosebi Sf. Evanghelist Ioan,
subliniază că Fiul lui Dumnezeu a venit în lume tocmai pentru ca aceasta să
aibă viaţă, să-şi poată croi o viaţă nouă, cât mai apropiată, în ce priveşte
puritatea şi sfinţenia, de aceea pe care El însuşi a pilduit-o în chip desăvârşit.

243
 De altfel, acesta şi este înţelesul cuvântul „învăţaţi”, folosit de Domnul în
versetul citat (Mt. 28.19). Mαϑητεύσατε nu înseamnă simplu a învăţa, ci a
învăţa în aşa chip încât ascultătorii să devină adevăraţi ucenici, capabili şi
deprinşi să convertească, fără rezervă, în faptă vie, învăţătura ce li se
transmite.
Când Domnul porunceşte ucenicilor „Învăţaţi”, El le precizează de fapt
marea îndatorire de a propovădui în aşa chip ca ascultătorii să fie câştigaţi
pentru Evanghelie nu numai cu o parte a fiinţei lor cum ar fi de pildă, puterea
de înţelegere, ci cu întreaga lor viaţă, deci şi cu inima, cu întregul lor potenţial
de emotivitate, imaginaţie şi voinţă practică, creatoare. Când Domnul îi trimite
pe ucenici să înveţe, El le porunceşte să nu se mulţumească numai cu
câştigarea adeziunii intelectuale a ascultătorilor, ci să se ocupe cu ei atâta timp
până ce vor izbuti să le dea sentimentul că pot aplica învăţătura creştină, până
ce le vor forma deprinderea statornică de a se călăuzi în viaţa de toate zilele
după principiile evanghelice.
Este limpede deci, că propovăduitorul creştin nu se poate limita, nu trebuie
să se limiteze numai la o simplă împărtăşire de învăţătură teoretică. El are
marea misiune de a face din ascultători nu nişte credincioşi practicanţi,
credincioşi care, cu riscul oricăror greutăţi, să trăiască, să aplice în viaţa lor de
toate zilele învăţăturile Mântuitorului.
Pentru aceasta, însă, este nevoie din partea preotului de ceva mai mult
decât de talent oratoric. Fireşte, îndemânarea de a propovădui este şi ea de
mare importanţă. Fără o asemenea îndemânare, sămânţa învăţăturilor creştine,
riscă să rămână ferecată în jitniţele textelor sfinte. Cuvântul viu e căuşul care o
scoate şi o împlântă, spre rodire, în glia inimilor care vor să o primească. Dar
predica prin viu grai, oricât de bine întocmită şi oricât de măiestrit rostită, nu e
de ajuns ea singură pentru realizarea ţintei urmărite: ridicarea inimii şi a
voinţei practice a ascultătorilor la nivelul învăţăturilor lui Hristos. Pentru
aceasta mai e nevoie şi de altceva. Şi anume, din partea preotului se mai cere
ca el să facă dovada sincerităţii şi convingerii sale de slujitor al Evangheliei,
prin faptă, viaţă, prin exemplul său personal2.
În materie de zidire creştină, predica prin viu grai lipsită de sprijinul
efectiv şi permanent al pildei directe, date de propovăduitorul însuşi, rămâne o
cuvântare cu slabă putere de pătrundere şi de aceea, săracă în rezultate.
Predica creştină este o predică prin cuvânt, dar şi mai ales prin pilda vie,
nemijlocită, prin faptă.
În cele ce urmează, ne propunem să insistăm asupra propovedaniei prin
exemplul personal.

2 Pr.prof. P. Vintilescu, Preotul în faţa chemării sale de păstor al sufletelor, Bucureşti, 1934, p.
135 ş.u.

244
 II.

Preoţia nu e o instituţie specific creştină. O găsim fiinţând într-o formă sau

alta, oriunde întâlnim o credinţă şi un cult organizat. O întâlnim la popoare
mai vechi şi mai noi, mai puţin evoluate sau mai răsărite, ca un aşezământ cu
misiune bine determinată în sânul comunităţilor religioase.
Vrednic de subliniat e faptul că credincioşii diverselor religii au văzut
totdeauna în preoţi o categorie de oameni aparte. Anume, au văzut într-înşii,
oameni cunoscători ai voinţei zeilor, iniţiaţi în tainele religioase şi săvârşitori
ai unor rituri sacre, rezervate lor cu exclusivitate.
Faţă de asemenea bărbaţi, credincioşii se purtau cu cinstire şi respect. Se
purtau cu cinstirea şi respectul cuvenit unor fiinţe în persoana cărora li se
părea că văd răsfrângându-se ceva din măreţia zeilor. Dar trebuie să adăugăm
că, în general, cultivarea şi manifestarea respectului faţă de preoţi au fost
condiţionate nu numai de poziţia oficială, dar şi de modul lor de viaţă, de
purtarea, de faptele lor. Credincioşii au socotit nimerit să ceară preoţilor nu
numai o împlinire conştiincioasă a riturilor, dar şi o viaţă, o purtare cât mai în
acord cu preceptele religioase propovăduite. Şi istoria religiilor ne arată că, cu
cât o credinţă e de un conţinut mai bogat şi mai evoluat, cu cât principiile ei
sunt mai înalte, cu atât şi pretenţiile credincioşilor faţă de viaţa morală a
preoţilor sunt mai numeroase, mai insistente şi mai severe.
Preotul vechitestamentar, de pildă, era obligat să respecte o seamă de
rânduieli precise privind curăţia şi viaţa lui practică.
Desigur, dat fiind caracterul pedagogic-pregătitor al Vechiului Testament,
precum şi tendinţa factorilor cu răspundere de a păstra nealterată de infiltrări
străine, mereu posibile, Legea lui IAHVE, preotul îşi concentra efortul în
direcţia cunoaşterii şi împlinirii cât mai exacte a sacrificiilor, foarte
numeroase, sângeroase şi nesângeroase, a actelor de curăţie levitică etc. Dar
pe lângă slujirea legată de jertfelnic (Num. 18.7), preoţii mai aveau şi
îndatorirea de a învăţa poporul. „Să învăţaţi – zice Domnul către preoţi – să
învăţaţi pe fiii lui Israel toate legile, pe care le-a poruncit Domnul” (Lev.
10.11; Deut. 17.9-11; Ezech. 64.23; Maleahi 2.7). Şi anume să înveţe nu
oficial, distant, rece, fără inimă, ci în aşa chip ca ascultătorii să se lase
convinşi de cele auzite şi să le împlinească cu sfinţenie (Deut. 24.8); iar în caz
de abatere, credincioşii să se lase întorşi de la fărădelege (Maleahi 2.6). Un
asemenea rezultat însă, era condiţionat, nu în mică măsură, şi de viaţa de toată
ziua a preoţilor învăţători.
De aceea, în numeroase locuri, Scriptura Sfântă le cere acestora purtare
exemplară, viaţă de o puritate împinsă până la sfinţenie. Astfel, li se cere să nu
se atingă de nimic din ceea ce e necurat (Lev. 21.1 sq.; Ezech. 64.25); să nu
bea vin, nici băutură ameţitoare ca să poate deosebi ce e sfânt de ce nu e sfânt
şi să poată învăţa (Lev. 10.9-11); să umble întru dreptate şi pe buzele lor să nu
se afle strâmbătate (Mal. 2.6). Alteori li se cere direct să fie sfinţi. „Zis-a
Domnul către Moise: grăieşte preoţilor şi le zi... să fie sfinţi ai Dumnezeului

245
lor, că ei aduc jertfă Domnului şi pâine Dumnezeului lor şi de aceea să fie
sfinţi” (Lev. 21.1,6). Ca unii care slujesc lui Dumnezeu – sfinţeniei absolute,
şi trăiesc în intimitatea Lui, preoţii, au adică, ei mai întâi, obligaţia de a se
strădui să dea pilda unei vieţi cât mai curate, cât mai corespunzătoare cu
misiunea sfântă ce le revine şi cu preceptele pe care le vestesc altora. Calea
sfinţeniei nu este calea împlinirii mecanice a unor acte simbolice, ci e calea
împlinirii efective a poruncilor Domnului. Preoţii „să păzească poruncile Mele
ca să nu aibă asupră-le păcat şi să nu moară într-însul când vor călca acestea”
(Lev. 22.9). Care anume porunci să le păzească se vede clar din contextul
Legii sfinte. Acestea sunt poruncile privitoare la feluritele sacrificii şi acte de
curăţire, poruncile Decalogului, apoi diferitele prescripţii cu caracter moral-
social precum: respectarea dreptului străinului şi al orfanului (Deut. 24.17);
ocrotirea celor asupriţi (Isaia 1.17); săvârşirea celor cerute de dreptate şi
purtarea cu îndurare a unuia faţă de celălalt (Zah. 7.9-10; Ierem. 7.4-6) etc.
Aşadar, principiul că preotul nu trebuie să se mărginească doar la cult şi la
vestirea Legii Domnului, dar că la acestea trebuie să adauge pilda curată,
sfântă, a vieţii proprii, este cunoscut în Vechiul Testament.
Una este însă, cunoaşterea principiilor morale, şi alta practicarea, aplicarea
lor consecventă în viaţa de toate zilele. Cunoaşterea acestor porunci o aveau
desigur, preoţii Vechiului Testament. În privinţa practicării lor însă, ei au lăsat
mult de dorit. Nu vom intra aici în amănunte, ci vom observa doar atât că, nu
arareori, verbul de foc al profeţilor se îndrepta biciuitor şi asupra preoţilor
alunecaţi în fărădelegi. Ieremia, de pildă, e trimis „ca stâlp de fier” nu numai
împotriva împăraţilor, ci şi a preoţilor înhăitaţi cu asupritorii (Ierem. 5.31),
înşelătorii, cu cei ce săvârşesc urâciuni, nu ştiu de ruşine (6.13-15), îşi văd de
calea lor, umblând după folosul propriu (Isaia 66.3). Uneori glasul profeţilor
se preface în sabie de jar, înfigându-se necruţător în fărădelegea păstorilor.
„Vai de păstorii lui Israel – tună înfricoşător Ezechiel. Păstorii nu trebuiau ei
oare să păstorească turma? Dar voi aţi mâncat grăsimea şi cu lâna v-aţi
îmbrăcat, iar turma n-aţi păscut-o. Pe cele slabe nu le-aţi întărit; oaia bolnavă
n-aţi lecuit-o şi pe cea rănită n-aţi legat-o; pe cea rătăcită n-aţi întors-o şi pe
cea pierdută n-aţi căutat-o, ci le-aţi stăpânit cu asprime şi cruzime. Şi ele,
neavând păstor, s-au risipit şi risipindu-se au ajuns mâncarea tuturor fiarelor
câmpului... De aceea ascultaţi, păstori, cuvântul Domnului. Precum e adevărat
că Eu sunt viu, zice Domnul Dumnezeu, tot aşa-i de adevărat că voi face
dreptate... Iată Eu viu asupra păstorilor şi voi cere oile Mele din mâna lor”
(34.2-5, 7-8, 10). Cuvintele şfichiuie arzător viaţa păstorilor, înrăiţi, abătuţi de
la îndatoririle lor elementare şi ajunşi prin purtarea lor murdară şi scandaloasă,
pricină de pierzanie pentru păstoriţi. Ce distanţă între chipul preotului privit în
viaţa lui de toate zilele... Legea cerea un preot curat, bun, drept, sfânt,
ocrotitor al păstoriţilor, realităţile vieţii însă, îl arătau deformat, robit de păcate
şi slăbiciuni mari.

246
 Slăbiciunea aceasta a preoţiei vechitestamentare se explică, în mare parte,
prin lipsa harului sfinţitor, înnoitor, înviorător al sufletului în resorturile lui
adânci.
Despre un dar care să ajute omului să biruie păcatul personal se poate vorbi
şi în Vechiul Testament, dar despre o sfinţire reală, fiinţială a lui, despre
eliminarea acelui substrat păcătos, ereditar, din care se alimentează continuu
păcatele personale, încă nu poate fi vorba acolo şi atunci preoţia
vechitestamentară n-a putut fi nici ea o preoţie a harului sfinţitor, nici în ce
priveşte instituirea, nici cu privire la misiune. Lipsiţi de puterea care să le
hrănească iniţiativele, rezistenţele şi încordările grele, împotriva tentaţiilor şi
păcatelor, preoţii de atunci, nu e de mirare că alunecau cu uşurinţă pe căi
diametral opuse celor indicate de Legea Sfântă şi putem spune şi de conştiinţa
lor.
Tensiunea aceasta dureroasă, pe de o parte dintre conştiinţa pretenţiilor
ridicate de Legea sfântă, pe de alta, dintre neputinţa împlinirii lor, e rezolvată
definitiv odată cu venirea Mântuitorului.
Creştinismul este religia harului regenerator de sufletele şi izvorâtor de
viaţă nouă. În cadrul lui, sacerdoţiul atingând stadiul ultim şi cel mai înalt,
dispune de puteri duhovniceşti nemaicunoscute până atunci.
Puterile acestea aveau menirea de a se face sensibile la preoţi, în activitatea
lor de învăţători prin viu grai, dar mai cu seamă prin faptele, gesturile,
atitudinea, viaţa lor de fiecare zi.
Dacă preoţii Vechiului Testament erau oameni dintre cei care „zic dar nu
fac”, cum îi caracterizează Mântuitorul însuşi (Mt. 23.3; cf. şi Rom. 2.19 sq.),
adică dacă preoţii Vechiului Testament cereau altora să ducă o viaţă în acord
cu prescripţiile Legii, fără ca, în general, ei înşişi să dea pilda unei asemenea
vieţi, preoţii Noului Testament, erau chemaţi să înfăţişeze lumii o privelişte cu
totul nouă.
Învăţături frumoase auzise destule, lumea, şi până la venirea Domnului.
Dar pilda concretă a unei vieţi la nivelul învăţăturii propovăduite, şi mai ales
pilda unei vieţi duhovniceşti desăvârşite, aceasta nu avusese încă prilej să o
vadă undeva.
Lipsa aceasta esenţială o împlineşte, cel dintâi în istoria religioasă, Iisus
Hristos Domnul nostru.
Între învăţătura şi viaţa Lui nu se poate face decât în abstract deosebire.
Între una şi alta nu există nicio diferenţă de nivel, nu există nicio tensiune, ci
una acoperă complet pe cealaltă. Învățătura Lui se oglindește desăvârşit în
faptele Lui, şi viaţa I se răsfrânge, fără rest, în învăţătură. Sudura dintre una şi
alta e atât de strânsă, încât ele formează un tot organic, neîmpărţit şi
nedespărţit. Una tâlcuieşte desăvârşit pe cealaltă.
Astfel, când porunceşte vânturilor şi valurilor mării, vindecă pe bolnavi,
înviază morţii, redându-i vieţii familiare şi sociale, El împlineşte cuvântul:
„Datu-Mi-S-a toată puterea în cer şi pe pământ...” Când eliberează pe păcătoşi
din servitutea păcatului, reîntorcându-i în circuitul vieţii normale, Domnul

247
împlineşte ceea ce însuşi a zis: „Am venit să aflu pe cel pierdut...” şi „Eu sunt
Păstorul cel bun...” Când la Cina cea de Taină, spală, smerit, picioarele
Apostolilor, întăreşte cuvântul: „Care dintre voi voieşte să fie cel dintâi, să vă
fie vouă slugă”. Când păşeşte pe calea Golgotei, suferind cum n-a suferit
niciodată vreo fiinţă pe pământul acesta, şi când Se răstigneşte pe Cruce, El
adevereşte învăţătura: „Păstorul cel bun îşi pune viaţa pentru oile Sale...” Prin
învierea Sa din morţi, arată practic, că nu-i o simplă metaforă, învăţătura: „Eu
sunt învierea şi viaţa; cine crede întru Mine, viu va fi”.
Aşadar, Domnul propovăduieşte prin viu grai, dar în acelaşi timp Îşi
întăreşte cu fapta, învăţătura. El ştie că adevărul transmis doar pe calea
cuvântului poate fi oricând pus la îndoială de către ascultători şi că îndoiala
constituie totdeauna o piedică psihologică dintre cele mai mari în calea voinţei
de a acţiona în direcţia învăţăturii primite. De aceea, pentru a crea de la
început cât mai bune condiţii sufleteşti pentru aplicarea învăţăturii Sale,
Domnul, o propovăduieşte nu numai prin cuvânt, dar şi prin fapta vie, prin
exemplul direct al vieţii proprii. Adânc cunoscător al sufletului omenesc,
Domnul ştie că învăţătura înfăţişată în mod intuitiv, prin pilda directă,
influenţează în mult mai mare măsură asupra voinţei, decât o poate face
simpla ei transmitere prin grai.
Principiul acesta, El cere să fie respectat şi de următorii Săi, în misiunea
propovăduirii Evangheliei. „Pildă v-am dat vouă...” ca şi voi să lucraţi precum
am lucrat Eu.
El îi trimite pe ucenici în lume să înveţe, dar să înveţe aşa ca ascultătorii să
perceapă nu numai auditiv, ci şi vizual din pilda vieţii lor, a propovăduitorilor,
adevărul, frumuseţea şi măreţia învăţăturilor evanghelice. „Aşa să lumineze
lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune, şi
să mărească pe Tatăl vostru Carele este în ceruri” (Mt. 5.16). Preotul, adică să
fie lumina duhovnicească în mijlocul credincioşilor, o lumină care se dăruie
acestora nu atât sau nu numai prin cuvânt, cât mai ales prin faptele bune;
virtuţile lui interioare să răzbată, ca o lumină, prin fapte, pentru ca
credincioşii, văzându-le, să le aplice şi ei în viaţă şi să proslăvească pe
Domnul, care le-a ridicat din mijlocul lor asemenea slujitori. În concepţia
Mântuitorului, preotul e chemat să strălucească nu atât prin cuvânt, cât mai
ales prin faptă.
Dacă cuvântul se adresează mai mult minţii, învăţătura intuită în pilda vie,
face să vibreze şi inima, şi deci, poate atrage mai uşor de partea sa voinţa.
Căci în înrâurirea ei asupra credincioşilor, propovedania creştină nu urmăreşte
o iniţiere intelectuală a lor în teoria creştină, ci obişnuirea voinţei lor de a
aplica, de a practica învăţătura. Din punct de vedere creştin, nu cel ce zice
„Doamne Doamne”, intră în Împărăţia cerurilor (Mt. 7.21), adică nu cel ce se
limitează la desfăşurarea unei activităţi teoretice asupra credinţei, ci cel ce
face voia Tatălui ceresc, cel ce luptă să-şi dezvolte viaţa pe linia voinţei
dumnezeieşti.

248
 În procesul de înduplecare, de educare a voinţei credincioşilor, exemplul
personal, comportă o mult mai mare valoare decât cuvântul. De aceea,
Domnul atrage de repetate ori atenţia ucenicilor asupra necesităţii de a învăţa
pe credincioşi şi prin fapte. „Voi sunteţi sarea pământului, dacă sarea se va
strica, cu ce se va săra?”.
În mijlocul credincioşilor adică, preoţii să aibă grijă ca oricine va veni în
atingere cu dânşii, cu purtarea, cu viaţa lor, să capete un alt gust, şi anume,
gustul vieţii curate, gustul faptelor de aleasă ţinută morală, gustul sfinţeniei.
Denumirea simbolică de „sare a pământului”, Mântuitorul o dă ucenicilor Săi
întrucât aceştia sunt simpli transmiţători ai unei învăţături neobişnuite, ai
învăţăturii evanghelice, dar mai ales întrucât ei izbutesc a se identifica întru
totul cu această învăţătură, întrucât ei izbutesc să se lase pătrunşi de principiile
creştine în aşa măsură încât, acestea să facă corp cu viaţa lor, şi viaţa lor să
facă corp cu Evanghelia. Voi sunteţi sarea, adică, prin întreaga voastră viaţă,
voi trebuie să împliniţi în mijlocul credincioşilor funcţia sării în bucate,
funcţia de înlăturare a alterării, a descompunerii şi a asigurării gustului bun,
adică a asigurării sănătăţii duhovniceşti.
Când vorbeşte despre porunca iubirii, Domnul subliniază, că dovada
acesteia nu se poate face decât prin împlinirea poruncilor Evangheliei Sale. Şi,
în primul rând, preoţii nu-şi pot legitima calitatea lor de ucenici ai Domnului,
decât dovedindu-şi iubirea prin împlinirea poruncilor de El date. „Dacă Mă
iubiţi pe Mine, păziţi poruncile Mele”. „Cine nu Mă iubeşte, nu ţine cuvintele
Mele” (Ioan 13.35; 14.15, 24). Criteriul adevăratei ucenicii în slujba
Domnului, în primul rând, al adevăratei preoţii creştine, este nu atât măiestria
în învăţătura teoretică, în propovedania prin cuvânt, cât mai ales zeloasa
împlinire a poruncilor, propovedania prin fapta, prin exemplul personal.
De lucrul acesta sunt deplin conştienţi Sf. Apostoli. După pilda
Mântuitorului, ei îşi înţeleg misiunea nu numai ca o activitate de instruire prin
grai a ascultătorilor, dar şi ca o îndatorire de edificare a acestora prin exemplul
viu al vieţii lor trăite în cel mai deplin acord cu învăţăturile propovăduite.
Luaţi-vă după Mine – scrie Sf. Apostol Pavel, corintenilor, precum şi eu (mă
iau) după Hristos” (I Cor. 4.16; 11.1; Filip. 3.17). Apostolul nu le spune
simplu să urmeze învăţăturii ce le-a propovăduit prin cuvânt, ci-i îndeamnă să-
i urmeze lui, faptelor, pildei lui personale. Nu doar că ar deprecia valoarea
propovăduirii prin grai a Evangheliei, dar el ştie că o asemenea propovăduire
nu înseamnă mare lucru, dacă acolo unde se produce, nu creează viaţă nouă şi
în primul rând, dacă nu înnoieşte viaţa propovăduitorilor înşişi.
Propovăduind altora înnoirea vieţii prin Evanghelie, marele Apostol a
socotit necesar să o înnoiască întâi pe a sa proprie, şi încă într-o asemenea
măsură încât să poată cere altora, cum a şi cerut de fapt, să o ia drept model.
Astfel, neîntrecutul pedagog al lui Hristos subliniază încă o dată principiul
fixat de Mântuitorul, potrivit căruia, în materie de înduhovnicire a
credincioşilor, este neapărat trebuitor să te foloseşti nu numai de învăţătura
transmisă prin cuvânt, dar şi de pilde corespunzătoare.

249
 Convingerea adâncă a apostolului despre valoarea deosebită a predicii,
nedespărţite de exemplul personal, e repetat exprimată în epistolele sale. „Cele
ce aţi învăţat şi aţi luat şi aţi auzit şi aţi văzut la Mine, pe acestea să le faceţi”,
scrie el filipenilor (4.9). Filipenii adică, să se călăuzească în viaţa lor după
învăţătura, pe care ei au auzit-o din cuvântările lui, şi în acelaşi timp, au văzut-
o practicată în viaţa lui. Când tesalonicenii făcură practic dovada că-i urmează
pilda, Sf. Apostol Pavel scrie cuvinte de laudă la adresa lor, spunându-le că
deşi au avut multe necazuri, ei totuşi îi calcă pe urme, ajungând ca, la rândul
lor, să fie ei înşişi pildă pentru toţi credincioşii din Macedonia şi din Ahaia (I
Tes. 1.6-7; II Tes. 3.9 etc.).
Convingerea lor cu privire la valoarea şi necesitatea predicii prin exemplu,
Sfinţii Apostoli au căutat să o transmită şi urmaşilor. Între povăţuirile de ordin
pastoral, adresate ucenicilor, ei au înscris la loc de frunte datoria de a fi întru
toate pildă vrednică de urmat pentru păstoriţi. „Nimeni să nu dispreţuiască
tinereţile tale” scrie Sf. Pavel în întâia epistolă către ucenicul său Timotei; ci
te fă pildă credincioşilor cu cuvântul, cu purtarea, cu dragostea, cu credinţa, cu
curăţia” (4.12).
Sf. Apostol îndeamnă pe episcopul de curând hirotonit al Efesului, să se
poarte aşa ca în viaţa lui nimeni să nu poată descoperi vreo urmă de alunecare
şi întinare. Mai mult: osteneala lui să nu se rezume numai la o evitare a răului;
voinţa să nu i limiteze doar la o înăbuşire şi ocolire a păcatului, ci totodată să
se angajeze cu toată energia în direcţia practicării virtuţilor creştine până la
măsura care să-i dea dreptul de a se înfăţişa pe sine ca pildă credincioşilor şi
de a cere acestora să-i calce pe urme. Episcopul, preotul creştin, nu se poate
mulţumi numai cu ferirea de rău, cu nesăvârşirea răului. El e dator
credincioşilor cu mult mai mult şi anume cu pilduirea directă, continuă şi
bucuroasă a binelui, pe care-l propovăduieşte prin cuvânt. El nu-şi mai poate
acoperi eventualele abateri cu pretextul că exigenţele învăţăturilor sfinte ar fi
prea mari în raport cu puterile de care dispune. Vremea în care se putea spune
că săvârşirea binelui e împiedicată de legea păcatului (Rom. 7.18 ş.u.) a trecut.
Acum credinciosul creştin trăieşte sub imperiul unei legi noi, sub imperiul
legii „duhului vieţii în Iisus Hristos” (Rom. 8.2); sub imperiul harului care
conferă primitorului puteri noi, menite a-l pune în condiţia de a împlini ceea
ce i se cere prin rânduielile religios-morale. Osebit de ceilalţi credincioşi,
preotul e în situaţia că, în plus, el poartă în fiinţa sa harul hirotoniei. Ca
purtător al harului, aproape în plenitudinea lui, preotul e obligat mai mult
decât orice credincios să dovedească prin fapte, prezenţa într-însul a acestei
dumnezeieşti puteri. Cine pe lângă celelalte haruri l-a mai acceptat şi pe acela
al hirotoniei, şi-a asumat, de bună voie, sarcina de a tâlcui credincioşilor
învăţătura, nu numai prin viu grai – căci în definitiv lucrul acesta l-ar putea
face şi un laic – dar şi mai ales prin faptă, ţinută, purtare, prin întreaga lui
viaţă. Asupra acestui lucru, Sf. Pavel ţine să-i atragă în mod deosebit atenţia
lui Timotei, scriindu-i: „Nu fi nepăsător faţă de harul ce este întru tine, care ţi
s-a dat prin proorocie, cu punerea mâinilor preoţiei. Cugetă la acestea, ţine-te

250
de acestea, ca înaintarea ta să fie învederată pentru toţi. Păzeşte-te pe tine
însuţi şi învăţătura...” (I Tim. 4-14-16). Sf. Apostol Pavel vrea să spună că
asemenea lui Timotei, orice preot creştin, să nu rămână nepăsător și indiferent
faţă de îndatoririle ce decurg pentru el, din primirea harului hirotoniei. Să
cugete mereu, să adâncească necontenit cuprinsul Sf. Scripturi şi să înveţe fără
astâmpăr pe ascultători. Şi anume, să-i înveţe aşa ca aceştia să constate şi ei
progresul continuu al preotului, atât în ce priveşte adâncirea înţelesului
învăţăturilor sfinte, cât şi îmbunătăţirea corespunzătoare a vieţii, a faptelor, a
purtării lui.
Aşadar, în exercitarea misiunii sale de învăţător cu graiul şi cu fapta,
preotul va trebui să se ferească de alunecare în şablon şi formule stereotipe, de
repetări care obosesc, plictisesc şi fac sufletele credincioşilor nereceptive.
Pentru viaţa duhovnicească, lipsa de progres înseamnă sărăcire,
superficializare, alunecare înapoi, destrămare. Dacă nu e alimentat continuu
prin învăţătură şi faptă mereu îmbunătăţite, sufletul creştin şi, deci, şi al
preotului, se închirceşte sau îşi caută compensaţie în altceva, în altă parte, în
altă direcţie.
Formulând, pentru preoţi, regula progresului continuu în materie de
învăţătură prin cuvânt şi exemplu personal, Sf. Apostol Pavel a precizat una
din legile de temelie ale vieţii duhovniceşti.
Îndemnul dat preoţimii de a fi pildă întru toate cele spre bună sporire,
marele apostol îl repetă şi în Scrisoarea către Tit, unde citim: „Întru toate
arată-te pe tine pildă de fapte bune”. Desigur, nu e vorba aici de fapte bune
întâmplătoare, ci de cele menite să oglindească şi să sprijine statornic
învăţătura cea sănătoasă, pe care şi Tit e obligat să o propovăduiască
neschimbată.
Motivarea dată îndemnurilor acum menţionate e „ca împotrivitorul să se
ruşineze neavând de zis nimic rău despre noi” (Tit 2.7-8). Ochii tuturor adică
sunt îndreptaţi asupra preotului. Un sfat nepotrivit, o faptă necorespunzătoare,
un gest în dezacord cu învăţătura propovăduită, îi subminează iremediabil
autoritatea şi vrednicia de crezământ, prin dezgustul trezit în sufletele celor ce
vin în atingere cu dânsul. Dimpotrivă, cinstea, curăţia, cuvântul sănătos, pilda
bună întru toate, îi dezarmează pe potrivnici, netezind psihologiceşte calea
aducerii sau readucerii lor în staulul lui Hristos.
La rândul său, Sf. Apostol Petru, vorbind despre datoriile conducătorilor
duhovniceşti, scrie: „Pe presbiterii cei dintre voi îi rog – ca unul ce sunt
împreună presbiter şi martor al patimilor lui Hristos şi părtaş al măririi celei ce
va să se descopere: păstoriţi turma lui Dumnezeu dată în paza voastră,
cercetând-o nu cu silnicie, ci cu voie bună după Dumnezeu, nu pentru câştig
urât, ci cu osârdie, nu ca şi cum aţi fi stăpâni peste Biserici, ci pilde făcându-
vă turmei” (I Petru 5.1-3).
După Apostolul Petru deci, preotul nu este pus în fruntea credincioşilor
pentru a-i silnici, pentru a-i exploata şi stăpâni. Autoritatea lui nu trebuie să se
bazeze pe vreo forţă externă, pe măsuri şi rânduieli aspre, pe poruncă şi

251
pedeapsă, ci pe forţa morală a personalităţii sale, adică pe viaţa de slujire şi
iubire, de smerenie şi sacrificiu, pe care e chemat s-o ducă între credincioşii
săi.
Propovăduirea prin viaţa curată, prin exemplul sfinţeniei personale este şi
pentru Sf. Apostol Petru – ca de altfel pentru toţi apostolii, care dacă n-au
spus-o în scris, au dovedit-o totuşi prin eroismul lor împins până la martiriu –
un lucru de o covârşitoare importanţă în exercitarea înfricoşatei misiuni a
sacerdoţiului.

III.

În deplin acord cu graiurile sfinte ale Scripturii, Sfinţii Părinţi susţin şi ei

cu pătrundere şi vigoare, valoarea de neînlocuit a exemplului în activitatea de
zidire sufletească a credincioşilor. Fără să subaprecieze şi neglijeze utilitatea
propovăduirii prin viu grai, marii dascăli dintru început ai Bisericii, ne-au
arătat că pildele directe cuprind într-însele puteri nebănuite, capabile să
înfrângă îndărătnicii mari, să îmbuneze voinţe înrăite şi să le îndrume pe linia
de vieţuire indicată de comandamentele creştine. Covârşiţi de sentimentul
marii răspunderi de a aduce la Hristos pe toţi ascultătorii şi de a face dintr-înşii
nu simplii admiratori pasivi, ci practicanţi zeloşi ai învăţăturilor creştine,
Sfinţii Părinţi au folosit, în acest scop, toate mijloacele de care dispuneau.
Fireşte, ei au folosit din plin şi exemplul, mai depărtat sau mai apropiat şi mai
presus de toate, exemplul personal. Când la cuvântul rostit a adăugat sprijinul
exemplului viu – citim despre Sf. Grigorie de Nazianz3, la predici – sfinţenia
vieţii, rămâi uimit de cât de mari succese a obţinut Sf. Grigorie. Nu pe puţini
credincioşi i-a îndrumat spre o viaţă şi mai bună: pe mulţi eretici i-a scos din
prăpastia erorii, readucându-i la învăţătura cea sănătoasă, pe multe oi pierdute
le-a adus înapoi; pe mulţi dintre cei care deveniseră lupi a izbutit să-i numere
printre oi. Rămâi uimit de cât de mare turmă îi fu dat să vadă crescând dintr-
una mică. Desigur, asemenea rezultate nu sunt a se atribui atât elocinţei lui
Grigorie, care era desăvârşită, cât mai ales pietăţii, vieţii curate şi răbdării lui.
Cuvintele se potrivesc oricăruia dintre conducătorii creştinătăţii primelor
veacuri. Hotărârea neînduplecată, perseverentă, eroică, cu care s-au străduit să
ofere credincioşilor exemplul unei vieţi personale austere, neîntinate, sfinte,
dovedeşte cât de puternică le era convingerea că drumul către inima
credincioşilor trece întâi de toate prin pilduirea directă a unei asemenea vieţi.
Felul de viaţă al păstorilor determină mai mult decât oricare alt factor, destinul
credincioşilor.
Convingerea aceasta au căutat s-o împlânte adânc şi în inima preoţilor din
subordinea lor, în inima preotului creştin dintotdeauna.

