ROLUL ASISTENŢEI MEDICALE ÎN ÎNGRIJIREA BOLNAVULUI

CU TROMBOFLEBITĂ

MANIFESTĂRI DE DEPENDENȚĂ ÎN SATISFACEREA CELOR 14 NEVOI

FUNDAMENTALE

1. NEVOIA DE A RESPIRA;
2. NEVOIA DE A SE ALIMENTA ŞI HIDRATA;
3. NEVOIA DE A ELIMINA;
4. NEVOIA DE A SE MIŞCA, A PĂSTRA O BUNĂ POSTURĂ;
5. NEVOIA DE A DORMI, A SE ODIHNI;
6. NEVOIA DE A SE ÎMBRĂCA ŞI DEZBRĂCA;
7. NEVOIA DE A-ŞI MENŢINE TEMPERATURA CORPULUI ÎN LIMITE
NORMALE;
8. NEVOIA A FI CURAT, A-ŞI PROTEJA TEGUMENTELE;
9. NEVOIA DE A EVITA PERICOLELE;
10. NEVOIA A COMUNICA;
11. NEVOIA DE A ACŢIONA DUPĂ CREDINŢELE SALE ŞI VALORILE SALE;
12. NEVOIA DE A SE REALIZA;
13. NEVOIA DE A SE RECREEA;
14. NEVOIA DE A ÎNVĂŢA.

PROCESUL DE ÎNGRIJIRE. NOŢIUNI TEORETICE

Componentele planului de ingrijire
 1. Culegerea datelor, se face prin discuţii directe cu pacientul sau cu aparţinătorii
acestuia. Se urmăreşte identificarea şi stabilirea antecedentelor personale şi a antecedentelor
hetero-calaterale, motivele internării şi istoricul bolii.
2. Planificarea îngrijirilor funcţie de necesităţi, de o reală importanţă este cunoaşterea
celor 14 necesităţi ale omului, stabilite de Virginia Henderson, cadrul mediu sanitar fiind
independent în a satisface nevoile pacientului.
3. Stabilirea obiectivelor în funcţie de priorităţi, această etapă este dirijată în două
subetape: examinarea datelor culese cu interpretarea lor (ţinând cont şi de datele ştiinţifice) şi
stabilirea problemelor reale ce afectează sănătatea pacientului şi a sursei de dificultate.
4. Realizarea îngrijirilor, o dată abiectivele formulate se poate trece la realizarea
îngrijirilor, care reprezintă baza procesului de îngrijire. De felul cum se va acţiona acum, de
calitatea intervenţiei cadrului mediu sanitar, depinde mersul evolutiv, al bolii, spre vindecare sau
cronicizare.
5. Evaluarea – analizarea şi evaluarea obiectivelor propuse, permite evaluarea procesului
de îngrijire şi aducerea de modificări pe întreaga evoluţie a stării de sănătate a pacientului. După
indepărtarea placii (nu trebuie scoasa decât după 18 luni) fracturile internative sunt posibile.

3.1. ROLUL PROPRIU

3.1.1 ASIGURAREA CONDIŢIILOR DE SPITALIZARE

Pentru asigurarea confortului pacientilor, saloanele trebuie să aibă un număr redus de paturi,
iar pentru izolarea unor cazuri mai grave, un număr de saloane vor fi sub formă de rezerve de un
pat.
Pentru fiecare pat se va asigura o suprafaţă cuprinsă între 6,5 - 10 m2 şi un volum de 12 - 20
m3 .
Culoarea pereţilor trebuie să fie odihnitoare; culorile albastru deschis şi verde pal sunt cele
mai recomandate.
Cele mai indicate materiale pentru pardoseală sunt mozaicul, gresia şi linoleumul, care
permit efectuarea cu uşurinţă a curăţeniei.
Saloanele trebuie să fie luminoase, să permită o aerisire bună şi să asigure o temperatură
constantă în jur de 200 C.
 Asistenta poate crea în saloane un mediu plăcut, în care pacienţii să se simtă bine şi să stea cu
plăcere.
Liniştirea pacientului, pregătirea lui psihică, menţinerea instrumentelor în stare de perfectă
funcţionalitate, sunt etape pregătitoare, obligatorii, ale oricărei intervenţii de explorare sau de
tratament.
Regimul terapeutic de protecţie tine seama de odihna pasivă şi activă a pacienţilor ca
important mijloc terapeutic.
Patul se aranjează în funcţie de preferinţa pacientului, asigurându-i acestuia cea mai comoda
poziţie, iar pentru cei intr-o stare mai puţin grava, se vor asigura fotolii.
Alimentaţia pacienţilor în sufrageria secţiei uşurează foarte mult îngrijirea lor, creându-le un
anturaj cu aspect extraspitalicesc. Asistenta trebuie să ştie cum să înlăture frica din conştiinţa
pacientului. Acesta trebuie să privească cu încredere procedurile de tratament, iar mijlocul cel mai
bun pentru a obţine acestui lucru este folosirea unei tehnici corecte, executata cu instrumente bine
întreţinute, care reduc durerea la minimum sau o înlătura complet.
Se va respecta somnul pacientului, care, prin inhibiţia scoarţei cerebrale constituie un
important factor terapeutic.
Condiţiile create în spital trebuie să asigure pacientului un somn mai bun decât cel obişnuit.
Curăţenia exemplară a saloanelor, aranjamentul paturilor şi noptierelor, asigurarea
semnalizării otice sau acustice, transformă o cameră rece şi tristă de spital într-una ospitalieră şi
familiară.
În întreţinerea acestei ambianţe plăcute a saloanelor, un rol deosebit revine personalului
mediu şi auxiliar, care-şi petrece cea mai mare parte a timpului la patul pacientului.
Este recomandabil ca în acelaşi salon să fie amplasaţi pacienti apropiaţi ca vârstă,
preocupări intelectuale, afecţiuni chirurgicale apropiate.
Secţia cu paturi trebuie să fie împărţită într-un compartiment aseptic şi unul septic, pentru a
preveni declanşarea unor infecţii intraspitaliceşti.
Secţia cu paturi trebuie să fie împărţită într-un compartiment septic destinat pacientilor cu
afecţiuni chirurgicale septice şi un compartiment aseptic pentru restul pacienţilor, pentru a se
evita declanşarea unor infecţii spitaliceşti.
 3.1.2. ROLUL ASISTENTEI ÎN EXAMINAREA CLINICĂ A
PACIENTULUI

