 ABA (Applied Behavior Analisys)

ABA este o metoda care se bazează pe observarea comportamentelor,

întărirea celor funcționale, schimbarea sau modelarea comportamentelor
disfucționale și însușirea de comportamente adecvate noi. Acest lucru se realizează
utilizand recompensarea pozitivă și promptul (acel minim ajutor de care copilul are
nevoie pentru a duce la bun sfârșit o sarcină). Sistemul de învățare are obiective
foarte clar definite, sarcinile sunt împărțite în pași foarte mici, permițând astfel o
evaluare permanentă și fidelă a evoluției copilului.
ABA funcționează după principiile condiționării operante, explicând relația
dintre comportament și mediul înconjurator prin intermediul a 3 componente:
antecedent, comportament și consecință. Astfel, un comportament este determinat
în antecedent (situația în care a apărut) de un Trigger (factor declansator) și este
menținut de o consecință (ceea ce s-a întâmplat în momentul imediat următor).
Pornind de la această premisă, orice unitate de învățare, specifică programului
ABA, are la baza 3 componente: SD (cerința, instrucția, stimulul) – R (răspunsul)–
SR (stimulul întăritor).

Componente a probelor individuale

Instructaj
De la început menționăm că orice fel de etapă diferită va fi începută cu
instructajul, cu intenţia de a lega acţiunea de un comportament. Acest instructaj
este verbal, acesta este „Stai jos”, ori „Vino aici”, nonverbal, în care terapeutul îi
expune copilului un cartonaș pentru a-l denumi, sau o persoană, deasemenea pentru
a fi descrisă. În cele din urmă acest instructaj poate ajunge la fluctuație de la
simplul „Stai jos”, la ceva mult mai complicat. Indiferent ce formă va avea, această
componentă este menționată în literatura de specialitate sub denumirea de stimulul
diferenţial (notat cu SD).
 În timp ce copilul va învăța acest proces instrucțional când terapeutul îi va
adresa o cerere (SD) iar el o va îndeplini, o va finaliza atunci va primi
recompensa., În literatura de specialitate, SD este un stimulul diferenţial faţă de
recompensă doar dacă copilul a răspuns corect.
Pentru a înțelege trebuie să urmeze intrucțiunile și este nevoie în primul rând
să-l învețe pe copil cît mai clar cu putință. Pentru a le fi mai ușor primele noţiuni
predate, este bine să simplificăm instrucţiunile date. Aceaste instrucțiuni
simplificate constă în trei procese. Trebuie să tinem cont de instructaj acesta să fie
scurte și succinte, ci nu complicate, mai ales la început de terapie. Un exemplu bun
de instructaj complicat este „Vino şi stai jos cu mine o vreme”. Aceasta este
ineficient la încecput de terapie, deoarece conţine prea multe informaţii irelevante.
La inceputul tratamentului, SD ar trebui sa conţină numai elementele esenţiale şi
relevante ale instructajului, care, in acest caz, este „Stai jos”. Terapentul nu trebuie
să presupună că copilul va putea diferenţia un instrucțiuni dificile care conţine
unele detalii relevante.
Foarte important este ca terapeutu să se exprime corect asupra abordării, dar
folosind frecvent exact acelaşi cuvânt sau frază, ca instrucțiune. Frecvența
instrucțiunii va minimaliza o confuzie a copilului și va maximiza procesul de
învățare a itemilor. De menționat este faptul că toți terapeuții și cei care lucrează cu
copilul vor lucra după un plan terapeutic bine structurat în care instrucțiunile să fie
clare și concise. Variaţiile exprimate (cum ar fi: „Ia loc”, „Stai jos, te rog”,
„Aşează-te”), pot fi predate mai tarziu.
Într-o altă ordine de idei trebuie să se prezente o instrucţiune clară cu voce
tare, terapeutul trebuie să se asigure că sunt auziți clar, de copil sau de o altă
persoană din cabinet. Instrucțiunile nu vor trebuie să fie ca o întrebare; terapeutul
trebuie să aibă o intonaţie de adresare unei întrebări doar pentru acele instrucţiuni
care, vor fi in tip interogativ de exemplu: „Ce face ea acolo?”, „Ce culoare are
mașina aceasta?”.

Răspunsul
Comportamentul indus copil de către un SD este numit Răspuns (R). Sunt
trei consideraţii importante de menționat în acest context ce trebuie făcute atunci
când definim un răspuns indus (răspuns ţintă).