3 MPG, XXXV, 134-135.

252
 Numeroase şi variate sunt motivele pe care ei le folosesc pentru a muia
cerbicia sacerdoţilor sub jugul greu al unei vieţi personale cât mai apropiate de
nivelul învăţăturii propovăduite.
Astfel, obligaţia preotului de a pildui cu fapta ceea ce transmite altora prin
grai, ei o leagă de calitatea lui de liturghisitor şi administrator al tainelor
sfinte. Preotul, ne spun ei, deşi îşi îndeplineşte activitatea de liturghisitor aici
pe pământ, în văzul nostru, el împlineşte totuşi slujba cerească. „Fii atent,
preote, şi bagă de seamă... că servirea care ţi s-a încredinţat nu este
pământească, ci cerească, nu este omenească, ci îngerească” – scrie marele
călugăr şi preot, Sf. Vasile cel Mare – „Căci nu om, înger sau arhanghel ori
vreo altă putere creată, ci Duhul Sfânt însuşi a rânduit-o” – adaugă Sf. Ioan
Gură de Aur4, „slujind jertfa cea înfricoşată, preotule, învăluit tainic de
puterea Duhului Sfânt”. În acele momente, îngerii asistă pe preotul slujitor „şi
întreaga ceată a puterilor cereşti strigă cu voce tare, iar locul din jurul
jertfelnicului se umple spre cinstea celui ce stă aşezat”, adică a Mântuitorul
Iisus Hristos5. În funcţia lui de liturghisitor, preotul e în permanent contact cu
cele dumnezeieşti, este în cea mai strânsă, mai intimă comuniune cu Stăpânul
şi Ziditorul a toate. Şi atunci, zice Sf. Ioan Gură de Aur, „câtă curăţie şi câtă
evlavie vom cere de la el? Cât de curat şi de sfânt trebuie să fie sufletul care
primeşte un asemenea Duh?”6. Preotul, adaugă acelaşi Sfânt Părinte, trebuie să
fie atât de curat şi de sfânt ca şi cum n-ar mai locui printre noi, ci sus în ceruri,
printre puterile cereşti7. Slujba la care este chemat şi pe care o primeşte liber, e
atât de înaltă, încât el trebuie să înfăţişeze ca şi cum n-ar mai avea fire
omenească şi ca o fiinţă care s-a ridicat deasupra slăbiciunilor şi patimilor
acesteia8.
Sfântul care, în persoana lui, a pus la îndemâna creştinătăţii de pretutindeni
şi de totdeauna un chip de preot vecin cu desăvârşirea, nu poate concepe ca
omul rânduit a mijloci zilnic la Dumnezeu pentru slăbănoaga făptură a
păstoriţilor, să ducă el însuşi o viaţă străină sau opusă sfinţeniei. Nu poate
concepe ca omul care a acceptat a participa la preoţia Mântuitorului, a sluji
cele sfinte, a purta în mâinile sale pe Stăpânul a toată firea şi a se împărtăşi cu
trupul şi sângele Lui, nu poate concepe ca un asemenea om să păşească în
mijlocul păstoriţilor cu pilda demoralizantă a unei vieţi măcinate de viciu,
desfigurate de patimi, copleşite de preocupări şi griji străine cu totul de slujba
preoţiei. Preotul, glăsuieşte Sfântul Hrisostom, trebuie să fie neprihănit,
sufletul lui „să fie mai curat ca razele soarelui, pentru că Duhul Sfânt să-şi
facă dintr-însul locuinţă statornică şi ca preotul să poată spune: «Nu mai
trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine!» (Galat. 2.20)”9. El trebuie să fie curat
nu numai pentru că e chemat să fie în cea mai strânsă intimitate cu cele sfinte,
4 Despre preoţie, Cartea IV, 3.
5 Cartea VI, 4 – la Coman, P.8.
6 Ibidem.
7 Cartea IV, 4.
8 Ibidem, 5.
9 Cartea VI.2.

253
nu numai pentru că primeşte mai des şi înaintea tuturor, trupul şi sângele
Domnului, dar şi pentru că are misiunea nobilă între toate, de a sfinţi şi viaţa
credincioşilor. Fără primirea tainelor administrate de el, nimeni nu poate intra
în Împărăţia cerurilor scrie în alt loc Sf. Ioan Hrisostom. Preotul este omul
căruia i s-a încredinţat misiunea de a renaşte la viaţă nouă duhovnicească pe
păstoriţi, de a coborî asupra lor vibraţia vieţii sfinte, de a închipui în sufletul
lor pe Hristos şi de a-i face membre ale Lui10. Încredinţat cu sarcina sfinţirii
vieţii altora, preotul trebuie să fie sfânt mai întâi el însuşi. Şi anume, sfânt nu
numai în înţelesul de om care primeşte harul sfinţitor mai mult decât oricare,
sfânt nu numai după har, ci şi după fapta corespunzătoare harului.
O sfinţenie dobândită exclusiv prin primirea harului, rămâne o sfinţenie
interioară potenţială şi e nesigură chiar dacă e reală. Numai când răzbate în
fapte, când puterea lui e convertită în acţiuni concrete, harul ajunge să umple
întreaga fiinţă şi să fie simţit ca o mare binecuvântare şi de către purtător, şi de
către cei din jur. Dumnezeu, zice Marcu Ascetul, e ascuns nu numai în har, ci
şi în poruncile Sale. Cei ce-L caută nu-L află deplin decât pe măsura împlinirii
poruncilor Lui11.
Aşadar, preotul nu poate poseda în mod sigur şi durabil sfinţenia decât în
măsura în care la slujirea celor sfinte şi la primirea tainelor adaugă o viaţă
practică trăită în deplin acord cu poruncile Domnului. Numai dând personal
pilda vie a unei asemenea sfinţenii, rezultând din har şi faptă, preotul îşi poate
împlini cu bune roade şi pentru credincioşi, înalta sa misiune de liturghisitor.
Numai realizând o asemenea sfinţenie, el poate fi faţă de comunitate ceea ce
sufletul este faţă de trup cum spunea Sf. Grigorie Teologul12.
Adaugă însă, Sfinţii Părinţi: preotul nu e numai liturghisitor, ci şi învăţător
şi conducător duhovnicesc. Dar cine învaţă şi conduce pe alţii, trebuie să
pilduiască în mod real şi continuu, ei înşişi, nivelul de viaţă pe care-l cer sau la
care îi vor ridicaţi pe ascultătorii lor. Exemplul direct, viaţa ireproşabilă
neîntinată, de intensă radiaţie duhovnicească, constituie baza de diamant a
prestigiului şi autorităţii preotului propovăduitor al cuvântului şi conducător în
cele ale vieţii religioase. E lucru foarte natural, scrie Sf. Ioan Gură de Aur, ca
omul să aibă privirile aţintite mereu asupra purtării credincioşilor şi să se
silească a se forma după chipul şi asemănarea acelora. „De aceea, preotului îi
e necesar un suflet cu totul strălucitor de frumuseţe, a cărui lumină să iradieze
şi să înveselească sufletul acelora care au ochii întorşi spre dânsul. Greşelile
oamenilor de rând, rămân îngropate în umbră şi nu prejudiciază decât acelora
care le comit. Scandalul unui om sus pus în lume şi expus tuturor privirilor
este un fel de flagel public atât pentru că el a autorizat nepăsarea acelora care
se sperie de asprele exerciţii ale virtuţii, cât şi pentru că descurajează pe cei
care ar voi să ducă o viaţă mai bună. Adăugaţi la aceasta că greşelile
particularilor atunci chiar când sunt cunoscute nu au influenţă atât de

10 Cartea III, 5.
11 Filocalia, trad. D. Stăniloae, I.P., 249, 223.
12 Despre fugă, 3 – la Vintilescu, p. 157.

254
primejdioasă asupra dispoziţiilor altora; în ceea ce priveşte însă pe preot,
nimic din ceea ce face nu rămâne ascuns şi fiecare din acţiunile sale,
indiferente de sine, ia în opinia publică un caracter serios. Vina se măsoară
mai puţin prin gravitatea greşelii decât prin rangul celui ce o comite”13. Ne
putem da seama deci, cât de vătămător poate fi un duhovnic cu o viaţă lipsită
de linie, de intransigență morală şi cheltuită în apucături şi îndeletniciri
contrastând dureros cu misiunea ce liber şi-a asumat. Ne putem da seama că
din nicio parte nu poate veni primejdie mai mare pentru mântuirea
credincioşilor ca din partea unui preot rău. Ai făcut jurământ la hirotonie, să te
porţi ca un sfânt, şi în realitate săvârşeşti liniştit abateri dintre cele mai grave,
îmbrâncindu-ţi astfel păstoriţii pe calea pierzaniei. Ţi-ai asumat misiunea de a
îmbărbăta şi sfinţi pe cei ce vor să calce pe urmele lui Hristos, dar în realitate,
prin metehnele tale morale, cultivi într-înşii porniri şi apucături dintre cele mai
degradante. Ai făgăduit să fii ziditor de viaţă nouă şi ai ajuns să compromiţi şi
puţinul bine cât era în sufletul păstoriţilor tăi. Pe cei nepăsători faţă de cele
duhovniceşti îi întăreşti în nepăsarea lor, pe cei cu bune intenţii îi descurajezi,
celor alunecaţi pe panta decăderii, le dai îndemnul de a nu-şi îngădui pierderea
de vreme a mustrărilor de conştiinţă. Cu adevărat scrie Sf. Grigorie cel Mare,
nimeni nu poate fi mai vătămător Bisericii decât cel ce, lucrând în chip
nelegiuit, poartă numele şi rangul omului sfânt. Căci pe un asemenea păcătos
nimeni nu îndrăzneşte a-l învinui. După pilda lui, nelegiuirea se răspândeşte
cu tărie, atunci când, pentru respectul datorit rangului, e cinstit un păcătos. Cei
nevrednici însă, ar scăpa de greutatea unei asemenea învinuiri, dacă şi-ar pleca
cu grijă urechea inimii la înţelepciunea cuvântului: „Iar cine va sminti pe unul
dintre aceştia micii, care cred în Mine, mai bine ar fi de el să-i atârne cineva
de gât o piatră de moară şi să-l afunde în adâncul mării” (Mt. 18.6)14.
Sfântul subliniază cum preotul rău, abuzând de încrederea şi respectul cu
care păstoriţii se simt obligaţi faţă de el, se lasă antrenat pe calea nelegiuirilor
devenind, din pricina aceasta, un primejdios focar de infecţie pentru cei din
jur. Cu atât mai primejdios cu cât prin respectul acordat preotului păcătos,
credincioşii slăbesc în ei înşişi puterile morale şi se obişnuiesc cu gândul că, în
definitiv, pentru a fi următor al lui Hristos, nu-i deloc nevoie să-ţi schimbi în
vreun fel viaţa. Dacă preotul nelegiuit continuă să fie, cu toate nelegiuirile lui,
primitor şi administrator al tainelor sfinte, apoi de ce credincioşii simpli n-ar
putea rămâne şi ei împreună cu Hristos, chiar şi atunci când îşi trăiesc viaţa
aşa cum le dictează poftele, capriciile, interesele şi ambiţiile lor? Iată, după Sf.
Grigorie cel Mare, primejdia gravă pe care o prezintă pentru păstoriţi prezenţa
în mijlocul lor a preotului nelegiuit. Preotul care n-a izbutit să asimileze deplin
pe omul dintr-însul, preotul cu un fel de viaţă în faţa altarului şi cu alta dincolo
de altar, va determina şi în păstoriţii săi o viaţă dublă: creştină prin

13 Despre Preoţie, Cartea III, 14 – la Vintilescu, 140.

14 Reg. Past. I.2.

255
deprinderile mecanice de a participa la slujbele sfinte şi de a-şi rosti
rugăciunile; străină de creştinism în manifestările şi activităţile de toată ziua.
Fără îndoială, Sfinţii Părinţi arată că un conducător duhovnicesc, pe lângă
curăţie trebuie să dea dovadă şi de alte calităţi.
Astfel, un asemenea bărbat, trebuie să fie înţelept, priceput, cu o bogată
experienţă, un bun cunoscător al treburilor vieţii şi al oamenilor15, model în
felul său de a lucra, prevăzător când păstrează tăcerea, folositor când rosteşte
cuvânt, cât mai apropiat de fiecare prin iubire generoasă, deprins mai mult
decât toţi cu meditaţia, tovarăş smerit şi statornic al celor ce muncesc cinstit,
pornit cu aprinsă dreptate contra viciilor celor răi16. Dar mai presus de toate,
duhovnicul trebuie să dea pilda celei mai desăvârşite neprihăniri, atât în ce
priveşte cugetul, cât şi viaţa sa externă. Curăţia personală este sprijinul cel mai
bun pe care el, preotul, îl poate da credincioşilor în direcţia ridicării lor la un
cât mai corespunzător nivel de viaţă duhovnicească.
Un preot cu sufletul îmbolnăvit de păcat, murdăreşte totul în jurul său, zice
Sf. Ioan Gură de Aur17. Dimpotrivă, unul cu suflet neîntinat, sporeşte puritatea
în toţi credincioşii, cu care vine în atingere şi de care se ocupă de aproape. „E
de mare importanţă, insista Sf. Grigorie cel Mare, ca conducătorul
duhovnicesc să fie curat... deoarece nicio necurăţie nu se cade să-l întineze pe
cel ce-a luat asupra sa misiunea de a şterge din inimile celorlalţi petele
necurăţiei. E necesar ca mâna care vrea să spele necurăţia să se străduiască a fi
ea însăşi curată, pentru ca nu cumva cele atinse să se murdărească şi mai
mult”18. Un conducător duhovnicesc, continuă Sf. Părinte, poate trece oricând
peste limitele stării sale, dacă n-a ajuns a-şi impune aspra disciplină a curăţiei.
Cel lipsit de curăţia sufletească, adică, poate fi oricând influenţat cu uşurinţă
în activitatea sa duhovnicească, de înclinările inferioare ale firii, de interese
egoiste, capricii, năzuinţe ambiţioase, pofta de a stăpâni şi apăsa pe ceilalţi etc.
În activitatea conducătorului duhovnicesc lipsit de o inimă curată, rânduielile
creştine nu mai pot fi aplicate în înţelesul lor autentic, ele fiind deformate de
nelegiuirile pe panta cărora el s-a lăsat ademenit. Prezenţa la cârma Bisericii, a
unui preot cu viaţa întinată, poate duce instituţia însăşi la primejdioase
naufragii19. Aşadar, atât calitatea sa de liturghisitor, cât şi cea de conducător
bisericesc, îl obligă pe preot, să ofere credincioşilor pilda unei vieţi neîntinate,
a unei vieţi îndrumate integral pe urmele Domnului. Dar mai cu osebire, îl
obligă la asemenea pildă, calitatea lui de învăţător, de propovăduitor al
Evangheliei.
Dacă am fost puşi învăţători, scrie Sf. Ioan Hrisostom20, apoi am fost puşi
cu obligaţia de a fi pentru credincioşi ca un aluat, de a ne purta cu ei ca nişte
îngeri, sau precum se poartă cei maturi cu cei mici, cei duhovniceşti cu cei
15 Despre Preoţie, Carta VI, 4.
16 Sf. Grigorie cel Mare, L. I., Epist.XXV.
17 Ep. ad Tit, Hom. III.
18 L.I., Ep. XXV.
19 Despre Preoţie, III, 15.
20 Coment. la I-a ep. c. Timot, Hom. X, cap. III, 1-4.

256
trupeşti, ca toţi să tragă folos de la noi; am fost puşi ca o sămânţă bună care
produce roade bogate. Nu e vorba deci, numai de o destoinicie în ce priveşte
transmiterea prin grai a învăţăturii, dar şi mai ales de o propovăduire sprijinită
de o purtare personală îngerească, ireproşabilă.
Învăţătura – scrie Sf. Ilarie – nu conferă predicatorului „nicio autoritate
dacă acesta nu e şi neîntinat”21. Viaţa unui preot în jurul căruia se simte
puternic unda sfinţeniei, „lasă mai bune urme în cei ce-l urmează, decât graiul
lui cel bun”22.
Exemplul viu îl întăreşte pe ascultător. Precum apa ajută seminţei să
încolţească, aşa pilda de evlavie şi viaţa curată a predicatorului ajută
învăţăturii date prin cuvânt să prindă rădăcini în inima credincioşilor23.
Aceştia au tot dreptul să fie bănuitori când te văd că una înveţi şi alta faci,
într-un fel ţi-e învăţătura şi altfel viaţa de toate zilele. Mai mult: ei au dreptul
să te întrebe: De ce nu faci tu însuţi ceea ce ne înveţi pe noi să facem? E
limpede, spune Fer. Augustin, că păstoriţii nu dau crezare preotului care el
însuşi nu ascultă de ce spune. Şi vina lui creşte enorm, deoarece păstoriţii
ajungând să-l dispreţuiască, dispreţuiesc din pricina lui, şi cuvântul
propovăduit, adică cuvântul lui Dumnezeu24.
Preotul propovăduitor învaţă şi Sf. Ambrozie, trebuie să-şi dea seama că
ascultătorii săi nu primesc cu încredere învăţăturile transmise decât cu condiţia
de a arăta, prin fapte că el însuşi împlineşte ceea ce învaţă25. Când ţi se dă o
învăţătură de viaţă cum este cea creştină, ţi se cere să o urmezi, să faci dintr-
însa călăuză a vieţii tale de toate zilele, aproape instinctiv îţi îndrepţi atenţia
asupra purtării propovăduitorului. Adevărul şi puterea învăţăturilor creştine
vrei să le descifrezi nu atât din argumentele teoretice prezentate cât mai ales
din înseşi faptele propovăduitorului. Căci, mai uşor faci ceea ce vezi, decât
ceea ce auzi. Exempla trahunt... ziceau cei vechi. Şi acest lucru îl cunoşteau şi
Sf. Părinţi. De aceea ei reiau şi repetă neîncetat îndemnul ca propovăduitorii
să nu rămână niciodată la simpla prezentare prin grai a învăţăturii, ci, la
predica prin cuvânt, să adauge neapărat şi exemplul personal, pilda vie a
faptelor corespunzătoare. „Mă gândesc – scrie Sf. Grigorie cel Mare – câtă
grijă trebuie să acorde el (predicatorul) faptului de a fi un exemplu viu prin
purtarea sa şi astfel, prin felul său de a fi, să arate celor ce ascultă de el, calea
vieţii, iar turma care e cu ochii la cuvântul şi deprinderile păstorului să se
poată călăuzi mai mult după exemplele decât după cuvintele lui. Căci dacă
locul pe care-l ocupă îl obligă să vorbească despre adevărurile cele mai înalte,
apoi acelaşi lucru îl obligă să dea şi exemplele cele mai desăvârşite. E
cunoscut că inima ascultătorilor o pătrunde mai uşor cuvântul care e sprijinit
prin felul de viaţă al vorbitorului, întrucât ceea ce învaţă prin cuvânt, îl ajută

21 De Trinitate, Lib. VIII, 1.

22 Sf. Grigorie cel Mare, Reg.past., Pars III, cap. 40.
23 Ibidem, Pars II, c.7.
24 De doctrina christ. IV, 27.
25 Coment. în ep. I, ad Cor. la capit. IX, v. 27.

257
să fie transpus în practică prin pilda proprie”26. Învăţătura pilduită, adică
învăţătura pe care o primeşti nu numai prin auz, ci şi prin văz, atrage mai uşor
voinţa la faptă corespunzătoare. De aceea, Sfinţii Părinţi, recomandă, cer,
impun predicatorului ca în munca de instruire a credincioşilor să se lase
călăuziţi de acest mare adevăr. Să aveţi grijă, scrie Sf. Grigorie cel Mare, ca
poporul dreptcredincios „să vadă la voi ceea ce are de făcut, obiect al iubirii
sale şi privindu-vă, să-şi dea seama de lucrul pe care să se grăbească a-l imita.
Să fie învăţat a trăi prin exemplul vostru”27. Credincioşii adică, să şi vadă, nu
numai să audă învăţătura cea dumnezeiască. Să o vadă strălucind din faptele
preotului, din viaţa lui. Că va fi vorbit de rău chiar când duce o viaţă virtuoasă,
aceasta să nu-l descurajeze. „Dacă cineva vrea să ne batjocorească, scrie Sf.
Ioan Gură de Aur, apoi să nu ne întristăm din pricina batjocorii, ci numai dacă
suntem batjocoriţi pe drept (atunci să ne întristăm). Căci dacă trăim în răutate,
suntem mai nenorociţi decât toţi oamenii, chiar dacă nimeni nu ne ocărăşte.
Dacă însă năzuim după virtute, atunci vom fi prea vrednici de invidiat chiar
dacă lumea întreagă ne-ar defăima. Atunci vom atrage la noi pe toţi cei ce vor
să se mântuiască. Deoarece ei vor lua în considerare nu batjocura celor răi, ci
virtutea vieţii noastre. Mai tare decât orice trâmbiţă răsună mărturia faptelor
bune şi mai strălucitoare decât lumina este o viaţă curată. Chiar dacă
defăimătorii ar fi fără număr. Dacă păstrăm toate virtuţile... adică dacă suntem
miloşi, curaţi, făcători de pace şi batjocurilor nu le răspundem cu batjocură, ci
chiar cu o atitudine senină, atunci ca şi prin nişte minuni vom atrage la noi pe
cei ce ne privesc şi vor veni cu plăcere la noi, chiar dacă ar fi o fiară, sau
demon sau orice altceva. Dacă oarecare te-ar batjocori să nu te laşi tulburat,
chiar dacă te-ai vedea insultat în public, ci le cercetează conştiinţa, şi vei
vedea că, în sinea lor, ei te aplaudă, te admiră şi-ţi aduc mulţime de laude, aşa
cum Nabucodonosor lăuda pe tinerii din cuptor – măcar că era duşmanul şi
potrivnicul lor. Când (acela) i-a văzut (pe tineri) stând hotărâţi în cuptor, îi
lăuda şi îi încununa, nu din alt motiv, decât pentru că ei au refuzat să asculte
de el din respectul faţă de legea lui Dumnezeu (Dan. II, 95-100). Diavolul
când vede că nu poate izbuti nimic, se depărtează de teama ca nu cumva el să
devină cauza unor şi mai mari cununi.
Drept aceea, nu fi trist şi abătut o, preote. Căci şi Apostolii au fost unora
miros de moarte, altora miros de viaţă (II Cor. 2.16). Dacă nu dai nicio pricină
spre mustrare, eşti liber de orice vină. Mai mult: atunci eşti şi mai fericit.
Caută să luminezi prin felul tău de viaţă şi nu lua în seamă pe bârfitori. Căci
nu e nicidecum cu putinţă ca acel ce se sileşte spre virtute să nu aibă mulţi
potrivnici. Dar aceasta nu strică întru nimic celui virtuos, căci tocmai prin
aceasta el va fi cu mult mai strălucitor”28.
După marele Părinte al Bisericii, puterea exemplului personal, a vieţii
neîntinate, este, deci, atât de răscolitoare şi eficientă, încât inima de fiară sau

26 L.I, Ep. XXV.

27 L.V., Ep. LVII.
28 În Matth., Hom. XV, 5.

258
împietrirea în rău a demonului de ar avea-o cineva, şi tot nu i-ar putea rezista.
În prezenţa pildei unei vieţi trăite sincer şi total, după învăţătura Domnului, nu
există răutate care să nu-şi piardă încrederea în ea însăşi, să nu dea înapoi, să
nu-şi piardă virulenţa şi care să nu lase a pătrunde în inimă adierea
înviorătoare a unei calde umanităţi. Prin pilda personală, preotul aduce pe alţii
la Hristos, şi tot de pilda directă trebuie să se folosească pentru a da răspuns
celor ce nu se învoiesc cu învăţăturile Evangheliei. Celor ce nu-s de o părere
cu noi, zice Sfântul Părinte, să le răspundem „mai degrabă prin purtarea decât
prin cuvintele noastre. Calea faptelor pilduitoare, aceasta este calea luptei celei
adevărate, acesta – raţionamentul fără replică. Chiar dacă am veni cu
nenumărate argumente verbale, dar nu am duce o viaţă mai bună ca a lor, nu
am obţine niciun alt rezultat. Căci ei sunt atenţi nu la cuvintele noastre, ci ne
cercetează faptele şi spun: Ascultă mai întâi tu însuţi de cuvintele proprii şi
apoi îndeamnă şi pe alţii. Dacă propovăduieşti că în lumea de dincolo vor fi
bunuri nenumărate, dar în acelaşi timp te arăţi alipit de bunurile prezente, ca şi
cum acelea nici n-ar exista, pentru mine sunt mai de crezut faptele decât
cuvintele tale. Când te văd răpind bunurile altuia, plângând ca un disperat pe
cei ce nu mai sunt, sau când te văd săvârşind mulţime de alte păcate, cum te-aş
mai crede când vorbeşti despre înviere? Chiar dacă nu v-o spun, ei o gândesc
şi sunt preocupaţi de felul cum vă purtaţi. Şi acesta este lucrul care împiedică
pe credincioşi a deveni creştini”29. O, dacă am fi noi creștini adevărați, rostește
cu adâncă întristare neîntrecutul tâlcuitor al graiurilor sfinte. „Pavel a fost
singur și totuși el a atras la sine un așa de mare număr de oameni. Dacă am fi
toți ca dânsul cât de multe lumi n-am fi convertit noi! În alte îndeletniciri un
singur învățător poate forma deodată sute de ucenici. La noi, unde suntem atât
de mulți dascăli și unde ar trebui să formăm atâți discipoli, nimeni nu ni se
mai alipește. Căci ucenicii se uită la viața dascălilor și când ne văd dorind
aceleași lucruri, având aceleași ambiții ca și ei, adică ambiția puterii, ambiția
onoarei, cum ar mai putea prețui creștinismul? Ei văd vieți vrednice de
mustrare, suflete telurice. Ca și ei, ba chiar mai mult ca ei, suntem lacomi de
avere, tremurăm ca și ei la gândul morții, ca și ei ne temem de sărăcie,
suportăm cu anevoie bolile; precum ei, așa și noi alergăm după glorie și
putere, ne lăsăm chinuiți de filarghirie, cultivăm cu grijă cele ale veacului de
aici. Deci, de unde și-ar putea lua ei credința? De la minuni? Dar acestea nu se
mai întâmplă. De la schimbarea vieții noastre? Dar nici despre așa ceva nu
poate fi vorba. De la felul cum știm să ne iubim unii pe alții? Dar nicăieri nu
se mai vede nici urmă de așa ceva. De aceea vom da socoteală nu numai de
păcatele noastre, dar și de pierderea altora”30.
A fost o vreme, vrea să ne spună sfântul, când credința se aprindea în
suflete, prin puterea minunilor, dar acum, nemaiîntâmplându-se minuni,
credința poate fi cultivată prin pilda vie a creștinilor și în primul rând prin

29 Sf. Ioan Hrisostom, în ep. ad Corinth., Hom. III, 1.

30 În ep. ad Timoth. Hom. X,3.

259
pilda preoților. Și cum la aceștia, tocmai viața, purtarea, lasă de dorit, Sfântul
nu obosește în a le cere repetat, perseverent, hotărât, să lupte până la sânge
pentru a se putea înfățișa ascultătorilor cu smerita pilduire a unei vieți
învăluite în mireasma înaltelor virtuți evanghelice.
„Dacă cei ce fac eforturi în vederea unei performanțe atletice au nevoie de
medici, de maeștri de gimnastică, de o dietă strictă, de exerciții continue și de
o îndelungă supraveghere – o neglijență cât de mică răstoarnă și distruge totul
– cei care au primit în îngrijire trupul lui Hristos, trup care are a lupta nu
contra corpurilor, ci contra puterilor nevăzute, cum vor putea ei să păstreze
acest corp cast și sănătos, dacă nu depășesc cu mult virtutea omenească și nu
cunosc întregul tratament folositor sufletului?”31. De aceea, la preoție să fie
numai aceia „care întrec cu mult pe ceilalți și care sunt cu atât mai presus de
ceilalți, în ce privește virtutea sufletului lor, cu cât era Saul, prin mărimea
capului său, mai presus de întregul popor al Evreilor, și chiar cu mult mai mult
decât atât”32. Fără o severă disciplină morală, preotul nu va putea face față
situațiilor, adesea foarte complicate, în care-l va pune viața. Dacă nu e un om
deprins să se stăpânească, să-și întârzie reflexele, să-și pună instinctele în
subordinea unei voințe de fier, el va da deseori pricină de scandal și va aduce
ruină morală peste tot”33.
Până ce nu s-a lămurit pe sine prin săvârșirea faptelor de noblețe, să nu
accepte a fi învățătorul altora. „Mai întâi să-și vindece prin lacrimi slăbiciunile
proprii, zice Sf. Grigorie cel Mare, și numai după aceea – cele vrednice de
pedeapsă ale altora. Mai înainte de a face auzite cuvintele propovedaniei, tot
ceea au de gând să vorbească – preoții – să le rostească tare prin faptele lor”34.
E limpede doar, că nu poți tămădui boala altuia, dacă tu însuți ești copleșit
de boală. Când vrei să înlături infecția din ființa altuia, e necesar ca mai întâi
tu însuți să fii sănătos, în afara oricărei infecții. Astfel, prin infecția de care tu
însuți suferi, riști să sporești, să agravezi boala celui pe care vrei să-l
tămăduiești. Cu alte vorbe, propovăduitorul care vrea cu tot dinadinsul să
însănătoșească ființa morală a păstoriților, trebuie ca mai întâi să realizeze în
el însuși o robustă sănătate morală.
Am amintit mai sus cât de mare atenție acordă Sfinții Părinți exemplului,
în munca de educare a păstoriților. Dar despre care exemplu e vorba, în calda
lor pledoarie pentru el? Se gândesc ei oare la exemplul luat din altă parte și
transmis pe cale de povestire, sau la exemplul personal, direct? Din cele spuse,
rezultă că prețuirea lor se îndreaptă cu precădere asupra exemplului personal
concret, palpabil, controlabil în chip nemijlocit de către ascultătorii înșiși.
Când ei sfătuiesc, învață, poruncesc chiar, predicatorilor să-și
evanghelizeze păstoriții prin fapte corespunzătoare, sau când le spun de-a
dreptul să procedeze așa ca ascultătorii să și vadă învățătura ce li se dă, e clar

31 Despre preoție, IV, 2.

32 Ibidem, II, 2 – la I. Coman, 11-12.
33 Idem, în ep. ad. Tit, Hom. II, 2.
34 Reg. Past., Pars III, cap. 40; cf. și cap. 24.

260
că ei se gândesc la exemplul personal, nu la o intuitivizare a cuvântului prin
vreo povestire oarecare.
Răspunzând celor care vrând să dea pildă de viață creștină, îndrumau
atenția ascultătorilor spre viața călugărilor, Sf. Ioan Gură de Aur zicea: E
rușine să aduci pilde străine de practicarea virtuților. Fiindcă în asemenea caz,
cei ce nu-s creștini vă vor răspunde: Dacă nu-i posibil să trăim creștinește în
mijlocul cetățenilor, apoi voi înșivă loviți greu religia prin aceea că ne-o
înfățișați ca pe o instituție care face o datorie din fuga de lume. Să aducem din
nou virtutea în cetate. Iată chipul de a-i câștiga pe cei ce nu-s creștini. Și
adresându-se din nou credincioșilor și în primul rând propovăduitorului
creștin, adaugă: Ar trebui să-ți fie rușine a trimite la pilda altora, când trebuie
să înveți prin exemplul tău propriu, ceea ce e obligat să facă un creștin35. Și
acest exemplu personal cu care predicatorul e dator ascultătorilor, trebuie să
fie de așa natură ca el să depășească pe al oricăruia dintre credincioșii onești,
sincer convinși. Așa cum îi întrece prin demnitatea hirotoniei, trebuie să-i
întreacă și prin frumusețea purtării36. El trebuie să-i întreacă pe toți prin
iubirea jertfitoare și prin deprinderea interiorizării. Să fie grabnic în a se
coborî lângă suferința și necazul oricărui credincios, dar în același timp, să
năzuiască a se depăși continuu în direcția lucrurilor duhovnicești. „Pentru ca
nu cumva năzuind cele înalte, să disprețuiască slăbiciunea semenilor, sau prin
coborârea la mizeria credincioșilor, să neglijeze năzuința după cele înalte”37.
Dacă ar fi să căutăm acum un răspuns la întrebarea: Căruia din cele două
chipuri de propovedanii îi acordau Sfinții Părinți o mai mare valoare:
propovedania prin cuvânt sau celei prin pilda personală? Vom răspunde fără
înconjur: prețuind mult propovedania prin grai, ei prețuiesc și mai mult
propovedania prin pilda vie, personală.
„Creștinul – scrie Sf. Vasile cel Mare – pentru a ști cum să trăiască, nu are
atâta nevoie de cuvinte, cât de exemplu zilnic”38. Creștinul simplu, adică, e
mult mai folosit din pilda personală, pe care i-o dai tu, ca preot, decât din
cuvântările pe care i le ții. Căci îi e mult mai la îndemână să imite ceea ce te
vede făptuind, decât să pună în practică ceea ce te aude vorbind.
Contând pe fireasca tendință spre imitație, mai puternică la cei simpli, Sf.
Părinți, stăruie cu timp și fără timp asupra necesității propovăduirii prin fapte.
Preoții, scrie Sf. Grigore Teologul, să propovăduiască Evanghelia și cu vorba,
dar mai ales cu pilda lor cea bună39.
Sf. Ioan Gură de Aur, deși uneori afirmă că „pentru a edifica deplin
poporul pilda și cuvântul sunt necesare să se ajute reciproc”40, totuși când e să
aleagă între puterea cuvântului și a exemplului, dă și el întâietate acestuia din
urmă. „N-ar mai fi nevoie de discursuri – scrie el cu adâncă convingere – dacă
35 În ep. ad Rom., Hom. XVI.
36 Sf. Grigore cel Mare, Epist. XXV.
37 Ibidem.
38 Epist. CL.
39 Despre fugă, 69 – la Vintilescu, 143.
40 Despre preoție, IV, 8.

261
viața noastră ar străluci desăvârșit. N-ar mai fi nevoie de învățători, dacă am
face să fie văzute faptele noastre cele bune. N-ar mai exista nici un păgân,
dacă am fi noi creștini adevărați”41.
Convingerea aceasta a sfântului Ioan Hrisostom, despre primatul
exemplului personal în ansamblul mijloacelor pentru formarea unei voințe
creștine puternice, consecvente, durabile, la păstoriți, se desprinde din
numeroase alte locuri, unde atrage atenția preoților de a nu neglija nici o
osteneală întru a-și forma personalitatea lor morală, în deplin acord cu harul
primit și cu învățătura propovăduită. „Dați dovadă de o viață vrednică de un
așa de mare har, pentru că precum acesta e propovăduit pretutindeni, așa și
viața noastră să fie în armonie cu acela… Căci prin viața voastră dreaptă… nu
numai că veți îndrepta lumea întreagă, dar veți pregăti și proslăvirea lui
Dumnezeu. După cum dacă veți lucra dimpotrivă, și pe oameni îi veți pierde,
și numele lui Dumnezeu îl veți face de ocară”42. Iar în comentariul la
epistolele pastorale, tâlcuind cuvintele „Întru toate arată-te pe tine pildă de
fapte bune” (Tit 2.7), zice: „Strălucirea vieții tale să fie o școală publică și o
pildă de virtute, să poată fi înfățișată tuturor privirilor, ca un tip care cuprinde
în el tot ce e frumos și care să poată da cu ușurință pilda faptelor bune pentru
cei ce vor să se formeze după el”43.
Din toate aceste locuri și din multe altele se desprinde limpede,
convingerea Sfântului că puterea educativă a exemplului personal e superioară
aceleia cuprinse în cuvânt.
Aceeași convingere o întâlnim și la Sf. Ambrozie, Fer. Augustin, Sf.
Grigore cel Mare ș.a.
De pildă, Sf. Ambrozie, comentând versetul 27, cap. IX, din întâia ep. către
Corinteni, ajunge la încheierea că prin exemplul personal obții roade mult mai
bune decât cele pe care le poți dobândi printr-o activitate dusă la difuzarea
învățăturii prin cuvânt.
„Orice predicator, învață Sf. Grigore cel Mare, să se facă auzit mai mult
prin fapte decât prin vorbe”44. Preoții să se folosească și de graiul viu, dar
„mai înainte de a face să fie auzite cuvintele propovedaniei, tot ce au de gând
să vorbească, să le strige prin faptele lor”45. Sămânța cuvântului, oricât de
bună, nu va prinde rădăcini în sufletul ascultătorilor și nu va ajunge să dea
roadă dacă nu e udată prin pietatea, faptele, purtarea predicatorului46.
Drept aceea, dacă vrei să ai păstoriți încreștinați cu adevărat, învață-i cum
să trăiască nu atât prin cuvânt, cât mai ales prin exemplul tău47. Cu atât mai
mult trebuie preferată calea aceasta cu cât prin exemplul direct, poți arăta

41 În ep. I ad Timoth. Hom. X, 3.