PREGĂTIREA PREOPERATORIE ŞI ÎNGRIJIREA POSTOPERATORIE

A.PREGĂTIREA PREOPERATORIE
Pregătirea generală preoperatorie, constă în examenul clinic şi paraclinic, pregătirea psihică,
îngrijiri igienice, urmărirea funcţională, vitală şi vegetativă, precum şi observarea schimbării în
starea pacientului şi regimul dietetic preoperator.
Examenul clinic
Acesta este efectuat de către medicul chirurg, ajutat de cadrul mediu sanitar şi pune în
evidenţă starea fiziologică a pacientului dând totodată posibilitatea depistării unor deficienţe ale
organismului şi ale unor boli însoţitoare. El este completat de examinări paraclinice.
Pregătirea psihică
 Părinţii sau aparţinătorii sunt informaţi despre necesitatea intervenţiei chirurgicale, riscul,
eventualele mutilări şi i se cere consimţământul.
 Se fixează data aproximativă a intervenţiei.
 Pacientul este înconjurat cu solicitudine şi atenţie.
 Se suprimă tot ceea ce ar putea produce pacientului starea de nelinişte.
 Bolnavului i se crează a stare de confort psihic, oferindu-i-se un mediu ambiant plăcut. I
se asigură legătura cu aparţinătorii.
Îngrijiri igienice
 Dacă starea pacientului o permite zilnic, pacientul va fi îndrumat, ajutat să facă baie sau
duş, urmat de igiena cavităţii bucale, îngrijirea părului, tăierea unghiilor.
 Asanarea focarului de infecţie. Se efectuează controlul stomatalogic la invitaţia medicului
şi dacă este cazul, se efectuează control stomatologic.
Urmărirea funcţiilor vitale
 măsurarea şi notarea temperaturii;
  măsurarea şi notarea pulsului;
 observarea şi notarea respiraţiei (la indicaţia medicului);
 măsurarea şi notarea T.A.;
 observarea diurezei;
 observarea scaunului.
Pregătirea din preziua operaţiei
Pregătirea generală
 asigurarea repausului fizic şi psihic ;
 la prescripţia medicului, seara, se administrează un calmant;
 asigurarea alimentaţiei necesare normale, alimente uşor digerabile;
 evacuarea intestinului, clismă (daca nu sunt contraindicaţii);
 asigurarea igienei carporale. Se va efectua baie sau duş pe regiuni la pat.

