EVALUARE URGENȚE

Întrebarea nr 1.

a) Resuscitarea este o urgenţă vitală, imediată dezangajării victimei ce urmăreşte

prevenirea transformării morţii clinice în moarte biologică ireversibilă.

Urgenţă se consideră suferința organismului provocată de agresiunea unor factori

agresivi:soare, apă, foc, curent electric, frig, obiecte dure, tăioase, arme de foc etc.

Pacient critic pacient cu funcțiile vitale instabile sau cu afecțiuni care pot avea complicații
ireversibile necesitând investigații, intervenții și/sau îngrijiri medicale speciale acordate de către
o echipă complexă, pluridisciplinară, într-o clinică sau secție de terapie intensivă generală sau
specializată.

b) Principiile primului ajutor

Suferința organismului provocată de agresiunea unor factori din mediului înconjurător constituie
o urgență care trebuie tratată din primele minute de la producerea ei. Toate măsurile luate pentru
salvarea vieţii și sănătăţii bolnavilor alcătuiesc asistența de urgență, iar măsurile elementare luate
imediat reprezintă primul ajutor. Primul ajutor este un complex de proceduri medicale simple
efectuate la locul accidentului de participanții la procesele de salvare cu folosirea echipamentului
standard și/ sau improvizat.

➢ Scopul principal este salvarea vieții omului, eliminarea factorului agresiv și evacuarea rapidă
a victimei din zona afectată.

➢ Primul ajutor aplicat în situații de urgență reprezintă actul medical complex ce se acordă la
locul accidentului, înaintea transportului la spital.

➢ Acordarea primului ajutor se face în funcţie de:

o Existenţa truselor şi materialelor de prim ajutor avute la dispoziţie.

o Locul producerii accidentului.

o Timpul în care victima poate fi transportată la spital.

Întrebarea nr 2.

a) Decizia de începere a RCP

Decizia de începere a RCP trebuie luată după o analiză atentă a prognosticului atât în ceea ce
priveşte durata, cât şi calitatea vieţii. RCP este neadecvată dacă șansele de supravieţuire sunt
nule sau dacă este de așteptat ca pacientul să supraviețuiască, dar fără capacitatea de a comunica.
Acest ultim aspect este în special mai sensibil, calitatea vieţii unor astfel de pacienţi fiind
percepută diferit din punct de vedere legal, cultural sau chiar personal. Dilema majoră în luarea
deciziei de inutilitate a tratamentului gravitează în jurul estimării șanselor de supravieţuire şi a
celor care iau aceste decizii.a tratamentului gravitează în jurul estimării șanselor de supravieţuire
şi a celor care iau aceste decizii. Există o serie de întrebări-cheie care îşi aşteaptă încă răspunsul
şi care poate ar trebui clarificate pe baza unui consens, în urma unor discuții şi dezbateri între
personalul medical specializat şi public:

➢ Care este rata de supravieţuire estimată la care se decide neînceperea RCP - 5%, 1%, 0.5%?

➢ Cine hotărăşte în cazul individual al pacientului?

➢ Creşterea supraviețuirii cu 1-2 luni la pacienţii în faze terminale constituie un ţel al

resuscitării?

➢ Cine decide ce este adecvat şi ce este inutil:

o Medicul care tratează bolnavul?

o Pacientul sau familia?

o Un comitet de experţi în domeniu?