42 In Matth., Hom. XV.
43 In ep. ad Tit, Hom. IV.
44 Reg. Past., Pars III, cap. 40.
45 Ibidem.
46 Ibidem, Pars II, cap. 7.
47 L.V., Ep. LVII.

262
aievea frumusețile și puterea înnoitoare a învățăturilor evanghelice, și chiar
unele aspecte pe care nu le poți spune prin viu grai48.
Rostirea unor asemenea graiuri nu-și poate găsi explicarea decât în faptul
că, întemeiați pe observații și pe o experiență îndelungată, Sfinții Părinți au
fost deplini conștienți de superioritatea exemplului direct ca factor de
îndrumare practică a voinței credincioșilor în direcția practicării efective a
învățăturilor evanghelice. Ei și-au dat bine seama de puterea cuvântului în
opera de înduhovnicire a păstoriților, dar în același timp au ținut să sublinieze
că forța de atracție și de înrâurire a exemplului direct, e cu mult superioară
aceleia a cuvântului.
Convingerea lor tare e că predica prin pilda vie, este cea mai eficientă
formă de propovăduire a Evangheliei.

IV.

Un sprijin important pentru o mai bună înţelegere a zicerilor Sf. Părinţi

privitoare la preeminenţa exemplului ca mijloc de înrâurire şi îndrumare a
voinţei credincioşilor, ni-l oferă, indirect, şi cercetările pedagogiei noi.
Pedagogia nouă acordă o mare atenţie exemplului ca instrument de
adaptare a mecanismului voinţei la exigenţele principiilor morale. Dar de unde
să-şi scoată, oare, exemplul, marea lui putere de înrâurire? Căror fapte se
datorează marea lui putere de sugestie?
Un prim lucru care ne explică forţa educativă a exemplului îl constituie
faptul că el oferă intuiţia vie, nemijlocită, a principiului în acţiune. Intuiţia vie,
însă, a unei fapte, trezeşte în tine imboldul de a păşi tu însuţi la acţiune, la
împlinirea faptei intuite, în mult mai mare măsură decât o poate face o idee, un
principiu, o normă de credinţă, transmise pe calea expunerilor verbale, reci,
abstracte.
Vederea, intuirea directă în însăşi aplicarea lor, a normelor morale, pe care
eşti obligat să le aplici şi tu, comportă o participare mult mai vie şi mai intensă
decât simpla lor acceptare pe cale intelectuală. Şi experienţa arată că intuiţiile
vii care fac să vibreze întreaga fiinţă a celui ce e de faţă, înlesnesc în cel mai
înalt grad intrarea în acţiune a voinţei.
Deosebit de aceasta, intuiţia directă comportă un mai mare coeficient de
afectivitate. Dacă în prezenţa unei expuneri verbale abstracte, vibraţia inimii
poate fi aproape inexistentă, în faţa faptelor concrete, inima e cuprinsă şi ea de
un foarte viu freamăt şi adeziunea ei la principiile concretizate în fapte, poate
fi promptă şi hotărâtă.
Psihologia ne spune însă, că ideea, principiul, norma care a izbutit să-şi
câştige de partea sa şi inima, care mult mai multe şanse de a fi convertită în
faptă concretă. „Sentimentele – citim într-o carte nouă de psihologie,
reprezintă unul din cele mai importante stimulente ale întregii activităţi umane

48 În prim. Reg. exposit., Lib. IV, cf. și Fer. Augustin, De doctrina christiana, IV, 27.

263
(sublinierea autorilor), un om cu o viaţă emotivă săracă... nu poate lupta
pentru o idee oarecare: pentru ca să te lupți e nevoie să iubeşti ceva pentru
care lupţi şi să urăşti ceva împotriva căruia duci lupta. Cu cât scopul propus
este mai înalt şi mai îndepărtat, cu cât este mai greu de atins şi cu cât mai mare
este numărul piedicilor pe care trebuie să le înfrângem, cu atât mai pătimaşă
trebuie să fie dorinţa noastră de a-l atinge. Însă realizarea, fie chiar şi a unor
scopuri simple şi mărunte, este legată de sentimente. Lipsa lor duce la
imposibilitatea de a acţiona”49. Aşadar, prin intuiţia vie pe care o prilejuieşte,
exemplul angajează într-o mare măsură şi puterile afective ale sufletului,
înlesnind astfel trecerea la acţiune a voinţei, într-un grad mai înalt de cum o
poate face o simplă expunere teoretică.
În al treilea rând, puterea de înrâurire a exemplului se bazează pe tendinţa
de a imita, inerentă firii omeneşti. Într-adevăr, experienţa arată că printre alte
înclinări puternice, cei de educat o au şi pe aceea de a imita, de a repeta ceea
ce fac şi spun cei din jur. Şi anume de a le repeta până ce ajung să le
reproducă întocmai sau până ce îşi dobândesc şi convingerea că le reproduc,
chiar aşa cum le văd. Dată fiind această firească înclinare spre imitaţie, cei de
educat, dacă sunt lăsaţi la voia întâmplării, „pot căpăta în scurt timp o astfel de
orientare intelectuală şi morală, încât ulterior nici cele mai puternice
îndemnuri ale raţiunii şi nici cele mai bune poveţe nu vor fi în stare să
dezrădăcineze deprinderile şi obiceiurile”50.
Un alt element de bază, care pune în lumină valoarea deosebită a
exemplului ca mijloc educativ este influenţa directă a persoanei educatorului.
Autoritatea pe care le-o conferă calitatea lor de educatori şi de conducători,
trezeşte şi întreţine la cei de educat imboldul de a fi mereu cu băgare de seamă
nu numai la învăţătura pe care le-o transmit, dar şi la viaţa lor obişnuită. Ei nu
vor de la educatorii lor numai lecţii teoretice de conduită, ci caută să-şi dea
seama în ce măsură lecţiile transmise le întăresc printr-o purtare
corespunzătoare. „Orice ar spune educatorul – scriu pedagogii Ogorodnicov şi
Şimbirev – şi oricât de nobile ar fi ideile şi convingerile pe care le dezvoltă,
ele nu vor avea un efect pozitiv asupra copilului, dacă nu vor fi întărite printr-
o conduită corespunzătoare. Dimpotrivă, copilul va crede în seriozitatea şi
sinceritatea convingerilor educatorului, dacă va vedea că propriul lui exemplu
nu vine în contradicţie cu aceste convingeri. El va considera şi nu fără temei,
că principiile morale, pe care le enunţă educatorul sunt inaplicabile în viaţă de
vreme ce însuşi educatorul nu le respectă. El va înclina mai degrabă să urmeze
exemplul negativ al educatorului, decât convingerea nobilă exprimată de
acesta. În felul acesta se va forma în copil o anumită dualitate, recunoscând în
vorbe anumite lucruri şi procedând în fapt în mod cu totul opus. Astfel se
educă făţărnicia, se formează oameni care caută să fie buni în vorbe şi se

49Cornilov-Smirnov-Teplov, Psihologia, București, Editura de Stat, 1950, p. 321.

50N. I. Boldârev, Rolul exemplului în educația copiilor, București, Editura de Stat, 1951, p. 15-
16.

264
poartă urât în faptă. Sarcina profesorului este ca prin exemplul său să formeze
un om sincer şi cinstit”51.
Purtarea educatorului, exemplul concret pe care-l dă celor de educat,
faptele lui sunt hotărâtoare în materie de formare şi întărire morală a voinţei
celor de educat. „Gradul în care el respectă normele de conduită are o
importanţă hotărâtoare pentru concretizarea cerinţelor morale ce se impun
elevilor”52.
Ideea aceasta o subliniază şi alţi pedagogi sovietici: Macarenco53, B.G.
Ananiev54, N.D. Levitov55 etc. Înaintea lor, pedagogul K.D. Uşinschi ceruse ca
în procesul de educaţie a tinerilor, educatorul să caute a-şi forma întâi de toate
propria sa personalitate, motivând că „în educaţie totul trebuie să fie bazat pe
persoana educatorului, pentru că puterea educaţiei se revarsă numai de la
izvorul viu al persoanei. Orice regulamente şi programe oricât de iscusit
alcătuite, nu pot înlocui pe om la munca educativă”56.
Iată graiuri care scot puternic în evidenţă valoarea cu totul superioară a
exemplului, mai ales a celui personal, în munca de disciplină şi adaptare a
voinţei la înaltele cerinţe ale idealului urmărit. Autorii lor sunt precum se ştie,
oameni de ştiinţă. Ei n-au urmărit şi nu urmăresc să sprijine prin activitatea lor
vreo altă poziţie decât cea ştiinţifică. Totuşi, rezultatele acestea la care ei au
ajuns în cercetările privind puterea educativă a exemplului, sunt şi pentru noi
deosebit de preţioase. Ele ne ajută să înţelegem şi mai bine atitudinea adoptată
de Sf. Părinţi în problema în chestiune.
În lumina acestor rezultate ne putem da şi mai bine seama cât de direct şi
adânc au văzut Sfinţii Părinţi atunci când, în munca lor de edificare a
credincioşilor, au promovat în fruntea mijloacelor educative, exemplul direct
al vieţii trăite după dreptarul şi în duhul învăţăturilor evanghelice.
În lumina cercetărilor pedagogiei putem înţelege şi mai bine cât de
întemeiată era asprimea şi consecvenţa cu care conducătorii creştinătăţii
primelor veacuri s-au silit să dea ei înşişi pildă directă a unei cât mai
desăvârşite vieţuiri în Domnul şi în acelaşi timp, ne putem explica
înverşunarea cu care ei cereau şi celorlalţi preoţi, ca şi ei să se facă pildă
tuturor păstoriţilor.
Pedagogia nouă confirmă în mod ştiinţific şi întru totul marele adevăr
intuit şi folosit şi de către Sfinţii Părinţi anume că în materie de educaţie
morală, de formare a voinţei morale, e hotărâtoare pilda directă a educatorului.

V.

51 I. T. Ogorodnicov, Pavel N. Šimbirev, Pedagogia, București, Editura de Stat, 1952, p. 216..

52 I.A. Cairov, Pedagogia, București, Editura de Stat, 1949, p. 259.
53 A.S. Macarenco, Opere pedagogice alese, vol. I, București, 1949, passim; vol. II, București,
1950, passim.
54 B.G. Ananiev, Problema formării caracterului, București, 1950, p. 54.
55 N.D. Levitov, Schițe de psihologie pedagogică, București, 1950, p. 177, 183.
56 Apud Boldârev, op.cit., p. 21.

265
 Vorbind despre valoarea propovăduirii prin exemplul personal, ne-am
putut reaminti că nu există niciun motiv care să ne îndreptăţească a păstra vreo
rezervă faţă de puterea de înrâurire a exemplului asupra voinţei credincioşilor.
Atât Sfânta Scriptură cât şi Sfinţii Părinţi, sunt, precum am văzut, unanimi
în laudele pe care le aduc exemplului personal ca forţă de punere în mişcare a
voinţei pe calea îngustă şi aspră a înaltelor idealuri ale vieţii creştine. Şi tot
atât de unanimi sunt în îndemnurile, sfaturile şi poruncile adresate celor
rânduiţi a împlini slujba de preot educator.
Istoria Bisericii ne mărturiseşte că poruncile n-au sunat în pustiu. Ele au
găsit totdeauna la cei din ceata preoţilor urechi deschise şi voinţă de luptători
hotărâţi să meargă, fără compromis, pe calea sfinţirii vieţii proprii, pentru a
sluji cu mai bune rezultate păstoriţilor. Numeroşi au fost preoţii care,
conştienţi de importanţa chemării lor, s-au nevoit cu pricepere, cu
perseverenţă şi cu eroism chiar, şi nu arareori, în smerit anonimat, să
împuţineze răul din păstoriţii lor, să le disciplineze instinctele, să le întărească
voinţa, să-i îmbunătăţească prin pilda de fiecare zi a propriei lor vieţi
îmbunătăţite. Nu puţini au fost preoţii, care, dându-şi seama că o viaţă curată
nu se aprinde atât din substanţa – oricât de ideală ar fi ea – unei idei, a unui
principiu, cât mai ales din contactul direct şi de durată cu fiinţe care duc, ele
însele, din convingere adâncă, asemenea viaţă, s-au luptat muceniceşte să
ofere în persoana lor, credincioşilor pilde de viaţă înduhovnicită, de muncă
ordonată, de voinţă disciplinată.
Prezenţa între credincioşi a unui asemenea preot îmbunătăţit, a lăsat
totdeauna urme adânci asupra lor, şi ecoul acestora poate fi identificat de-a
lungul multor generaţii de parohieni, sub forma unui sănătos echilibru
sufletesc şi trupesc al lor, a unui robust optimism, a unor reciproce relaţii de
frăţie şi dragoste.
Din nefericire, însă, au fost şi sunt şi astăzi printre noi unii care, nesilindu-
se sau neizbutind a se identifica cu misiunea ce şi-au asumat, alunecă fie într-
un ritualism mecanic, fie într-un comportament străin de stilul vieţii preoţeşti.
În primul caz, ei limitează activitatea preoţească la împlinirea mecanică,
fără vreo participare personală, fără vibraţia evlavioasă, caldă, învăluitoare a
inimii, fără convingere, aproape silnică.
În cel de-al doilea caz, preotul se înfăţişează ca o fiinţă neînstare să arunce
vreo punte durabilă între propovedania prin cuvânt şi între purtarea sa de toate
zilele. Un asemenea preot, ceea ce afirmă prin grai, dezminte repede prin
faptă; ceea ce zideşte prin cuvânt, năruie în ruină prin predica purtării; ceea ce
din amvon arată a fi adevăr sacru, dincolo de pragul Bisericii, în viaţa de toate
zilele, calcă în picioare aproape cu totală lipsă de răspundere.
Câtă dreptate avea marele preot care a fost Sf. Ioan Gură de Aur, rostind
unele ca acestea: „Fiii lui Hristos, îi ruinează mai funest împărăţia decât
vrăjmaşii Săi declaraţi”57. N-are niciun sens să spunem că vorbele sfântului

57 Despre preoție, III, 15 – apud Vintilescu, p. 182.

266
Părinte nu ne privesc. Dimpotrivă, ele ne privesc foarte de aproape şi pe noi.
Pe aceia dintre noi care n-au ajuns a se convinge că pilda unei vieţi neîntinate
şi angajate total în lupta pentru mântuirea credincioşilor, constituie cel mai
puternic argument despre adevărul şi permanenta necesitate pentru credincioşi
a învăţăturilor Evangheliei.
Sătui de vorbăria pioasă de până ieri, credincioşii de azi, aşteaptă de la
preot nu atât măiestrie în arta cuvântărilor, cât mai ales pilda vie, nu
întâmplătoare, periodică, de zile mari, demonstrativă, ci continuă,
consecventă, de toată ziua, a unei vieţi străine de trufie, asprime, nedreptate,
lăcomie, dolcefarnientism, asuprire şi, strălucind de bunătate, modestie,
stăpânire de sine, spirit de jertfă, neastâmpăr în a sluji pe alţii, dreptate,
dragoste.
Noile rânduieli din Patria noastră, precum se ştie, pun în centrul
preocupărilor, între altele, şi formarea unui om nou, muncitor, de aleasă
calificare, de înaltă ţinută morală, şi care să nu mai alerge după profit şi
îmbogăţire cu orice preţ; să nu mai ducă o viaţă de risipă, lux şi imoralitate; să
nu mai dispreţuiască munca şi să nu mai exploateze pe ceilalţi, ci fiecare să-şi
facă o datorie de onoare din truda cinstită, conştiincioasă, nu numai pentru
folosul propriu, ci şi pentru promovarea binelui obştesc.
Pentru crearea unui asemenea om, preotul poate să-şi aducă partea de
contribuţie. El este dator să-şi deprindă păstoriţii a practica cu consecvenţă
învăţăturile evanghelice; e dator în acelaşi timp să şi-i formeze în aşa chip ca
ei să nu se folosească de credinţa religioasă drept pretext de a se izola de
ceilalţi cetăţeni şi de a se sustrage îndatoririlor privind interesele obştii.
Credincioşii să nu-şi refuze concursul lor la opera de îndreptare şi
îmbunătăţire a vieții sociale pentru motivul că unii dintre ceilalţi cetăţeni sau
chiar conducerea oficială nu ar avea aceleaşi principii religioase ca şi ei.
Preotul trebuie să-şi deprindă credincioşii a conlucra sincer, cinstit, cu tragere
de inimă, conştiincios „la bunul mers al societăţii şi al statului”. Mai mult, „ei
să se găsească chiar în frunte cu iniţiativa şi cu exemplul în fapte de interes
social”58.
Cu alte vorbe, preotul e obligat să-şi formeze credincioşii în aşa chip ca ei
să fie gata a-şi pune toate puterile în slujba lui Hristos şi a binelui obştesc.
Formarea unor asemenea credincioşi, însă nu se poate realiza numai prin
îndemnuri verbale, oficiale, reglementare. Acestea sunt şi ele de folos. Dar
singure nu ajung. Ele trebuie neapărat întregite cu pilda de fiecare zi a voinţei
hotărâte pe de o parte de a ieşi din lâncezeala în care îl mai ţine deprinderea de
a pune accentul pe împlinirea riturilor şi rostirea unui cuvânt, iar pe de alta, de
a se angaja ferm pe calea acţiunilor corespunzătoare propovedaniei şi
cerinţelor de îmbunătăţire a vieţii obşteşti.
Este aceasta, poate cea mai grea şi mai urgentă dintre îndatoririle care
apasă acum asupra noastră.

58 T.M. Popescu, „Biserica în actualitatea socială”, în Ortodoxia, ianuarie-martie, 1953, p. 35.

267
 Astăzi, când adevărul unei învăţături se judecă după roadele, numai după
roadele şi sporul de putere, pe care-l aduce vieţii de toate zilele, cel dintâi
chemat să facă dovada concretă a adevărului învăţăturilor evanghelice este
preotul.
Dacă nu e în stare să aducă asemenea dovadă se elimină singur din
demnitatea de preot al lui Hristos.
Mai mult: Se elimină singur de la dreptul de a trăi, ca preot, în cadrul
societăţii celei noi.

268
 IRONIA ÎN CUVÂNTĂRILE MÂNTUITORULUI

De o măreţie desăvârşită, personalitatea lui Iisus Hristos, cumulează şi

îmbină însuşiri care, obişnuit, par a nu putea merge împreună. Astfel, vom
găsi între calităţile Lui, blândeţea cuceritoare la un loc cu asprimea care
inspiră respect şi teamă; preocuparea de lumea cealaltă, cu o uimitoare
receptivitate faţă de lumea aceasta; smerenia şi supunerea la un loc cu
îndrăzneala împinsă până la sacrificiul total; bunătatea cu energia
neîmblânzită; duioşia cu mânia; înţelegerea şi dragostea faţă de păcătos cu o
neînduplecată intransigenţă şi severitate faţă de păcat; sentimentul
slăbiciunilor omeneşti cu sentimentul forţei care triumfă asupra vieţii şi morţii:
mila care vindecă şi mângâie, cu condamnarea care cade grea ca o lovitură de
sabie asupra celor vicleni şi răi etc. Străine de orice unilateralitate şi
hipertrofiere, calităţile acestea se întregesc reciproc şi se menţin în cel mai
desăvârşit echilibru. De o neobişnuită complexitate, personalitatea
Mântuitorului, este în aceleaşi timp de o perfectă armonie.
Însuşirile acum menţionate sunt subliniate în mod obişnuit, în lucrările
tratând despre personalitatea lui Iisus Hristos. Mai rar, sau aproape deloc nu e
amintită, de exemplu, tendinţa Lui, de a folosi ironia ca o contrapondere la
seriozitatea Lui gravă şi ca mijloc de luptă împotriva ipocriziei şi trufiei
adversarilor Săi, în frunte cu cărturarii şi fariseii.
În cele următoare ne propunem să arătăm că multe expresii din cuvântările
Mântuitorului nu pot fi înţelese deplin decât dacă acceptăm că ele au fost
rostite cu un accent, cu o nuanţă şi cu un zâmbet de ironie.
Mai întâi, câteva cuvinte despre ironie.
Omiletica trece ironia în rândul tropilor1 şi o consideră nu numai ca pe un
mijloc de înviorare şi înfrumuseţare a stilului, dar şi mai ales ca un procedeu
oarecum drastic de terapeutică religios-morală.
Se ştie că ironia exprimă mai pe ocolite, dar aşa ca înţelesul adevărat să nu
scape nimănui – un lucru neplăcut pentru ascultători, ca de exemplu, o
mustrare, o dezaprobare, o șfichiuire a unei atitudini de îngâmfare etc.
În ironie una spun cuvintele, dar altceva vor ele să exprime. Sub înţelesul
în aparenţă obișnuit al unor cuvinte sau expresii, ea ascunde ascuţişul
primejdios lansat cu dibăciei spre o iluzie, o îngâmfare, o exagerare, o
pretenţie nejustificată etc.
Ironia nu se poate confunda cu gluma. În timp ce aceasta din urmă îşi
desfăşoară neintenţionat artificiile ei, ironia urmăreşte un scop bine
determinat, anume „de a nimici o iluzie sau alta şi astfel de a înfige un bold
moral în suflet”2.

1 Cf. I. Teodorescu, Omiletica, București, 1923, p. 261-262.

2 H. Martensen, Die christliche Ethik, Allgem. Teil, ed. a 6-a, Berlin, 1892, p. 238.

269
 Ironia se deosebeşte şi de satiră, „căci în aceasta din urmă, domină
momentul egoist”3. Ironia însă urmăreşte folosul altora, adică vindecarea la
ascultători a unor anumite rele sau devieri de la regulile normale ale vieţii.

***

În răstimpul activităţii Sale publice, Mântuitorul S-a aflat de multe ori în

situaţia de a folosi ironia ca mijloc de combatere a unor concepţii şi atitudini
învechite, exagerate şi eronate.
El era urmat, se ştie, de mulţime mare de credincioşi din popor, dar dincolo
de cercul prietenilor şi chiar amestecaţi printre aceştia, erau prezenţi fariseii şi
cărturarii, în expectativă la început, dezlănţuiţi cu fanatică pasiune mai apoi,
împotriva Lui, ca a unui primejdios „înşelător” şi „răzvrătitor” al poporului.
Desigur, în concepţia şi atitudinea cărturarilor şi fariseilor se pot identifica
şi unele trăsături pozitive, ca de exemplu: convingerea că pricina cea mai
adâncă a relelor abătute asupra poporului iudeu trebuie căutată în devierile
acestuia de la Legea lui IAHVE; supunerea lor faţă de dreptul dumnezeiesc şi
încrederea în Providenţă4; zelul lor pentru păstrarea şi respectarea Legii;
apărarea tradiţiei religioase şi naţionale5 etc. Dar în general, faţă de Hristos,
cărturarii şi fariseii au manifestat un negativism împins până la violenţă.
Popularitatea crescândă a lui Iisus aprinse în sufletul lor gelozia şi invidia.
Minunile Domnului, cuvântările Lui cu neobişnuit răsunet în popor, sporea
îndârjirea lor în a se afirma ca exclusivi deţinători şi cunoscători ai tainelor lui
Dumnezeu.
Prinşi într-o reţetă deasă de prescripţii şi practici rituale, fariseii erau
ispitiţi să creadă că starea de dreptate înaintea lui Dumnezeu şi-o pot dobândi
exclusiv prin propriile lor merite, prin propriile lor fapte. Mai mult: ei se
credeau a fi singurii posesori ai dreptăţii cerute de Lege.
De concepţia aceasta se lega prezumpţia, suficienţa, îngâmfarea, ostentaţia
şi mai ales ipocrizia, adică tendinţa de a-şi acoperi scăderile înaintea poporului
şi de a apărea înaintea acestuia ca virtuoşi care pretindeau că sunt, dar care nu
erau în realitate6.
Aceştia sunt oamenii între care Iisus îşi desfăşoară activitatea Sa. Cineva a
avut ideea să compare atitudinea Mântuitorului faţă de cărturari şi farisei, cu
aceea a lui Socrate faţă de sofişti7.
Mutatis mutandis, paralelismul e ispititor. Precum aceia, sofiştii, se lăudau
cu ştiinţa şi înţelepciunea lor, aşa fariseii se lăudau cu cunoaşterea Legii, cu
dreptatea şi sfinţenia lor. Şi după cum Socrate nu putea suporta venalitatea,
elasticitatea morală şi mai ales îngâmfarea sofiştilor, tot aşa şi Iisus nu putea
3 H. Höffding, Psychologie, ed. a 5-a, Leipzig, 1914, p. 414.
4 Arthur Allgeier, Biblische Zeitgeschichte, Fr.i.Br. 1937, p. 291.
5 F. Prat, Pharisiens în Dict. de la Bible, t. 5, Paris, 2011, col. 211 sq.
6 Ibidem, col. 215.
7 Fr. Paulsen, Schopenhauer, Hamlet, Mephistopheles, Berlin, 1900, Anhang, p. 237 sq.
Adaosul acesta ne-a și inspirat articolul de față.

270
adopta o atitudine de indiferenţă faţă de cărturarii şi fariseii care închideau
„Împărăţia cerurilor înaintea oamenilor”; mâncau „casele văduvelor” şi de
ochii lumii rosteau „rugăciuni lungi”; „dădeau zeciuială de izmă, de mărar şi
de chimen”, dar neglijau părţile cele mai grele ale Legii: judecata, mila şi
credinţa; curăţau „partea din afară a paharului şi a blidului, iar înăuntru erau
plini de hrăpire şi de necumpătare”; pe dinafară se arătau oamenilor „drepţi”,
înăuntru însă, erau „plini de făţărnicie şi de fărădelege” (Mt. 23.13-14; 23.25-
28).
Era suficient ca Iisus să accepte un moment poziţia ce I se atribuia de către
cărturari şi farisei, anume poziţia de om cu pretenţia de reformator religios-
moral, dar care în realitate nu cunoaşte nici pe departe Legea lui Moise şi
tradiţia religioasă a poporului; era suficient să accepte un moment că e aşa
cum Îl acuzau adversarii Săi, adică om străin de rânduielile sfinte ale Legii,
pentru ca aproape spontan cuvântul Său să se convertească în ironie fină,
subtilă, înţepătoare, capabilă să-l facă pe adversar să se ruşineze şi să roşească.
Iată, de exemplu. Cărturarii şi fariseii reproşau lui Iisus că prea umblă cu
oameni compromişi, cu vameşi, cu păcătoşi şi chiar cu femei de rând. Şi mai
îndrăzneşte să Se socotească trimis al lui Dumnezeului lui Avraam! Un om
care se complace în societatea păcătoşilor e mai degrabă trimisul lui Beelzebul
decât al lui Dumnezeu. „Şi s-a întâmplat că şezând El la masă în casă (la
Matei vameşul), iată mulţi vameşi şi păcătoşi au venit şi au şezut la masă
împreună cu El şi cu ucenicii. Fariseii văzând una ca aceasta au zis ucenicilor:
«Pentru ce mănâncă învăţătorul vostru cu vameşii şi cu păcătoşii?»” (Mt.
9.10-11). Gândul fariseilor e limpede. Ei vor să spună ucenicilor: „«Nu vedeţi
după cine mergeţi? Nu vedeţi între ce fel de oameni se simte bine învăţătorul
vostru? Nu înţelegeţi primejdia la care vă expuneţi? Cum poate fi trimis al lui
Dumnezeu unul care umblă cu păcătoşii?»”. Auzind murmurul lor, Iisus le
spune: „«Nu cei zdraveni au nevoie de doctor, dar cei bolnavi»” (Mt. 9.12).
Desigur cuvintele n-au fost rostite cu un ton sec, didactic, rece, ci aşa, peste
umăr şi învăluite într-un fin zâmbet ironic. „Oameni ca voi, a vrut să spună
Mântuitorul, ca voi cu o atât de ... «robustă» sănătate morală, cu
«ireproşabilă» purtare în viaţă; oameni «sfinţi» ca voi n-au nevoie de doctor.
N-au nevoie de ajutor din afară. Alta e situaţia celor din jurul Meu. Aceştia
sunt fiinţe copleşite de păcat, sunt oameni cu o viaţă deformată, de tot felul de
alunecări şi fărădelegi. Aceştia da! Aceştia au nevoie de un ajutor din afară.
Recunoscându-se păcătoşi şi simţind că le pot ajuta, ei au venit în jurul Meu”8.
Recunoscând sinceritatea smereniei şi căinţei vameşilor şi păcătoşilor
adunaţi în jurul Său, ca în jurul unui Mântuitor, Iisus Hristos loveşte cu

8 În legătură cu locul acesta, Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Cuvintele acestea: «Nu cei
zdraveni au nevoie de doctor», El, Domnul, le spune cu ironie, fiindcă, după Sf. Scriptură,
până la Hristos nu există pe pământ nici un om drept. „Că … în realitate până la venirea lui
Hristos nu există nici un om drept ne spune Sf. Pavel: «Toți au păcătuit» (Rom. 3.23), Ad
Matth., Hom 30, 3. MPG, 57, col. 365.” Fr. Paulsen, op.cit., p. 241.

271
șfichiul ironiei în îngâmfarea fariseilor care, plini de ei înşişi, deveniseră orbi
faţă de adânca lor corupţie internă.
Privite în lumina stării morale reale a fariseilor, cuvintele „Nu cei
zdraveni...” vor să spună tocmai contrariul, adică: „Şi voi sunteţi păcătoşi şi
încă într-o măsură mai mare ca aceşti vameşi pe care voi îi sfidaţi, arătându-i
cu degetul”.
Sunteţi păcătoşi fiindcă vă îngrijiţi să împliniţi extern prescripţiile Legii,
fără să va pese de starea voastră lăuntrică. Curăţiţi partea din afară, dar partea
dinlăuntru o lăsaţi acoperită de necurăţie.
Şi sunteţi mai păcătoşi decât aceşti vameşi, deoarece aceştia fac cel puţin
efortul să-şi cunoască păcatele şi să se lepede de ele, în timp ce voi, la
păcătoşenia care vă apasă, adăugaţi împotrivirea dârză faţă de orice ajutor din
afară, faţă de iubirea şi învăţătura Mea”9.
Rostind acestea, zâmbetul de pe faţa lui Iisus se stinge. O adâncă
seriozitate îi învăluie privirile şi adaugă: „Duceţi-vă şi luaţi învăţătură, ce
înseamnă: Milă voiesc, iar nu jertfă” (Mt. 9.13).
„Vă lăudaţi, adică, voi fariseii, că sunteţi singurii cunoscători şi păzitori ai
Legii. Dacă ar fi în realitate aşa, apoi n-aţi fi putut trece cu uşurinţă peste
cuvintele proorocului Osea (6.6), care zice că Legea fără dragoste nu
înseamnă nimic. Împlinirea prescripţiilor legale dacă nu izvorăşte dintr-o
inimă plină de iubire, nu înseamnă nimic sau aproape nimic înaintea lui
Dumnezeu. Curăţenia inimii şi iubirea, acestea sunt sufletul şi sensul Legii.
Unde nu e nevinovăție şi dragoste, Legea, oricât de strict ar fi împlinită, nu e
decât literă moartă”. Un alt episod în care ironia Mântuitorului este evidentă îl
avem în parabola vameşului şi a fariseului. Cuprinsul parabolei e cunoscut.
Fariseul, gras, plin de el însuşi şi sigur de sine, păşi ţanţoş cât mai în faţă, cât
mai aproape de Sfânta Sfintelor, de Dumnezeu. Îşi roti privirile şi văzu că
locurile din jur sunt goale. Câtă deosebire între el şi ceilalţi! Ceilalţi umblau
după alte treburi, după nevoi, interese şi plăceri, poate incompatibile cu
calitatea lor de credincioşi ai lui IAHVE. El însă, a lăsat toate şi a venit aici.
El singur dintre atâţia, era la datorie. Cât de jos sunt ceilalţi faţă de el... Şi
dispreţuindu-i pe toţi, sta şi se ruga zicând: „Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu
sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, necredincioşi în căsătorie” şi, dând
cu ochii de vameşul care sta cu mult în urma lui, adăugă: „Îţi mulţumesc că nu
sunt ca şi vameşul acesta” (Lc. 18.11).
La rostirea acestor cuvinte, nu se poate ca Iisus să nu fi folosit zâmbetul şi
inflexiunea vocală caracteristice ironiei.
Rostind parabola „către unii care aveau despre sine încredinţarea că sunt
drepţi şi priveau de sus pe ceilalţi” (Lc. 18.9), El tocmai aceasta urmărea: să
șfichiuiască şi să scuture din amorţirea lor morală pe fariseii care, ascunzându-
şi trufia sub masca pietăţii, se socoteau ca singurii oameni sfinţi şi de aceea

9 Cu privire la convingerea Mântuitorului despre „sănătatea” și „dreptatea” fariseilor și

cărturarilor, a se vedea de exemplu, Mt. 23.