Pregătirea locală
 se curăţa pielea pe regiuni. Pielea păroasă se rade cu grijă, evitându-se să se producă mici
tăieturi (poartă de intrare pentru infecţie, dureroasă la efectuarea dezinfecţiei);
 se degresează pielea cu comprese sterile îmbibate cu eter (cu grijă să nu se scurgă eter pe
regiunea perianală);
 se dezinfectează pielea cu un antiseptic (alcool, tinctură de iod);
 se acoperă câmpul operator la indicaţia medicului;
 menajarea pacientului de traumatisme psihice;
 explorarea capacităţii de apărare a organismului, a gradului de reactivitate şi rezistenţă
faţă de şocul operator;
 întărirea rezistenţei organismului, prin reechilibrare hidroelectrolitică, normalizarea
proteinemiei, vitaminizarea şi la nevoie alimentarea specială;
 stabilirea datei operaţiei în funcţie de starea pacientului;
 golirea şi la nevoie spălarea cavităţilor naturale ale organismului, stomacului, colonului,
vezică urinară şi toaleta pacientului;
 pregătirea pacientului în vederea introducerii în sala de operaţie;
Pregătirea din dimineaţa intervenţiei:
  se întrerupe alimentaţia. Pacientul nu mănâncă cel puţin 12 ore înaintea intervenţiei
chirurgicale;
 bijuteriile vor fi predate familiei sau administraţiei spitalului;
 golirea vezicii urinare. Pacientul va avea o micţiune voluntară sau se efectuează sondaj
vezical;
 se va administra hipnotic opiaceu (morfină, mialgin) sau un barbituric (fenabarbital). Se
administrează un vagolitic (atropina). Dozele şi ora injectării sunt indicate de medicul anestezist.
Pregătirile speciale
 Pregătirile speciale cuprind măsurile aplicate numai în cazul anumitor intervenţii
chirurgicale şi la anumiţi pacienţi. Ele diferă de la caz la caz şi au ca scop reechilibrarea unor
deficienţe funcţionale ale organismului, ca: diabetul zaharat, insuficienţa hepatică, tulburări de
circulaţie, stări caşectice, stări de anemie etc.
 Posibilitatea de a aplica măsurile de mai sus este în funcţie de timpul avut la dispoziţie
pentru pregătirea pacienţilor. Din acest punct de vedere intervenţiile chirurgicale se împart în:
-operaţii necesare şi urgente, când intervenţia trebuie executată imediat, indiferent de starea
pacientului;
-operaţii necesare dar neurgente, când intervenţia trebuie executată reprezentând singura
rezolvare pentru pacient, însă data poate fi stabilita între limite destul de largi, putându-se păstra
timpul necesar pentru pregătirea pacientului;
-operaţii care nu sunt absolut necesare şi deci nici urgente, când intervenţia se poate executa la
orice dată, asigurând astfel timp suficient pentru pregătirile preoperatorii.
În problema explorării capacităţii de apărare şi a gradului de rezistenţă a organismului,
asistenta are sarcina de a executa recoltările pentru examenul complet de urină, pentru hemograma
completă, reacţia V.D.R.L., de a determina timpul de sângerare, coagulare şi grupa sanguină, de a
măsura tensiunea arteriala şi de a asigura trimiterea pacienţilor la radioscopie pulmonară.
 La cererea medicului va pregăti pacienţii pentru probele funcţionale ale aparatului
circulator şi respirator. În preajma unei intervenţii mai mari se vor face recoltările necesare şi
pentru determinarea concentraţiei ionilor de Na, Cl şi K, precum şi pentru determinarea
proteinemiei. Rezultatele examinărilor de laborator vor fi notate pe foaia de observaţie ca să poată
fi urmărite de medicul operator.
  Eventualele tulburări ale echilibrului hidro-electrolitic sau ale proteinemiei vor fi corectate.
Hidratarea şi mineralizarea organismului se vor face, în funcţie de necesităţile şi starea
organismului, după tehnica obişnuită. Carenţele de proteine se vor restabili printr-o alimentaţie
corespunzătoare şi prin transfuzii de plasmă şi de sânge sau albumină umană. Aportul de potasiu se
poate face şi pe cale bucală.
 În vederea restabilirii echilibrului hidroelectrolitic, asistenta trebuie să urmărească atât
pierderile cât şi aportul de lichide, cunoscând că dezechilibrul manifestat fie prin deshidratare fie
prin hiperhidratare şi edeme scade deopotrivă rezistenţa organismului.
 În cazul operaţiilor de urgenţă, intervenţia se execută imediat fără să se ia în consideraţie
starea pacientului, sau alte afecţiuni intercurente, întrucât indicaţia operatorie este mai serioasă
decât pericolul izvorât din intervenţia executată în cursul tulburărilor supraadaugate afecţiunii de
bază.
 Indiferent de intervenţia la care va fi supus pacientul, el va trebui îmbăiat cu o zi înainte de
intervenţie. Îmbăierea nu trebuie lăsată pentru ziua intervenţiei, pentru că va contribui la epuizarea
fizică. Dacă starea pacientului contraindică baia sau baia completă la pat, toaleta se va rezuma la
spălarea minuţioasă a regiunii supuse intervenţiei.
 Asistenta care a îngrijit pacientul în perioada preoperatorie, însoţeşte pacientul în sala de
operaţie şi rămâne lângă el până va fi narcotizat şi preluat de personalul care îl îngrijeşte pe timpul
operaţiei.
Rahianestezia constă în injectarea unei unei cantităţi reduse de anestezic în lichidul
cefalorahidian (LCR) de la nivelul măduvii spinării. Injecţia se face între vertebrele L2 şi L3, unde
pericolul lezării măduvei este minim. Anestezicul este mai greu decât LCR de aceea anestezia se
produce sub locul puncţionat.
Rahianestezia este indicată în intervenţiile de durată relativ limitată (60-90 minute) în
chirurgia: abdomenului inferior, pelvisului, perineului, lombelor, membrelor inferioare. Acest tip
de anestezie este contraindicat la hipovolemici, caşectici, la cei cu deformări ale coloanei, în caz de
leziuni ale SNC, măduvei, sechele de poliomelită, miastenie, tratament cu anticuagulante, pacienţi
necooperanţi.
În preziua operaţiei este necesar să se administreze o premedicaţie: luminal, romergan iar cu
30-60 minute înainte de operaţie o fiolă de mialgin şi o fiolă de atropină.
Locul unde se face puncţia pentru rahianestezie se aseptizează şi apoi se efectuează tehnica.
 Rahianestezia se poate face în poziţie şezândă sau în decubit lateral. Cea mai recomandabilă
este poziţia şezândă. Pacientul creează o curbură a şirei spinării cu concavitatea înainte (poziţie
“spate de pisica”) şi se apasă moderat capul în regiunea occipitală. Se împinge înapoi zona
epigastrică şi astfel se măreşte spaţiul dintre apofizele spinoase. Acest fapt permite pătrunderea
acului de rahianestezie cu mai mare uşurinţă.
În timp ce medicul efectuează rahianestezia, asistenta medicală stă în faţa pacientului, îl
menţine în poziţie corectă şi îl asigură de nenocivitatea actului ce i se face, având grijă ca pacientul
să nu facă vreo mişcare care să jeneze executarea rahianesteziei.
Înainte sau imediat după efectuarea puncţiei, pacientului i se va monta perfuzie intravenos,
având ca scop compensarea hemodinamică. Incidentele şi accidentele rahianesteziei pot apărea în
timpul puncţiei sau după injectare. În timpul puncţiei se poate produce scurgerea de sânge pe ac,
înţeparea unei rădăcini rahidiene sau a măduvei, eşecul rahianesteziei. După injectare pot apărea:
hipotensiune, hipoventilaţie, greaţă, vărsături. Aceste fenomene impun: injectarea intra-venos sau
în perfuzie a Efedrinei, oxigenoterapie pe mască, la nevoie asistarea respiraţiei pe mască,
accelerarea perfuziilor, administrarea de macromolecule (Dextran).
De multe ori, la circa 20 minute după administrarea anesteziei pot apărea vărsături, o stare
marcată de agitaţie şi o relaxare a sfincterelor (furtuna rahianestezică). Pentru a preîntâmpina
efectele acestui incident ca şi pentru desfăşurarea în bune condiţii a intervenţiei chirurgicale,
pacientul căruia urmează să i se facă o rahianestezie nu trebuie să fi mâncat nimic înainte de
operaţie şi trebuie să i se facă clisma cu 2-3 ore înainte de a fi dus în sala de operaţie.
Anestezia peridurală este o anestezie de conducere în care se injectează cantităţi mai mari
de anestezic în spaţiul peridural, între dura mater şi ligamentul galben al vertebrelor. Anestezicul
nu intră în LCR. Substanţa anestezică cel mai des folosită este Xilina căreia i se poate asocia
Adrenalina.
Această anestezie nu are reacţiile adverse ale rahianesteziei. Este o anestezie dozată,
controlată prin perfuzie, oferind o calitate mai bună şi de durată convenabilă. Ea este
contraindicată la scoliotici, obezi, anxioşi, hipotensivi.