Sugestiile
Acestea sunt partea încorporată care fac parte din procesul de a facilita a
unor răspunsuri pe care copilul poate să fie achiziționate în repertoriul său
comportamental. Fără a utiliza sugestiile, terapeutul s-ar putea să nu atingă
niciodată o oportunitate de întărire şi stabilizare a anumitor răspunsuri adecvate.
Prin definiţie, sugestia e reprezentată de o acţiune, care se efectuează de către
terapeut, care să îl ajute pe copil în îndeplinirea răspunsului corect, pentru a avea
un comportament pozitiv și pentru a-l întări şi asimila. În timp ce terapeutul va
dobândi experiență va descoperii o mulțime de modalităţi de sugestionare.
Terapeutul trebuie să aibe în vedere că copilul are aproape întotdeauna succes, iar
terapeutul nu va fi lipsit de nicio oportunitate de a-l recompensa și a-ți manifesta
aprobarea. Indiferent de sugestia folosită în învăţarea unei anumite aptitudini,
abilități, constrangerea se desfasoară în acelaşi timp, ori în mai puţin de o secundă
de la prezentarea instrucțiunii; dacă nu se va produce în acest interval,
instrucțiunea şi răspunsul pot să nu mai fie atât de apropiate în timp unul faţă de
celălalt, pentru a putea fi corelate.
 Sugestie fizică/manuală
Sugestia fizică/manuală, terapeutul îl va ajuta pe copil să răspundă corect,
astfel încât îi acordă acestuia asistenţă manuală. Acesta înseamnând că terapeutul îl
ghidează, fizic, pe copil, parcurgând mişcările necesare pentru a primi un răspuns
corect.

Sugestie pozițională
Sugestia pozitională este folosită pentru a ajuta copilul în programele unde îi
sunt expuse mai multe povești în care i se va cere să selecteze, povestea corectă.
Pentru a ajuta la obţinerea unui răspuns corect, terapeutul poziţionează povestea
cerută mai aproape de copil decât celelalte povești, încât va crește posibilitatea ca
și copilul să selecteze povestea cerută.

Sugestiile nespecifice
Acestea reprezintă reacţii de a arăta, de a răspunde prin gest, sau de a
îndrepta privirea către un obiect de referinţă corect. Aceste sugestii sunt identice
acelor sugestii de poziţie prin faptul că sunt folosite în asistarea copilului în
programele în care sunt expuse mai multe obiecte, iar copilului i se cere să aleagă
obiectul corect selectat.

Sugestie bazată pe repetiţie

Semnifică o legare a unui răspuns ţintă de un răspunscare a fost învăţat
anterior. Tipul acesta de sugestie mijlocește un răspuns corect prin expunerea a mai
multor încercări a unor SD-uri într-o succesiune strânsă.
 Diminuarea sugestiei
Principalul avantaj al folosirii acestei sugestii este că poate ajuta la apariţia
unui comportament (răspuns) dorit, oferindu-i posibilitatea de a-l întări. Dacă
copilul nu este suficient sugestionat, atunci acest comportament ţintă poate să nu
apară niciodată. În cazul apariției acestuia nu se va mai putea consolida cacest
comportament şi el nu va progresa. Dezavantajul principal al la sugestionării este
că atunci când este sugestionat, copilul nu va da un răspuns necondiţionat, acesta
însemnând că copilul nu este determinat să răspundă unor stimuli sau provocării
terapeutului, ci doar ca o reacţie la sugestie. În timp, copilul poate deveni
dependent de sugestie pentru un răspuns corecte şi astfel se va ajunge la întărirea
unor dependenţe de sugestii. Dependenţa de sugestie trebuie evitată pentru ca
procesul de sugestionare să poată dispărea treptat, numit și proces de diminuare a
sugestiei. Aceste sugestii vor fi eliminate prin reducerea intensitatii (reducere a
unui nivel de decibeli a sugestii verbale sau a scădea numărul de manuale
ajutătoare care sunt folosite ca sugestie fizică). Problemele care pot să apară în
acest proces de diminuare a intensităţii sugestiei prin intenţia de întărire a
comportamentului copilului, învăţat necorespunzator spre orientarea sugestiilor din
ce în ce mai scăzute, astfel încât este posibil ca să interfereze cu atenţia acordată
instrucţiunilor date de terapeut.