272
„îndreptăţiţi” să acuze fără milă şi cu dispreţ pe semeni, înaintea lui
Dumnezeu.
O ironie fină foloseşte Mântuitorul şi în episodul cu femeia adulteră. Într-o
dimineaţă, Iisus veni în templu. Credincioşii se adunară şi ei în grabă. Fariseii
şi cărturarii socotiră foarte potrivită ocazia de a-I întinde o nouă cursă.
Aduseră înaintea Lui o femeie prinsă în flagrant delict de adulter şi-L
întrebară: „Moise, ne-a poruncit, în Lege, pe unele ca acestea să le ucidem cu
pietre. Tu ce zici?” (In. 8.5). În conştiinţa lor, cărturarii şi fariseii socoteau că
Iisus sau Se va pronunţa împotriva femeii adultere, şi în acest caz se va face
odios din pricina severităţii Sale excesive faţă de o abatere devenită aproape
banală10, sau îi va lua apărarea şi în această alternativă va putea fi acuzat în
faţa poporului şi a sinedriului ca un dispreţuitor şi călcător al Legii
dumnezeieşti.
Iisus însă, rămase învăluit în tăcere. Şi plecându-Se „scria cu degetul pe
pământ”. Tăcea şi scria ca şi cum ar fi vrut să spună: „E ciudat că veniţi la
Mine într-o chestiune care nu Mă priveşte. Spuneţi că femeia aceasta a fost
prinsă săvârşind adulterul. Dar cine cunoaşte mai bine ca voi ce prescrie
Legea pentru asemenea păcat? Cine e mai „priceput şi mai îndreptăţit ca voi”
să judece şi să sancţioneze abaterile de la principiile Legii?”
Situaţia era deosebit de penibilă pentru farisei. Ei simţeau cum prin tăcerea
Sa, Iisus îi dezaprobă, îi respinge, îi mustră pentru viclenele lor uneltiri. Dar
nu se dădură înfrânţi, ci repetară întrebarea (In. 8.7).
Atunci Iisus Se ridică, şi, cu faţa învăluită în zâmbet ironic, le spuse, poate
tot peste umăr: „Cine dintre voi este fără de păcat să arunce cel dintâi cu piatra
asupra ei” (In. 8.7).
„După părerea voastră, a vrut să spună Iisus, Eu sunt departe de a fi un bun
cunoscător şi împlinitor al Legii, sunt departe de a fi un om sfânt. Dreptul de a
pedepsi pe un păcătos îl are acela care nu este el însuşi păcătos. Convingerea
voastră e că voi sunteţi singurii care împliniţi condiţia aceasta, sunteţi singurii
oameni drepţi şi sfinţi. De aceea nu are înţeles să mai aşteptaţi răspuns de la
Mine dacă femeia aceasta trebuie lapidată sau nu. Puneţi mâna pe pietre şi
acela dintre voi care n-a săvârşit el însuşi păcatul de care acuză pe femeia
aceasta11, să arunce cel dintâi piatra asupra ei”. Şi, continuă evanghelistul,
„din nou (Iisus) S-a plecat jos şi scria pe pământ” (In. 8.8).
Nu este exclus, zice un comentator, ca Iisus să fi scris „deasupra fiecărui
nume de fariseu şi cărturar, numele femeilor cu care aceia păcătuiseră”12.
Descumpăniţi şi uluiţi de răspunsul lui Iisus, care le dejucă într-un chip atât
de neaşteptat planurile şi siliţi să se recunoască cel puţin tot atât de păcătoşi ca
şi femeia adulteră, acuzatorii acesteia amuţiră şi, copleşiţi de ruşine, dispărură

10 Lesetre, LʼEvangile expliqué… III, Paris, 1925, p. 182.

11 Ibidem, p. 183.
12 Ibidem, p. 184.

273
unul câte unul, începând „cu cei mai bătrâni”, adică începând cu aceia care „se
simţeau mai vinovaţi şi mai acoperiţi de ruşine”13.
Rămase numai Iisus singur cu femeia. „«Femeie, îi zise, unde sunt pârâşii
tăi? Nu te-a osândit niciunul?» Ea răspunse: «Niciunul, Doamne». Iisus atunci
i-a zis: «Nu te osândesc nici Eu. Du-te. De acum să nu mai păcătuieşti»”.
Rostind acestea, lumina unei dumnezeieşti bunătăţi îi va fi învăluit faţa.
Altădată, cu prilejul sărbătorii Târnosirii Templului, Iisus Se afla în
porticul lui Solomon. Fariseii şi cărturarii făcură repede roată în jurul Lui şi-I
ziseră: „«Până când ne ţii sufletul în îndoială? Dacă tu eşti Mesia, spune-ne-o
pe faţă». Iisus a răspuns: «V-am spus-o şi nu credeţi. Lucrurile pe care le fac
în numele Tatălui Meu: acestea mărturisesc despre Mine. Dar voi nu credeţi
pentru că voi nu sunteţi din oile Mele»” (In. 10.22-26). Adică: răspunsul la
întrebarea aceasta l-am dat demult. L-am dat prin lucrurile pe care le fac, prin
faptele, prin viaţa Mea. Dar din pricina răutăţii şi invidiei, voi nu înţelegeţi
răspunsul Meu. Răutatea, invidia, ura vă împiedică a intra în rândurile celor
care Îmi urmează. Furioşi, fariseii şi cărturarii pun mâna pe pietre ca să arunce
asupra Lui (v. 31). Iisus însă, îi priveşte calm, dominator, şi le spune: „«V-am
arătat de la Tatăl Meu multe lucruri bune. Pentru care dintre ele aruncaţi cu
pietre împotriva Mea?»” (In. 10.32). Am săvârşit – vrea să pună Iisus – atâtea
semne şi atâtea binefaceri în mijlocul vostru. Nu pentru lauda Mea, ci pentru
folosul credincioşilor şi pentru folosul vostru. Nu M-am aşteptat la vreo
recunoştinţă din partea voastră. Dar văd că, „sensibili” la binefacerile Mele,
voi totuşi vreţi să-Mi fiţi „recunoscători”. E adevărat că vreţi să „vă
manifestaţi recunoştinţa” aruncând cu pietre asupra Mea. Dar aceasta nu are
nicio importanţă. Important e că nu vreţi să rămâneţi indiferenţi faţă de binele
ce v-am făcut. Ca unul care nu M-aşteptam la asemenea atenţie din partea
voastră, îngăduiţi-Mi să vă întreb: pentru care dintre binefacerile Mele vreţi
să-Mi fiţi recunoscători aruncând cu pietre asupra Mea? Cuvintele sunt pline
până la limită de o subtilă, dar corozivă şi usturătoare ironie.
Iată şi o altă întâmplare, din care străluceşte-n treacăt zâmbetul ironic al
Domnului.
Într-o zi de sâmbătă, Iisus Se afla într-o sinagogă, propovăduind învăţătura
Sa. Printre ascultători s-a nimerit şi o femeie gârbovă suferind de 18 ani de
grea slăbiciune. Văzându-o Iisus, o cheamă la Sine şi o tămăduieşte de boala
ei. Mai-marele sinagogii, în loc de a se bucura împreună cu cea scăpată de
suferinţă, se indignează sau poate se preface că se indignează şi adresându-se
mulţimii, spune: „Şase zile sunt întru care se cuvine a lucra; venind, deci, întru
acestea, faceţi-vă sănătoşi, dar nu în ziua sâmbetei!” (Lc. 13.14). Desigur,
cuvintele au fost rostite aşa ca să poată fi auzite de Iisus, Căruia mai-marele
sinagogii nu îndrăznea să I se adreseze direct. Neputând îngădui ipocrizia
acestui şef de sinagogă, Iisus răspunde aşa: „Nu ştiam că, în zi de Sabat, e voie
să te îngrijeşti de animale, dar e interzis sub aspre sancţiuni să săvârşeşti o

13 Ibidem.

274
faptă de dragoste în folosul unei fiinţe omeneşti. Nu ştiam că e permis să
îngrijeşti sâmbăta de un bou sau asin sănătos, dar nu e îngăduit să vii în
ajutorul unui frate sau unei surori suferinde cum este şi femeia aceasta
chinuită de 18 ani de boala ei. Nu ştiam că un bou sau asin înseamnă mai mult
decât un om. Cât de departe de voi sunt Eu în ce priveşte adevărata cunoaştere
a Legii”.
Simţind șfichiul ironiei, potrivnicii Domnului se ruşinează, iar norodul se
bucură văzând agerimea cu care Iisus ştia să înlăture cursele întinse de către
aceia, şi să biciuie făţărnicia lor.
Dar ironia o foloseşte Mântuitorul şi cu alte ocazii. De exemplu, văzând
într-o zi pe farisei, adunaţi în partea exterioară a templului, Iisus le zice: „Voi
M-aţi întrebat de atâtea ori, îngăduiţi-Mi să vă pun şi Eu o întrebare: «Ce vi se
pare despre Hristos? Al cui fiu este?». Răspund ei: «Al lui David». El
întreabă: «Cum atunci David, în spirit, Îl numeşte pe El Domn când zice: Zis-a
Domnul Domnului Meu: Şezi de-a dreapta Mea până ce voi pune pe vrăjmaşii
Tăi aşternut picioarelor Tale. Dacă, deci, David îl numeşte pe El Domn, cum
este fiul lui?»” (Mt. 22.41-45). Voi – vrea să spună Mântuitorul – afirmaţi că
Mesia a cărui venire o aşteptaţi, va fi un fiu al lui David. Dar dacă ar fi doar
un urmaş al lui David, cum se explică faptul că David nu-L numeşte simplu
fiu, ci Domn al său? Eu nu sunt un bun cunoscător şi tâlcuitor al Legii, aşa
cum sunteţi voi. De aceea Mă adresez vouă, ca unor oameni competenţi, cu
rugămintea de a Mă ajuta să ies din această încurcătură.
Întrebarea Mântuitorului, neaşteptată şi învăluită în ironie, puse în grea
încurcătură pe farisei, care, „din ziua acea, nu mai îndrăzniră să-L întrebe pe
El ceva” (Mt. 22.46).
Plesnetul de bici al ironiei se aude distinct şi din episodul acesta. Au venit
la Iisus reprezentanţii oficiali ai sinagogii să-I ceară socoteală cu ce drept vine
în templu şi învaţă poporul. Iisus le răspunde punând o contra-întrebare: „Ştiţi
că Ioan a împlinit o misiune în mijlocul vostru. De la cine a primit el această
misiune? De la Dumnezeu sau de la oameni?”. Dacă ar fi răspuns: De la
Dumnezeu, n-ar fi avut cum să justifice necredinţa lor în Botezul lui Ioan;
dacă ar fi răspuns de la oameni, poporul i-ar fi ucis cu pietre fiindcă îl
cunoştea pe Ioan ca pe un profet. Şi atunci mărturisiră înaintea tuturor că nu
ştiu (Mt. 21.25-27). Aşadar, a lăsat Mântuitorul să se înţeleagă, voi pretindeţi
că sunteţi în fruntea tuturor în ce priveşte cunoaşterea problemelor de credinţă
şi acum, iată, mărturisiţi că sunt chestiuni religioase pe care nici voi nu le
înţelegeţi. E ciudat lucrul acesta. E ciudat să vă mărturisiţi neştiutori în
chestiuni pe care până şi poporul simplu, poporul desconsiderat de voi le
cunoaşte foarte bine. Ce fel de conducători mai sunteţi voi atunci?. Şi adaugă
îndată: „Un om avea doi feciori. A mers la cel dintâi şi a zis: «Fiule, du-te
astăzi şi lucrează în via mea». El însă i-a răspuns: «Nu vreau», ci pe urmă
părându-i rău, s-a dus. Mergând la al doilea, i-a zis aşijderea; acesta i-a
răspuns: «Eu, Doamne, la poruncă! » Dar nu s-a dus. Care dintre aceştia doi a
făcut voia Tatălui? Zic ei: Cel dintâi. Iisus le răspunde: Acum am să vă spun

275
ceva ce nu M-aţi întrebat: Vameşii şi desfrânatele merg înaintea voastră în
Împărăţia cerurilor” (Mt. 21.28-31). Fiul care a răspuns afirmativ, dar a
refuzat să se ţină de cuvânt sunteţi voi, cărturarii şi fariseii, împlinitori ai voii
lui Dumnezeu numai cu vorba, nu şi cu fapta. Celălalt fiu reprezintă pe
vameşii şi desfrânatele care, căindu-se se întorc şi ascultă de poruncile lui
Dumnezeu.
Voi pretindeţi că sunteţi în fruntea poporului şi iată că, în realitate, după
propria voastră mărturie, nu sunteţi nici măcar în rândul vameşilor şi
desfrânatelor14.
Peste ipocrizia, viclenia şi îngâmfarea cărturarilor şi fariseilor se revarsă
caustic vitriolul moral al ironiei.
Uneori ironia se preface în sarcasm amar. De exemplu. Într-o zi, câţiva
farisei vin la Iisus şi-L sfătuiesc să plece undeva, că Irod caută să-L prindă şi
să-L ucidă. El le-a răspuns: „Duceţi-vă şi spuneţi vulpii acesteia: Iată,
izgonesc demonii şi săvârşesc vindecări astăzi şi mâine, iar a treia zi sfârşesc.
Însă şi azi şi mâine şi în ziua următoare trebuie să călătoresc, fiindcă nu este
cu putinţă să piară prooroc afară din Ierusalim” (Lc. 13.31-33). Zilele acestea,
adică, îmi dezvolt aici activitatea. Pe urmă voi merge la Ierusalim, unde se va
pune capăt vieţii Mele. Nici nu s-ar putea să-Mi sfârşesc viaţa în alt loc decât
în Ierusalim. Oraşul acesta are privilegiul de a fi locul unde sunt îmbrânciţi în
moarte proorocii lui Dumnezeu. Ca profet Eu am prin însuşi acest fapt dreptul
la onoarea de a fi ucis, nu în altă parte, ci numai în cetatea Ierusalimului.
Sarcasmul cuvintelor din urmă este evident15.
O puternică trăsătură ironică întâlnim şi în cuvântările rostite de Iisus în
legătură cu lăcomia de averi, cu mamonismul. Domnul a folosit cu hotărâre
șfichiul ironiei şi împotriva celor ce, opaci faţă de idealurile înalte,
duhovniceşti, şi insensibili la suferinţele semenilor, îşi îngrămădeau averi
peste averi, cu mult peste trebuinţele lor normale. Unul dintre aceştia sau cu
planuri în direcţia aceasta e cărturarul care, venind într-o zi la Mântuitorul, Îi
spune: „«Învăţătorule, te voi urma oriunde vei merge». Dar Iisus i-a răspuns:
«Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi, Fiul omului, însă, nu are unde
să-şi plece capul»” (Mt. 8.19-20).
Propunerea cărturarului pare sinceră, dezinteresată, generoasă. Dar Iisus
vede izvorul ei în altceva în spiritul de abnegaţie şi de jertfă.
Împărtăşind convingerea confraţilor că fericirea constă în a avea cât mai
multe bunuri materiale, cărturarul voia să se ataşeze de Mântuitorul cu intenţia
de a-şi asigura un rang şi un trai cât mai comod. Convins că în curând Iisus va
pune bazele unei Împărăţii după modelul celorlalte, cărturarul îşi calcula cu
anticipaţie un post bun în cadrul acestei împărăţii, împreună fireşte, cu
atributele materiale aferente.

14 Fr. Paulsen, op.cit., p. 247.

15 Ibidem.

276
 Asemenea calcule Îl fac pe Mântuitorul să zâmbească şi să spună cu un
accent de fină ironie: „Da, îţi înţeleg pasiunea pentru jertfă; văd că eşti gata să
te sacrifici necondiţionat şi nelimitat. Din păcate însă n-am să-ţi ofer prea
multe ca recompensă. Ba, sub acest raport, stau mai bine chiar şi vulpile care
au o vizuină şi păsările care-şi au cuiburile lor. Eu n-am nici măcar un locşor
unde să-Mi plec capul”.
Un nebun, va fi gândit cărturarul. Şi vor fi gândit toţi cei ce, prevăzători, îşi
înmulţeau, cu grijă bucuriile şi ţineau cu zgârcenie la ele. În faţa
„înţelepciunii” lor, Iisus le va fi părut ca un visător străin de realitate, ca un
nebun.
Dar şi aici, „înţelepciunea” sigură de sine ajunge de ruşine în faţa
„nebuniei” lui Hristos.
E cunoscută pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina cu belşug (Lc. 12.16-21).
Tocmai când îşi făcea un program de trai bun pentru mulţi ani, tocmai când
rostea cu supremă satisfacţie: „Suflete, ai multe bunătăţi puse spre mulţi ani;
odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te”, tocmai atunci, de undeva, de
dincolo de clipă, aude, îndreptate spre el, cutremurătoarele cuvinte: „Nebune!
Întru această noapte cere-vor de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale
cui vor fi?” (Lc. 12.19-20). În perspectiva sfârşitului iminent, preocuparea
obsedată de cele ale vieţii materiale, năvala nesăţioasă după înfruptarea din
dulceaţa materiei apare în toată zădărnicia şi nonsensul ei.
Aşadar, spune Mântuitorul celor lacomi de bogăţii – voi socotiţi că
acumularea şi îngrămădirea de bunuri e dovadă de înţelepciune, iar rezerva
Mea faţă de asemenea lucru şi, în acelaşi timp interesul Meu precumpănitor
faţă de cele duhovniceşti, voi le numiţi nebunie. Realitatea însă, îndrumă spre
o altă concluzie. Anume, primejdia permanentă chiar şi pentru bogaţi de a se
nărui în moarte arată că preocuparea credinciosului şi de cele duhovniceşti, nu
este nebunie, ci dimpotrivă constituie o dovadă de înaltă înţelepciune.
În aceeaşi ordine de idei, poate fi citită şi parabola cu bogatul şi săracul
Lazăr (Lc. 16.19 sq.).
Viaţa bogatului, viaţa trăită cu exclusivă preocupare de plăcerile sale: să fie
pregătite cât mai bine, cât mai variate şi să fie gustate cât mai îndelungat. De
jur împrejurul locuinţei sale, garduri cât mai înalte ca nimic de dincolo de ele,
nimic din sărăcia şi suferinţele lui Lazăr, a lazărilor, să nu-i ajungă la ureche şi
să nu-i umbrească strălucirea ospeţelor.
Pentru ca peste toate acestea să se aştearnă umbrele reci ale morţii. Iar
după moarte, trezirea în iad. Unde este frumuseţea, unde-s bogăţiile, unde sunt
plăcerile cu care-şi hrănea zilnic simţurile până la suprasaturaţie? Unde este
înţelepciunea cu care îşi calcula veniturile şi-şi organiza ospeţele?
Contrastul dintre viaţa de lux, de petreceri a bogatului şi dintre neaşteptata
lui prăbuşire în moarte şi în iad, va fi determinat pe Mântuitorul ca măcar
unele din expresiile parabolei să le fi rostit învăluite în zâmbetul unei amare
ironii.
Ne îngăduim să amintim aici şi episodul privind plata dajdiei.

277
 Uneltind şi combinând cu diabolică răutate tot felul de curse împotriva lui
Iisus, cărturarii şi fariseii îşi închipuiră că în sfârşit au aflat una, o cursă, din
care adversarul lor nu avea cum să le mai scape.
Întâi Îl lăudară ca pe un om al adevărului şi au hotărât să-I spună cu
îndrăzneală: „Învăţătorule, ştim că eşti omul adevărului şi nu-Ți pasă de
nimeni, fiindcă nu cauţi la faţa oamenilor, ci cu adevărat înveţi calea lui
Dumnezeu” (Mc. 2.14). Pe urmă ei pun direct întrebarea: „Cuvine-se a da
dajdie Cezarului sau nu? S-o dăm, ori să n-o dăm?” (Mc. 12.14).
Cursa era într-adevăr primejdioasă. Dacă ar fi răspuns: „Nu se cuvine să
plătiţi”, l-ar fi pârât guvernatorului roman ca pe un om care tulbură ordinea
publică, aţâţând poporul contra Cezarului. Dacă le-ar fi spus: „Da, se cuvine
să plătiţi dajdia”, şi-ar fi atras furia poporului care ura de moarte pe
stăpânitorii lor străini. Ce fel de Mesia ar mai putea fi acesta când în loc să îi
elibereze de sub jugul străin, îi îndeamnă să-l accepte? Ar mai putea pretinde
El că e profet când în loc să-Și pună viaţa pentru popor, caută să se strecoare
şi să se eschiveze ca un laş?
Aşadar, după socoteala cărturarilor şi fariseilor Iisus nu putea da decât
două răspunsuri: Unul care l-ar fi pus în conflict cu Cezarul; altul care l-ar fi
pus în conflict cu poporul. În oricare din aceste alternative cursa s-ar fi strâns,
mortală, în jurul fiinţei Lui.
Dar, precum în alte ocazii, aşa şi de data aceasta răspunsul veni într-un
chip cu totul neaşteptat. Cu faţa înseninată de un vizibil zâmbet ironic, Iisus le
spune: „Ştiu că sunteţi de o inteligenţă căreia cu greu i se poate găsi egal.
Nimic nu poate rămâne ascuns înţelepciunii şi puterii voastre de gândire”. Şi
de la tonul cu inflexiuni ironice, Iisus trece la un altul cu accente şi fulgerări
de profundă indignare şi mânie: „Ipocriţilor, Mă lăudaţi ca să vă acoperiţi
invidia, lipsa de sinceritate şi răutatea. Sub florile vorbelor frumoase Îmi
întindeţi cursa vicleniei şi a urii de moarte ce-Mi purtaţi. Dar vă irosiţi în
zadar puterile”. Şi, arătând cu degetul spre efigia de pe banul dajdiei: „«A cui
este icoana aceasta?»” Răspuns-au Lui: „«A Cezarului». Atunci a rostit Iisus:
„«Daţi Cezarului cele ce sunt ale Cezarului»”; şi dând cuvântului un accent
neobişnuit de grav, adăugă: „«iar lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui
Dumnezeu»” (Mt. 12.15-17). Aceasta trebuie să fie principala grijă a unor
oameni ca voi, care pretindeţi că mai presus de orice sunteţi păstrători şi
tâlcuitori ai Legii – iar nu preocuparea cu plata sau neplata dajdiei.
Nu este exclus ca şi în atitudinea Sa faţă de cei ce L-au judecat să se fi
împletit o discretă trăsătură ironică. Hristos era om, dar în acelaşi timp ardea
puternic, în adâncul fiinţei proprii, conştiinţa divinităţii Sale.
Conştient de contrastul dintre calitatea Sa de Fiu al lui Dumnezeu şi dintre
atitudinea distantă, aspră, ameninţătoare, faţă de El a conducătorilor spirituali
ai poporului (In. 18. 1-24) şi a reprezentanților stăpânirii („Pillat atunci i-a zis:
«Cu mine nu vorbeşti? Nu şti că am putere să-ţi dau drumul şi putere am să te
răstignesc?»” In. 19.10), Iisus va fi strecurat printre lacrimile plânse înăuntru
şi un zâmbet de ironie, chiar şi numai de o singură clipă.

278
 Conştiinţa de Dumnezeu şi de om desăvârşit pe de o parte, iar pe de alta
conştiinţa situaţiei Sale de împricinat târât ca un infractor de rând în faţa
judecătorilor geloşi de autoritatea lor şi care, sub pretextul apărării legilor îşi
ascundeau ambiţiile şi interesele lor mărunte, se va fi răsfrânt în sensibilitatea
Sa sub forma unei dureri de neobişnuită intensitate, dar şi sub forma unui
zâmbet de amară ironie.
Soarta Fiului lui Dumnezeu în mâinile omului... Soarta Creatorului în
mâinile propriei Sale făpturi...
Zâmbetul ironiei va fi lucit încă o dată printre lacrimile unor ochi prin care
priveau deodată bucuria şi durerea; calmul şi mânia; bunătatea şi asprimea;
iubirea şi dreptatea; mâhnrea şi nemărginirea; omul şi Dumnezeu.

279
 RĂSPÂNDIREA EVANGHELIEI ÎN LUME POTRIVIT

TRADIŢIEI ORTODOXE

1. Caracterul universalist al Evangheliei

Evanghelia, Revelaţia creştină, este parte esenţială a Bisericii. Prezenţa

Revelaţiei constituie unul din semnele sigure după care poate fi identificată
instituţia Bisericii. Unde nu există Revelaţie nu există nici Biserică. În
Revelaţia dumnezeiască Biserica posedă elementul care îi dă conştiinţa de sine
ca așezământ cu individualitate deosebită de aceea a oricărei societăţi din
lumea aceasta. Revelaţia, Evanghelia, determină natura duală, divină şi umană
în acelaşi timp, a Bisericii. În Biserică elementul divin al Evangheliei caută şi
intră în comuniune cu elementul uman. Biserica constituie cea mai puternică
dovadă că Evanghelia este pentru oameni, pentru binele lor.
Se pune acum întrebarea: Evanghelia este ea, oare, destinată pentru toate
popoarele sau numai pentru unele dintre ele? Este ea menită pentru toţi
oamenii sau numai pentru unii din ei? Evanghelia are ea, oare, un caracter
universalist sau unul particular?
Răspunsul nu poate fi decât unul singur: Evanghelia este îndreptată către
toţi oamenii din toate timpurile şi din toate locurile. Străină de orice
particularism ea este orientată şi tinde cu toate puterile spre universalitate, spre
ecumenicitate.
Universalismul, este o trăsătură fundamentală a dinamicii mesajului
evanghelic.
Aceasta rezultă mai întâi din însuşi conţinutul Evangheliei. Dumnezeul
Descoperirii creştine nu este Dumnezeul unui singur popor sau al unui grup de
popoare, ci este Dumnezeul întregii lumi creştine şi necreştine. El este
Creatorul din bunătate al tuturor. Este Tatăl nostru care cu nemărginită
dragoste poartă grijă de toţi, făcând „să răsară soarele peste buni şi peste răi”
şi trimiţând „ploaie peste drepţi şi peste nedrepţi” (Mt. 5.45). Purtarea de grijă
a lui Dumnezeu faţă de oameni s-a manifestat în mod cu totul deosebit în
opera mântuirii. Din bunătate şi din dragoste, Dumnezeu a trimis în lume pe
însuşi Fiul Său care, prin întreita Sa slujire – profetică, arhierească şi
împărătească – a realizat mântuirea obiectivă a neamului omenesc. Prin Iisus
Hristos, Dumnezeu revendică pe toţi oamenii, nu vrea să renunţe nici chiar la
cel mai păcătos dintre ei, ci pe toţi vrea să-i mântuiască, puterile tuturor vrea
să le elibereze din servitutea păcatului şi, regenerate, vrea să le vadă
orientându-se liber în direcţie pozitivă. Iubirea pe care Mântuitorul o pune la
temelia întregii Lui activităţi şi pe care ne-a lăsat-o şi nouă ca poruncă este
atât de cuprinzătoare încât ea poate constitui izvor de inspiraţie pentru
reglementarea relaţiilor dintre toţi oamenii din toate timpurile şi din toate
locurile. E adevărat că Iisus Hristos n-a ieşit cu propovăduirea Sa dincolo de

280
hotarele Palestinei. El a predicat numai iudeilor, dar învăţătura Sa era
destinată lumii întregi. Iisus a propovăduit iudeilor despre „Împărăţia lui
Dumnezeu” ca stare nouă de credinţă, nădejde şi iubire, ca ordine şi viaţă nouă
de puritate, bucurie şi fericire, dar la „ospăţul” acestei Împărăţii duhovniceşti,
Domnul cheamă pe toţi oamenii. „Şi veni-vor de la Răsărit şi de la Apus, de la
Miazănoapte şi de la Miazăzi şi vor şedea la masă întru împărăţia lui
Dumnezeu” (Luca 13.29; Mt. 22.1 sq.; Mt. 8.11).
Ca „veste bună” a mântuirii prin realizarea unei noi vieţi religios-morale,
Evanghelia are caracter universalist.
Pot fi aduse în acest sens şi alte dovezi. Ca de exemplu, faptul întâmplat la
Cincizecime. Se ştie că după înălţarea Domnului la cer, Apostolii au mai
rămas în Ierusalim încă zece zile (Luca 24.29), adică până la Cincizecime
când, adunaţi fiind ei într-o casă, „li s-au arătat, împărţite, nişte limbi ca de foc
şi deasupra fiecăruia din ei s-a oprit (câte una). Şi s-au umplut toţi de Duhul
Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum Duhul Sfânt le dădea ca
să vorbească” (Fapte 2.2-4). Învierea Domnului a revărsat îndrăzneală mare în
fiinţa Apostolilor. Pogorârea Duhului Sfânt asupra lor le-a sporit şi mai mult
curajul. În suflet li s-a făcut lumină deplină asupra celor învăţate de la Iisus
Domnul, inimile li s-au liniştit şi, plini de neînduplecată hotărâre, păşiră în
public, între iudei şi prozeliţi, şi începură să propovăduiască în limbi
necunoscute de ei până atunci. Ei vorbiră cu putere, arătând că Iisus cel
răstignit şi înviat este însuşi Mesia cel prezis din vremuri vechi de către
prooroci. Şi, ascultându-i, „mulţimea... a stat uimită, căci fiecare îi auzea pe ei
vorbind în limba lui” (Fapte 2.6). Şi fiind „pătrunşi... la inimă” (Fapte 2.37)
ascultătorii se pocăiră de faptele lor şi primiră Botezul.
Ce dovedeşte istorisirea aceasta? Ea dovedeşte că la temelia Bisericii au
fost aşezate, dintru început, puterile suprafireşti ale Duhului Sfânt, dar, în
acelaşi timp, ea indică misiunea ecumenică, universală, a Evangheliei
Domnului.
Faptul că prin pogorârea Duhului Sfânt asupra lor, Apostolii au fost puşi în
condiţia de a putea propovădui în limbi diferite, dovedeşte că Evanghelia, ai
cărei purtători se ştiau, nu era destinată numai pentru un cerc restrâns de
oameni, ci pentru toată lumea, pentru toate popoarele.
Dar orientarea şi tendinţa universalistă a Evangheliei e arătată într-un chip
şi mai direct în cuvintele prin care Mântuitorul împuterniceşte pe Sfinţii Săi
Ucenici să pornească la propovăduire în lume.
La început, se ştie, Apostolii au fost trimişi într-o misiune de probă, cu o
sferă de activitatea limitată exclusiv la conaţionali. „În căile păgânilor să nu
mergeţi şi în vreo cetate de samarineni să nu intraţi...” (Mt. 10.5-6). Înainte
însă de Înălţarea Sa la cer, Domnul dă Sfinţilor Săi Apostoli împuternicirea de
a merge „în toată lumea” şi de a propovădui „Evanghelia la toată făptura”
(Mc. 16.15; Mt. 28.19).
Dacă în misiunea de probă Apostolii aveau să-şi limiteze propovăduirea
numai la anumite adevăruri şi numai la anumiţi oameni, după Înălţarea

281
Domnului ei au împuternicirea să propovăduiască „toate” câte le-a poruncit
El, adică toate câte le-au învăţat şi văzut la Mântuitorul, întreaga Lui
Evanghelie. Şi anume să le propovăduiască „în toată lumea”, „la toată
făptura”. Prin porunca de trimitere definitivă a Apostolilor la misiune,
Mântuitorul elimină orice restricţie atât în ce priveşte doctrina cât şi
ascultătorii propovăduirii, indicând astfel în chipul cel mai lămurit destinaţia
universalistă a Evangheliei Sale.
Dând ascultare poruncii Mântuitorului, Apostolii – aşa ne spune Tradiţia –
s-au împrăştiat în toată lumea, predicând cu preţul vieţii, pe Iisus Hristos,
învăţătura, faptele şi toate rânduielile lăsate de El. Dintre Apostoli, mai mult
decât toţi s-a remarcat în activitatea misionară, Sfântul Pavel. „Prin misiunea
lui între păgâni, el mai ales a înrădăcinat creştinismul în lumea greco-romană
şi l-a întărit la Roma, în centrul imperiului. El mai ales a eliberat creştinismul
de servitutea Legii iudaice şi a asigurat universalismul lui”1. I-a asigurat
universalismul, adică l-a scos din limitele înguste ale Palestinei, ale
iudaismului, şi răspândindu-l în medii psihologice şi etnice diferite, a iniţiat
acel uriaş proces de actualizare a valenţelor evanghelice universaliste.
Ca o altă dovadă despre destinaţia universalistă a Evangheliei mai poate fi
citat şi faptul că, după exemplul şi porunca Mântuitorului, Apostolii s-au
folosit, la propovăduire, în primul rând de cuvântul vorbit. Ei s-au folosit şi de
alte mijloace, ca de exemplu, de scris, dar au dat totuşi întâietate graiului viu.
Motivul nu e greu de înţeles. Ei s-au folosit în primul rând de predica orală
pentru că prin aceasta puteau răzbate mai repede şi mai uşor în lume. Scrisul
implica o serie întreagă de greutăţi. Materialele de scris nu se găseau tocmai
uşor. Tahigrafii nu erau oricând la îndemână. Trimiterea manuscriselor la
destinaţie se făcea de asemenea cu greutate. La acestea se mai adăuga şi
inconvenientul că prin scris te puteai adresa, de regulă, numai celor ştiutori de
carte, care, atunci nu erau prea mulţi. Cuvântul vorbit însă nu întâmpina atâtea
dificultăţi. Cu el se putea răzbate mai uşor în largul lumii se puteau găsi mai
uşor ascultători. Şi în acelaşi timp mai mulţi. Sute şi sute te puteau asculta
deodată. Sfinţii Apostoli cunoşteau aceste înlesniri legate de folosirea
cuvântului. Şi dacă l-au folosit cu precădere, aceasta se datoreşte convingerii
lor că Evanghelia trebuie răspândită, cât mai repede şi la cât mai mulţi
oameni. La toată lumea. Folosirea cu precădere a predicii orale de către Sfinţii
Apostoli, mărturiseşte şi ea despre destinaţia universalistă a Evangheliei
Domnului.

1 Istoria bisericească universală, vol. I, tipărit cu binecuvântarea P.F. Justinian, Patriarhul

României, Bucureşti, 1956, p. 43.

282
 2. Scopul răspândirii Evangheliei în lume după tradiţia ortodoxă

Iniţiativele tinzând la răspândirea Evangheliei în lume au urmărit scopul

indicat de însuşi cuprinsul Evangheliei. În ce constă cuprinsul Evangheliei şi
care e ideea ei de bază? Evanghelia cuprinde, se ştie, „vestea cea bună” despre
mântuirea neamului omenesc înfăptuită de Iisus Hristos. Şi cum această veste
bună se aducea la cunoştinţa oamenilor prin istorisirea vieţii şi activităţii
Mântuitorului, Evanghelia avea şi înțelesul de: Istoria vieţii şi activităţii
Domnului nostru Iisus Hristos2. De ce natură era vestea cea bună adusă lumii
de Mântuitorul? Era ea oare de natură socială, economică, politică? Nu.
Mesajul evanghelic a fost un mesaj religios şi moral, nu politic, nu social sau
de altă natură. Ne-o arată în chipul cel mai lămurit, însăşi ideea de bază a
propovăduirii Mântuitorului: „Împărăţia lui Dumnezeu”, „Împărăţia
cerurilor”3. Folosind atributele „a lui Dumnezeu”, „a cerurilor” Mântuitorul a
voit să determine mai de aproape originea acestei „împărăţii”. Şi anume, El a
vrut să arate că Împărăţia Sa este deosebită de cele întemeiate de oameni, este
o împărăţie care ia fiinţă nu în mod obişnuit, ci prin iniţiativă şi putere
dumnezeiască. Din cuprinsul acestei Împărăţii pot face parte toţi oamenii, de
toate vârstele, de toate nivelurile, de toate naţionalităţile, cu condiţia ca ei să
creadă în Dumnezeu, să renunţe la viaţa de păcat, să primească Botezul şi să
ducă o viaţă potrivit cu învățătura şi pilda Mântuitorului.
Dumnezeiască în originea şi menirea ei, „Împărăţia cerurilor” revendică
alte laturi şi aspiraţii ale sufletului omenesc, decât cele politice, economice,
sociale. Ne-o spune de altfel Mântuitorul, şi mai direct, prin cuvintele:
„Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta” (Ioan 18.36). Deşi, adică, o
întemeiază în lume, ea nu e din lume, nu urmăreşte să se adauge la cele
existente. Nu urmăreşte să se constituie ca stat nou lângă celelalte. Şi mai
puţin să concureze cu ele sau să li se substituie. „Că acesta este înţelesul
adevărat al cuvintelor Mântuitorului o adevereşte şi faptul că însuşi El a
refuzat – pilduitor pentru conducătorii de totdeauna ai Bisericii – de a lua în
stăpânire împărăţiile lumii acesteia”4.
Ţinând seama de specificul acesta religios-moral al Împărăţiei lui
Dumnezeu şi, deci, al Evangheliei, Biserica ortodoxă s-a ferit ca, în activitatea
ei misionară, să urmărească scopuri situate dincolo de sfera religios-morală.
Istoria şi tradiţia Bisericii răsăritene nu au înregistrat fapte din care să se poată
vedea că misionarii sau conducătorii ortodocşi ar fi urmărit scopuri politice.
Se citează un singur caz şi anume acela al Patriarhului Mihail Cerularie care
şi-ar fi arogat şi drepturi imperiale. La puţini ani după ruperea legăturilor cu
Roma, Cerularie ar fi izbutit să urce treapta cea mai înaltă a puterii, unind în
persoana sa atât puterea bisericească precum şi pe cea politică. La un moment

2 Dr. Vasile Gheorghiu, Introducere în Sfintele Cărţi ale Noului Testament, C. 1929, p. 81.
3 Istoria bisericească, I, Bucureşti, 1956, p. 26.
4 Pr.Prof. Liviu Stan, „Relaţiile dintre Biserică şi Stat”, în Ortodoxia, nr. 3-4, 1952, p. 366; A.V.
Kartasev, „Die orthodoxe Kirche des Ostens”, în Kyrios, nr. 3, 1936, p. 229.