B.ÎNGRIJIRILE POSTOPERATORII
 Încep imediat după intervenţia chirurgicală şi durează până la vindecarea completă a
pacientului. Îngrijirile postoperatorii se acordă pentru restabilirea funcţiilor organismului,
asigurarea cicatrizării normale a plăgii şi prevenirea complicaţiilor.
Pacientul operat sub anestezie generală, trebuie supravegheat cu toată atenţia până la apariţia
reflexelor (de deglutiţie, tuse, faringian şi cornean), până la revenirea campletă a stării de
conştienţă cât şi în orele care urmează, de altfel transportul din sala de operaţie se execută după
revenirea acestor reflexe.
Numim perioada postoperatorie intervalul dintre sfârşitul operaţiei şi completa vindecare a
pacientului. Aceasta perioadă durează de la câteva zile la câteva luni.
Îngrijirile din această perioadă variază după natura operaţiei, a narcozei, starea pacientului şi
după complicaţiile sau accidentele postoperatorii. Pacientul necesită în această perioadă o
supraveghere şi o îngrijire foarte atentă, de aceasta depinzând de multe ori nu numai rezultatul
operaţiei dar şi viaţa pacientului.
Pacienţii cu rahianestezie trebuie supravegheaţi în permanenţă şi perfuzaţi cel puţin cu ser
glucozat în timpul operaţiei pentru a menţine în limite normale constantele biologice care au
tendinţa uneori a se altera ca urmare a efectului rahianesteziei. Se va controla foarte des TA,
pulsul, numărul respiraţiilor pe minut, faciesul, culoarea extremitatilor şi starea generală a
pacientului. Se administrează permanent oxigen pe sonda nazală. Pacientul va fi aşezat în pat în
decubit dorsal, fără pernă, pentru cel puţin şase ore.
Pregătirea salonului şi a patului
Încă din timpul operaţiei se pregăteşte salonul şi patul pentru primirea pacientului. Pentru ai
proteja sistemul nervos, după operaţie este bine să fie plasat într-o cameră cât mai izolată, cu
puţine paturi. Lumina să fie redusă şi difuză; în primele ore se va păstra chiar o stare de
obscuritate.
Temperatura din salon nu va depăşi 200C.
Temperatura mai ridicată produce transpiraţie ceea ce contribuie la deshidratarea pacientului.
Patul se pregăteşte cu lenjerie curată, muşama, traversă, eventual colac de cauciuc şi se
încălzeşte cu termofoare sau cu sticle cu apă caldă care se vor îndepărta din pat la sosirea
pacientului, pentru a nu-i produce o vasodilataţie generalizată cu scăaderea consecutivă a tensiunii
arteriale sau arsuri.
 Lângă patul pacientului se pregăteşte sursa de oxigen cu umidificator, seringa şi substanţe
medicamentoase calmante, cardiotonice, pansament, garou, vată, alcool, punga de gheaţă, tăviţa
renală, câteva şerveţele, plosca, urinarul
Transportul pacientului de la sala de operaţie în salon se face cu targa sau căruciorul port
targă. Pacientul este învelit cu grijă, faţa va fi protejată cu tifon pentru a fi ferită de curenţii de aer
şi de a preîntâmpina complicaţiile pulmonare.
Chiar dacă coridorul de legătură este încălzit, temperatura este totuşi mai scăzută faţă de cea
din sala de operaţie şi aceasta impune măsuri de precauţie.
Supravegherea pacientului în primele zile după operaţie
Aspectul general al pacientului.
Asistenta va urmări aspectul general al pacientului: culoarea feţei, a tegumentelor şi a
mucoaselor indică de multe ori complicaţii postoperatorii. Ea va supraveghea şi întreţine perfecta
stare de curăţenie pielea prin băi parţiale, ferind însă regiunea pansată şi va lua toate măsurile
pentru a preveni apariţia escarelor, suprimând orice presiune exercitată asupra regiunilor
predispuse şi activând circulaţia prin metode cunoscute.
Temperatura se măsoară de cel puţin două ori pe zi, iar la indicaţia medicului şi de mai
multe ori. În primele zile după intervenţie se întâlnesc des stări subfebrile cauzate de resorbţia
detritusurilor din plagă; febra poate surveni şi după anestezia rahidiană. Persistenţa ei sau ridicarea
ei treptată indică de cele mai multe ori o complicaţie în evoluţia postoperatorie (infecţie,
pneumonie, supuraţia hematomului). Creşterea în aceste cazuri este însoţită şi de alte fenomene,
care permit interpretarea justă a cauzei ce o produce (dureri, fenomene inflamatorii, tuse, junghi
etc.).
Aparatul cardio-vascular. Asistenta va urmări pulsul de mai multe ori pe zi. Datorită
pierderii de sânge şi a narcozei, frecvenţa pulsului creşte şi devine moale, dar curând după
intervenţie revine la normal. Modificările de puls pot semnala aparţia complicaţiilor: de exemplu,
pulsul filiform, o hemoragie etc.
După operaţii grele şi la pacienţii slăbiţi, revenirea pulsului la normal se face mai greu.