Utilizarea probelor individuale

În cadrul stadiilor inițiale ale predării, şedinţele de predare vor conţine
maxim cinci – şase probe, cu pauze scurte de joacă între seturi de probe. Statul pe
scaun în stadiile inițial nu trebui să depăşească 2 minute între pauze oferind apoi
recompense cu întăritori puternici inițial. În timp ce copilul avansează în programe
se poate mări timpul de stat pe scaun de la sub 1 minut pană la 5 minute, astfel
încât se permit mai multe probe. În final, aşa cum se proceda în cabinet va avea
același procedeu şi la şcoală, astfel încât copilului i se va cere să stea pe scaun o
perioadă neîntreruptă de 45 – 50 minute.
Atunci când va veni timpul unei pauze de joacă, trebuie atenționat finalului
de program și începutul pauzei cu instrucţiunea "Gata" astfel încât acesta se va
ridica de pe scaun şi va mearge la joacă. În toate programele, se va atenționa
începutul pauzei de joacă doar după primirea unui răspuns corect nefolosind
promptul.

Propunere de probă individuală

Utilizarea unor probe individuale în predare pentru copii cu întârzieri în
dezvoltare este benefică din patru motive. În primul rând, aceste probe individuale
selectează clar ceea ce se încercă să predea şi să ajute copilul să participe la SD-uri
(ex: instrucțiune). În al doilea rând, aceste probe individuale permit atât
terapeutului cât şi copilului să știe când un răspuns este corect. În al treilea rând,
aceste probe individuale ajută instrucțiunile copilului într-o formă liniară și
continuă; acesta se întâmplă, fiindcă fiecare parte este menționat în cel mai mic
detaliu. Acestă formă liniară are o importanţă importantă în stadiile inițiale ale
predării, deoarece orice neclaritate cauzează confuzie, întârzieri în progresul
copilului în procesul de învăţare. În al patrulea rând, aceste probe individuale vor
permite o evaluare rapidă şi uşoară a progresului făcut de căte copil. În procesul de
învăţare, problema delicată este reprezentată de gradul în care se poate diminua
sugestia de-a-lungul probelor.

Deprindere a asocierii şi a imitării

Programele de deprindere a asocierii, sortării şi imitării nonverbale se
bazează pe stimulii vizuali care sunt relativ uşor de predat de către terapeut şi de
învăţat de către copil. Programul de deprindere a imitării verbale, se bazează pe
stimulii auditivi, acesta este cel mai dificil program ca și predare şi unul din cele
mai dificile programe de asimilat de către copil. Un element comun al acestor
programe este invăţarea copilului să asocieze stimulii. În programele
de deprinderi a asocierii şi sortării, copilul învaţă să asocieze itemi care sunt
similari sau identici al unor caracteristici (ex: culoare, formă, mărime, funcţie). În
programul de imitare nonverbală, copilul învaţă să asocieze un comportament cu
cel al altui individ (ex: copilul salută cu mâna ca răspuns la salutul altei persoane şi
zâmbeşte la un zâmbet). În programul de imitare verbală, copilul este învăţat să
asocieze propria voce cu cea a terapeutului, părintelui celui care lucrează cu el.

Asociere şi sortare
Partea de asociere din cadrul Programului de asociere şi sortare se remarcă
etapele necesare pentru a învăţa copilul să asocieze obiecte, culori, forme şi
comportamente (acţiuni) în tridimensionalitate.

Imitaţie Non-verbală
Aceasta este ultima etapă a Programului de deprindere a imitării non-verbale
este de a-l învaţă pe copil imitarea generalizată. Imitarea generalizată este atunci
când copilul învaţă să imite noile comportamente fără a fi invăţaţi în mod special
să o facă. Avantajul practic al imitării este evidențiat într-o învăţare care constă
într-o singură probă, în care persoana care desfăşoară un comportament nou pentru
o perioadă de timp foarte scurtă pe care copilul o imită imediat fără ajutor şi în
conformitate cu un model.

Întreţinerea şi generalizarea
Este posibil ca pînă în acest moment copilul să învețe mai mult de 50 de
imitării simple nonverbale care vor implica obiecte şi activităţi motrice vizibile.
 Limbajul
Programul de limbaj
Acest program descrie programe concepute pentru a învǎţa limbajul, cum ar
fi: întârzierile de limbaj care este un fenomen caracterstic persoanelor cu întârzie
de dezvoltare (exemplu: autism, rolul important pe care îl are limbajul în
dezvoltarea personalitǎţii umane, şi abordǎri comportamentului ale sarcinii de
remediere a întârzierilor de limbaj).