283
dat, împăratul refuzând să se mai recunoască drept vasal al Patriarhului, acesta
căuta să-l înlăture punând la cale o răscoală. Dar împăratul pară lovitura, îl
condamnă pe Patriarh pentru înaltă trădare şi-l trimise în exil unde muri în
10595. Dacă relatările acestea sunt adevărate, ele pot avea o explicaţie: anume,
Patriarhul era dintr-o familie însemnată, de neam împărătesc, instruit şi de
austeră viaţă morală. Înainte de călugărie fusese, ca şi Fotie, om de stat, o
personalitate reprezentativă a neamului şi a Bisericii orientale. În contrast cu
el, Constantin al IX-lea, Monomahul era un om slab într-un timp de criză
politică ce reclama capacitate, energie, simţ politic. Patriarhul întrunea
calităţile acestea în mai mare măsură decât împăratul.
Aşadar, fapte ca: descendenţa dintr-un neam împărătesc; iniţierea în
conducerea trebilor de stat; carenţa autorităţii imperiale pot explica aspiraţia
lui Cerularie de a cumula şi exercita şi puterea politică6. Nu pretenţii
decurgând din concepţia ortodoxă l-au îndrumat pe Cerularie spre puterea
politică, ci unele împrejurări ale vremii în care a trăit el.
Desigur, în trecut, conducătorii Bisericilor ortodoxe au avut situaţii înalte
în ierarhia demnitarilor politici. Justinian, se ştie, i-a investit pe episcopi cu
atâtea atribuţii civile şi politice, încât i-a situat chiar pe o treaptă superioară
faţă de ceilalţi demnitari7. Situaţia aceasta a episcopilor în imperiu s-a
menținut până la schisma cea mare. O întâlnim apoi şi în statele naţionale
slave şi româneşti. Se ştie, de exemplu, că ierarhii Bisericii noastre făceau
parte din divanul domnesc şi apoi, din adunările obşteşti „având în ele
președinția de onoare”8. Dar, din constatările acestea nu se poate trage
concluzia că Biserica ortodoxă ar fi năzuit ea însăşi să concureze puterea
Statului şi să-şi asigure vreun fel de avantaj politic în defavoarea acestuia.
Situaţiile politice pe care ierarhii ortodocşi le-au deţinut în trecut nu au fost
râvnite şi cucerite de ei prin lupte împotriva Statului, ci au fost sarcini pe care
autoritatea seculară le-a adăugat la obligaţiile lor specific bisericeşti.
Supunerea loială faţă de Stat i-a determinat pe episcopii ortodocşi să accepte
funcţii politice, iar nu ambiţia de a se ridica deasupra acestuia.
Credincioasă Evangheliei pe care o propovăduieşte, Biserica ortodoxă n-a
urmărit şi nu urmăreşte nici un fel de dominaţie politică. „Păcatul revendicării
puterii de Stat i-a fost prin natură străin; ea (Biserica Ortodoxă) este Biserica
în forma ei nealterată, originară”9.
În cadrul Bisericii apusene, lucrurile se prezintă altfel. În catolicism, viaţa
s-a organizat şi dezvoltat sub influenţa ideii papale. Conţinutul acestei idei e
cunoscut. El constă în expansionism şi dominaţie într-o dublă direcţie:
bisericească şi politică.

5 Friederich Heiler, Urkirche und Ostkirche, München, 1937, p. 138.

6 Teodor M. Popescu, „Geneza şi evoluţia schismei”, în Ortodoxia, nr. 3-4, 1954, p. 211; Idem,
„Cezaropapismul romano-catolic de ieri şi de azi”, Ortodoxia, nr. 4, 1951, p. 501.
7 Pr.Prof. Liviu Stan, „Relaţiile ...”, în: loc.cit., p. 405.
8 Ibidem, p. 442.
9 A.V. Kartasev, stud.cit., p. 229.

284
 În sfera bisericească papalitatea mai ales de la Nicolae I († 867), revendică
pentru sine primatul de jurisdicţie universală, ca pretins urmaş al Sf. Petru.
Papa crede că are drept de stăpânire asupra întregii Biserici atât în chestiuni de
credinţă, cât şi de disciplină şi conducere. „Pontificele roman succesorul în
primat al fericitului Petru, are nu numai primatul onoarei, ci şi suprema
puterea de jurisdicţie în întreaga Biserică, atât în lucrurile care ţin de credinţă
şi moravuri, cât şi în acelea care ţin de disciplina şi conducerea Bisericii
răspândite în întreaga lume”.
Această putere este cu adevărat episcopală, ordinară şi imediată, atât
asupra tuturor Bisericilor, cât şi asupra fiecărei Biserici, a fiecărui păstor şi a
fiecărui credincios în parte, şi independentă de orice fel de autoritate
omenească10.
Aşadar, fără Papă însă, episcopii, preoţii, credincioşii, Biserica, nu mai
înseamnă nimic, sau aproape nimic. Întreaga putere bisericească e concentrată,
absorbită în persoana Papei.
Ambiţia Papilor însă, nu s-a mulţumit numai cu atât. Pe lângă primatul de
jurisdicţie bisericească, ei au revendicat şi şi-au atribuit şi un primat de
jurisdicţie în sfera vieţii seculare. Argumente s-au găsit destule. S-a spus de
exemplu, că Mântuitorul îi dă putere lui Petru nu o cheie, ci mai multe. Adică
îi dă nu numai frâiele puterii bisericeşti, dar şi pe acelea ale puterii seculare11.
S-a spus de asemenea, că cele două săbii despre care vorbeşte Sf. Luca
(22.38) simbolizează cele două puteri: bisericească şi temporală. Ambele săbii
sunt în stăpânirea Papei, care le mânuieşte: pe cea dintâi, în mod direct, iar pe
cealaltă, în mod indirect, prin prinţi, regi, împăraţi.
Puterea spirituală este superioară celei lumeşti şi de aceea are dreptul să
instituie şi să judece pe aceasta din urmă. Puterea spirituală nu poate fi
judecată de nici o putere din lume. Ea este răspunzătoare exclusiv în faţa lui
Dumnezeu12.
Pornindu-se de la premisa că Papa e „vicarul lui Hristos”, nu a fost greu să
se ajungă la concluzii care uluiesc de-a dreptul pe orice credincios cu bun
simţ, dar care teologilor romano-catolici li se par cum nu se poate mai logice.
Dacă Papa e vicarul lui Hristos, s-a spus, atunci el este „ca şi Hristos pe
pământ”; este în oarecare chip „Dumnezeu”. Papa este „Hristos pe pământ”,
este „Domnul Dumnezeul nostru”. Hotărârea lui este hotărârea lui Dumnezeu
şi de aceea nimeni nu poate apela de la Papă la Dumnezeu13.

10 Canon 218 din Codex Iuris Canonici, publicat în 1917, de Benedict al XV-lea – la Karl
Mirbt, Quellen zur Geschichte des Papsttums und des römischen Katholizismus, ediţia a IV-a,
Tübingen, 1924, p. 536; cf. Pr.Prof.Liviu Stan, „Aspecte ignorate ale schismei”, în: O, nr. 2-3,
1954, p. 317; cf. şi Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, „Organizaţia sinodală a Bisericii Ortodoxe
în paralelă cu cezaropapismul catolic”, în: ST, nr. 9-10, 1950, p. 548.
11 Teodor M. Popescu, „Cezaropapismul romano-catolic...”, în: loc.cit., p. 512.
12 Bulla Unam Sanctam, dată de Bonifaciu al VIII-lea (în 18.XI.1302) – la Carl Mirbt, op.cit., p.
210-211.
13 Amănunte în: Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, „Organizaţia sinodală...”, în: loc.cit., p. 552-
554; Teodor M. Popescu, Cezaropapismul romano-catolic..., loc.cit., p. 515 sq.

285
 Lucrurile acestea nu sunt cuprinse direct în CJC, dar ele sunt prezente într-
o formă mai acoperită în normele referitoare la jurisdicţia universală a Papei.
În canonul 218, de exemplu, se arată că puterea Papei este „independentă faţă
de orice autoritate omenească”. E limpede „că o putere nelimitată de altele cu
care ajunge în contact reprezintă prin însăşi existenţa ei o limită sau limite
continui pentru celelalte puteri”14.
Aşadar, Papa, în concepţia Vaticanului, este considerat ca stăpân
jurisdicţional al tuturor oamenilor catolici şi necatolici, creştini şi necreştini.
Nici un om, nici o Biserică, nici un Stat nu poate rămâne în afara suveranităţii
papale. În concepţia Vaticanului, Papa este subiectul întregii puteri religioase
şi politice din lume.
Concepţia aceasta a primatului papal absolut şi-a pus adânc amprenta sa şi
asupra ideii şi metodei catolice de răspândire a Evangheliei în lume. Ca şef al
tuturor oamenilor, Papa se consideră îndreptăţit şi obligat să organizeze un
misionarism menit să aducă sub stăpânirea sa efectivă toate popoarele lumii.
Nu atât grija de mântuirea şi fericirea oamenilor comandă practicile papalităţii
în materie de misionarism, cât mai ales ambiţia expansiunii universale.
Depărtându-se de idealurile curate ale Evangheliei, papalitatea a îndrumat
activitatea misionară pe căi străine de tradiţia Bisericii Ecumenice.
Desigur, Vaticanul arată că la baza misionarismului catolic stă ideea
religioasă a mântuirii oamenilor. În realitate însă, ideea aceasta e amalgamată
cu idei şi scopuri politice în aşa măsură încât învăţătura despre mântuire
rămâne în urma ideii de stăpânire şi dominaţie15. Nu atât elementul religios,
cât cel secular, politic, stimulează şi întreţine misionarismul catolic.
E cunoscută, de pildă, activitatea „misionară” a unor Papi ca Nicolae al V-
lea, Calixt al III-lea, Alexandru al VI-lea etc. Cel dintâi, împuterniceşte, prin
bula „Romanus Pontifex” (1454) pe Alfons al V-lea, regele Portugaliei, să-şi
întindă stăpânirea până la Guineea şi chiar mai departe, să cucerească cu forţa
pe toţi păgânii din aceste ţinuturi, să le înfrângă sălbăticia şi să-i aducă în stare
de sclavie perpetuă. În 1465, Papa Calixt al III-lea dă portughezilor dreptul să-
şi extindă posesiunea şi asupra „indienilor”. Prin bula „Inter Caetera divinae”
din 1493, Papa Alexandru al VI-lea împarte pământul în două sfere de
influenţă, portugheză şi spaniolă. Un alt papă, Clement al VII-lea (sec. XVI)
dă drept lui Francisc I al Franţei să stăpânească ţările cucerite de el16. Fireşte
în bulele amintite este vorba şi despre întemeierea de biserici, mânăstiri şi alte
aşezăminte de pietate; de rânduirea de către cuceritori, a unor bărbaţi „cinstiţi,
temători de Dumnezeu, învăţaţi şi îndemânatici în a instrui pe băştinaşi în
credinţa catolică”. Dar ce înseamnă scopurile acestea religioase pe lângă
celelalte ale expansiunii politice a papilor prin intermediul regilor catolici?
Îndemnând pe conducători ai statelor europene de obedienţă catolică să

14 Liviu Stan, „Aspecte ignorate ale Schismei...”, loc.cit., p. 331.

15 Pr.Prof. C. Sîrbu, „Spiritul misionar al Vaticanului şi concepţia papistă despre unirea
Bisericilor”, în: O, nr. 4, 1953, p. 543.
16 Pr.Prof. N. Mladin, „Catolicismul şi colonialismul”, în: O, nr. 2, 1960, p. 319 sq.

286
cucerească cu forţa popoare „păgâne”, „înapoiate”, „sălbatice”, sub pretextul
încreştinării acestora, papalitatea s-a afirmat ca o instituţie străină de respectul
şi iubirea pe care Evanghelia le cere de la orice creştin faţă de orice om şi faţă
de orice popor.
Nu elementul religios, ci cel politic a avut şi are precădere în calculele
Vaticanului. Când papii simţeau că poziţia lor politică se clatină nu se sfiau să
recurgă la orice mijloace pentru a şi-o salva şi asigura. Când îşi dădeau seama
că chiar printre catolici încep să prindă teren idei ostile primatului de
jurisdicţie şi în cele seculare, papii recurgeau la mijloace menite să zguduie
conştiinţa credincioşilor şi să frâneze orientarea lor spre concepţii noi. Acesta
a fost, de exemplu, rostul promulgării de către Pius al IX (1846-1878) a
dogmelor imaculatei concepţii (1854) şi a infailibilităţii (1870).
Pe vremea lui Pius al IX-lea, Statul papal primea grele lovituri şi-şi croia
tot mai larg drum ideea separării puterii civile de cea bisericească. Se
răspândea tot mai mult concepţia că Statul are o misiune independentă de
aceea a Bisericii şi că în caz de coliziune între legile bisericeşti şi civile,
întâietatea trebuie să revină acestora din urmă, nu invers17.
Pentru a pune stavilă acestor tendinţe şi pentru a-şi reface prestigiul, papa a
recurs la decretarea dogmelor amintite. Prin răspândirea acestor dogme noi
până în ultimul sat catolic de pe glob s-a produs o înviorare a sentimentelor
credincioşilor, dar nu atât a sentimentelor religioase, de dependenţă faţă de
Dumnezeu, cât mai ales a sentimentelor de dependenţă faţă de papă. Prin
dogmele promulgate, Pius al IX-lea, a izbutit să întârzie oarecum mişcarea de
emancipare a puterii civile de sub tutela celei bisericeşti, a izbutit să-şi facă
din nou simţită autoritatea şi să asigure papalităţii poziţii în vederea acţiunilor
de viitor18.
Dar mersul înainte al lumii moderne a redus mult efectele proclamării celor
două dogme de către Pius al IX-lea. Progresele mari obţinute în atâtea domenii
ale activităţii umane arătau căi de îmbunătăţire a vieţii, mai concrete şi mai
eficiente decât cele indicate de politica Vaticanului. Marile mişcări sociale din
a II-a jumătate a veacului al XIX-lea atrăgeau mase mari de oameni, inclusiv
credincioşi catolici. Poziţiile politice ale papalităţii erau din nou puternic
zguduite. Vaticanul nu rămâne indiferent. Ţinând seama de larga răspândire în
masele credincioşilor a cultului Maicii Domnului, papalitatea socoti deosebit
de potrivit pentru scopurile sale, să vină cu formularea unei noi dogme în
legătură cu Preacurata Fecioară. Proclamarea noii dogme: a ridicării cu trupul
la cer a Maicii Domnului, se şi făcu la 1 noiembrie 1950, de către Papa Pius al
XII-lea (1939-1958).
A fost necesară amintita dogmă nouă pentru asigurarea mântuirii
credincioşilor? Nu se poate spune aceasta. Cea ce se poate spune e că prin
proclamarea dogmei asumpţiei, papalitatea a urmărit să blocheze tendinţa de

Teodor M. Popescu, „Cezaropapismul romano-catolic...”, în: loc.cit., p. 528.

17
18Ol. Căciulă, „În legătură cu noua dogmă a papalităţii: «Assumptio corporea beatae Mariae
Virginis in coelum»”, în: O, nr. 4, 1950, p. 513.

287
înrolare a catolicilor sub steagul mişcării pentru o viaţă nouă pentru progres şi
pace19.
Aşadar, activitatea misionară a Vaticanului este viciată de amestecul celor
duhovniceşti cu cele politice, de subordonarea scopurilor religioase celor
seculare.
În timp ce Biserica ortodoxă se foloseşte de calea persuasiunii şi a
convingerii, pentru a aduce şi menţine pe oameni în comuniune în Hristos,
lăsând pe seama altor factori rezolvarea problemelor sociale, economice şi
politice, Vaticanul urmăreşte să aducă chiar şi cu sila pe oameni în subordinea
papei care-şi arogă dreptul de a dicta nu numai în cele religioase, dar şi în cele
politice.
În timp ce prin răspândirea Evangheliei în lume, Biserica ortodoxă nu
urmăreşte decât scopul pur religios al mântuirii oamenilor, papalitatea
urmăreşte în primul rând expansiunea şi dominaţia universală. „Transpunerea
principiului papist: politica mai presus de orice – suprema lex şi în domeniul
misiunii, are drept consecinţă faptul că Vaticanul situează acţiunea misionară
prea mult în sfera politicii omeneşti şi o încadrează prea puţin în spiritul
apostolatului creştin. Aşa se face că misiunea catolică nu are un caracter
apostolic, ci unul politic şi diplomatic. Căci Vaticanul procedează în cele
misionare mai degrabă ca Stat politic decât ca Biserică a lui Hristos. De aceea,
scopurile zise „misionare” nu sunt pur religioase şi spirituale, nu sunt de
esenţă creştină”20.

19Ibidem, passim; cf. şi Pr.Prof. Liviu Stan, „O nouă rătăcire a papalităţii”, în: O, nr. 4, 1950,
passim.
20Pr.Prof. C. Sîrbu, art.cit., în: loc.cit., p. 545-546.

288
 3. Principiile de bază ale răspândirii Evangheliei în lume
după tradiţia ortodoxă

Răspândirea Evangheliei în lume nu s-a făcut la voia întâmplării. Ea s-a

înfăptuit de la început, direct sau indirect, din iniţiativa şi sub permanenta
purtare de grijă a Bisericii.
După Înălţarea Domnului, răspândirea Evangheliei în Palestina s-a realizat
de către Sfinţii Apostoli, care erau conştienţi că în împlinirea misiunii lor sunt
reprezentanţi ai Bisericii, în fruntea căreia se ştiau puşi de Domnul însuşi.
Răspândirea Evangheliei dincolo de hotarele Palestinei s-a făcut tot de către
Sfinţii Apostoli, în aceeaşi calitate de purtători şi reprezentanţi ai puterii
bisericeşti. Desigur, la răspândirea Evangheliei şi-au adus contribuţia
importantă şi alţi credincioşi, ca de exemplu, cei 70 (sau 72) de ucenici ai
Domnului, harismaticii (apostoli, prooroci, învăţători – I Cor. 12.28-30),
episcopii, preoţii, diaconii, credincioşii simpli, care însufleţiţi de dragoste faţă
de Hristos, îşi făceau din răspândirea „veştii celei bune” ţelul vieţii lor
întregi21. Dar toţi aceştia erau într-un fel sau altul, în legătură cu Sfinţii
Apostoli, cu Biserica22. Sunt cunoscute, de pildă, legăturile strânse dintre
Sfinţii Apostoli şi colaboratorii lor: Barnaba, Ioan Marcu, Luca, Tit, Timotei,
Sila, Priscila şi Aquila, Apolo şi alţii. Aceştia au lucrat şi ei în câmpul
propovăduirii Evangheliei, dar, păstrând strâns contact cu Apostolii, adică cu
suprema conducere bisericească.
Când au aflat că în urma propovăduirii lui Filip, „Samaria a primit
cuvântul lui Dumnezeu”, Apostolii din Ierusalim au trimis acolo pe Petru şi pe
Ioan, care venind, şi-au pus mâinile peste cei botezaţi şi le-au împărţit darurile
Duhului Sfânt (Fapte 8.12, 15-17). Episodul mărturiseşte despre deosebirea de
putere şi răspundere dintre Apostoli şi colaboratori, în cazul de faţă, dintre
Apostoli şi diaconi. Deplasarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Ioan în Samaria mai
poate avea şi semnificaţia unui control şi a unei ratificări a activităţii
evanghelizatoare desfăşurate acolo de diaconul Filip. În acelaşi sens mai poate
fi citat şi faptul trimiterii de către Apostoli a lui Barnaba la Antiohia, unde
Evanghelia prinsese teren ca rezultat al unei misiuni „particulare, spontane”23.
După ce a cercetat care e situaţia credincioşilor din oraş şi le-a organizat
Biserica, şi după ce, împreună cu Sf. Pavel, a dezvoltat o bogată activitate
misionară, Barnaba însoţit de Pavel, au plecat la Ierusalim unde au dus o
colectă, dar unde, desigur, au adus la cunoştinţa Apostolilor şi situaţia
Bisericii din Antiohia (Fapte 11.20-30).
Semnificativă e şi constatarea că Bisericile întemeiate de Apostoli în
călătoriile lor misionare, rămâneau mereu sub controlul fondatorilor, care le

21 Istoria bisericească..., I, p. 37; 46-48.

22 Dr. Johann Peter Kirsch, Die Kirche in der antiken griechisch-römischen Kulturwelt, Fr.i.
Br., 1930, p. 125.
23 Istoria bisericească..., I, p. 35.

289
supravegheau şi îndrumau prin vizite, scrieri, ucenici destoinici şi devotaţi24.
În acelaşi timp, Bisericile locale, ele însele căutau să ţină legătura cu Sfinţii
Apostoli, cu Biserica mamă, fapt care dovedeşte pe de o parte existenţa unui
spirit de comuniune frăţească între toţi credincioşii, iar pe de alta, existenţa
unei conştiinţe privind structura ierarhică a Bisericii. În Biserică toţi sunt fraţi,
dar nu toţi participă în aceeaşi măsură la puterea şi răspunderea bisericească.
Viaţa în cadrul Bisericii este o viaţă organizată şi, se ştie, fără ierarhie nu
există viaţă organizată.
Trebuie să relevăm şi faptul că Sfinţii Apostoli, deşi înzestraţi fiecare cu
plenitudinea puterii jurisdicţionale, totuşi nu lucrau nici ei în spiritul izolării şi
al separării de ceilalţi. Dimpotrivă în răspândirea Evangheliei ei au rămas, în
măsura în care le-au îngăduit împrejurările, în strâns contact unii cu alţii şi cu
Biserica din Ierusalim. Sf. Petru, de exemplu, după ce converteşte pe sutaşul
Corneliu merge la Ierusalim unde, în faţa Bisericii de acolo, dă socoteală de
fapta primirii la creştinism a unui păgân, fără să-l mai fi trecut prin vama
rânduielilor Legii mozaice (Fapte 10.1 sq.). Iscându-se, la un moment dat, în
Antiohia, neînţelegere în legătură cu chestiunea dacă creştinii născuţi păgâni
să fie obligaţi sau nu la observarea prescripţiilor Legii mozaice, Pavel,
împreună cu Barnaba au fost trimişi de către Biserica antiohiană la Ierusalim
(Fapte 15.1 sq.); unde problema a fost pusă şi rezolvată în Sinodul apostolic.
Aşadar Sf. Pavel, deşi avea autoritate de Apostol, n-a rezolvat singur
neînţelegerea dintre cele două tabere de credincioşi, ci a supus-o Colegiului
Apostolilor întruniţi la Sinod. Gestul n-a fost întâmplător. În întreaga lui
activitate misionară, Sf. Pavel a ţinut legătura cu ceilalţi Apostoli şi cu
Biserica mamă25.
Ce dovedesc toate aceste fapte? Ele dovedesc că chiar de la început
răspândirea Evangheliei s-a făcut cu luarea în considerare a principiului
eclesiocentric, în temeiul căruia întreaga putere şi răspundere privind
activitatea de propovăduire în lume a Evangheliei, revine Bisericii şi se
realizează la iniţiativa, în subordonarea şi sub controlul ei, direct sau indirect.
Principiul acesta a fost respectat şi în activitatea misionară din timpurile
posterioare veacului apostolic.
Odată cu moartea ultimului Apostol, canonul cărţilor Noului Testament
este încheiat. Răspunderea pentru păstrarea şi răspândirea Evangheliei în lume
o au acum urmaşii Sfinţilor Apostoli, episcopii, dintre care unii au fost ucenici
şi colaboratori ai lor. Clement Romanul, de exemplu, a fost colaborator al Sf.
Pavel şi episcop al Romei; Ignatie al Antiohiei, Policarp al Smirnei, Papia al
Ierapolei au fost ucenici ai Sf. Apostol Ioan şi în acelaşi timp episcopi etc.26

24Ibidem, p. 46.
25Friederich Heiler, op.cit., p. 68.
26 Eusebiu Popovici, Istoria bisericească universală, I, ediţia a II-a, 1925, p. 182; Istoria
bisericească universală, I, 1956, p. 93.

290
 Eusebiu al Cezareii istoriseşte că dintre dascălii şcolii din Alexandria,
Panten ar fi răspândit Evanghelia în „India” (probabil Arabia)27, iar despre
Origen ne informează că a convertit mulţi păgâni; a călătorit în multe părţi,
între care – în Arabia, pentru a instrui în cele ale religiei creştine, pe un
principe de acolo; a fost chemat la Antiohia şi ascultat de către împărăteasa
mamă Julia Mammea28. Origen şi-a câştigat şi pregătit pentru misionarism
ucenici zeloşi cum a fost Grigorie Taumaturgul († 270).
Ca dascăli ai unei şcoli de teologie, Panten şi Origen au făcut misionarism
sub oblăduirea Bisericii, iar când cel din urmă, Origen, s-a abătut de la
rânduielile ei, a fost sancţionat.
În lucrarea sa Contra lui Cels (III, 9), Origen ne dă preţioase informaţii
referitoare la felul cum se răspândea Evanghelia în vremea lui. „Creştinii,
spune el, fac tot ce pot ca să răspândească credinţa pe tot pământul. Unii îşi
propun ca ţel al vieţii lor să meargă nu numai din oraş în oraş, dar şi din târg
în târg, din sat în sat, pentru a câştiga noi credincioşi Domnului. Şi în
continuare, adaugă că nimeni nu-şi asumă această misiune cu gândul la câştig
material şi nici pentru a-şi agonisi vază înaintea altora29.
Fără îndoială că aceşti misionari se străduiau să dea altora ceea ce ei înşişi
primiseră de la Biserică, şi în strânsă legătură cu Biserica. „Mulţi dintre
ucenicii Apostolilor, scrie Eusebiu de Cezarea, plecau în călătorii şi împlineau
lucrul evangheliştilor, străduindu-se cu cel mai mare zel să predice pe Hristos
şi să ducă Scriptura, Sf. Evanghelii, acelora care nu auziseră nimic despre
cuvântul credinţei. În ţinuturi străine ei puneau numai temelia credinţei,
rânduiau alţi păstori cărora le încredinţau grija răsadului celui nou... apoi
plecau mai departe, la alte popoare şi în alte ţări”30.
La începutul sec. a l IV-lea, Grigorie Luminătorul, converti la creştinism
pe Tiridat al III-lea, regele Armeniei şi apoi, ajungând episcop, determină
convertirea în masă a armenilor, prima de acest fel cunoscută în istoria
bisericească31.
Printre arabi au lucrat, după anul 350, episcopul Teofil educat de Eusebie
al Nicomidiei; iar după 372, călugărul şi apoi episcopul Moise32.
În ţinutul Gazei au lucrat călugări sub supravegherea Sfântului Ioan Gură
de Aur33. În Abisinia a desfăşurat activitatea misionară, între alţii, Frumenţiu,
sfinţit mai apoi ca episcop al abisinienilor, de către Sfântul Atanasie cel
Mare34. Printre goţi a lucrat mai ales Wulfila, care a tradus Biblia în limba
gotică, şi care a fost sfinţit episcop al goţilor de către Eusebie al Nicomidiei,

27 H E, V, 10 – la Eusebiu Popovici, op.cit., p. 387.

28 H E, VI, 3; VI, 21, Istoria bisericească..., 1956, p. 94.
29 Adolf von Harnack, Mission und Ausbreitung des Christentums in den ersten drei
Jahrhunderten, I, IV, Aufl., Leipzig, 1924, p. 358.
30 H. E., III, 37.
31 Eusebiu Popovici, op.cit., p. 218.
32 Istoria bisericească..., 1956, p. 187.
33 Ibidem.
34 Ibidem, p. 189.

291
pe atunci episcop de Constantinopol35. La sârbi, în secolul al IX-lea, dezvoltă
bogată activitate de evanghelizare misionari greci. La sfârşitul sec. al IX-lea şi
începutul sec. al X-lea, misiunea a fost întărită de Metodiu şi Ciril. Bulgarii au
fost încreştinaţi de reprezentanţi ai clerului grec, „după indicaţiile lui Fotie”36.
Moravii au fost câştigaţi pentru Evanghelie de către fraţii Metodiu şi
Constantin (Ciril). Munca acestor doi fraţi din Tesalonic a avut o deosebită
însemnătate pentru moravi, bulgari, sârbi şi ruşi. Începuturile literaturii lor
naţionale precum şi cultura li se datorează acestor fraţi. Pe bună dreptate ei au
fost numiţi „apostoli ai slavilor”37.
Se vede din cele de mai sus, că răspândirea Evangheliei în lume s-a
înfăptuit sub permanenta purtare de grijă a Bisericii.
Năvălirea mahomedanilor şi a mongolilor, cruciadele, căderea
Constantinopolului sub turci, au dus, în Răsărit, la stagnarea activităţii
misionare. La stagnare, dar nu la desfiinţarea ei totală.
În adevăr, Istoria ne vorbește despre convertirea în sec. XVI-XVII, a unor
popoare din cuprinsul Rusiei, precum şi de alte convertiri dincolo de hotarele
Rusiei: Alaska, Japonia, China şi alte părţi. Întreagă această activitate
misionară s-a înfăptuit din iniţiativa şi sub controlul Bisericii38.
Ce rezultă din toate acestea? Rezultă, cum am spus, că, în Răsărit, în
activitatea de răspândire a Evangheliei în lume, s-a ţinut totdeauna seama de
principiul eclesiocentric, Biserica fiind aceea care a condus şi controlat
acţiunile misionare. Când la răspândirea Evangheliei participau şi credincioşi
simpli, activitatea acestora se desfăşura cu încuviinţarea şi sub supravegherea
Bisericii. Şi nici nu se putea altfel.
Evanghelia cuprinde, se ştie, învăţătura descoperită de Sus, în scopul
mântuirii noastre. Această învăţătură n-a fost încredinţată credincioşilor
particulari, ci Bisericii. Ei i s-a încredinţat Revelaţia şi ea este deţinătoarea
puterii şi a dreptului de a o păzi de desfigurare, de a o formula şi explica39.
Biserica singură are dreptul să iniţieze acţiuni misionare, pentru că ea singură
are puterea şi răspunderea pentru asemenea activitate. Iniţiativele
credincioşilor particulari în materie de misionarism nu sunt îndreptăţite decât
în măsura în care le sunt încredinţate de Biserică, rămân în cadrul Bisericii şi
sunt ratificate de aceasta.
Pe de altă parte, Evanghelie nu este numai învăţătură, ci este şi cult.
Evanghelia este învăţătura îmbinată cu Sfintele Taine. Sf. Evanghelist Marcu
ne spune că mântuirea nu se realizează numai prin primirea credinţei, ci şi prin
primirea Botezului (16.16). Iar Sf. Pavel numeşte pe propovăduitorii
Evangheliei nu numai „slujitori ai lui Hristos”, dar şi „iconomi ai Tainelor lui
Dumnezeu” (I Cor. 4.1). Aceasta înseamnă că Evanghelia nu-i deplin
35 Ibidem, p. 191.
36 Ibidem, p. 326, 327.
37 Ibidem, p. 331.
38 Dr. V.G. Ispir, Curs de îndrumări misionare, Bucureşti, 1929, p. 321 sq.; Pr. Vladimir
Jarocovschi, „Misiunea ortodoxă în Japonia”, în: Misionarul, nr. 7-8, 1937, p. 363-365.
39 H. Andrutsos, Dogmatica, Sibiu, 1930, p. 9.

292
predicată decât atunci şi acolo unde la învăţătură, se adaugă şi administrarea
Sfintelor Taine. Mântuitorul a dat învăţătura, dar a dat şi Sfintele Taine şi de
aceea răspândirea Evangheliei Lui în lume cuprinde nu numai explicarea
învăţăturii dar şi organizarea Tainelor, rânduite de El. Săvârşirea Tainelor însă
nu se poate face decât de Biserică prin ierarhia ei40.
Aşadar, însăşi natura Evangheliei cere ca răspândirea ei în lume să se facă
de către sau sub purtarea de grijă a Bisericii.
„Mergând învăţaţi toate neamurile...” a poruncit Mântuitorul Sfinţilor
Apostoli şi urmaşilor acestora. Se pune acum întrebarea: Ce atitudine au avut
propovăduitorii Evangheliei faţă de popoarele cărora s-au adresat? Au
respectat ei însuşirile specifice ale acestora sau nu? Au urmărit ei o nivelare, o
contopire a naţiunilor sau nu?
Propovăduitorii Evangheliei au pornit în lume nu cu gândul de a nivela
entităţile etnice, ci cu gândul de a le vesti mântuirea. Ei au fost conştienţi că
popoarele nu sunt consecinţe ale păcatului şi nici formaţii datorate unor
accidente istorice. Misionarii ortodocşi ai Evangheliei lui Hristos au fost
adânc convinşi că popoarele, naţiunile sunt realităţi voite de Dumnezeu şi
stând fiecare din ele sub purtarea Lui de grijă.
După învăţătura ortodoxă, omul e creat după chipul şi asemănarea lui
Dumnezeu, după chipul treimic al lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă că prin
însăşi natura sa, omul e orientat către alte persoane şi e avizat la comuniunea
cu ele. Prezenţa chipului treimic al lui Dumnezeu în adâncul fiinţei umane,
implică, pentru normala dezvoltare a acesteia, un mediu corespunzător, un
mediu social, comunitar. Acest mediu este acela al propriei naţiuni.
Aşa cum voieşte pe fiecare om în parte, Dumnezeu voieşte şi fiecare
comunitate naţională, fiecare popor.
Atât individualităţile singulare, cât şi individualităţile colective, naţionale,
răsfrâng în grade diferite câte ceva din nesfârşita bogăţie a însuşirilor
dumnezeieşti41.
Sfânta Scriptură, atât a Vechiului şi a Noului Testament, operează curent
cu conceptul de popor. Profeţii vorbesc cu dragoste de poporul lor.
Mântuitorul îşi iubeşte conaţionalii şi suferă greu din pricina abaterilor lor (Lc.
19.41). Sf. Pavel ţine aşa de mult la ai săi, că ar fi gata să accepte anatema,
dacă prin aceasta fraţii săi după neam ar putea ajunge la Hristos (Rom. 9.1
sq.).
Sfinţii Apostoli sunt trimişi să propovăduiască Evanghelia la toate
popoarele fără deosebire. La Cincizecime ei primesc darul vorbirii în limbile
popoarelor cărora aveau să le vestească Evanghelia. Toate acestea dovedesc că
Revelaţia dumnezeiască cunoaşte şi recunoaşte naţiunile ca realităţi naturale,
voite de Dumnezeu ca moduri de fiinţare şi manifestare ale vieţii umane.