Aparatul respirator se supraveghează stabilind timpul, frecvenţa şi amplitudinea respiraţiei.
Respiraţia poate fi îngreunată de un pansament abdominal sau toracic prea strâns. În caz de
dispnee sau respiraţie superficială se anunţă medicul şi la indicaţia lui se administrează oxigen sau
medicamente adecvate. Secreţiile traheobronşice vor fi îndepărtate prin aspiraţie.
 Aparatul excretor
În primele ore după operaţie, pacientul în general nu urinează. După 6-12 ore însă se va
solicita pacientul să-şi golească vezica urinară în cazul în care nu s-a lăsat sonda permanentă în
vezica urinară. Urina din primele 24 de ore se colectează notând caracteristicele ei macroscopice.
Se vor urmări mai departe frecvenţa şi caracterul micţiunilor, în special după intervenţii asupra
rinichilor şi a căilor urinare.
De multe ori în urma intervenţiilor chirurgicale se instalează o retenţie urinară. Dacă
pacientul nu poate urina spontan, la 12 ore se provoacă micţiunea. În acest scop se poate aplica un
termofor deasupra vezicii urinare sau pe regiunea perineală, care prin vasodilataţie locală produce
şi acţiunea antispastică uşurează deschiderea sfincterului vezical.
Se va avea grijă ca termoforul să nu se pună în apropierea plăgii operatorii, căldura putând
provoca o hemoragie. Retenţia urinară fiind uneori provocată sau favorizată şi de neobişnuinţa de
a urina în poziţie culcat, se va putea schimba poziţia pacientului.
Aparatul digestiv
Asistenta trebuie să supravegheze aspectul limbii, mucoaselor bucale şi abdomenul
pacientului. Ea va urmări cu atenţie restabilirea funcţiei tubului digestiv. Întârzierea eliminării
gazelor provoacă balonări şi dureri abdominale; în aceste cazuri se introduce în rect tubul de gaze
sterilizat prin fierbere şi uns cu o substanţă lubrefiantă.
În general, funcţiile digestive se restabilesc în a doua zi după intervenţie şi se manifestă prin
eliminarea spontană de gaze. Primul scaun spontan are loc în general în a treia zi. Frecvenţa şi
caracterul scaunului se notează în foaia de temperatură a pacientului. Dacă pacientul are suferinţe
abdominale, dureri, greutate în regiunea epigastrică etc. se recomandă provocarea scaunului prin
clisma evacuatoare, precedată de o clismă uleioasă. La pacienţii mobilizaţi precoce funcţia
digestivă se restabileşte mai repede; ei au de cele mai multe ori scaun spontan.
Supraveghearea pansamentului imediat ce pacientul este adus în salon de la sala de operaţie
se examinează pansamentul. Daca s-a lărgit, s-a depărtat, el va fi întărit cu o faşă nouă suprapusă,
fără să se desfacă cel aplicat în sala de operaţie.
Se controlează de mai multe ori pe zi plaga dacă nu sângerează, dacă pansamentul nu s-a
udat de puroi sau urină etc. În cazul pansamentului compresiv se verifică circulaţia regiunilor
subiacente şi învecinate. Dacă mai jos de regiunea lezată apar edeme sau cianoză se va lărgi
pansamentul, pentru a evita ischemia regiunii din cauza tulburărilor de circulaţie. După operaţii
aseptice dacă pansamentul rămâne uscat şi pacientul nu prezintă dureri locale sau febra, el va fi
desfăcut numai după 6 sau 7 zile, când se scot şi firele de sutură.
Combaterea durerilor postoperatorii şi ridicarea moralului pacientului
O atenţie deosebită trebuie acordată supravegherii şi menajării sistemului nervos al
pacientului, care are rolul primordial în coordonarea activităţii tuturor organelor. Datorită
traumatismului operator, pacientul suferă dureri postoperatorii. Intesitatea este în raport cu locul,
felul intervenţiei, precum şi cu tipul de activitate nervoasă superioară a pacientului. Durerile cele
mai intense apar în primele 24 de ore după intervenţie, ajungând la intensitatea maximă noaptea
după care se diminuează treptat şi dispar în decurs de 36-48 de ore.
Pacientul trebuie să se convingă că se va vindeca, şi această convingere va exercita cea mai
calmantă influenţă asupra scoarţei sale cerebrale, atentând la starea de nelinişte şi înbunătăţindu-i
dispoziţia.
În acest scop trebuie să se încerce şi schimbarea mediului în care se găseşte pacientul, prin
interzicerea vizitelor sau invers admiterea lor şi favorizarea lor, după caz. Emoţiile şi enervările
de orice fel trebuie în orice caz evitate.
În primele zile, când durerea postoperatorie este mai violentă se poate administra
pacientului, la indicaţia medicului calmante injectabile. Persoanele agitate, neliniştite, cu sistem
nervos labil se ţin în inhibiţie curativă de protecţie cu ajutorul substanţelor medicamentoase, în
linişte şi în întuneric. Aceşti pacienţi vor fi supravegheaţi cu atenţie şi mai mare.