Inutilitatea cantitativă implică ideea că, în anumite contexte, este de așteptat ca pacientul să nu
supraviețuiască după RCP. Există o serie de factori predictivi pentru prognosticul pacientului
după resuscitare care au fost investigați în studii bine concepute de către numeroase instituţii.
Variabilele legate de pacient includ stările comorbide şi tratamentul urmat.Variabilele legate de
stopul cardiorespirator includ existenţa unei dovezi a opririi cordului, ritmul cardiac iniţial,
timpul scurs până la începerea RCP şi defibrilarea. În cazul în care pacienţii sau familiile lor
solicită medicilor acordarea unei asistențe medicale neadecvate, aceștia nu sunt obligați să dea
curs cererilor atunci când există un consens din punct de vedere științific şi social că acel
tratament este ineficient. Un exemplu îl constituie RCP la pacienţii cu semne de moarte
ireversibilă – rigor mortis, decapitaţi, lividități sau descompunere. De asemenea, medicii nu sunt
obligați să acorde RCP dacă nu se aşteaptă obţinerea nici unui rezultat; de exemplu, RCP nu
poate restabili circulaţie sangvină efectivă la pacienţii la care stopul cardio-respirator apare ca o
stare terminală, în ciuda tratamentului maximal pentru, de exemplu,şoc toxico-septic sau
cardiogen.

b) Principiul autonomiei pacientului – începerea şi oprirea manevrelor de resuscitare

trebuie să ia în considerare diferenţele existente în normele etice şi culturale. Principiul
autonomiei pacientului este larg acceptat din punct de vedere etic, iar în numeroase țări,
şi legal; dacă în unele țări se consideră că pacienţii adulţi au capacitate de decizie cu
excepţia cazurilor în care o instanţă judecătorească îi declară incompetenți, alte legislații
acordă medicului dreptul de a stabili incompetența (datorită unor afecţiuni psihiatrice, de
 exemplu). Există o serie de factori care pot altera temporar capacitatea de luare a
deciziilor şi care, odată îndepărtați, pot restabili competența: boală concomitentă,
medicaţie, depresie.

Întrebarea 3.

a) Care este conduita de urgenţă în insuficienţa respiratorie acută?

Controlul şi asigurarea permeabilității căilor aeriene. În obstrucțiile supraglotice prin căderea

limbii, prin pătrunderea lichidului de vărsătură sau regurgitație în căile aeriene, acumulare de
cheaguri de sânge, secreţii, corpi străini se controlează vizual şi se aplică manevre cunoscute de
eliberare a căilor respiratorii. Se aşează pacientul în decubit dorsal cu capul în hiperextensie şi se
împinge anterior mandibula. Când căile aeriene sunt inundate de secreţii se înclină capul lateral.
Curăţarea orofaringelui de secreţii sau vărsături se face cu ajutorul degetelor înfășurate în tifon,
cu tampoane pe porttampon sau prin aspiraţie orofaringiană sau nazofaringiană. Uneori este
recomandată așezarea pacientului în poziţie semiventral aplecat înainte şi tapotarea uşoară,
repetată la nivelul regiunii interscapulovertebrale, după care se continuă încercările de
îndepărtare a corpilor străini prin introducerea degetelor în cavitatea buco-faringiană. Tracțiunea
limbii se poate face cu mijloace improvizate sau cu pensa de tras limba. Intubaţia orofaringiană
cu canula Guedel împiedică alunecarea posterioară a limbii.
Permeabilizarea căilor respiratorii în caz de obstrucții subglotice. Se asigură pacientului poziţie
de drenaj postural – decubit ventral (cu un sul de pături sub regiunea inghinală) sau decubit
lateral, cu capul mai jos faţă de trunchi – poziţie schimbată la interval de 20-30 minute. Secreţiile
care nu se elimină prin drenaj postural sunt aspirate steril cu seringa Guyon, trompa de vid sau
aspirator de oxigen. Combaterea obstrucțiilor subglotice (în caz de obstrucții cu alimente sau alţi
corpi străini) se mai poate face prin apăsarea diafragmului de jos în sus, provocarea de tuse
artificială. În cazul obstrucțiilor laringo-traheale severe medicul practică intubaţia orotraheală
sau traheostomia – la ambele se racordează sonde de aspiraţie. În unele cazuri, în funcţie de
sediul sau natura obstrucţiei, este necesară practicarea laringoscopiei sau a fibrobronhoscopiei de
urgenţă.

b) Condiții de administrare a Morfinei in insuficiența respiratorie

NU se administrează morfină, derivate de morfină sau barbiturice care pot deprima respiraţia!