Dr. Nicolai Glubokovsky, „Die Botschaft der Kirche”, în Die Weltkonferenz für Glauben und
40
Kirchenverfassung, Berlin, 1929, p. 152 sq.
41Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, Scurtă interpretare teologică a naţiunii, Sibiu, 1939, passim;
M. Zyzykin, „L’Église orthodoxe et la Nation”, în Irénikon, nr. 3, 1939, p 266.

293
 În acelaşi timp, Revelaţia dumnezeiască arată că El a venit să
desăvârşească nu să strice, în speţă a venit să desăvârşească elementul
naţional, nu să-l desfiinţeze. În faţa lui Dumnezeu, toate naţiunile sunt egale
între ele. Când de exemplu, Sf. Pavel spune că în Hristos „nu mai este iudeu,
nici elin” (Gal. 3.28), el vrea să spună că nu numai oamenii singulari, dar şi
naţiunile sunt egale înaintea lui Dumnezeu. Indiferent de naţiunea căreia
aparţin, oamenii care se tem de Dumnezeu şi practică dreptatea Lui, sunt bine
primiți înaintea Lui (Fapte 10.35)42. Pe de altă parte, afirmând egalitatea
popoarelor, învăţătura creştină nu neagă deosebirile dintre ele. După cum când
vorbeşte despre egalitatea dintre bărbat şi femeie, Sfântul Pavel nu neagă
deosibirile dintre aceştia, tot aşa afirmând egalitatea dintre naţiuni înaintea lui
Dumnezeu, nu neagă deosebirile dintre ele (Gal. 3.28)43.
Când Sinodul apostolesc a respins pretenţia iudaizanţilor potrivit căreia
păgânii, ca să poată beneficia de darurile Evangheliei, trebuie să treacă mai
întâi prin „vama” iudaismului, el a formulat de fapt învăţătura Evangheliei
care nu cere nimănui ca, pentru a crede în Hristos, să-şi părăsească poporul
din care face parte. Fiecare om şi fiecare popor se poate mântui nu prin
renunţarea la individualitatea, la însuşirile proprii, ci prin rămânerea fiecăruia
pe linia particularităţilor specifice și prin primirea şi asimilarea Evangheliei cu
ajutorul acestora. Precum individualitatea singulară aşa şi cea naţională nu
constituie o piedică, ci o premisă pentru dobândirea mântuirii.
De fapt, tradiţia ne arată că Ortodoxia a contat întotdeauna pe elementul
naţional, l-a preţuit, l-a îmbrăţişat şi l-a aşezat la temelia organizării sale
bisericeşti. Vorbind despre „episcopii fiecărui popor”, canonul 34 apostolic
vrea să spună că poporul a constituit punctul de plecare şi prima celulă a
Bisericii Universale44.
Pe aceste entităţi naţionale şi-a sprijinit Ortodoxia misionarismul ei. Ea a
pătruns în graniţele diferitelor popoare, s-a acomodat fondului lor nativ
pozitiv, le-a insuflat duh nou de viaţă, le-a pus în faţă măreţe idealuri ale
dreptăţii şi iubirii fraterne, le-a încurajat şi susţinut în luptă pentru realizarea
acestor idealuri.
Îmbinarea celor două elemente: evanghelic şi naţional, nu s-a realizat prin
amestecarea sau schimbarea lor, ci prin fuziune, fiecare din aceste elemente
păstrându-şi trăsăturile fundamentale. Prin înarticularea în viaţa popoarelor,
Evanghelia a continuat să rămână aceeaşi Evanghelie a Domnului nostru Iisus
Hristos şi, tot aşa, prin asimilarea energiilor evanghelice, naţiunile şi-au
păstrat individualitatea lor specifică.
Legătura aceasta dintre elementul evanghelic şi cel naţional, n-a rămas
totdeauna pe linia echilibrului sănătos. Uneori s-a alunecat pe panta

42 M. Zyzykin, art.cit., p. 276.

43 Prof.Dr. Stefan Zankow, Nation, Staat, Welt und Kirche im orthodoxen Osten, Sofia, 1937, p.
25-26.
44 Pr. C. Dron, Canoanele. Text şi interpretare, vol. I, ediţia a II-a, Bucureşti, Tipografia
Cărţilor Bisericeşti, 1933, p. 98.

294
exagerărilor într-o direcţie sau alta. De exemplu, în timpurile mai noi, s-a
alunecat pe panta unei exaltări a spiritului naţional, a unui naţionalism
bolnăvicios, care uneori, a antrenat și a câștigat de partea lui şi unele Biserici
ortodoxe. S-au înregistrat cazuri când vrăjmăşia dintre un Stat ortodox şi altul,
a dus la vrăjmăşia şi chiar ruperea legăturilor dintre Bisericile ortodoxe
respective, rămânând ele multă vreme într-o izolare care le înăbuşea45.
Şovinismul însă este necunoscut în tradiţia ortodoxă şi faţă de asemenea
fenomen, nu se poate lua decât o atitudine categorică negativă.
O condamnare oficială a şovinismului s-a pronunţat în Sinodul convocat la
Constantinopol, în 1872. Şi anume, Sinodul condamna aşa-numitul filetism
adică folosirea Bisericii în scopuri naţionaliste şovine, sau practicarea de către
Biserici a unui naţionalism exagerat. „Noi, citim în Hotărârea Sinodului,
respingem şi condamnăm filetismul, adică discriminările rasiale, certurile şi
discriminările naţionale înăuntrul Bisericii lui Hristos, deoarece acestea sunt în
contradicţie cu Evanghelia şi cu canoanele Părinţilor”46.
Sinodul a condamnat filetismul, dar nu şi demofilia, iubirea legitimă faţă
de naţiunea, faţă de poporul propriu. Demofilia este un lucru firesc, aşa cum
existenţa însăşi a poporului este lucru firesc. Păstrată în limitele ei normale,
demofilia este nu numai o manifestare firească, dar este chiar o datorie.
Organizându-se pe baza unităţilor etnice, naţionale, Biserica Ortodoxă a
promovat ea însăşi dragostea faţă de popoarele respective, cultivând în acelaşi
timp, conştiinţa egalităţii lor şi a apartenenţei tuturor la marea familie a
umanităţii. Susţinând cu mijloacele lor proprii popoarele respective, Bisericile
ortodoxe naţionale, au sprijinit în acelaşi timp apropierea şi colaborarea
frăţească dintre aceste popoare.
Pe de altă parte, diversificarea pe unităţi naţionale a Ortodoxiei, n-a adus
cu sine frângerea unităţii ei şi n-a adus o alterare a naturii şi caracterului ei.
Organizarea Ortodoxiei sub forma Bisericilor naţionale constituie însuşi
modul ei de existenţă şi dezvoltare istorică. Diversificate pe unităţi naţionale,
Bisericile ortodoxe au rămas unite între ele prin mărturisirea aceleiaşi
credinţe, prin practicarea aceluiaşi cult, prin păstrarea aceloraşi canoane.
Conştiinţa ecumenicităţii şi a misiunii lor universale, nu s-a stins niciodată în
sânul Bisericilor ortodoxe. Mai puţin vie în trecutul medieval, ea e tot mai vie
astăzi îndreptăţind bune nădejdi într-o mai strânsă colaborare a Bisericilor
ortodoxe şi într-o mai sensibilă participare a lor la rezolvarea marilor
probleme ale vremurilor noi.
Spre deosebire de Biserica Răsăriteană, Biserica romano-catolică a
subapreciat practic elementul naţional. În cadrul Bisericii apusene e de mare

45 H. Alivizatos, „Discours d’ouverture...”, în: Procès-Verbaux du Premier Congrès de

Théologie Orthodoxe à Athènes, Athènes, 1939, p. 55-56; Idem, „Kirche, Staat und Volk von
orthodoxen Standpunkte aus”, în: Procès-Verbaux..., p. 388.
46 Prof. Dr. Stefan Zankow, „Kirche und Nation im orthodoxen Osten”, în: Die Kirche und das
Staatsproblem der Gegenwart, Genf, 1935, 1935, p. 208. Idem, Nation, Staat, Welt und
Kirche im..., p. 14 sq.; H. Alivizatos, Kirche, Staat und ..., p. 388; M. Zyzykin, art.cit., p. 265,
275.

295
circulaţie concepţia că naţiunile trebuiesc transformate prin mijloacele
creştinismului în aşa fel ca ele să se contopească într-un fel de naţiune
universală. Faţă de naţiuni, Biserica apuseană nu-şi recunoaşte practic altă
misiune decât aceea de a le contopi, de a anula deosebirile dintre ele, de a le
uniformiza. Dacă Ortodoxia urmăreşte realizarea unei ecumenicităţi prin
păstrarea modurilor naţionale de viaţă, catolicismul urmăreşte o ecumenicitate
prin nivelarea unităţilor naţionale. Dacă ţinta misionarilor ortodocşi ai
Evangheliei este ecumenicitatea prin unitate a credinţei în varietatea modurilor
de viaţă naţională, ecumenicitatea urmărită de Biserica apuseană, se bazează
nu numai pe unitatea spirituală, dar şi pe contopirea tuturor naţiunilor într-o
singură unitate biologică universală47.
Biserica apuseană ignoră practic valoarea specificului naţiunilor după cum
ignoră pe cât se pare şi valoarea specificului individualităţii singulare. În
concepţia acestei Biserici, Evanghelia se adresează nu naţiunilor concrete şi
nu omului concret, ci omului în general, omului abstract nu omului membru al
unei naţiuni determinate48.
Asemenea concepţie este străină Sfintei Scripturi şi Sfintei Tradiţii. Ea îşi
are izvorul mai degrabă în tendinţele de expansiune universală ale papalităţii.
Acceptarea naţiunilor ca unităţi naturale cu drepturi proprii, impune limite
oricui ar vrea să le conducă. Lucrul acesta însă nu convine papalităţii.
Expansionismul Vaticanului vrea să aibă cât mai puţine piedici în cale, vrea să
aibă cale liberă pentru afirmarea ambiţiilor lui de dominaţie49.
În atitudinea faţă de realitatea unităţilor naţionale, Biserica Ortodoxă este,
desigur, pe temeiul cel adevărat. Încât, când la baza răspândirii Evangheliei în
lume, Ortodoxia a pus nu numai principiul eclesiocentric, dar şi pe acela al
respectării elementului naţional, ea a dovedit că este păstrătoarea şi
continuatoarea acelei tradiţii care-şi are începutul în înseşi cuvintele
Mântuitorului: „Mergând învăţaţi toate popoarele”.
Un alt principiu după care misionarii ortodocşi s-au călăuzit în activitatea
lor de evanghelizatori a fost acela al acomodării.
Vremurile şi oamenii, se ştie, nu rămân totdeauna aceiaşi. Schimbarea
continuă constituie una din caracteristicile lor.
Πάντα ρέῖ – toate curg, toate se schimbă, zicea vestitul filozof de demult al
Efesului.

47 Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, Creştinism şi naţiune, Sibiu, 1939, apud Wilhelm Moock,
Christentum und Nation, Hochland, III, 1932-1933. sub presiunea mişcărilor naţionaliste din
diferite ţări, Biserica Romano-Catolică s-a văzut nevoită să facă unele concesii ideii naţionale
(cf. Dr. Wendelin Haidegger, Der nationale Gedanke im Lichte des Christentums, Brixen,
1902; Dr. Mausbach, Nationalismus und christlicher Universalismus, în Hochland Heft 4 şi 5,
1911/12; Dr. Conrad Gröber, Handbuch der religiösen Gegenwartsfragen, Fr. i. Br., 1940,
articolele: Nation; Nationalkirche, p. 435-445). Dar concesiile sunt teoretice şi verbale. Practic
Catolicismul lucrează în direcţia nivelării naţiunilor. Cf. şi Fritz von der Heydt, Die Kirche
Luthers zwischen Rom und Mythus, 3 Aufl., Berlin, Säemann-Verl., 1939, p. 139.
48 A.D. Sertillanges, L’Église II, ediţia a IV-a, Paris, 1931, p. 199 sq.; cf. şi Loris Gallico,
„Biserica Catolică şi Africa”, în Probleme ale Păcii şi Socialismului, nr. 4, 1961, p. 39.
49 Pr. C. Dron, op.cit., p. 99.

296
 Într-adevăr, istoria bisericească – pentru a rămâne numai la aceasta – ne
arată că una a fost viaţa credincioşilor în primele veacuri şi alta în veacurile ce
urmară; într-un fel s-a manifestat viaţa creştină în epoca feudalismului, în alt
fel în vremurile moderne şi contemporane. Se schimbă ideile, se schimbă
condiţiile de viaţă, felul de a vedea lucrurile şi lumea, deprinderile, relaţiile
sociale etc.
Schimbarea aceasta continuă a lumii constituie o premisă care nu poate să
nu fie luată în seamă de către cei ce au de transmis o idee, o învăţătură, un
mesaj nou. Nu se poate răzbate în sufletul oamenilor decât prin acomodarea la
trăsăturile specifice ale individualităţii lor prin luarea în considerare a ideilor,
concepţiilor lor de viaţă.
Nu se poate transmite oamenilor mesajul evanghelic decât acomodându-l,
tâlcuindu-l în limbajul şi cu mijloacele familiare acestora.
Când Sf. Apostol Pavel, de exemplu, a pornit în largul lumii să vestească
pe Hristos popoarelor, el era înzestrat nu numai cu chemarea de Sus, nu numai
cu Harul dumnezeiesc, dar şi cu temeinice cunoştinţe despre cei cărora avea să
le propovăduiască. El era conştient că epoca iudaismului s-a încheiat şi că
începe epoca nouă, epoca Evangheliei. Statornic şi adânc convins de triumful
Evangheliei, Apostolul n-a cruţat nimic pentru a-şi împlini misiunea
încredinţată lui de Dumnezeu. El a pus în slujba ideii creştine nu numai religia
iudaică, dar şi doctrinele filozofice greceşti; la religia cea mai înaltă a lumii
antice, el adaugă filozofia cea mai nobilă a vremii sale. În întreaga lui
activitate misionară, Marele Apostol a dovedit o neîntrecută „putere de
acomodare cu mediul”50. „Cu iudeii, am fost ca un iudeu ca să câştig pe
iudei... Cu cei ce n-au Legea m-am făcut ca unul fără lege... ca să câştig pe cei
ce nu au Legea. Cu cei slabi m-am făcut slab, ca pe cei slabi să-i câştig.
Tuturor m-am făcut toate, ca în orice chip să mântuiesc pe unii” (I Cor. 9.20-
22). În concepţia Sf. Pavel, acomodarea are un dublu aspect: unul de trecere
de la ceea ce e vechi la ceea ce e nou; altul – de înarticulare, cu păstrarea ei
intactă, a Evangheliei în contextul vieţii şi ideilor sănătoase ale vremii sale.
Acomodarea ca trecere de la vechi la nou a realizat-o mai ales pe plan
religios. E cunoscută lupta pe care Marele Apostol a dus-o pentru înlăturarea
elementelor perimate ale iudaismului şi pentru afirmarea Evangheliei
Mântuitorului.
Acomodarea ca înarticulare a Evangheliei în contextul ideilor lumii păgâne
a realizat-o Apostolul selecţionând din concepţiile naţionale religioase, sociale
şi culturale ale vremii, acel fond sănătos pe care şi-a întemeiat activitatea sa de
propovăduitor. Sprijinirea a ceea ce e nou şi sănătos pe elemente vechi
viabile, iată un principiu de evanghelizare folosit din plin de Pavel şi aşezat de
el definitiv la temelia propovăduirii Evangheliei în lume51.

50 Iustin Moisescu, Activitatea Sfântului Apostol Pavel în Atena, Iaşi, 1946, p. 218.
51 Prof.Dr. Sofron Vlad, Un păstor model: Sfântul Apostol Pavel, Timişoara, 1946, p. 141 sq.

297
 Precum celelalte principii: ecclesiocentric şi al respectului faţă de entităţile
naţionale, aşa şi acesta al acomodării pedagogice a fost valorificat şi ulterior
de către misionarii Ortodoxiei.
Se ştie că Biserica a luat fiinţă în perioada sclavagistă. Propovăduitorii
Evangheliei din perioada aceasta au socotit să se acomodeze situaţiei date. Din
datoria de supunere faţă de Stăpânire, ei au acceptat coexistenţa cu
sclavagismul, dar n-au uitat a-l califica de păcat şi de a duce lupta contra lui,
pe de o parte prin promovarea unei noi concepţii despre oameni şi a
raporturilor dintre, iar pe de alta prin lupta contra luxului şi laxismului moral
al claselor conducătoare, precum şi prin reabilitarea muncii manuale care
apăsa exclusiv asupra sclavilor52. În acelaşi timp, Biserica a sprijinit
„eliberarea sclavilor şi a întreprins acţiuni atât pentru răscumpărarea acestora
de la proprietari, cât şi pentru răscumpărarea prizonierilor de război... Ea a
izbutit să determine chiar conducerea Statului să recunoască prin lege dreptul
clerului ... de a sprijini acţiunea dusă de către Biserica însăşi pentru eliberarea
sclavilor”53.
Aceeaşi atitudine a avut-o Biserica şi în orânduirile care au urmat celei
sclavagiste. Rămânând pe poziţiile ei proprii, Biserica Ortodoxă şi-a adaptat
predica la cerinţele noi ale vieţii, salutând şi sprijinind din toate puterile
iniţiativele menite să ducă la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale oamenilor.
„Legată permanent de tradiţie, dar pusă în acelaşi fel permanent şi în faţa
progresului, ea (Biserica Ortodoxă) s-a situat mereu pe aceste poziţii,
nerenunţând la tradiţie, dar căutând linia progresului din necesitatea internă de
a-şi duce misiunea ei în vreme şi din interesul menţinerii ei în actualitate”54.
În răspândirea Evangheliei, Biserica Ortodoxă s-a acomodat formelor de
viaţă existente, şi-a însuşit elementele lor de bază, dar n-a socotit niciodată că
formele de viaţă ale unei epoci ar putea fi declarate ca singurele compatibile
cu doctrina Mântuitorului Hristos, şi, deci, ca neschimbabile.
Biserica Romano-Catolică însă nu vrea să ţină seama de mersul înainte al
vremii. Conducerea acestei Biserici s-a legat de anumite forme de viaţă,
apreciindu-le ca fiind singurele poziţii compatibile cu misiunea ei. În Asia, în
Africa, în America de Sud, în Australia şi pretutindeni unde Vaticanul are
organizaţii misionare, se propagă şi se acreditează concepţia că regimul
întemeiat pe împărţirea societăţii în patroni şi proletari, în bogaţi şi săraci, în
nobili şi plebei, în oameni meniţi să fie mereu sus, şi oameni destinaţi să
rămână mereu jos, este un lucru foarte natural şi, de aceea, voit de Dumnezeu
însuşi55.
Motivele care determină Vaticanul să acrediteze asemenea idei sunt
evidente. Ele nu sunt de ordin religios-moral, ci de cu totul altă natură. Pentru

52 Pr.Prof. Ioan G. Coman, „Lupta Sfinţilor Părinţi contra sclaviei”, în: ST, nr. 3-4, 1953, p. 185
sq.
53 Pr.Prof. Liviu Stan, „Relaţiile...”, loc.cit., p. 394-395.
54 Ibidem, p. 449.
55 M. Cheinman, Le Vatican contemporain, Moscou, passim.

298
asigurarea puterii politice şi mai ales a acelor uriaşe averi al căror posesor este
Vaticanul, sfidând învăţătura revelată, învesteşte cu putere de doctrină
dumnezeiască concepţii politice şi economice învechite şi se situează de-a
curmezişul mişcărilor, tinzând la crearea unei vieţi mai bune pentru imensele
cohorte de oameni simpli, între care intră şi credincioşii catolici. Precum în
trecut aşa şi azi, conducătorii Bisericii Romano-catolice „continuă să ia
atitudine împotriva mersului înainte al vremurilor pe care le cârmuieşte
Domnul, deci împotriva voinţei lui Dumnezeu. Ei vor să ţină pe loc vremea pe
care Domnul a aşezat-o să dureze în mişcare şi în înnoire continuă”. Dar o
asemenea încercare e „tot atât de nesăbuită ca şi aceea de a opri soarele în loc,
de a opri zilele şi anii să curgă şi să se succeadă”56.

56 Pr. Prof. Liviu Stan, „Relaţiile...”, loc.cit., p. 452; Idem, „Aspecte ignorate...”, loc.cit., p. 302 sq.

299
 4. Căile de răspândire a Evangheliei în lume după tradiţia ortodoxă

După tradiţia ortodoxă, principalul mijloc de răspândire a Evangheliei în

lume este propovăduirea, predica, cuvântul viu57. Aceasta nu este un lucru
întâmplător. Cuvântul viu are o altă putere decât cuvântul scris. Scrisul este şi
el cuvânt, dar un cuvânt oarecum stins, rece, scăzut în puterea lui de înrâurire.
Cuvântul vorbit, prezintă avantajul că reclamă neapărat prezenţa vorbitorului.
Primit direct de la vorbitor, cuvântul impresionează altfel decât cuvântul citit.
Vorbitorul îi adaugă ceva ce scrisul nu poate capta şi reţine. Cuvântul rostit e
superior celui scris prin coeficientul ridicat de afectivitate şi persuasiune.
Convingerea, vibraţia, siguranţa de sine a cuvântătorului, gestul, privirile,
modulaţia vocii, ţinuta lui, toate acestea conferă verbului rostit o forţă de
pătrundere şi impresionare cum cu greu s-ar putea obţine prin cuvântul scris.
„Cuvântul se grăieşte «gură către gură», cum zice Sf. Apostol Ioan, şi de aceea
apropie; el este mai spontan, mai cald, mai intim şi mai firesc. Scrisul e de la
distanţă şi nu are tot efectul cuvântului grăit. Prezenţa omului face mai mult
decât scrisul; scrisul e un mijloc de a înlocui omul, pe când cuvântul grăit este
omul însuşi. Prezenţa omului impune mai mult decât scrisul”58.
Mântuitorul a cunoscut marea putere a cuvântului, a cunoscut
superioritatea graiului viu faţă de cel scris. Este acesta, poate, motivul cel mai
important care L-a determinat ca, la răspândirea Evangheliei Sale, să se
folosească de cuvântul rostit nu de cel scris.
Urmând pildei şi poruncii Mântuitorului, Sfinţii Apostoli şi-au desfăşurat
activitatea lor de vestitori ai Evangheliei, folosind ca şi El calea cuvântului
vorbit. Ei erau conştienţi că misiunea lor se concentrează în propovăduire, în
slujirea Cuvântului. „Dumnezeu ne-a dat nouă slujirea împăcării...
încredinţându-ne nouă cuvântul împăcării. Aşadar, solim pentru Hristos ca şi
cum Dumnezeu v-ar îndemna prin noi...” (2 Cor. 5.18-20). Slujba lor primită
de la Hristos este slujbă a cuvântului, propovăduirea împăcării realizată de
Mântuitorul între oameni şi Dumnezeu. Ei, acestei slujbe a Evangheliei prin
cuvânt, căutau Sfinţii Apostoli să-i închine tot timpul şi toată viaţa lor. Când
au văzut că slujirea la mese îi împiedica de la propovăduire, au cerut obştei
credincioşilor să aleagă şapte bărbaţi care să fie rânduiţi în locul lor, la agape,
ei rămânând liberi pentru slujba propovăduirii. „Nu este potrivit ca noi
părăsind cuvântului lui Dumnezeu, să slujim la mese” (Fapte 6. 2-3).
Sfinţii Apostoli administrau, desigur, şi Sfintele Taine. Dar mai întâi
trebuiau să fie – ca să zicem aşa – creaţi, primitorii Tainelor. Aceasta se
realiza prin chemarea la Hristos, iar chemarea se făcea prin predică. În ordinea
succesiunii actelor cuprinse în procesul mântuirii, predica precede
administrării Sfintelor Taine. Când Sf. Pavel spune că a fost trimis să
binevestească, nu să boteze, nu vrea să nege rolul Botezului, ci vrea să

57 V.G. Ispir, op.cit., p. 27.

58 „Sfânta Tradiţie ca temei de credinţă în Biserica Ortodoxă”, în O, nr. 1, 1954, p. 17-18.

300
sublinieze preponderenţa propovăduirii Evangheliei. Timpul era scurt şi lumea
căreia trebuia vestit Hristos, cuprindea spaţii vaste, uriaşe. Toată lumea trebuia
să audă cuvântul Evangheliei, fiindcă fără Evanghelie nu există mântuire. Fără
credinţă în Hristos nu există mântuire. Ca să crezi în Hristos, trebuie să auzi
vorbindu-se despre El şi ca să auzi trebuie să se predice despre El. Credinţa şi
deci mântuirea e strâns condiţionată de predică. „Credinţa, zice Apostolul,
vine din predica auzită...” (Rom. 10.14.17). Din predica auzită, nu citită.
Adică din predica rostită prin viu grai, nu scrisă. Sfântul Apostol Pavel era atât
de încredinţat de lucrul acesta şi atât de copleşit de răspunderea pentru
destinul veşnic al celorlalţi, încât adânc cutremurat, exclama: „Vai mie de nu
voi binevesti!” Cuvintele pot fi considerate ca exprimând conştiinţa
răspunderii nu numai a Sf. Pavel, ci a tuturor Apostolilor, în legătură cu
obligaţia propovăduirii, şi anume a propovăduirii prin viu grai.
În acelaşi spirit i-au format Sfinţii Apostolii pe cei ce aveau să le urmeze în
slujba răspunderii Evangheliei. „Propovăduieşte cuvântul, porunceşte Sf.
Pavel, ucenicului său Timotei; stăruieşte cu timp şi fără timp” (2 Tim. 4.2).
Propovăduieşte prin viu grai. Stăruie întru tâlcuirea şi răspândirea Evangheliei
prin cuvântul viu.
Propovăduirea Apostolilor era simplă şi populară, dar în acelaşi timp,
variată şi bogată. Cuprindea ceva vechi, dar şi ceva surprinzător de nou. Era
orientare spre cele de aici, dar şi spre cele de dincolo. Era simplă şi luminoasă,
dar şi adâncă şi plină de taină. Era după Lege, dar şi deasupra Legii.
Cuprindea învăţătură, dar iradia şi altceva decât învăţătură. Revărsa lumină în
suflet, dar şi puteri de viaţă nouă. Se folosea de cuvinte obişnuite, dar în ele se
simţea forţa neobişnuită a Duhului lui Hristos. Era lipsită de artificiile artei
oratorice, dar comunica tăria unor suflete pătrunse până în cele mai adânci
cute de adevărul dumnezeieştilor învăţături ale Evangheliei59.
Predica Apostolilor a fost în primul rând predică misionară, de chemare la
Hristos, dar n-a fost neglijată nici predica de zidire. De altfel, e greu să se facă
distincţie precisă între predica misionară şi predica de zidire. În fond, şi în
predica misionară şi în cea de zidire, se propovăduieşte aceeaşi Evanghelie,
acelaşi Hristos, aceeaşi Împărăţie a lui Dumnezeu60; atât în una cât şi în
cealaltă e şi de chemare la Hristos, şi de zidire, cu deosebirea că în predica
misionară se accentuează mai mult chemarea la Hristos, iar în cealaltă se pune
accentul pe zidire.
Necesitatea predicii prin viu grai, a fost constant accentuată şi în epoca
postapostolică. Canonul 58 apostolic, de exemplu, relevă în mod deosebit
obligaţia ierarhiei de a stărui în propovăduirea cuvântului fără de care
mântuirea e primejduită. Credinţa care stă la baza mântuirii nu ia fiinţă în
suflete şi nu se dezvoltă în afara predicii prin viu grai. Canonul 19 al
Sinodului VI ecumenic, întăreşte din nou obligaţia propovăduirii prin viu grai,

59Adolf von Harnack, op.cit., p. 111 sq.

60Friederich Heiler, Έυαγγελίζεσαι – Kittel, Theologisches Wörterbuch, Bd. II, Stuttgart, 1935,
p. 717; cf. şi Gustaf Wingren, Die Predigt, Berlin, 1956, p. 24.

301
adăugând că aceasta să se întemeieze constant pe Sfânta Scriptură şi pe
interpretarea dată ei de Sfinţii Părinţi, pentru a i se asigura puritatea61.
În cea mai veche omilie ce ni s-a păstrat şi anume în aşa-numită Epistolă a
II-a a lui Clement Romanul către Corinteni – se arată că cine nu ascultă
cuvântul de învăţătură nu se mântuieşte62. Cine nu ascultă, nu cine nu citeşte
cuvântul. Obligaţia propovăduirii prin viu grai e cuprinsă în obligaţia
credincioşilor de a o asculta dacă vor să se mântuiască.
Origen subliniază că predica – predica prin viu grai – e obligată să ţină
seama de mediu, şi ca să rămână cu adevărat predică creştină, trebuie să ţină
strâns contact cu Sfânta Scriptură63.
Sfântul Vasile cel Mare numeşte ucigaş de oameni pe cel ce având misiune
de Sus, nu lucrează pentru răspândirea Evangheliei prin cuvânt. Dar mai mult
decât toţi, Sf. Ioan Gură de Aur, relevă în cuvinte înflăcărate necesitatea
cuvântului, a predicii orale. Dacă pentru vindecarea trupului medicul are la
îndemână o serie întreagă de leacuri, pentru vindecare sufletelor nu există
decât unul singur: cuvântul, predica. Predica prin viu grai „e instrumentul,
aceasta este hrana, aceasta e cel mai bun aer! Aceasta ţine loc de medicament,
acesta ţine loc de cauterizare, ţine loc de bisturiu. Dacă preotul trebuie să ardă
şi să taie, trebuie neapărat să se folosească de predică. Dacă predica nu-i în
stare să facă asta, zadarnic, sunt toate celelalte. Prin predică ridicăm sufletul
deznădăjduit, prin predică smerim sufletul îngâmfat; prin predică tăiem ce-i de
prisos; prin predică lucrăm toate celelalte câte ne ajută la însănătoşirea
sufletului”64.
La răspândirea Evangheliei s-a folosit uneori şi taumaturgia, dar, zice Sf.
Ioan Gură de Aur, predica e mai importantă decât taumaturgia. „Fericitul
Pavel deşi uimea toată lumea prin minunile sale, a mânuit totuşi cuvântul. Sf.
Apostol Petru, din aceeaşi ceată cu Pavel, ne dă sfatul să ne îngrijim de
această virtute a cuvântului zicând: «Fiţi gata să răspundeţi oricui vă cere
socoteala de nădejdea voastră»” (I Petru 3.15)65.
Mărturisirile de credinţă ale Bisericii Ortodoxe, vorbesc de asemenea
despre obligaţia răspândirii prin cuvânt a Evangheliei.
În Mărturisirea lui Critopul († 1640), de exemplu, se arată că, împreună cu
administrarea Tainelor, „ministerul cuvântului” constituie datoria principală a
preotului66.
Dosithei († 1707), în Mărturisirea sa, vorbeşte, între altele şi despre datoria
fiecăruia de a auzi Sfânta Scriptură, ca să creadă cu inima spre dreptate, şi să

61 Pr. C. Dron, Canoanele..., vol. I, p. 185-186; vol. II, p. 265-266.

62 Scrierile Părinţilor Apostolici, trad. Pr. Ioan Mihălcescu - Pr. Matei Pâslaru - Ec. G.N. Niţu,
C., 1927, p. 146.
63 Dr. Alfred Niebergall, „Geschichte der christlichen Predigt”, în: Leiturgia, Bd. II, Kassel,
1955, p. 215-216.
64 Sf. Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, Cartea IV, 3, trad. Pr. D. Fecioru, în: BOR, nr. 10,
1957, p. 971.
65 Ibidem.
66 E.J. Kimmel, Monumenta Fidei Ecclesiæ Orientalis, Pars I, Cap. XI, De Sacerdotio, Jenae,
1850, 141 sq.

302
mărturisească cu gura spre mântuire. Evident, pentru ca Scriptura să poată fi
auzită, e necesar să fie predicată şi anume să fie predicată prin viu grai. În
fond, deci, şi după Dosithei, propovăduirea orală a Evangheliei, e necesară în
înţelesul în care necesară e mântuirea67.
În Mărturisirea lui Petru Movilă († 1646) se arată limpede că nici nu există
preoţie decât acolo unde se practică predica prin viu grai. „De aceea cei ce vor
să fie preoţi sunt obligaţi să aibă ştiinţă şi înţelepciune nu numai pentru
administrarea Tainelor, dar şi pentru propovăduirea cuvântului”68.
Un rol important în răspândirea Evangheliei l-a avut catehumenatul.
Existent în fază incipientă în că de pe vremea Apostolilor (Gal. 6.6),
catehumenatul s-a dezvoltat treptat până la începutul sec. IV, când se
generalizează în întreaga Biserică. Rostul instituţiei a fost de a da o pregătire
mai temeinică, celor ce acceptau să vină la Botez.
Catehumenatul a adus mari servicii creştinismului. Numeroasele şcoli
catehetice ca de exemplu, Şcoala din Alexandria, cea din Antiohia, Cezareea
Palestinei, Ierusalim, Capadocia, Edesa etc., cu atmosfera lor de seriozitate, cu
viaţa exemplară pe care o promovau, au trezit interesul pentru Evanghelie, au
făcut-o mai atrăgătoare şi mai respectată de către necreştini.
Prin intermediul catehumenatului, s-au făcut multe convertiri la creştinism
şi s-a dat multora o pregătire de aşa natură că, în marea lor majoritate s-au
dovedit – atât sub raportul credinţei, cât şi în acela al vieţii practice – la
înălţimea misiunii lor de creştini69.
Se pune acum întrebarea: Învăţătura Domnului a fost răspândită ea oare
numai prin cuvânt? Propovăduirea Evangheliei s-a realizat ea oare exclusiv
prin folosirea graiului viu?
Făcând exegeza expresiei: „Şi deschizându-şi gura Sa (Iisus) îi învăţa...”
(Mt. 5.2), Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune: De ce pe lângă termenul: „îi
învăţa”, Evanghelistul a mai adăugat cuvintele: „şi deschizându-şi gura Sa”?
Le-a adăugat pentru ca tu să-ţi dai seama că Domnul învăţa nu numai vorbind,
dar şi tăcând. Învăţa deschizându-Şi gura, dar învăţa şi fără să-şi deschidă
gura, adică învăţa „prin cuvânt”, dar şi „prin faptele Sale”70.
Predica prin cuvânt era urmată de predica faptei, şi predica faptei era
urmată de predica orală. Una era în strânsă legătură cu cealaltă, sprijinindu-se
şi întregindu-se reciproc.
Într-adevăr, dacă ne uităm mai de aproape la predica Mântuitorului,
constatăm, între altele, că aceasta este inseparabilă de viaţă, de faptele Lui. La
Iisus nu se poate vorbi despre învăţătură ca despre o mărime separată de viaţa
Sa, şi nu se poate vorbi despre viaţa Lui ca despre o mărime separată de
învăţătura propovăduită de El. La Iisus Hristos învăţătura şi viaţa fac un singur

67 Ibidem, „Dosithei Confessio”, Quaestio I, la p. 465.

68 Ibidem, Quaestio CIX, p. 186; Quaestio CX, p. 188 sq.
69 Istoria bisericească..., 1956, p. 159 sq.; Teodor M. Popescu, „Primii didascali creştini”, ST,
nr. 2, 1932, p. 140 sq., A. v. Harnack, op.cit., I, p. 365 sq.
70 In Matth. Hom. 15.