Rehidratarea şi alimentarea pacientului
Din cauza pierderii de lichide din timpul intervenţiei şi restricţiei de alimentaţie, pacientul
prezintă o intensă senzaţie de sete. Pentru restabilirea echilibrului hidric se vor da pacientului
lichide în cantitate suficientă pe cale parenterală, pe cale rectală sau dacă este posibil per os după
indicaţia medicului.
Alimentaţia pacienţilor în perioada postoperatorie va fi strict individualizată.
Indiferent de felul operaţiilor se va evita regimul de foame prelungit. La întocmirea dietei se
va ţine cont de felul operaţiei, de starea generală a bonavului şi de felul anesteziei. În general
alimentaţia se începe cu lichide: ceai, zeamă de fructe, limonadă, lapte apoi se continuă cu supe
strecurate. Începând din a 3-a zi, dacă s-a restabilit funcţia digestivă şi tranzitul intestinal s-a
normalizat se poate da piureuri de cartofi, de legume, şi alte alimente semilichide: griş cu lapte etc.
După a 6-a zi se poate trece la alimentaţia normală.
 Când alimentarea pacienţilor pe cale bucală nu este posibilă, se va continua prin perfuzii
intravenoase.
Mobilizarea pacientului trebuie făcută cât mai curând. În urma mişcărilor, circulaţia sanguină
devine mai activă, peristaltismul intestinal şi funcţia excretoare se îmbunătăţesc, schimbările
nutritive sunt mai active, ventilaţia pulmonară se intensifică şi se pune în mişcare întreaga
musculatură. Pe lângă aceasta, pacienţii devin mai încrezători în forţele proprii şi în vindecarea lor.
Pacienţii care au fost operaţi sub anestezie locală pot fi mobilizaţi imediat după intervenţie,
admiţându-le să meargă pe picioare în salon, însoţiţi de un brancardier sau de asistentă. Dacă le
este frică sau prezintă tulburări de echilibru nu se va insista, transportându-i cu căruciorul.
După intervenţii obişnuite în narcoză fără drenaj şi fără complicaţii, mobilizarea se poate
începe din prima zi după operaţie, dacă pacientul nu se poate ridica, se va începe mobilizarea lui în
pat. Pacientul îşi va mişca membrele inferioare şi va schimba poziţia în pat cu fereastra deschisă va
executa exerciţii de respiraţie.
Prin mobilizarea precoce se pot evita multe complicaţii tardive ca trombozele venoase,
pneumoniile hipostatice, escarele.
Prevenirea şi combaterea complicaţiilor inflamatorii:
Complicaţiile pulmonare se previn prin aspirarea secreţiilor, gimnastică respiratorie, masaj
toracic, mucolitice, tuse asistată, antibiotice.
Complicaţiile trombo-embolice se previn prin mobilizare precoce dar supravegheată,
anticoagulante.
Complicaţiile urinare se previn prin evitarea sondajului vezical, medicaţie de stimulare a
micţiunii (alfa şi beta blocante)
Infecţiile prin supravegherea evoluţiei plăgii şi a drenajului. Plaga va fi controlată zilnic la
vizită. Dacă evoluţia este normală, ea este suplă, nedureroasă, iar pansamentul este curat. În acest
caz pansamentul se schimbă la două zile. Pansamentul îmbibat cu secreţii se schimbă zilnic, iar
dacă secreţia este abundentă, se schimbă de mai multe ori pe zi, pentru a evita iritarea pielii prin
stagnarea secreţiilor.
În cazul unei evoluţii nefavorabile a plăgii, în a treia sau a patra zi de la operaţie, apare febra
însoţită de senzaţia de tensiune, durere, usturime la nivelul plăgii. La ridicarea pansamentului se
constată o zonă congestionată (roşie, bombată cu tegumente locale calde). Uneori printre fire se
scurge lichid seropurulent. Explorarea plăgii se face cu un stilet sau cu pensa, constatându-se
apariţia unei serozităţi, sânge sau puroi.
Apariţia puroiului impune scoaterea firelor, debridarea plăgii, spălarea cu apă oxigenată şi
cloramină, şi eventual drenarea ei. Se va recolta puroi într-o eprubetă sterilă pentru examenul
bacteriologic şi antibiogramă.
Plăgile supurate pot conduce la complicaţii severe (septicemii, gangrene, evisceraţii etc.).
Plăgile drenate din timpul operaţiei, vor fi controlate zilnic pentru a se urmări eficacitatea şi
calitatea drenajului, permeabilitatea tubului, cantitatea secreţiilor drenate. Când secreţiile se reduc,
tuburile vor fi mobilizate, scurte şi fixate cu ace de siguranţă.
Orice intervenţie chirurgicală se încheie cu sutura plăgii operatorii.
Scoaterea firelor de la nivelul plăgii constituie actul final al vindecării, care permite
externarea pacientului chirurgical.
De la punerea firelor şi până la scoaterea lor, plaga trece printr-o serie de faze. Dacă plaga
evoluiază fără nici o problemă, firele se scot în a 5-a zi la operaţiile mici, în a 8-a zi la operaţiile
mijlocii şi în a 10-12 zi la neoplazici, vârstnici, denutriţi.

