CONSTRUCTIVISMUL CA PARADIGMĂ A EDUCAȚIEI ȘI MODEL CURRICULAR

Științele educației reprezintă totalitatea tuturor disciplinelor școlare, teoretice sau practice,
ce au ca scop dezvoltarea permanentă a personalității umane, prin anumite strategii didactice
sau prin intermediul mijloacelor de învățământ. Termenul de științe ale educației a fost folosit
pentru prima dată de către Eduard Claparde în anul 1912, o dată cu elaborarea unui proiect de
cercetare ce umărea extinderea sferei pedagogice. Autorul Cristea (2001, p. 430) precizează
faptul că proiectul a fost transpus în practică la înființarea Institutului de Științe ale Educației,
Jean-Jacques Rousseau.
În cadrul științelor educației, conceptul de paradigmă a stârnit numeroase controverse.
Există trei sensuri ale termenului: sensul lingvistic, sensul filosofic și sensul epistemologic.
Conform Dicționarului explicativ al limbii române (2009), referitor la sensul
lingvistic, ,,paradigma” desemnează un tablou al formelor unui cuvânt, dat ca model pentru
flexiunea unei părţi de vorbire sau a unei clase din cadrul unei părţi de vorbire, iar în limbile
în care se folosesc conjugări și declinări, termenul indică ansamblul formelor flexionare ale
unui cuvânt. În documentele filosofice, termenul ,,paradigmă” a fost folosit cu sensul de
model sau exemplu al unui sistem de gândire. În sensul epistemologic, ,,paradigma” a devenit
un instrument al cunoașterii științifice. Cel care s-a preocupat cu precădere de studiul
filosofiei și epistemologiei științelor educației a fost Thomas Samuel Kuhn, unul din cei mai
importanți teoreticieni ai domeniului pedagogic din ultimul timp. ,,Kuhn a introdus termenul
paradigmă pentru a explica emergența revoluțiilor științifice, acele modificări profunde de
concepție care schimbă lumea din temelii și urmează unor perioade de incertitudine”
(Momanu, 2002, p. 35). Thomas Kuhn este cel care a utilizat pentru prima dată
termenul ,,paradigmă”, făcând referire la ansamblul practicilor ce definesc o anumită
disciplină.
Boivin (1997) formulează ideea potrivit căreia o paradigmă pedagogică este o
reprezentare a problemelor unui domeniu – totalitatea principiilor, regulilor, normelor care
demostrează sau ,,influențează comportamentele specifice pedagogice”. Boivin consideră că
domeniul pedagogic privit din perspectiva artei sau ştiinţei indică faptul că paradigmele ,,se
inspiră din pedagogia-artă (insistă pe reguli și norme artistice aplicate domeniului: pedagogul-
artist, mediul, rezultatele, stilul de intervenție), iar altele din pedagogia ca principii științifice,
formarea de concepte, explicații, intermodelare, metode”. În acest context, Boivin
(1997) ,,susține că o paradigmă pedagogică inovatoare devine importantă, prin reflecțiile
provocate, pentru lărgirea ipotezelor de rezolvare a problemelor nou apărute, pentru
conceperea proiectelor educative, potrivit schimbărilor din realitatea cotidiană” (Joița, 2010,
p. 29).
Kuhn (1962) apreciază că baza de cercetare într-o ştiinţă nu este reprezentată de teoria
ştiinţifică în sine, ci de ceva mai complex, definit prin termenul de paradigmă. În una din cele
cinci lucrări fundamentale ale sale, intitulată ,,Structura revoluţiilor ştiinţifice” şi publicată în
anul 1962, Thomas Kuhn încearcă să clarifice conotaţiile termenului ,,paradigmă”, definindu-l
drept ansamblu de reguli, norme şi metode utilizate de către o comunitate științifică în
procesul de cercetare. Momanu (2002, p. 32) evidențiază că ,,sensul fundamental trebuie pus
în legătură cu sensul expresiei comunitate ştiinţifică: <<O paradigmă este un lucru pe care îl
împărtăşesc în comun membrii unei comunităţi ştiinţifice şi numai ei>>”.
În universul ştiinţelor educaţiei sunt întâlnite diferite criterii de clasificare a paradigmelor.
Astfel, în viziunea lui Sorin Cristea (2010, pp. 39-44), putem vorbi despre trei criterii de
clasificare și anume:

 ,,criteriul polar” – face distincția dintre două paradigme aflate în permanentă

contradicție: pedagogia esenței și pedagogia existenței.

Pedagogia esenței, ca paradigmă de inspirație filosofică, pune accent pe idealul

educațional, considerat drept finalitate cu nivel maxim de complexitate și care exprimă
modelul personalității ideale. În ceea ce privește școala românească, idealul educațional
prezentat în Legea Învățământului din 1995 și modificată în 1999, prevede, drept
finalitate ,,dezvoltarea liberă, integrală și armonioasă a individualității umane, în formarea
personalității autonome și creative”. Acest ideal poate fi atins, în principal prin activitățile
curriculare derulate în școală, dar acestea pot fi îmbogățite cu alte tipuri de activități
complementare, ce poartă numele de activități extracurriculare sau nonformale.
Pedagogia existenței pune accent pe potențialul de dezvoltare a personalității umane,
pe aptitudinile și capacitățile mentale de care dispune ființa umană. Pedagogia existenței
implică latura lăuntrică a dezvoltării, cu respectarea particularităților individuale ale fiecărui
individ. Specificul educației nonformale raportat la această paradigmă constă în faptul că
dezvoltarea personalității umane se formează și se dezvoltă nu doar prin activitățile școlare, ci
și prin contactul direct cu realitatea, natura, oamenii. Totodată educația nonformală are în
vedere modelul de om natural, adaptabil și integrabil într-o anumită comunitate, capabil să
experimenteze singur necunoscutul.
  ,,criteriul multinivelar” – se raportează la predominanța unui anumit element din
structura de bază a educației, în raport cu celelalte. În acest context, putem vorbi
despre: magistrocentrism, psihocentrism, sociocentrism sau tehnocentrism.