Identificare receptivă a comportamentului

În programul de identificare receptivă a comportamentului, copilul va fi
învățat să cunoască acțiuni cotidiene, cum ar fi mâncatul, statul, mersul sau
zâmbitul. Aceleași pre-rechizite sunt recomandate pentru acest program de
identificare receptivă a obiectelor. Aceste aptitudini pre-rechizite includ “potrivirea
” (asocierea, “matching”) și primele părți din programele de imitare non-verbală și
limbaj receptiv, acestea îl vor ajuta pe copil să urmărească (discrimineze) stimulii
din programul de față. Este programul ca copilul să aibă dificultăți mari în
discriminarea unor comportamente, nu ca în cea a obiectelor, o cauză a multor
comportamente sunt asemenatoare între ele decât sunt obiectele, și această
identificare a comportamentelor poate implica stimuli perturbatori (ex.mișcarea)
decât cei utilizați în învățarea obiectelor. Procedurile de învățare din acest program
sunt aproape identice cu cele din programul precedent (de identificare receptivă a
obiectelor).
Pentru a facilita absolvirea programului se introduce stimuli bidimensionali
(de ex, desene ale activităților). Desenele sunt instrumente utile de învățare,
stimulii perturbatori pot fi reduși, iar desenele pot ilustra comportamentele dificil
de executat în timpul sesiunilor de învățare (de ex, dormitul sau mersul pe
bicicletă).
Programul de identificare receptivă a comportamentului: fotografii diferite
ale copilului, părintelui sau ale unui prieten, în timpul comportamentelor care sunt
ușor de identificat, spre exemplul mâncatul, mersul pe bicicletă, dormitul sau
zâmbitul; pot fi folosite fotografii cu persoane în timpul unor comportamente
obișnuite, decupate din reviste sau cărți; fotografii dintr-un set de cartonațe ce se
găsesc în comerț, ilustrând comportamente clare pe care trebuie să le învețe copilul
în terapie.
Generalizarea Limbajului

Există patru căi de generalizare a gradului în care copilul stăpaneşte limbajul. Mai
întâi, trebuie să se repete exerciţiile învăţate în mediul educativ, în mai multe
locaţii. Se începe dând instrucţiuni copilului în holul de lângă cabinet, apoi în
camerele din apropierea cabinetului, şi apoi în camere cât mai îndepărtate de
locaţia iniţială. Se exersează aceste exerciţii în medii din ce în ce mai puţin
convenţionale, de ex.în curtea din spate, în parc şi la magazin. Pe măsură ce
acţiunile se îndepărtează de cabinet se ajunge în societate, copilul trebuie să înveţe
să ignore a face abstracţie față de stimuli noi şi de cei deconcertanţi. Cum ar fi,
copilul distras de anumite caracteristici ale băii sau a amgazinului alimentar, va
trebui să înveţe, gradat să reducă impactul stimulilor deconcertanţi.
O altă metodă de predare a acestor exerciţii care au aplicaţii practice în medii noi şi
variate. Cum ar fi, exerciţii "Ia-ţi pantofii," "Aşează pe masă,", "Aruncă" aceștia
pot fi folosiți în mod uzual când copilul este în preajma clădirii. Creativitatea şi
utilizarea instrucţiunilor de tipul "Pune înăuntru " (căruciorul de cumpărături) când
terapeutul este la magazin cu copilul sau "Şterge-te la gură " când terapeutul
împreună cu părintele și copilul se află la restaurant îl ajută copil să deprindă
comportamente adecvate din punct de vedere social.
A treia punct de a generaliza limbajul este introducerea de noi terapeuți. Terapeutul
inițial trebuie să se asigure că acești terapeuți cu care intră copilul în interacțiune
corespund cu exerciţiile folosite şi al încurajărilor. Noii terapeuți trebuie să
cunoască procedurile de predare prezentate de terapeutul inițial. Pe durata
perioadei de generalizare, este obligatoriu să se folosească tonalităţi diferite ale
vocii şi gesturi diferite. În ultima etapă, copilul trebui să varieze furnizarea
instrucţiunilor în aşa fel încât copilul să se deprindă și să răspundă la diferite
versiuni de exerciţii.
Socializarea
Socializarea - este un astect principal al acestor copii, iar jocul este modalitatea cea
mai practică și benefică în interacțiunea cu alți copii și alte persoane. Acest proces
de socializare se va desfășurape parcursul întregii vieți. Deoarece socializarea este
un întreg proces de transmitere și de asimilare a aptitudinilor. Acest proces este
unul interactiv de comunicare a dezvoltării fiecărui individ, dar în cazul copiilor cu
autism este unul anevoios deoarece ei vor trebui să învețe fiecare abilitate de
comunicarew și de limbaj, generalizând apoi abilitâțiile și deprinderile dobândite
prin terapie dobândind astfel dezvoltarea independenței și autonomia personală, a
creativității și a jocul simbolic având repercursiuni pozitive asupra integrării în
grădinițe și școli.