303
tot. Fapta i-a urmat de aproape învăţătura, iar învăţătura s-a rezemat constant
pe faptă, pe viaţa Lui de fiecare zi. Fuziunea dintre cuvânt şi faptă la
Mântuitorul e atât de desăvârşită, încât se poate spune că ele formează o
singură unitate neîmpărțită şi nedespărţită.
Învăţătura despre iubirea faţă de Dumnezeu ne-a dat-o pe cale de cuvânt,
dar în acelaşi timp, cine L-a iubit şi cu fapta, mai desăvârşit decât El? Ne-a
poruncit să-l iubim pe aproapele, dar puterea poruncii verbale, a sporit-o prin
propriile fapte de iubire faţă de oameni. Care om, apropriindu-se cu credință, a
plecat de la El cu mâinile goale? Ne-a învăţat prin viu grai să ne ferim de
trufie, la cuvânt însă a adăugat fapta şi atitudinea corespunzătoare: S-a născut
într-o peşteră, a trăit modest, nu S-a lăudat cu semnele şi binefacerile Lui, a
fugit de popularitate, a spălat picioarele Ucenicilor Săi etc. Ne-a învăţat să
fugim de lăcomie, de ispitele averilor, dar învăţându-ne cu vorba ne-a învăţat
şi pilda detaşării Sale de grija exagerată faţă de cele materiale. Ne-a îndemnat
prin cuvânt să ne rugăm, dar îndemnul ni l-a dat constant şi cu fapta, căci El
însuşi a dus o viaţă de perseverentă rugăciune. Ostenelile, lipsurile suferinţele,
patimile Sale sunt aplicarea învăţăturii: „Păstorul cel bun îşi pune viaţa pentru
oile sale”. Când, pe Cruce fiind, iartă şi Se roagă pentru cei ce-L răstigniseră,
Domnul aplică El însuşi învăţătura: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri”.
Convins că învăţătura transmisă pe cale exclusiv verbală poate da oricând
ascultătorilor, prilej de a o trage la îndoială, Mântuitorul a ţinut să prevină de
la început orice obiecţie din partea ascultătorilor, arătându-le prin exemplul
personal că învăţătura Evangheliei este perfect realizabilă în viaţa aceasta. „V-
am dat vouă pildă ca precum v-am făcut Eu, să faceţi şi voi”. La lumina şi
puterea de atracţie a învăţăturii prin cuvânt, Domnul adaugă forţa pilduirii
directe, capabilă să stingă în ascultători orice îndoială şi orice rezervă a lor,
privind posibilitatea aplicării în viaţă a Evangheliei Sale.
Pe de altă parte, asociind predica orală cu predica faptei corespunzătoare,
Mântuitorul a dat satisfacţie legii psihologice în temeiul căreia voinţa ascultă
mai uşor de îndemnul dat prin pilda directă decât de îndemnul dar pe cale de
expunere verbală.
Mergând pe urmele Mântuitorului, Sfinţii Apostoli, au procedat şi ei la fel:
au predicat prin viu grai, dar au predicat şi prin viaţa lor. Ei au cunoscut
puterea cuvântului, dar au cunoscut şi marea putere de atracţie a pildei directe.
Pentru a cere altora să-şi schimbe viaţa în sensul Evangheliei, Sfinţii Apostoli
au socotit necesar să şi-o schimbe mai întâi pe a lor. „Luaţi-vă după mine
precum şi eu mă iau după Hristos” (I Cor. 4.16). „Fraţilor, faceţi-vă următorii
mei...” (Filip. 3.17). „Cele ce aţi auzit şi aţi văzut la mine: acestea să le
faceţi....” (Filip. 4-9). Ca să ajungă la Hristos şi să rămână în comuniune cu El,
ascultătorii au o singură cale: să meargă pe urmele Apostolului, să se inspire
atât din cele auzite de la el, adică din ceea ce le-a predicat prin cuvânt, cât şi
din cele văzute, adică din ceea ce le-a predicat prin fapte.
Convingerea lor cu privire la necesitatea predicii prin exemplu, Apostolii
au transmis-o urmaşilor. Între povăţuirile pastorale adresate ucenicilor, ei au

304
înscris la loc de frunte, datoria de a fi pildă de urmat pentru păstoriţi.
„Propovăduiește cu timp şi fără timp”, dar totodată: „Te fă pildă
credincioşilor” (II Tim. 4.2; I Tim. 4.12; I Tim. 3.2 etc.). Predica Evangheliei
să nu fie redusă numai la cuvânt. Ea nu e întreagă decât când e transmisă prin
cuvânt şi pildă deopotrivă.
În deplin acord cu Mântuitorul şi Sfinţii Apostoli, Sfinţii Părinţi, au
practicat şi ei predica sub îndoitul aspect: al cuvântului şi al faptei. Preţuind în
grad maxim cuvântul viu, ei au preţuit, în acelaşi fel, predica faptei. Sfinţii
Părinţi au fost încredinţaţi că puterea predicii orale creşte într-un grad foarte
mare dacă la tălmăcirea prin cuvânt se adaugă tălmăcirea prin fapte, prin
exemplul direct. „Dacă trăim în răutate, suntem mai nenorociţi decât toţi
oamenii, chiar dacă nimeni nu ne ocărăşte. Dacă însă năzuim după virtute,
atunci vom fi vrednici de invidiat, chiar dacă lumea întreagă ne-ar defăima.
Atunci vom atrage la noi pe toţi cei ce vor să se mântuiască, deoarece ei vor
lua în considerare, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, nu batjocura ce ni se
adresează, ci virtutea vieţii noastre. Mai tare decât orice trâmbiţă răsună
mărturia faptelor bune şi mai strălucitoare decât lumina este o viaţă curată
chiar dacă defăimătorii ar fi fără de număr. Dacă păstrăm toate virtuţile...
adică dacă suntem miloşi, curaţi, făcători de pace... atunci ca prin nişte minuni
vom atrage la noi pe cei ce ne privesc şi vor veni cu plăcere la noi oricât de răi
ar fi...”71 După marele Părinte al Bisericii, pilda unei vieţi în acord cu
Evanghelia e atât de eficientă încât cu greu s-ar putea găsi suflete care să nu-i
urmeze. În prezenţa celui ce propovăduieşte Evanghelia, nu numai cu vorba,
dar şi cu fapta, aproape că nu există răutate care să nu cedeze şi să nu lase
locul unei înviorătoare şi calde umanităţi. Celor ce nu-s de o credinţă cu noi –
zice Sf. Hrisostom – să le vestim Evanghelia nu atât prin cuvintele, cât mai
ales prin faptele noastre. Calea faptelor pilduitoare, aceasta este calea
adevăratei lupte, aceasta constituie raţionamentul căruia nu i se poate da nici o
replică. Dacă le-am aduce argumente nenumărate, dar n-am duce o viaţă mai
bună ca a lor, nu am obţine nimic. „Căci ei sunt atenţi nu la cuvintele, ci la
faptele noastre şi ne spun: Ascultă mai întâi tu însuţi de cuvintele proprii şi
apoi îndeamnă pe alţii”72. La început oamenii veneau la creştinism sub
impresia semnelor ce însoţeau predica de atunci. Astăzi singura minune prin
care putem converti pe oameni, este viaţa noastră, trăită la nivelul Evangheliei.
„N-ar mai exista nici un păgân în lume dacă noi am fi creştini cu adevărat”73.
Preţuind în grad înalt valoarea predicii orale, Sfinţii Părinţi subliniază cu
impresionantă perseverenţă şi tărie, că, numai sprijinită constant pe viaţa
exemplară a predicatorului, propovăduirea prin viu grai îşi dobândeşte deplina
ei putere de răzbatere în lume74.
71Ibidem, 15.5.
72În Ep. I ad Cor., Hom. III, 1.
73În Ep. I ad Tim., Hom. X, 1.
74Pr.Prof. D.I. Belu, „Predica prin exemplul personal”, în: BOR, nr. 5, 1954, p. 560 sq.; Idem,
„Pentru o propovăduire mai rodnică”, în: MA, nr. 1-2, 1956, p. 124 sq.; Idem, „A propovădui,
ce înţeles are”, în: MA, nr. 3-4, 1959, p. 263 sq.

305
 S-ar părea că unii Părinţi ai Bisericii, în calitatea lor de episcopi obligaţi să
rămână statornic prezenţi în mijlocul credincioşilor, n-au desfăşurat decât o
activitate de întărire nu şi de răspândire a Evangheliei. S-ar părea că ei n-au
practicat decât predica de zidire, nu şi pe cea misionară.
Realitatea e însă alta. Se ştie că răspândirea Evangheliei n-a avut totdeauna
ca urmare trecerea în masă la creştinism a ascultătorilor. Veacuri de-a rândul
în centre şi ţinuturi, alături de creştini existară şi numeroşi păgâni. Pe vremea
Sfântului Hrisostom, de exemplu, populaţia Antiohiei, oraşul său de reşedinţă,
era aproape jumătate, neconvertită la creştinism75. O situaţie asemănătoare
există şi în alte centre ca: Alexandria, Corint, Tesalonic, Atena etc. Pe vremea
Fer. Augustin, existau numeroase nuclee de viaţă păgână. O dovadă în acest
sens sunt măsurile luate de împăraţi contra sacrificiilor păgâne, contra
templelor şi a cultului păgân, pentru reprimarea manifestaţiilor păgâne, pentru
înlăturarea din slujbele Statului a tuturor necreştinilor76. Despre Ioan al
Efesului († după 585) se ştie că a dezvoltat o bogată activitate de convertire a
păgânilor din Asia Mică. El însuşi mărturiseşte că a convertit mii de oameni
din Caria, Frigia, Lidia77.
Existenţa paralelă a cultului păgân lângă cel creştin în aceleaşi centre sau
în vecinătate ne obligă să admitem că dacă conducătorii Bisericii n-au
întreprins acţiuni misionare în depărtări, apoi ei au dezvoltat o intensă
activitate de atragere la creştinism a păgânilor din apropiere.
E necesar apoi să luăm în considerare şi faptul că răspândirea Evangheliei
s-a făcut nu numai de către persoane singulare, dar şi de către înseşi
comunităţile bisericeşti. Fiecare comunitate creştină făcea misionarism în jurul
său. „În timp ce misionarii mergeau din loc în loc, fiecare comunitate organiza
misiunea în sânul său, atrăgând la creştinism pe localnici”78.
Ceea ce da pondere şi eficienţă deosebită acţiunilor misionare ale Bisericii
era mai ales viaţa cea nouă a credincioşilor, eroismul moral, individual şi de
masă, viaţa lor plină de abnegaţie şi de dragoste faţă de oameni. Biserica se
dovedea practic purtătoare a unei superioare moralităţi. Ea promova la loc de
cinste spiritul de jertfă, înfrânarea, puritatea. Învăţa pe toţi să se iubească şi să
se sprijine frăţeşte ca fii ai aceluiaşi Tată ceresc. Şi de fapt, creştinii se şi
iubeau ca fraţii şi se sprijineau în tot chipul. În aceeaşi iubire cuprindeau şi pe
cei străini, care nu arareori au simţit şi ei puterea credinţei şi a jertfelniciei
creştinilor, mai ales în vremuri de epidemii pustiitoare ca de exemplu, sub
Dionisie al Alexandriei, sub Ciprian al Cartaginei etc. Săracii şi părăsiţi,
văduvele şi orfanii, bolnavii şi prizonierii, slăbănogii şi dezmoşteniţii vieţii au
constituit obiectul unei atenţii şi griji deosebite din partea Bisericii. Înfiinţând
instituţii anume de asistenţă socială (orfanotrofii, xenodohii, ptohotrofii,

75 A. v. Harnack, op.cit., II, p. 669.

76 Pr.Prof. Liviu Stan, „Relaţiile...”, în loc.cit., p. 384-385.
77 Karl Holl, „Gesammelte Aufsätze zur Kirchengeschichte”, II, Der Osten, 1928, Tübingen, p.
246.
78 Istoria bisericească universală, I, 1956, p. 93.

306
nesocomii, gherontocomii etc.) Biserica a împlinit, atât în vremea veche cât şi
mai târziu, o operă de caritate care impune şi care a impus mai ales lumii de
atunci79.
Aşadar, predica orală a fost întărită nu numai prin predica faptei
misionarilor individuali, dar şi prin predica faptei întregii obşti a
credincioşilor. Importanţa lui Iisus Hristos, semnificaţia Evangheliei Lui,
necreştinii au înţeles-o nu atât din desfăşurările predicii orale, cât mai ales din
predica prin fapte de nelimitată dragoste, atât a propovăduitorilor singulari, cât
şi a comunităţilor creştine.
Nu puţin a tras în cumpănă la răspândirea Evangheliei în lume, tăria
credincioşilor în faţa persecuţiilor, martiriul. Prin tăria în faţa morţii, prin
calmul în faţa oricăror ameninţări, prin eroismul lor, martirii au adus pe mulţi
la creştinism80. Faţă de alţi condamnaţi, martirii creştini reprezentau ceva
deosebit. Cauza nobilă pentru care îşi dădeau viaţa apleca cumpăna în
favoarea lor. Cunoscutele cuvinte ale lui Tertulian: Sanguis martyrum semen
christianorum81, nu sunt o figură poetică, ci reflectă realitatea. Intransigenţa cu
care perseverau pe poziţia lor, stăpânirea de sine, spiritul de adâncă smerenie
cu care acceptau moartea, impresionau profund pe cei din jur. Actele
martirilor istorisesc adesea că statornicia credincioşilor osândiţi mişcau atât de
puternic pe cei prezenți ca locul judecăţii şi al execuţiei, încât aceştia, mulţi
dintre ei, se hotărau pe loc să treacă la creştinism82. „Înainte de toate, scrie
Harnack, mărturisitorul şi martirul erau misionari. Ei întăreau nu numai pe cei
trecuţi la creştinism, ci prin mărturisirea şi moartea lor, converteau noi
membri... În timp ce se aflau în închisori, ori în faţa judecătorilor; pe cale către
locul osândei sau în timpul execuţiei, ei, martirii, atrăgeau de partea lor
credincioşi”83.
În răspândirea Evangheliei cartea şi-a adus partea ei de contribuţie. Puse în
circulaţie în cele două limbi: greacă şi latină, scrierile canonice şi cele
teologice, au avut desigur, misiunea de a da substanţă credinţei următorilor lui
Hristos. Dar în oarecare măsură ele au răzbătut şi-n cercuri necreştine, asupra
cărora şi-au exercitat înrâurirea lor. Taţian, de exemplu, declară că, pentru el,
hotărâtor în ce priveşte convertirea, a fost contactul cu Vechiul Testament.
„Când mă gândeam serios la ce-mi poate fi de folos îmi căzură în mâini câteva
scrieri... mai vechi ca învăţăturile grecilor şi mai divine ca eroarea lor. Acestea
au izbutit să mă convingă şi anume, au izbutit să mă convingă prin expresia
lor simplă, prin simplicitatea necalculată a autorilor...”84 În Dialogul cu iudeul

79 Pr.Prof. Liviu Stan, „Instituţiile de asistenţă socială în Biserica veche”, în: O, nr. 1, 1957, p.
94 sq.; nr. 2, 1957, p. 259 sq.; cf. şi Pr.Prof. D.I. Belu, „Un aspect mai puţin luat în seamă al
iubirii faţă de semeni”, în: ST, nr. 5-6, 1958, p. 341 sq.
80 Istoria bisericească universală, I, 1956, p. 84-85.
81 Apolog. 50.13.
82 A. v. Harnack, op.cit., p. 231.
83 Ibidem, p. 377, 506.
84 Ibidem, p. 291.

307
Trifon, Justin Martirul vorbeşte de folosul mare pe care l-a avut el din studiul
profeţilor şi al acelor bărbaţi „care sunt prietenii lui Hristos”85.
Treptat textele sacre au fost traduse şi în alte limbi ca, de exemplu, în
siriacă, armeană, georgiană, coptă. Desigur traducerile au fost făcute în primul
rând pentru cei trecuţi la creştinism, dar asemenea traduceri au ajuns şi în
mâna unora dintre necreştini, care, impresionaţi de cuprinsul lor, se vor fi
simţit, măcar unii dintre ei, îndemnaţi să treacă la creştinism.
Răspândirea Evangheliei, nu s-a făcut prin folosirea unor mijloace
abstracte. S-au folosit în acest scop, cum am văzut, între altele, cuvântul
sprijinit pe exemplul concret, pe pilda directă, dar, adăugăm, s-a folosit şi
cultul.
În propovăduirea lor, misionarii creştini nu s-au limitat numai să vorbească
despre Hristos ca despre o personalitate care a trăit cândva, într-un anumit
timp şi într-un anumit spaţiu, ci au căutat să pună pe ascultători în condiţia de
a şi simţi pe Hristos prezent, în mod real, în mijlocul lor. Misionarii creştini,
nu s-au limitat numai la cuvântări despre viaţa în şi împreună cu Hristos, dar
au organizat mijloacele şi mediul în care asemenea viaţă să poată fi trăită în
mod efectiv. Mediul acesta a fost creat prin rânduirea cultului bisericesc.
Oriunde duceau cuvântul Evangheliei, propovăduitorii aveau grijă să
organizeze şi un nucleu de viaţă cultică, liturgică, având în centru Sfânta
Euharistie. Simplu la început, cultul s-a dezvoltat treptat. În partea primă, cea
didactică, cultul euharistic cuprindea lecturi din Noul şi Vechiul Testament
după care urma omilia; în partea a II-a – cea sacramentală – se slujea Sfânta
Euharistie, urmată de împărtăşirea tuturor celor de faţă. Înainte de săvârşirea
Sfintei Euharistii, cei prezenţi îşi dădeau sărutarea frăţească, sfântă, semn al
comuniunii de credinţă şi al împăcării în vederea împărtăşirii ce aveau să
primească.
La partea primă a Liturghiei luau parte nu numai credincioşii, dar şi
catehumenii şi chiar şi păgâni86. Desfăşurarea amplă, solemnă, strălucită a
cultului, gestul sărutării sfinte, rugăciunea ce se făcea şi pentru păgâni, lăsau
asupra acestora o impresie atât de profundă, încât nu arareori urma convertirea
şi încadrarea lor definitivă în Biserică87. Cităm în legătură cu puterea
kerigmatică a cultului, printre altele, următoarele: Cronicarul Nistor († 1114)
spune că Vladimir cel Mare (980-1014) s-a decis să primească creştinismul
ortodox abia după ce delegaţii săi, întorşi de la Constantinopol, îi istorisiră că
au fost pur şi simplu fascinaţi de frumuseţea şi strălucirea Liturghiei greceşti88.
În Apus există, se ştie, o serie de nuclee ortodoxe răsfirate prin diferite
centre. Un asemenea nucleu exista şi la Londra, unde-şi are reşedinţa
reprezentantul Patriarhiei ecumenice. La bisericile ortodoxe din acest oraş,

85 Iustin Martirul şi Filozoful, Dialog cu Iudeul Trifon, cap. 7-8, trad. Ol. Căciulă, Bucureşti,
1941, p. 33-34.
86 Istoria bisericească universală, I, 1956, p. 151.
87 Ibidem, p. 294.
88 Eusebiu Popovici, Istoria bisericească universală, vol. II, Bucureşti, 1926, p. 298-299.

308
vin, mai ales la zile mari, sute şi sute de străini, la sfintele slujbe. Prin 1934, la
una din aceste biserici erau prezenţi la slujba Învierii, printre alţii, şi un număr
de anglicani. „Când ortodocşii au început să cânte Hristos a înviat şi când
ploaia de lumină se revărsa peste capetele tuturor, anglicanii nu ştiau ce să
facă mai întâi: să cânte, să privească, ori să urmărească slujba pe cărţi.
Niciodată nu întâlniseră slujba ortodoxă care mobilizează toate simţurile: văz,
auz, miros, pipăit etc.
Pe anglicani i-a impresionat tot atât de mult cortegiul de ocolire a bisericii,
sărutarea frăţească... după datina pravoslavnică”. Unii dintre ei „au fost aşa de
impresionaţi, încât mai toată Liturghia au ascultat-o în genunchi...”89.
Asemenea fapte dovedesc marea putere de impresionare şi atracţie cuprinse în
solemnitatea, fastul şi splendoarea cultului ortodox.
Dar cultul ortodox contribuie la propovăduirea lui Hristos nu numai prin
bogăţia şi strălucirea ceremonialului, ci şi prin realismul şi fondul lui
doctrinar.
Slujbele liturgice nu-s numai comemorări de fapte petrecute cândva, ci ele
sunt şi actualizarea în faţa credincioşilor a momentelor constitutive procesului
mântuirii. Slujba Crăciunului, a Schimbării la faţă, a Paştilor, nu înseamnă
numai aducerea aminte de Naşterea, Schimbarea la faţă, Învierea Domnului,
dar şi actualizarea tainică a acestor evenimente. Desigur, nu e vorba de o
repetare magică a momentelor constitutive mântuirii, ci de o tainică înălţare a
ascultătorilor în faţa lor90. Astfel încât fiecare credincios devine într-un anume
chip, martorul tuturor momentelor din procesul mântuirii. Acelaşi lucru se
poate spune şi despre pericopele evanghelice. Faptele istorisite într-însele –
mai ales cele mai importante – au în cadrul slujbelor, valoarea unor fapte care
se petrec din nou în faţa credincioşilor91.
Sentimentul că slujbele sfinte ne pun în chip tainic în prezenţa lui
Dumnezeu şi a faptelor lui mântuitoare, exercită o profundă înrâurire asupra
noastră şi ne poate angaja, individual şi în comun, pe calea unui proces durabil
de înduhovnicire şi îmbunătăţire a vieţii. Punându-ne în legătură cu Hristos,
cultul ne pune în condiţia de a ne putea reface fiinţa morală şi de a ne îndruma
în direcţie pozitivă tot ce reprezentăm noi ca energie.
În acelaşi sens, influenţează cultul şi prin elementele lui didactice. Acte,
simboale, formule, imne, Simbolul credinţei, Rugăciunea domnească, toate
cuprind şi dau învăţătură celor ce participă la slujbe. Prin cult, Domnul
coboară tainic în faţa credincioşilor, nu numai ca arhiereu, dar şi ca învăţător.
Dacă prin Taine, Domnul e prezent ca arhiereu, prin pericopele evanghelice,
El se face auzit de fiecare credincios ca Învăţătorul lor prin excelenţă.

89 „Ortodoxia în Occident”, în Misionarul, nr. 1-2, 1936, p. 19-20.

90 Nikolaus von Arseniev, Der urchristliche Realismus und die Christentenheit der Gegenwart,
II, Kassel, 1935, p. 17.
91 S. Bulgakoff, L’Ortodoxie, Paris, 1932, p. 180-181; Prof.Dr. Stefan Zankow, Das orthodoxe
Christentum des Ostens, p. 96 sq.; Nikolaus von Arseniev, Von dem Geist und dem Glauben
der Kirche des Ostens, Leipzig, 1941, p. 28 sq.

309
 Prin rostirea Simbolului credinţei în cadrul cultului, se înfăţişează, în chip
solemn şi concentrat, întreaga doctrină ortodoxă. Prin rugăciunile încrustate în
contextul slujbelor, se transmit credincioşilor învăţături care, în linii mari, se
referă la întregul domeniu al Dogmaticii. Imnele constituie şi ele „o formă de
mărturisire de credinţă”92. Ascultând sau cântând ei înşişi imne bisericeşti,
credincioşii sunt pătrunşi pe nesimţite nu numai de dulceaţa cântărilor, dar şi
de lumina învăţăturilor din ele93.
Un punct în plus, care sporeşte eficienţa didactică a cultului ortodox, îl
constituie faptul că săvârşirea lui se face în limba vorbită curent de
credincioşi.
Se ştie că ritul liturgic bizantin, comun din sec. al XIII-lea întregii
creştinătăţi răsăritene, a fost tradus treptat în limbile naţionale ale mai tuturor
popoarelor ortodoxe (georgiană – sec. VI; paleo-slavă – sec. IX; română – sec.
XVI etc.)94. Misiunea rusească în Siberia, a folosit, în slujbele divine, limbile
tătaro-altaice; în Alaska şi ţările limitrofe: limba eschimoşilor şi dialectele
indiene; în China – limba chineză; în Japonia – limba japoneză etc.95 Folosirea
în cult a limbilor naţionale, conferă Liturghiei ortodoxe o putere de
impresionare şi atracţie care lipseşte cultului catolic săvârşit, se ştie, în limba
latină. Faptul că slujbele sfinte se săvârşesc în limbile naționale, constituie,
pentru ortodocşi, un semn în plus despre voinţa lui Dumnezeu de a veni
aproape de oameni şi de a-Şi arăta dragostea faţă de ei.
Aşadar, prin mijloacele care-i sunt proprii (pericopele scripturistice,
rugăciunile, imnele, Simbolul credinţei, actele simbolice şi întregul aparat
estetic folosit), cultul picură strop cu strop, în sufletele credincioşilor,
dumnezeieştile învăţături ale Evangheliei, constituind astfel şi el, o cale de
propovăduire a lui Iisus Hristos în lume.
În strânsă legătură cu funcţia didactică a cultului trebuie să amintim şi
despre sfintele icoane.
În concepţia ortodoxă, icoanele sunt altceva decât tablourile religioase. Ele
sunt obiecte de cult, cărora li se aduce o anumită cinstire, şi sunt mijloace de
transmitere a învăţăturii creştine.
Funcţia didactică a icoanelor, a fost subliniată atât de oamenii Bisericii, cât
şi de alţi cercetători. Dintre cei dintâi amintim pe Sfântul Vasile cel Mare96,
Sfântul Grigorie Nisanul97, Sfântul Nil Sinaitul98, Sfântul Grigorie cel Mare99,

92 Pr. Petre Vintilescu, Despre poezia imnografică din cărţile de ritual şi cântarea bisericească,
Bucureşti, 1937, p. 52.
93 Idem, „Funcţiunea catehetică a Liturghiei”, în: ST, nr. 1-2, 1949; Pr.Prof. D.I. Belu, „Imnele
liturgice ca izvor omiletic”, în MA, nr. 3-4, 1960; Pr.Prof. Ene Branişte, „Cultul ortodox ca
mijloc de propovăduire a dreptei credinţe, a dragostei, a păcii şi a bunei înţelegeri între
oameni”, ST, nr. 9-10, 1935; Idem, „Idei, principii şi preocupări sociale în cultul Bisericii
Ortodoxe”, în MA, nr. 7-8, 1952.
94 Pr.Prof. Ene Branişte, „Unitate şi varietate în cultul liturgic al Bisericilor Ortodoxe
Autocefale”, ST, nr. 7-8, 1955, p. 426.
95 Friederich Heiler, op.cit., p. 297.
96 Hom. 19: „In quadraginta martyres”, 2.
97 De S. Theodoro martyre, MPG 46, p. 737-739.
98 Epistole, Cartea a IV-a Epist. 61.

310
Sfântul Ioan Damaschinul, care, rezumând concepţia antecesorilor, zice: „Nu
am prea multe cărţi şi nici nu am timp liber spre a citi; intru însă în biserică,
spitalul obştesc al sufletelor, înăbuşit de gânduri ca de nişte spini; podoaba
picturii mă atrage să mă uit, îmi desfătează vederea ca o livadă şi pe nesimţite,
gloria lui Dumnezeu pătrunde în suflet. Am privit răbdarea mucenicului,
răsplata cununilor şi mă aprind ca prin foc de dorinţa de a-i imita”100.
Dintre ceilalţi cercetători, care, în cadrul artei bizantine, au studiat şi
zugrăviturile sfinte, amintim, între alţii, pe bizantinologul Charles Diehl. Într-
una din cunoscutele sale lucrări, vorbind despre arta bizantină, Diehl, relevă că
aceasta a fost „în mod esenţial o artă religioasă”, având „ca obiect esenţial să
înfăţişeze credincioşilor adevărurile de credinţă”101.
Motivele care au determinat Biserica să folosească pictura ca instrument de
lucru, sunt multe. Menţionăm pe cele mai importante.
Un prim motiv constă în faptul că Biserica avea să se adreseze şi celor care
nu ştiau citi şi, deci, nu putea folosi ei înşişi Cărţile Sfinte. Pentru a-i pune şi
pe aceştia – care nu erau puţini – în condiţia de a „citi” Scripturile, Biserica a
luat în slujba sa mijloacele picturii. Imaginile, liniile, formele şi culorile
constituie un limbaj universal accesibil tuturor. Tălmăcite cu ajutorul
icoanelor zugrăvite pe pereţii interiori – mai rar şi pe cei exteriori ai
bisericilor, cuprinsul Scripturilor putea fi „citit” chiar şi de cei mai simpli
dintre credincioşi. Adăugăm că chiar şi Simbolul credinţei cu întregul lui
cuprins a fost transpus iconografic în acelaşi scop de a înlesni şi neştiutorilor
de carte, să-l citească102.
Al doilea motiv. Deşi mai rudimentară decât Scriptura propriu-zisă,
scriptura icoanelor prezintă faţă de aceea, avantajul că e mai directă, mai vie,
mai intuitivă, mai concisă. Sf. Nichifor Mărturisitorul, Patriarhul
Constantinopolei (806-815), spune în legătură cu aceasta: „Cine admite
Scriptura, neapărat va recunoaşte şi icoana; căci dacă nu primeşte pe una, nu
va primi nici pe cealaltă… De aceea era nevoie de acest fel de scriere
(Scriptură) mai rudimentară, dar totodată mai limpede, pentru oamenii mai
simpli şi mai neînvăţaţi, pentru ca şi cei necărturari să vadă şi să cunoască prin
simpla vedere, ceea ce ei nu pot cunoaşte prin lectură şi să cunoască astfel
adevărul lucrurilor înseşi mai pe scurt (mai concis) şi mai clar. Căci adesea
ceea ce mintea nu prinde din auzirea cuvintelor, văzul intuieşte fără greş şi
lămureşte limpede. La amintirea celor ce Hristos a făcut şi a pătimit pentru
noi, suntem conduşi cu atât mai uşor şi mai repede (prin icoane) decât prin

99 Ep. XI, 13; cf. Pr.Prof. D.I. Belu, „Iconografia ca izvor omiletic”, în: MA, nr. 11-12, 1958, p.
868 sq.
100 Sf. Ioan Damaschin, Cultul Sfintelor icoanelor, trad. Pr. D. Fecioru, Bucureşti, 1937, p. 45
101 Charles Diehl, Manuel d’art byzantin, I, ediţia a II-a, Paris, 1925, p. 328.
102 N.P. Lichatschew, Materialen für die russische Ikonographie mit 419 Tabellen (russisch), St.
Petersburg, 1906, Tabelle Nr. 535 – la Prof.Dr. Stefan Zankow, Das orthodoxe Christentum...,
p. 95, nota.

311
ascultarea cuvintelor, cu cât şi vederea este mai accesibilă pentru cunoaştere şi
mai vrednică de crezare decât ascultarea”103.
Un al treilea motiv. După îndemnul Apostolului, propovăduirea trebuie să
se facă „cu timp şi fără timp”. O asemenea predică poate fi realizată şi prin
cuvânt. Totuşi, între o predică orală şi alta, rămân anumite goluri în care
lucrează, ca să zicem aşa, doar ecoul predicii, nu predica însăşi. Icoanele însă
predică mereu. Se poate spune că ele constituie predica permanentă a Bisericii
Ortodoxe. Dimineaţa şi la amiază, la amiază şi seara, seara şi în oricare alt
ceas al zilei şi al nopţii, în biserici ca şi în casele credincioşilor, icoanele sfinte
propovăduiesc mereu, tăcut, dar pătrunzător.
Aşadar, Biserica propovăduieşte prin viu grai, dar şi prin graiul tăcut al
zugrăviturilor sfinte. Ea citeşte Evanghelia şi o tâlcuieşte oral, în faţa
credincioşilor, dar o tâlcuieşte şi prin mijloacele mai intuitive ale icoanelor
sfinte.
Se cuvine să spunem aici un cuvânt şi despre lăcaşul de închinare ca mijloc
de propovăduire a Evangheliei.
Biserica Ortodoxă – lăcaşul de închinare ortodox, este adaptat, se ştie, la
funcţiile liturgice cărora e destinat. Lăcaşul de închinare se deosebeşte de
orice altă clădire. El decupează din mediul existent un spaţiu pe care-l
structurează în chip propriu, îl pune în slujba vieţii duhovniceşti şi-l face
purtător al unor învăţături evanghelice fundamentale. Astfel, prin forma sa
dreptunghiulară, biserica exprimă simbolic învăţătura că lumea întreagă, nu
numai o parte a ei, este templul lui Dumnezeu. Construcţia în forma Crucii
simbolizează de asemenea cele patru unghiuri ale lumii. Temelia simbolizează
pe Hristos, piatra din capul unghiului. Orientarea bisericii spre răsărit,
simbolizează orientarea spre soarele spiritual – Hristos – a celor ce vor să intre
într-însa. Pronaosul înseamnă „cosmosul exterior”; naosul – cerul vizibil şi
pământul; altarul – Sfânta Sfintelor, cerul nevăzut cu tot ce se petrece într-
însul. Sfânta Masă simbolizează mormântul Domnului, dar şi tronul pe care se
află nevăzut, Hristos Domnul, în toată măreţia Sa. Moaştele care se aşează sub
Sfânta Masă, exprimă învăţătura că la baza vieţii creştine stă jertfa din
dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni. Iconostasul e ca un hotar între
lumea de aici simbolizată prin naos şi lumea de dincolo, simbolizată prin altar.
Ca un hotar care nu separă, ci uneşte într-o singură comunitate rugătoare pe
profeţi, pe Apostoli, pe Ioan Botezătorul, pe Preacurata Fecioară, în fruntea
cărora se află Iisus Hristos însuşi.
Cupola centrală către care – în stilul bizantin – converg toate detaliile
arhitectonice ale bisericii, simbolizează pe de o parte, înălţarea rugăciunilor
credincioşilor către cer, iar pe de alta, ideea că în procesul mântuirii, iniţiativa
o are Dumnezeu, nu omul. Precum cupola se pleacă îmbrăţişând oarecum
întreaga biserică, la fel Cerul, Dumnezeu, Se apleacă asupra lumii, asupra

Antireticul III, 3 – MPG, 380 C – 382 A – la Pr.Prof. Ene Branişte, „Teologia icoanelor”,
103
ST, nr. 3-4, 1952, p. 186-187.