Magistrocentrismul reprezintă paradigma de bază a pedagogiei, și se caracterizează

prin faptul că ,,pune în centrul atenției educatorul, învățătorul, profesorul, care avansează
mesajele pedagogice în sens dirijist, unilateral, unidirecțional” (Cristea, 2010, p. 42). Această
paradigmă valorizează în principal activitățile de predare, iar pe cele de învățare și evaluare le
clasează pe un loc secundar. Relația pedagogică dintre profesor și elev este de tip autoritar și
se caracterizează prin superioritatea și distanța socio-afectivă a profesorului față de elevi.
Educația nonformală se opune acestei paradigme de factură tradițională, întrucât relația
profesor-elev se bazează pe sentimente de afectivitate, prietenie, cadrul didactic neavând rolul
de instructor, ci de mediator, tutore, supraveghetor, elevii putând alege, organiza, programa și
chiar evalua conținuturile ce urmează a fi parcurse.
Psihocentrismul pune accent pe individualitatea copilului, pe dezvoltarea gândirii
proprii și pe formarea abilităților de autocunoaștere. Paradigma relaționează cu educația
nonformală la nivelul metodelor folosite de aceasta din urmă: jocul didactic, munca
independentă, simularea. Această paradigmă susține educația nonformală prin rolul pe care îl
posedă cadrul didactic, el fiind în postura de a motiva elevul, de a stimula afirmarea calităților
personale ale elevului și autocunoașterea particularităților individuale (aspirațiile, interesele,
preocupările).
Sociocentrismul apare ca reacție la paradigma psihocentristă, care are în centrul
preocupărilor nevoile psihologice și individuale ale copilului. Însă această paradigmă susține
ideea că cerințele educaționale sunt cele care stau la baza procesului educațional, iar învățarea
ar trebui să pornească de la acțiunea în grup a elevilor. Centrul de interes al sociocentrismului
este învățarea prin cooperare, autoconducere, dezbatere, lucrul în echipă, ceea ce face să
coincidă cu una dintre caracteristicile educației nonformale. Aceasta din urmă se desfășoară
de cele mai multe ori în grup, cu clase paralele, cu școala, în echipe, în perechi și conduce la
dezvoltarea abilităților de lucru în echipă, muncă în grup, colaborare și cooperare.
Tehnocentrismul pune accent pe procesele de ordin formativ, pe formarea profesională
a individului. Paradigma tehnocentristă plasează în centrul preocupărilor ,,tehnologiile
educaționale care îmbină metodele și mijloacele de învățământ cu obiectivele și conținuturile,
sub forma unui proiect pedagogic” (Petrescu, 2012, p. 23). Așadar, educația nonformală
intervine la acest nivel, deoarece printre mijloacele de învățământ care sunt folosite în
activități se numără și noile tehnologii, ce fac ca sarcinile efectuate de copii să fie mai
atractive. Totodată, tehnologia stimulează copiilor imaginația, creativitatea, originalitatea,
conținuturile putând fi parcurse parțial și desfășurate prin intermediul imaginilor, filmulețelor,
programelor speciale pe calculator, ș.a.

 ,,criteriul istoric” – raportat la pedagogia modernă și postmodernă, sunt

identificate: paradigma curriculumului, paradigma psihocentristă și paradigma
sociocentristă.

Problematica abordată de paradigma curriculumului este evidențiată de Sorin Cristea

(2010) în lucrarea ,,Fundamentele educației”. Autorul afirmă despre paradigma
curriculumului faptul că aceasta abordează educația la nivel global, deoarece ea cuprinde toate
componentele fundamentale ale educației: formarea și dezvoltarea personalității copilului,
relația dintre educator și educat, finalitățile care stau la baza oricărui proiect de formare și
dezvoltare a personalității, conținuturile, formele educației și metodologia de predare-
învățare-evaluare. Paradigma curriculumului valorifică mediul în care se poate realiza
educația, cel formal, informal, dar și nonformal. Așadar, paradigma curriculumului are în
centrul preocupărilor toate aceste componente ale educației nonformale, ce sunt utilizate în
practica educațională pentru a dezvolta personalitatea copilului, nevoile individuale,
psihologice și sociale ale acestuia.

BIBLIOGRAFIE:

1. Academia Română, Institutul de Lingvistică ,,Iorgu Iordan” (1998), Dicționar

explicativ al limbii române, ediția a II-a, București: Editura Univers
Enciclopedic
2. Cristea, S. (2001), Pedagogie generală. Curs pentru Învățământul Deschis la
Distanță, Constanța: Editura Universitatea ,,Ovidius”, Departamentul pentru
Pregătirea Personalului Didactic
3. Cristea, S. (2010), Fundamentele pedagogiei, Iași: Editura Polirom
4. Cristea, S., Stanciu, F. (coordonator) (2010), Fundamentele educației. Vol I,
București: Editura PRO Universitaria
5. Momanu, M. (2002), Introducere în teoria educației, Iași: Editura Polirom
6. Joița, E. (2010), Metodologia educației. Schimbări de paradigme, Iași: Editura
Institutul European
7. Sahlberg, P. (2000), Building Bridges for Learning- Recunoașterea și
valorificarea educației non-formale în activitățile cu tinerii, Bruseels: Editura
European Youth Forum