Contrareforma

Reacția ierarhiei catolice și a papalității la contestările venite din partea

protestanților a fost violentă la început, prin excomunicări, condamnări,
războaie religioase și este cunoscută cu numele de Contrareformă.
Pentru a stopa răspândirea protestantismului, în anul 1529 a fost realizat
un prim Index al cărților interzise. Acesta cuprindea titlurile cărților intezise
catolicilor, care erau arse.
În anul 1534 a fost înființată Compania lui Iisus (ordinul religios al
iezuiților), condus de Ignațiu de Loyola. Recunoscut de papă în anul 1540, a
contribuit la dezvoltarea învățământului prin înființarea unor colegii proprii.
Ordinul iezuit a trimis misionari atât în Europa, dar și în America Latină, Asia și
Africa pentru a întări sau răspândi credința catolică.
De asemenea, a fost reorganizat Tribunalul Inchiziției pentru a lupta
împotriva protestanților (1542), rolul acestuia fiind acela de a combate orice
formă de erezie, adică orice idee sau credință care nu corespundea celor
susținute de Biserică.
În anul 1559 a fost întocmit un nou Index al cărților interzise, care
cuprindea lucrările considerate dăunătoare credinței catolice: cărți religioase,
lucrări științifice.
Punctul culminant al Reformei catolice a fost însă organizarea Conciliului
(adunării) de la Trento (1545-1563). El a avut ca scop întărirea organizării
Bisericii romano-catolice și autoritatea papei.
În ceea ce privește măsurile disciplinare și dogmatice, la Trento au fost
luate o serie de hotărâri care au marcat până în secolul XX doctrina și
organizarea Bisericii catolice. Cele mai importante dintre acestea sunt:
-capul bisericii este papa, urmașul Sfântului Petru;
-limba de cult este latina;
-biserica păstrează în continuare cele șapte taine statuate de tradiție;
-se reafirmă obligația de celibat a preoților;
-Sfânta Scriptură este unica normă a credinței;
-este reorganizat învățământul bisericesc;
Prin aceste măsuri de reformă interioară, Biserica romană și-a consolidate
pozițiile în zonele rămase catolice și a reușit chiar să recâștige la catolicism
unele teritorii care trecuseră la protestantism.
Ca urmare a intoleranței dintre catolici și protestanți s-a ajuns la tensiuni
și conflicte violente pe durata secolului al XVI-lea și la începutul celui următor
soldate cu mari pierderi umane și materiale.
 Absolutismul monarhic

La începutul epocii moderne, economia țărilor din apusul Europei a

cunoscut un mare avânt: s-au dezvoltat manufacturile, băncile, activitățile
comerciale, a sporit considerabil rolul orașelor. Aceste transformări economice
au dus la creșterea importanței orășenimii și burgheziei și la declinul nobilimii
feudale.
Regalitatea a profitat din plin de pe urma conflictului dintre nobilime și
burghezie pentru a-și spori puterea și autoritatea. Ea a fost sprijinită de
orășenime, țărănime și Biserică, interesate în instaurarea ordinii și liniștii în stat.
Monarhia absolută s-a instaurat în Franța, Anglia, Spania, Imperiul Habsburgic
(austriac), Imperiul Otoman, Imperiul Rus, care se afirmă în răsăritul Europei
din secolul al XVII-lea.
Puterea monarhilor s-a consolidat de la sfârșitul secolului al XV-lea,
aceștia impunându-și autoritatea atât asupra instituțiilor cât și asupra oamenilor.
S-a instaurat astfel absolutismul sau monarhia absolută, monarhii fiind văzuți ca
reprezentanți ai lui Dumnezeu pe pământ, de aceea monarhia absolută este
cunoscută și ca monarhia de drept divin.
Monarhul era conducătorul statului, al administrației, comandant militar
suprem, exercita justiția, bătea monedă, declara război, încheia tratate cu alte
state.
În conducerea statului monarhul era ajutat de numeroși funcționari, juriști sau
consilieri, membri ai unor instituții precum Consiliul Regal sau Imperial,
Adunarea (Parlamentul), cu rol de a aproba impozitele, Cancelaria, care emitea
documentele de stat, Consiliul de Justiție.
Printre reprezentanții absolutismului monarhic s-au numărat împăratul
Carol V de Habsburg (Quintul) - a condus Imperiul Romano-German, Spania și
coloniile acesteia, Elisabeta I - a condus Anglia, Ludovic al XIV-lea - a condus
Franța, Soliman Magnificul - a condus Imperiul Otoman, Petru I cel Mare - a
condus Rusia.
Monarhia absolută a asigurat cadrul necesar dezvoltării economico-
sociale a statelor, în special în Anglia și Franța. Au fost înlăturate relațiile de
dependență dintre oameni (vasalice) și au fost favorizate orășenimea și
burghezia, prin măsuri economice, ce urmăreau interesele regalității.