3.3. TEHNICA EFECTUĂRII PANSAMENTULUI

Scop - pansamentul protejează plaga ( leziunea) de factori nocivi ( mecanici termici,
climaterici şi infecţioşi ai mediului înconjurător), asigură o bună absorbţie a secreţiilor, un repaus
perfect al regiunii lezate şi favorizează cicatrizarea.
Materiale necesare:
 tava medicală sau măsuţa de instrumente;
 trusa cu instrumente sterilizate: 1-2 pense hemostatice, 1-2 pense anatomice, 1-2 foarfece;
 casoleta cu comprese şi tampoane de tifon şi vata sterile, vata hidrofila sterila tăiata în
dreptunghiuri;
  tăviţa renală;
 muşama şi aleza (în funcţie de regiune);
 soluţii antiseptice: alcool 70º, tinctura de iod sau alcool iodat 2%, permanganat de potasiu
1/4000, nitrat de argint 1-2‰, acid boric 4%, bromocet 1%, rivanol 1‰, apa oxigenata;
 unguente şi pulberi cu antibiotice, sulfamide;
 feși de diferite mărimi;
 galifix sau leucoplast.
 pregătirea instrumentelor şi materialelor necesare:
 se pregătesc materialele şi instrumentele necesare pe tava medicală sau masuţa de
instrumente
Pregătirea psihică şi fizică a pacientului:
 se explică pacientului necesitatea efectuării pansamentului;
 se aşează pacientul în poziţie cât mai comodă, şezândă sau în decubit dorsal, în funcţie de
regiunea în care este situată plaga
Efectuarea tehnicii:
 spălarea pe mâini cu apă curentă şi săpun, dezinfectare cu alcool medicinal
 examinarea plăgii şi a tegumentelor din jur. Dacă plaga a fost pansată, se desface faşa şi se
ridică pansamentul vechi cu multă blândeţe, pentru a nu produce dureri prin dezlipire brutală; dacă
nu se desprinde, se înmoaie cu apă oxigenată şi apoi se ridică pansamentul;
 se îndepărtează din plaga eventualele secreţii prin tamponarea cu comprese sterile uscate şi
se aruncă fiecare compresă utilizată în taviţa renală.
 se folosesc două pense anatomice din trusa sterilă de instrumente pentru îndepărtarea
pansamentului vechi;
 cu o pensă porttampon se ia o compresă sterilă şi cu ajutorul celei de-a doua, se efectuează
un tampon care se îmbibă cu apa oxigenată, turnând-o din sticlă;
 se toarnă în plaga apa oxigenată, având rol dezinfectant, hemostatic şi de îndepărtare a
impurităţilor şi secreţiilor( prin efervescenţa produsă). Se curaţă marginile plăgii periferic, de câteva
ori, la fiecare ştergere folosind un alt tampon ( cel utilizat fiind aruncat în tăviţa renala)
 se şterg marginile plăgii cu un tampon uscat
  se dezinfectează tegumentele sănătoase din jurul plăgii- nu plaga – cu alcool iodat 1%,
tinctura de iod sau alcool de 70º
 se curăţă plaga prin tamponare
 se acoperă plaga cu 2-3 comprese sterile care să depăşească marginile plăgii cu cel puţin 1-2
cm, uscate sau îmbibate cu soluţii antiseptice;
 peste pansament se aşează un strat de vată sterilă hidrofilă, cu rol absorbant
 se fixează pansamentul cu leucoplast sau prin bandajare cu o faşă în funcţie de regiune
 spălare pe mâini cu apă curentă şi săpun şi dezinfectare cu alcool
 îngrijirea pacientului după tehnică:
 pacientul se aşează în poziţie cât mai comodă
 regiunea lezată se pune în repaus pentru a se reduce durerea şi a asigura vindecarea cât mai
rapidă
 se acoperă pacientul
Reorganizarea locului de munca:
 se aruncă materialul infectat din tăviţa renală în incineratorul electric( tampoane, cruste,
etc.)
 se curaţă, se spală, se degresează şi se dezinfectează instrumentele utilizate şi se pregătesc
pentru sterilizare
 se aeriseşte salonul
Atenţie:
 toaleta plăgii şi a tegumentelor din jur se face în condiţiile unei asepsii perfecte.
 sunt categoric interzise apăsarea, stoarcerea sau masajul plăgii sau regiunilor
învecinate; prin acestea s-ar putea provoca o diseminare a germenilor din plaga
determinându-se o septicemie.
 nu se introduc în casoleta instrumentele cu care se lucrează în plaga.
 Pentru păstrarea asepsiei se poate întrebuinţa o pensă numai pentru servirea
materialului necesar ( alta la fiecare pansament). În cazul pansamentelor care produc
dureri se administrează sedative ale sistemului