312
oamenilor, recunoscându-i ca ai Săi, revendicându-i şi îmbrățișându-i cu
dragoste104.
Biserica Ortodoxă propovăduieşte, aşadar, nu numai prin cuvânt şi faptă,
prin slujbe şi icoane, ci şi prin arhitectura lăcaşurilor de închinare. Se poate
spune că dacă imnele sunt predică prin mijloacele poeziei, icoanele –
propovăduire prin mijloacele picturii, lăcaşurile de închinare sunt predică prin
mijloacele arhitecturii. Dacă imnele sunt dogmă cântată, icoanele dogmă
zugrăvită, bisericile sunt dogmă în piatră.

104Simeon al Tesalonicului, „De sacro templo et eius consec.”, MPG, 155, col. 305 sq.; Vasile
Mitrofanovici - Teodor Tarnavschi - Nectarie Cotlarciuc, Liturgica Bisericii Ortodoxe, C.
1929, p. 207 sq.; Friederich Heiler, op.cit., 288; Alexej Hackel, „Der Kirchenbau als Symbol”,
în De christliche Osten - Geist und Gestalt, Regensburg, 1939, p. 245 sq.

313
 5. Concluzii

Vorbind despre răspândirea Evangheliei în lume, am putut rămâne cu

impresia de ansamblu că în domeniul acesta al misionarismului creştin, s-a
desfăşurat o activitate care a impus şi va impune totdeauna cercetătorului
obiectiv. Cu mijloacele de care au dispus Apostolii, apoi conducătorii Bisericii,
episcopii şi preoţii şi chiar credincioşii simpli, cunoscuţi şi necunoscuți, au dus
cu însufleţită dragoste şi cu smerit eroism, individual şi colectiv, cuvântul
izbăvitor al Evangheliei, urbi et orbi. Am putut rămâne de asemenea cu impresia
vie că propovăduirea Evangheliei în lume n-a fost un fapt izvorât din interesele
subiective ale unora, ci şi-a avut puternice temeiuri obiective. Astfel răspândirea
Evangheliei în lume a fost cerută:
1. Mai întâi de însuşi conţinutul Evangheliei. Învăţătura despre Dumnezeu şi
despre mântuire cuprinsă în Evanghelie nu e menită numai pentru un grup de
oameni, ci e destinată tuturor oamenilor. Iisus Hristos n-a venit să mântuiască
numai pe unii, ci pe toţi oamenii, pe toate popoarele. El a venit să elibereze
întreg neamul omenesc din servitutea păcatului şi să-l pună astfel în condiţia de
a înfăptui comunitatea de viaţă bazată pe puritate şi iubire permanentă.
Răspândirea Evangheliei în lume este cerută de însuşi caracterul universalist
al mesajului Evangheliei.
2. În al doilea rând, răspândirea Evangheliei în lume, este cerută, prin
poruncă anume, de către Mântuitorul însuşi. „Mergeţi în toată lumea şi
propovăduiţi Evanghelia la toată făptura” (Mc. 16.15). Porunca e categorică. Ea
nu îngăduie niciun fel de limitare în ce priveşte adresanţii propovăduirii.
Porunca cere ca Evanghelia să fie propovăduită „la toată făptura” sau la „toate
popoarele”, cum spune Sf. Evanghelist Matei (28.19).
3. Destinaţia universalistă a Evangheliei e adeverită şi de faptul pogorârii
Duhului Sfânt asupra Apostolilor la Cincizecime. Punerea Apostolilor în
condiţia de a vorbi în limbi diferite exprima clar menirea Evangheliei de a fi
propovăduită popoarelor şi anume de a fi propovăduită în graiul propriu
fiecăruia.
4. Tradiţia ortodoxă ne arată că scopul urmărit de Biserica Răsăriteană în
răspândirea Evangheliei a fost exclusiv religios-moral, iar nu politic, economic
sau de altă natură. Prin abatere de la tradiţia Bisericii Ecumenice, Biserica
Romano-Catolică, a urmărit scopuri care se înscriu mai degrabă în sfera
politicului, decât în aceea a religiosului. Amestecând cele religioase cu cele
seculare, Biserica apuseană, s-a lăsat ispitită de primejdioasa ambiţie a
dominaţiei universale, nu numai pe plan religios, dar şi pe cel politic.
5. În activitatea de propovăduire a Evangheliei în lume, Ortodoxia s-a
călăuzit mai ales după trei principii:
a. Principiul ecclesiocentric potrivit căruia puterea şi
răspunderea cea mai mare în materie de păstrare, tâlcuire negreşelnică şi
răspândire a Evangheliei, revine în general Bisericii întregi – cler şi credincioşi

314
– şi în special Bisericii conducătoare. Porunca propovăduirii Evangheliei,
Mântuitorul a dat-o în primul rând Sf. Apostoli, adică Bisericii conducătoare.
De asemenea şi porunca săvârşirii cultului („Aceasta să o faceţi întru pomenirea
Mea”), a fost dată în primul rând aceleași Biserici conducătoare.
Conţinutul didactic şi liturgic al Sf. Evanghelii impune ca propovăduirea
aceasta să se facă sub călăuzirea principiului ecclesiocentric.
b. Al doilea principiu de bază al misionarismului ortodox
este acela al respectării popoarelor în individualitatea lor specifică. Spre
deosebire de Biserica apuseană, care urmăreşte o evanghelizare a popoarelor
prin nivelarea deosebirilor fireşti dintre acestea, Biserica Răsăriteană consideră
popoarele ca realităţi voite de Dumnezeu, realităţi pe care-şi propune să le
sprijine în efortul lor spre înnobilare şi desăvârşire. Promovând dragostea faţă de
poporul propriu, Biserica Răsăriteană sprijină, în acelaşi timp, apropierea şi
înfrăţirea dintre toate popoarele ca fiind deopotrivă voite de Dumnezeu.
combătând trufia individuală, Biserica Ortodoxă, combate şi trufia colectivă,
care este şovinismul.
Astfel, în timp ce Ortodoxia urmăreşte o evanghelizare a lumii prin păstrarea
popoarelor care o alcătuiesc, Catolicismul urmăreşte generalizarea
evanghelizării prin uniformizarea entităţilor etnice.
c. Al treilea principiu după care s-a călăuzit Biserica
Ortodoxă, în activitatea ei de răspândire a Evangheliei în lume, a fost principiul
adaptării. Pentru a-şi putea desfăşura activitatea ei în cadrul vremilor în continuă
schimbare, Biserica a trebuit să îşi adapteze propovăduirea la posibilităţile de
înţelegere proprii fiecărei generaţii şi fiecărei epoci. Păstrând nealterată
substanţa Evangheliei, Biserica n-a ezitat ca în ce priveşte forma, tâlcuirea
acesteia, să vină totdeauna cu înnoirile cerute de trebuinţele sufleteşti mereu
schimbate ale oamenilor.
6. După tradiţia ortodoxă, căile folosite pentru răspândirea Evangheliei în
lume, au fost multe şi variate.
a. În primul rând amintim predica orală. Mântuitorul, apoi Sfinţii Apostoli,
Sfinţii Părinţi şi toţi ceilalţi ostenitori întru ale răspândirii Evangheliei, s-au
folosit de predica orală. Cuvântul vorbit comportă – faţă de cel scris – un
coeficient de forţă sporit, rezultând din prezenţa vorbitorului, din calmul, tăria,
siguranţa de sine pe care le exprimă întreaga lui ţinută. Cuvântul vorbit
angajează în mai mare măsură fiinţa ascultătorului decât poate face aceasta
cuvântul scris.
b. În strânsă legătură cu predica orală s-a folosit predica prin exemplul
personal. Predica, aşa cum a fost ea practicată de Mântuitorul, este predică prin
cuvânt şi faptă deopotrivă.
Urmând pilda Mântuitorului, Sfinţii Apostoli, Sfinţii Părinţi şi toţi ceilalţi
misionari ortodocşi, au pus în slujba Evangheliei nu numai forţa cuvântului, dar
şi pe aceea, mai sporită, a faptei palpabile. Tradiţia ortodoxă ne-a transmis acea
formă a predicii care, tâlcuirea prin viu grai a Evangheliei, o comunică
ascultătorilor pe umerii faptelor corespunzătoare.

315
 c. Deşi faţă de scris, cuvântul şi fapta au avut întâietate în răspândirea
Evangheliei, totuşi cuvântul scris şi-a avut partea de contribuţie în asemenea
operă. Prin traducerea textelor sacre în diferite limbi naţionale, apoi prin predici
scrise, prin comentarii şi alte lucrări teologice, s-a adus o contribuţie importantă
nu numai în lucrarea de întărire a credinţei, dar şi în aceea de răspândire a ei
printre cei ce n-o cunoscuseră.
d. Un rol kerigmatic a împlinit şi cultul. Prin fastul şi solemnitatea, prin
bogăţia şi strălucirea desfăşurării lor, prin întregul aparat estetic folosit şi prin
conţinutul lor doctrinar, slujbele sfinte au exercitat o mare putere de atracţie nu
numai asupra credincioşilor, dar şi asupra multora dintre cei de alte convingeri.
e. În legătură cu cultul, trebuie să amintim: imnele, sfintele icoane şi
arhitectura lăcaşurilor de închinare. Imnele predică Evanghelia prin mijloacele
poeziei; icoanele – prin mijloacele picturii; lăcaşurile de închinare – prin
mijloacele arhitecturii.
7. Se pune acum întrebarea: Principiile şi mijloacele folosite tradiţional de
către Biserica Ortodoxă în răspândirea Evangheliei în lume, mai sunt ele oare
valabile şi astăzi?
Pentru Bisericile Ortodoxe, câmpul misionar cel mai potrivit îl constituie
lumea mahomedană, ca mai apropiată de ele spaţial şi, în unele privinţe, şi
spiritual105.
Dar pentru ca Bisericile Ortodoxe să-şi poată relua sau intensifica activitatea
misionară, e necesar ca în prealabil să fie împlinite anumite condiţii:
a. Să se realizeze o înviorare a conştiinţei că solidaritatea în cădere aduce
după sine răspunderea solidară pentru înfăptuirea mântuirii. Fiecare credincios e
răspunzător înaintea lui Dumnezeu nu numai pentru mântuirea proprie, dar şi
pentru mântuirea semenilor credincioşi şi necredincioşi. Cel ce crede în Hristos
e obligat să-L vestească şi celor ce încă n-au auzit despre El.
b. Să se intensifice conştiinţa că misiunea Evangheliei nu se istoveşte în
limitele vieţii naţionale, ci ea are un caracter universalist. Revendicările
Evangheliei nu se pot limita la ceea ce se realizează înăuntrul fiecărei Biserici,
ci ele îşi întind raza de priză şi asupra celor ce n-au avut încă ocazia să cunoască
dumnezeiescul lor mesaj. Porunca Mântuitorului: „Mergând învăţaţi toate
neamurile...” continuă să fie de vie actualitate.
c. Unitatea interioară, de credinţă, a Bisericilor ortodoxe, e necesar să-şi
găsească expresia în organizarea unei mai concrete şi mai susţinute colaborări
pentru rezolvarea problemelor care interesează Ortodoxia în ansamblu, cum este
şi problema aceasta a răspândirii Evangheliei în lume.
8. Principiile tradiționale care au structurat misionarismul Bisericii răsăritene
şi anume: principiul ecclesiocentric, principiul respectării individualităţii
popoarelor şi principiul adaptării, își păstrează valabilitatea lor.

H. Alivizatos, „Die Frage der äusseren und inneren Mission der orthodoxen Kirche”, în:
105
Procès-Verbaux..., Athènes, 1939, p. 331.

316
 Şi în viitor, răspândirea Evangheliei în lume va trebui să se înfăptuiască din
iniţiativa sau în strânsă legătură cu Biserica, singura în măsură să asigure
puritatea învăţăturii Mântuitorului. De asemenea principiul naţional va continua
să inspire pe misionari ca, în ce priveşte înarticularea în viaţă a învăţăturilor
Mântuitorului, aceasta să se facă sub formă de Biserici naţionale. Promovând
diversificarea şi articularea pe naţiuni a Evangheliei, Biserica Ortodoxă va avea
totodată grijă să combată egoismul şi înfumurarea națională, promovând în locul
acestora conştiinţa egalităţii şi frăţiei dintre popoare.
În sfârşit, şi în viitor, răspândirea Evangheliei în lume va trebui să ia în
considerare principiul adaptării la împrejurările schimbate ale vieţii. Evanghelia
nu-şi va putea face simţită actualitatea şi valabilitatea permanentă decât cu
condiţia de a se adresa oamenilor aşa cum se află ei în viaţa de fiecare zi, cu
profesiunile, ideile, concepţiile, nevoile şi aspiraţiile lor.
9. Ce priveşte mijloacele pentru răspândirea în continuare a Evangheliei în
lume, considerăm că cele clasice îşi păstrează întreaga lor valoare. Predica orală
sprijinită constant pe predica faptei pilduitoare, continuă să rămână în fruntea
mijloacelor de evanghelizare. Nu mai e nevoie să relevăm aici, decalajul
supărător care există între predica prin cuvânt şi predica prin exemplul personal.
Nu se poate tăgădui efortul atâtora dintre factorii de răspundere ai Bisericilor
ortodoxe de a da predicării orale în cadrul Bisericii Răsăritene un suflu de
adâncă evlavie care animă subiacent şi dă o mare putere de atracţie predicii, în
general nelipsite, din cadrul cultului. Dar trebuie să recunoaştem că mai ales în
ce priveşte predica, prin pilda personală, mai avem enorm de făcut. Desigur sunt
multe de făcut şi în ce priveşte îmbunătăţirea predicii orale. Dar, cum am ajuns,
efortul cel mai important trebuie îndreptat în direcţia ridicării vieţii proprii la
nivelul sau cât mai aproape de nivelul învăţăturii propovăduite.
Evanghelia este viaţa ridicată pe treapta purităţii şi iubirii desăvârşite faţă de
Dumnezeu şi de oameni. O asemenea viaţă însă nu se poate răspândi atât prin
cuvânt, cât mai ales prin exemplul direct, prin viaţa iradiind convingere tare,
puritate şi iubire, a propovăduitorului. Evanghelia nu este spirit abstract, ci este
spirit întrupat, este cuvântul convertit în faptă şi viaţă. Numai o propovăduire
întrupată în viaţă şi în faptă mai poate trezi interesul şi mai poate exercita o
atracţie asupra celor ce n-au auzit încă despre Iisus Hristos.
10. O atenţie deosebită trebuie să se dea desăvârşirii slujbelor sfinte,
executării cuvântărilor bisericeşti, zugrăvirii sfintelor icoane şi zidirii lăcaşurilor
de închinare, care şi acestea constituie, cum am văzut, mijloace de propovăduire
a Evangheliei.
Pregătirea unor slujitori ai altarelor şi ai strănilor mai înduhovniciţi, mai buni
cântăreţi şi mai capabili să iradieze din însăşi înfăţişarea lor, unda evlaviei
caracteristică celor ce mai mult decât oricare alţi credincioşi, trăiesc în
vecinătatea lui Dumnezeu, a lui Iisus Hristos, constituie o cerinţă imperioasă
pentru asigurarea unei mai sporite puteri kerigmatice a slujbelor sfinte.
Interes sporit e necesar să se acorde şi reintroducerii sau respectării stilului
tradiţional bizantin, atât în arhitectura lăcaşurilor de închinare ortodoxe, cât şi în

317
iconografia lor. Aşa cum se practică azi, şi una şi alta, în unele Biserici
ortodoxe, nu mai e necesar să spunem că lasă de dorit106. O biserică improvizată
sau zidită cu o aproximativă luare în considerare a rânduielilor arhitecturii
bisericeşti, ca şi o pictură realizată fantezist, ori cu intenţii decorative, lipsite de
o semnificaţie mai înaltă, nu promit nimic bun în legătură cu misiunea lor
kerigmatică. O biserică şi o pictură improvizate au valoarea unor predici
improvizate.
E necesar ca, în acord cu vechile tradiţii ale Ortodoxiei, mesajul evanghelic
să fie pus în condiţia de a răzbate în lume nu numai prin predica orală şi prin
predica faptei, nu numai prin slujbe şi cântări liturgice, dar şi prin arhitectura şi
pictura bisericilor.

Pr.Prof. Gh. I. Moisescu, „Mijloace pentru promovarea artei bizantine tradiţionale”, în:
106
Ortodoxia, nr. 4, 1961, p. 591 sq.

318
 Indice de nume

Babel, 10
A Babilon, 22
Bardesan, 7, 8
Abel, 8, 9 Barnaba, 6, 25, 26
Abisinia, 28 Bartels, Georg Christian, 14
Adam, 7, 9, 11, 12, 9, 22, 23 Bertold von Regensburg, 15
Agamemnon, 14 Betsaida, 21
Ahab, rege, 32, 18, 10, 13, 17 Bitinia, 6
Ahaia, 14 Blaj, 22
Ahile, 14 Bosfor, 16, 12
Alaska, 28, 47 Bossuet, Jacques-Bénigne, 16, 15, 16,
Alexandria, 13, 12, 8, 10, 27, 39, 42 20, 21, 22
Alexandru, 11, 27 Briareos, 25
Alexandru al VI-lea, papă, 22 Brutus, Lucius Junius, 8
Alexandru al VI-lea, papă (sec. XVI), Bucureşti, 5, 7, 8, 13, 22, 6, 13, 14,
23 16, 25, 7, 9, 11, 9, 6, 9, 14, 16, 5, 7,
Alfons al V-lea, regele Portugaliei, 22 18, 19, 28, 31, 44, 45, 46, 47
Ambrozie, sfânt, 12, 8, 13, 12, 15, 17, Buda, 5, 6, 8, 10, 29, 30, 20
18, 15, 18, 14, 15, 22, 13, 21, 27 Buzdug, Andrei, 5
Amfilochie, 22
Amfilohiu din Iconiu, 15 C
Amos, profet, 21
Ananiev, B.G., 29 Cain, 8, 9
Anaxagoras, 11 Calcedon, 5, 16
Anaximenes, 9 Calixt al III-lea, papă, 22
Antiohia, 15, 12, 22, 25, 27, 42 Capadocia, 16, 39
Apelles, 12, 26 Capernaum, 21
Apolinarie, 6 Carpocrat, 11
Apolo, 25 Cartagina, 10, 12
Aquila, 25 Cândea, Spiridon, 5
Arabia, 27 Cecilius, păgân, 13
Arcadiu, 15 Cezar, 9, 10, 5
Ardeal, 22, 31, 21 Cezar, fratele Sf. Grigorie de Nazianz,
Argus, 10, 25 9, 10, 20, 22
Arhimede, 14 Cezareea Palestinei, 39
Arie, 6, 7 China, 28, 47
Aristide, 8, 9 Chir, doctor „fără de arginți”, sfânt,
Aristofan, 11 17
Aristotel, 11, 17 Chiricuţă, Toma, 5
Armoniu, 7, 8 Chiril, patriarhul Alexandriei, sfânt,
Asia Mică, 8, 43 15
Atanasie cel Mare, sfânt, 12, 25, 28, Chiril, patriarhul Ierusalimului, sfânt,
6, 14, 15, 6, 28 12
Atanasie, episcop de Methona, 16 Chorazin, 21
Atena, 26, 12, 34, 42 Chromatius, 7
Atenagora, 13 Cicero, 12
Atic al Constantinopolei, 15 Cioroianu, Ștefan, 5
Augustin, Fericitul, 12, 8, 13, 7, 12, Ciprian, sfânt, 8, 12, 17, 13, 10, 12,
15, 18, 11, 14, 5, 21, 27, 42 13, 43
Augustus, 11, 9 Cir, rege, 32
Avraam, 12, 14, 10, 13, 14, 9, 5, 8, 7 Ciril (Constantin) „apostolul slavilor”,
28
B Clement al VII-lea, papă (sec. XVI),
23

319
Clement Alexandrinul, 14, 15 Fléchier, Esprit, 16, 20, 21, 22, 23
Clement Romanul, 6, 15, 8, 27, 38 Fotie, patriarhul Constantinopolului,
Cluj, 7, 8, 12 20, 28
Coman, Vasile, 5 Francisc I, 23
Constantin al IX-lea, Monomahul, 20 Frigia, 43
Constantinopol, 7, 8, 16, 12 Frumenţiu, episcop, 28
Corint, 8, 42
Corneliu, sutașul, 26 G
Cosma, doctor „fără de arginți”, sfânt,
17 Galerios, 11
Costache, Veniamin, mitropolit, 5 Gaza, 28
Ghenizaret, 21
D Gheorghe, sfânt, 16, 28
Golgota, 8, 32, 12
Damaschin, Ioan, sfânt, 12, 7, 11, 47 Gomora, 9
Damian, doctor „fără de arginți”, Gorgias, 8
sfânt, 17 Gorgonia, sora Sf. Grigorie de
Daniel, profet, 20, 32 Nazianz, 9, 10, 22
Darius, rege al caldeilor, 32 Grecia, 11, 28
David, rege, profet, 7, 9, 19, 10, 17, Grigorie cel Mare, sfânt, 15, 11, 13,
22, 11 12, 14, 18, 6, 19, 20, 21, 22, 24, 47
Deciu, împărat roman, 10 Grigorie de Nazianz, sfânt, 10, 12, 28,
Democrit, 11 10, 8, 13, 12, 10, 14, 15, 6, 9, 11,
Demostene, 11, 14, 20, 8 19, 22, 16
Diehl, Charles, 7, 48 Grigorie de Nyssa, sfânt, 8, 13, 6, 12,
Diognet, 13 13, 18, 10, 14, 15, 6, 12, 13, 15, 22,
Dionisie Romano, 27 23, 47
Dosithei, patriarhul, 39 Grigorie Luminătorul, 27
Grigorie Palama, sfânt, 16
F Grigorie Taumaturgul, sfânt, 27
Guineea, 22
Edesa, 39
Efes, 5, 11, 15, 8 H
Efrem, 14, 7, 14
Egipt, 7 Hadrian, împărat roman, 9
Emaus, 8 Haritina, sfântă, 20
Esop, 11 Harms, Claus, 8
Ester, 17 Heraclit, 5, 7
Euclid, 11 Herodot, 5
Eudoxia, împărăteasă, 18, 13 Hesiod, 11
Euripide, 11 Hieron, sfânt, 20
Eusebie al Nicomidiei, 28 Hipocrate, 11
Eusebiu al Cezareei, 8, 27 Homer, 11, 13
Eustatievici, Dimitrie, 7, 26 Hromadka, Joseph, 8
Eustaţiu al Tesalonicului, 13 Humboldt (von), Alexander, 10
Eva, 11
Ezdra, 17
Ezechiel, profet, 18, 20, 22, 27, 29,
30, 32, 10 I
Febe, diaconiță a Bisericii din
Kenchrea, 11 Iacob, fratele Domnului, 9
Felea, Ilarion, 5 Iacov, pariarh (Vechiul Testament),
Fichte, Johann Gottlieb, 11 12
Fidias, 12 Iaşi, 5, 27, 34
Filip, diacon, 25 Ieremia, profetul, 11, 18, 20, 22, 29,
Filofteia, sfântă muceniță, 17, 20, 12 30, 31, 32, 13, 21, 10
Flavian al Constantinopolei, 16

320
Ieronim, Fericitul, 13, 15, 17, 18, 11, Isocrates, 8
7, 15, 18, 21 Israel, 9, 12, 23, 9, 10
Ierusalim, 9, 12, 16, 21, 12, 17, 25, Isus al lui Navi, 19, 20
26, 39 Iustin Martirul și Filozoful, 12, 14,
Ignatie Teoforul, sfânt, 12, 13, 10 10, 11, 6, 12, 44
Ignatie, episcop, sfânt, 8 Iustin Moisescu, mitropolit, patriarh al
Iisus Hristos, 10, 17, 19, 28, 29, 5, 6, B.O.R., 19
7, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 7, 8, 9, Ivireanul, Antim, mitropolit, 13, 16
10, 12, 5, 6, 7, 9, 10, 11, 13, 14, 5,
8, 9, 13, 15, 7, 10, 11, 12, 14, 15, J
19, 20, 21, 5, 9, 12, 13, 15, 17, 6, 7,
8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 17, 18, Japonia, 28, 47
21, 25, 5, 7, 8, 9, 13, 14, 15, 5, 6,
10, 11, 12, 14, 15, 16, 19, 20, 5, 9, K
10, 11, 13, 14, 15, 17, 19, 24, 25,
11, 21, 22, 5, 7, 9, 11, 12, 14, 15, 5, Koninski, Gheorghe, 5, 30
6, 8, 9, 5, 6, 7, 11, 13, 14, 15, 16, Coninski, Gheorghe, 5
17, 18, 19, 20, 23, 24, 31, 32, 5, 6, Krutiţki, Nicolae, 16
7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16,
17, 19, 21, 22, 24, 25, 27, 29, 30, L
31, 33, 35, 36, 37, 40, 41, 43, 44,
45, 46, 47, 48, 49, 51, 53, 54, 55 Lactanţiu, 17
Ilie Miniat, 16, 9, 15 Lazarescu, Vasile, mitropolit, 5
Ilie, profetul, 32, 18, 13, 19 Lazăr, 14
Imbrico de Würzburg, 16 Leon cel Mare, 16
India, 27 Levitov, N.D., 29
Ioan al Efesului, 42 Licurg, 11
Ioan Botezătorul, 32, 18, 13, 49 Lidia, 43
Ioan cel Milostiv, patriarhul Londra, 45
Alexandriei, 12 Lot, 9, 5, 9
Ioan Gură de Aur, sfânt, 12, 5, 11, 12, Luca, evanghelistul, 8, 16, 17, 21, 25
13, 14, 15, 7, 10, 11, 12, 5, 6, 8, 13, Lucian de Samosata, 9
6, 7, 12, 15, 18, 10, 11, 14, 8, 18, 6, Ludovic de Bourbon, 22
22, 5, 13, 16, 18, 22, 23, 17, 18, 20, Lysias, 8
21, 22, 25, 26, 31, 28, 38, 40, 41, 42
Ioan Marcu, evanghelistul, 25, 29 M
Ioan Xifilinos, 16
Ioan, Apostolul, 9, 27, 36 Macarenco, A.S., 29
Ioan, doctor „fără de arginți”, sfânt, Macedonia, 14
17 Macedonie, 6
Ioanichie cel Mare, 20 Madian, 10
Iona, 20, 10 Maica Domnului, 12, 19, 28, 9, 10,
Ionatan, 10 11, 12, 13, 14, 19, 20, 21, 6, 24, 49
Iorgovici, Paul, 24 Maior, Gheorghe, 5
Iosif Flavius, 6 Maior, Petru, 6, 29, 30, 20
Iosif, dreptul, 20 Manes, 8
Iosua, 8, 18 Marcela, sora Sf. Ambrozie, 14
Iov, 17, 19, 20, 25, 28, 13, 5 Marcion, 10, 11, 13, 7, 11
Ipolit, sfânt, 18 Marcu Ascetul, 14, 18
Irineu, sfânt, 10, 11, 12, 13, 14, 15, Marcu Aureliu, 13
16, 17 Maria Magdalena, 8
Irod Antipa, 18, 13 Matei, Apostol, evanghelist, 7
Irodiada, 18 Mavrula, Constantin, 5, 6
Isabela, 10 Maxim Mărturisitorul, sfânt, 7
Isac (Isaac), 12 Mediolanum (Milano), 18, 13
Isaia, profetul, 7, 10, 12, 14, 18, 20, Meletie, episcopul Antiohiei, 14, 12,
22, 23, 25, 29, 31, 32, 19, 10 22

321
Meliton, episcop de Sardes, 8 Palestina, 16, 18, 25
Mesia, 7, 25, 10, 11, 14, 17 Pantelimon, doctor „fără de arginți”,
Metodiu, „apostolul slavilor”, 28 sfânt, 17
Micu-Clain (Klein), Samuil, 6, 7, 8, Panten, 27
12, 13, 26, 20 Papia, 27
Micu-Klein, Ioan Inochentie, 7 Pavel, Apostol, sfânt, 12, 9, 10, 11,
Mihail Cerularie, patriarh, 19, 20 14, 9, 5, 10, 7, 9, 12, 8, 11, 12, 9,
Mihail Psellos, 16 16, 28, 32, 11, 14, 6, 20, 7, 17, 5,
Millot, Claude François, 8 10, 23, 7, 11, 6, 13, 14, 15, 23, 24,
Minuciu Felix, 13 7, 18, 25, 26, 27, 29, 30, 33, 34, 37,
Mitrofanovici, Vasile, 30, 19, 24, 22, 38
49 Perea, 18
Moise, 10, 8, 9, 13, 14, 19, 32, 10, 9, Pergam, 8
7, 9 Pericle, 8
Molnar, Iosephus, 12 Pesta, 6
Molnar-Piuariu, Ioan, 7, 8, 9, 10, 11, Petersburg, 5, 48
12, 13, 17, 21, 22, 23, 24, 25, 26, Petros episcop de Argos, 16
27, 28, 29, 30, 31 Petru, 22
Muntele Horeb, 11 Petru al Alexandriei, 15
Petru Movilă, 39
N Petru, Apostol, sfânt, 12, 9, 11, 5, 9,
22, 15, 16, 21, 26, 38
Nabot, 10 Pindar, 11, 13
Nabucodonosor, 32, 22 Pitagora, 11
Natan, profet, 32 Pius al IX, papă, 23
Nazaret, 11 Pius al XII-lea, papă, 24
Neeman Sirianul, 10 Placilla, 13, 22
Nestor, 14 Plateea, 8
Nestorie, 15 Plato, 5
Niceea, 15 Platon, 11
Nichifor Teotoche, 16 Plutarh, 11, 20, 8, 9
Nicodim cel sfințit, 19 Policarp, episcopul Smirnei, sfânt, 11,
Nicodim, mitropolit (Biserica 27
Ortodoxă Rusă), 15, 16 Pont, 11
Nicolae al V-lea, papă, 22 Poplicola, Valerius, 8
Nicolae I, papă, 21 Praga, 8, 15, 19
Nicolae, sfânt, 13, 15 Praxiteles, 12
Nicolae, sfântul ierarh, 7, 16, 21 Priscila, 25
Nicomidia, 7 Pulcheria, 13, 22
Nifon, mitropolitul Ungrovlahiei, 6
Nil Sinaitul, sfânt, 6, 47
Q
O
Quintilian, 12
Oancea, Zosim, 5
Ogorodnicov, Ivan T., 14, 29 R
Olimpiodor, prefect al
Constantinopolului, 6 Raav, 8
Onoriu, 15 Râmnicu Vâlcea, 6
Origen, 12, 14, 13, 12, 13, 14, 15, 16, Rogatian, presbiter, 10
18, 12, 9, 10, 14, 27, 38 Roma, 7, 17, 8, 11, 18, 19
Osea, profet, 22, 8 Rousseau, Jean-Jacques, 11
Otto de Bamberg, episcop, 16 Rusia, 28
Ovidiu, 5
S
P
Sadu, 7, 8, 26

322
Samaria, 25 Tiatira, 8
Samos, 8 Tiberiu, 9
Samuel, 18, 32 Timotei, 11, 7, 14, 15, 25, 37
Sara, 10 Tir, 22, 21
Sarepta, 5 Tiresie, 10
Satyr, fratele Sf. Ambrozie, 14 Tiridat al III-lea, regele Armeniei, 27
Sf. Nichifor Mărturisitorul, patriarh al Tit, 13, 7, 15, 20, 24, 26, 25
Constantinopolului, 48 Tobit, 25
Sfânta Treime, 9, 15 Traian, împărat al Imperiului Roman,
Siberia, 47 6
Sibiu, 5, 6, 7, 8, 10, 12, 13, 26, 27, Transilvania, 7, 8
30, 28, 20, 17, 29, 30, 32 Trifon, 44
Sidon, 21 Tucidide (Θουκυδίδης), 11, 8
Sila, 25
Simeon, 12 U
Simeon Stâlpnicul, sfânt, 20
Simon, 11 Ulrich, episcop de Augsburg, 16
Sinai, 10 Ungaria, 7
Sinesiu de Ptolemaida, 13, 7 Uşinschi, K.D., 29
Siria, 7 V
Smirna, 11, 27
Socrate, 11, 6 Valent, împărat, 18
Socrates, istoric, 7 Valentin, 11, 13, 7
Sodoma, 29, 21, 9 Vamva, Neofit, 27
Solomon, 17, 19, 25, 14, 10 Varlaam, sfânt, 20
Solon, 11, 9 Varron, 5
Sopkovski, Partenie, 5, 30 Vasile cel Mare, sfânt, 12, 28, 12, 8,
Sotades, poet în Grecia Antică, 7 13, 12, 15, 13, 16, 18, 10, 11, 13, 15,
Sozont, martir, 16, 17, 20 6, 18, 6, 9, 11, 12, 22, 13, 17, 26, 38,
Speranski, Mihail Mikhailovich, 27 47
Stolz, Alban, 15 Vasilide, 11
Vatican, 22, 23, 24, 33
Ș Vavila, sfântă, 14, 17
Viena, 7, 12
Şimbirev, Pavel N., 29 Vladimir cel Mare, 45
Ştefan, sfânt, 28, 14 Voiutschi, Emilian, 5
Tabor, 17
Tacitus, 5 W
Tarnavschi, Vasile, 5, 8, 19, 32, 6, 49
Wolfgang de Regensburg, 16
T Wulfila, episcop al goților, 28
Taţian, 44 X
Tempea, Radu, 7, 9
Teodor Studitul, 16 Xenofon, 11
Teodor, mare mucenic, 14
Teodorescu, Ilarie, episcop, 22, 16 Z
Teodosie cel Mare, 18, 14, 22, 13
Teofil, episcop, 28 Zaharia Boiu, 20
Tertulian, 6, 10, 12, 15, 11, 6, 10, 12, Zaharia, profetul, 20, 25
44 Zotic, preot, cuvios, 16, 12
Tesalonic, 18, 8, 28, 42

323
324
 Cuprins

Supraviețuirea prin teologhisire ......................................................................... 5

Cea dintâi Omiletică în limba română................................................................ 7
A propovădui, ce înţeles are ............................................................................. 32
Pentru o propovăduire mai rodnică .................................................................. 43
Despre unele condiţii ale propovăduirii actuale............................................... 52
Lectura predicatorului ....................................................................................... 62
Teme omiletice de actualitate ........................................................................... 72
Pacea ca temă omiletică .................................................................................... 86
Valorile umane ca temă omiletică .................................................................. 102
Vechiul Testament ca izvor omiletic .............................................................. 114
Sfinţii Părinţi ca izvor omiletic....................................................................... 142
Imnele liturgice ca izvor omiletic ................................................................... 153
Iconografia ca izvor omiletic .......................................................................... 170
Omilie sau predică? ........................................................................................ 177
Cu privire la necrolog ..................................................................................... 183
Cu privire la ilustraţia în predică .................................................................... 203
Predica prin ospitalitate în primele trei veacuri ............................................. 223
Predica prin fapte ............................................................................................ 233
Predica prin exemplul personal ...................................................................... 242
Ironia în cuvântările Mântuitorului ................................................................ 269
Răspândirea Evangheliei în lume potrivit tradiției ortodoxe ......................... 280

325
326