3.2.1 ROLUL ASISTENTEI MEDICALE ÎN EXAMINAREA

 PARACLINICĂ
Flebografia introducerea intravenos cu seringă automată de presiune, a 20 – 30 ml de
substanţă de contrast, de concetraţie redusă ( pentru a nu leza pereţii vasului). Radiografiile se
execută cu viteză de 24 imagini pe secundă (radiocinematografie). Cu o zi înaintea examinării,
bolnavul este supus unei medicaţii sedative cu Fenobarbital. Aceasta se repetă în dimineaţa
examinării şi se completează eventual cu Romergan sau cu o altă substanţă antialergică.
Examinarea se va face pe nemâncate. Testarea sensibilităţii faţă de iod se face la fel ca şi în
cazurile anterioare. Injectarea substanţei de contrast se face pe cale intravenoasă, amestecată cu
sânge, rapid în decurs de câteva secunde, pentru ca să nu fie prea diluată de sângele circulant.
Cantitatea de substanţă injectată va fi calculată de medic pe baza greutăţii corporale a bolnavului.
Asistenta medicală va avea la îndemână trusa specială pentru a acorda primul ajutor în caz de şoc
anafilactic.
Ecocardiografia utilizează pentru formarea imaginii ultrasunetele. Acestea sunt vibraţii
corpusculare cu frecvenţa mai mare decât cele percepute de urechea umană.
Rolul asistentei în efectuarea ecocardiogramei. Examinarea cordului pe cale ecografică nu
necesită o pregătire deosebită a bolnavului. Bolnavul trebuie să ramână în repaus fizic şi psihic cel
puţin 15 minute. Asistenta va arata bolnavului ca examinarea este lipsită de orice pericol şi nu este
însoţită de nici un inconvenient, pentru a-1 priva de obsesii inutile. După pregătirea psihică a
bolnavului, acesta va fi aşezat în decubit dorsal şi va fi întors după dispoziţia medicului puţin la
stânga pentru a favoriza buna desfăşurare a examinării.
Acţiunea nocivă a izotopilor radioactivi asupra organismului necesită respectarea unor măsuri de
protecţie împotriva radiaţiilor:
- mănuşile şi halatul obişnuit protejează individul faţă de radiaţiile a (au forţă de pătrundere mică);
- stocul de izotopi radioactivi se păstrează în rezervoare de plumb speciale, în încăperi situate departe
de saloanele bolnavilor şi laboratoare;
- se lucrează numai sub protecţie de paravane de plumb, în nişe speciale cu telemanipulatoare;
- aspirarea soluţiilor radioactive se face numai cu pipete automate; mirosirea trebuie evitată; dacă
unele manopere determină formarea de praf, se utilizează măşti cu filtre speciale;
- poluarea pielii se evită prin folosirea mănuşilor de cauciuc îmbrăcate şi dezbrăcate corect;
- nu se lucrează cu izotopi radioactivi dacă există răni, zgârieturi etc.
- hainele de protecţie vor fi purtate obligatoriu;
- nu se consumă alimente şi nu se fumează la locul de muncă;
- este strict interzisă pătruderea în saloanele de bolnavi sau alte încăperi cu îmbrăcămintea de protecţie
din laboratorul cu izotopi radioactivi;
- pacientul investigat cu izotopi radioactivi va fi izolat de restul pacienţilor, fiind sursă de radiaţii;
- produsele biologice şi patologice ale pacientului vor fi manipulate cu aceleaşi măsuri de protecţie ca
şi izotopii;
- personalul care lucrează cu izotopi radioactivi va purta dozimetre cu filtre de metal, care, periodic,
se controlează pentru stabilirea gradului de iradiere a persoanei.