Colegiul Pedagogic ,,Mihai Eminescu”, Soroca

Catedra Asistența socială

COMUNICARE PEDAGOGICĂ
Tema: Absenteismul școlar abordat drept comportament deviant.

Profesor: Mitrofan Tatiana

2015
 Absenteismul școlar abordat drept comportament deviant 2015

CUPRINS:

SEMNIFICAȚIA SOCIALĂ ȘI CULTURALĂ A DEVIANȚEI......................................................2

ABSENTEISMUL ŞCOLAR - FACTOR GENERATOR AL DEVIANŢEI ŞCOLARE ...........2
FORME DE MANIFESTARE A DEVIANŢEI ŞCOLARE............................................................2
BIBLIOGRAFIE:......................................................................................................................................2

2
 Absenteismul școlar abordat drept comportament deviant 2015

SEMNIFICAȚIA SOCIALĂ ȘI CULTURALĂ A DEVIANȚEI

Opusul stării de conformitate este nonconformitatea sau devianţa, care se poate defini ca lipsa de
adeziune la modelul normativ al grupului, manifestată printr-un comportament atipic care încalcă prescripţiile
normative şi violează cerinţele instituţionale. Diversitatea normelor şi valorilor culturale ne împiedică să
considerăm comportamentul deviant ca fiind universal şi omogen. În orice societate, comportamentul deviant
acoperă o mare varietate de tipuri - mergând de la aşa-numitul comportament excentric definit prin gesturi
insolite, vestimentaţie aparte şi dezordine comportamentală, până la comportamentele disfuncţionale sau
aberante înscrise în aria delincvenţei a subculturilor şi contraculturilor deviante sau marginale.
Numeroşi antropologi au evidenţiat influenţa culturii şi simbolurilor evaluative ale grupului social asupra
calificării comportamentelor, ca fiind deviante sau marginale, accentuând asupra ideii relativităţii criteriilor de
etichetare a normalităţii şi anormalităţii, iar din acest punct de vedere, ceea ce apare deviant pentru o cultură,
pentru alta poate fi considerat ca fenomen norma1. Validat de normele de grup, comportamentul deviant poate
fi înţeles în două moduri :
- fie ca produsul incapacităţii funcţionale a individului, datorită unor deviaţii fiziologice;
- fie ca rezultat al unui comportament perfect normal, dar incompatibil cu standardele de normalitate
ale grupului .
În primul caz se poate vorbi de starea de boală sau incapacitate funcţională a individului, care îi dă obligaţii şi
privilegii speciale, în al doilea caz ne putem referi la situaţii de inadaptare sau neintegrare socială, concretizate
în reacţii de respingere (devianţa negativă), evaziune (devianţa neutră), sau inovaţie (devianţa pozitivă) în
raport cu normele socialmente acceptate. Sancţionarea sau acceptarea acestor comportamente variază după
criteriile utilizate de diferite societăţi în definirea devianţei.

ABSENTEISMUL ŞCOLAR - FACTOR GENERATOR AL DEVIANŢEI ŞCOLARE

Formarea personalităţii adulte implică şi rezolvarea unor serii întregi de situaţii conflictuale şi
frustrante. Conflictul şi frustrarea, manifestate într-o formă ponderată, sunt indinspensabile maturizării
personalităţii:"Întreaga civilizaţie reprezintă efortul, atât de asimilare, de transformare a naturii potrivit
aspiraţiilor şi trebuinţelor societăţii, ale umanităţii şi ale individului, cât şi grija de a asigura
acomodarea individului, a personalităţii la natură şi la exigenţele societăţii. În acest context se ivesc
numeroase conflicte şi contradicţii; în focul lor se realizează şi se definitivează personalitatea
omului;sacrificăm şi înmormântăm unele dorinţe,spre a salva altele".
Unelestudii de antropologie culturală arată că, atunci când se observă o absenţă aproape completă a
interdicţiilor în educaţie, cultura corespunzatoare tinde să stagneze şi să dispară. Sub influenţa psihanalizei s-au
luat, uneori, în familii şi şcoli, măsuri educative puţin obişnuite: autoritatea a fost redusă la minimum
(preconizându-se libertatea de satisfacere a pulsiunilor, dorinţelor copiilor, indiferent de natura acestora),
contrarierile şi prohibiţiile extreme au fost îndepărtate. În aceste condiţii copiii au devenit instabili, anxioşi,
incapabili de a suporta o stare de încordare interioară, de a găsi satisfacţie în acţiunile care implicau efort.
Concepţia educativă, stilul şi metodele pedagogice adoptate în viaţa de zi cu zi de către părinţi, sub
forma cerinţelor şi a atitudinilor faţă de copil, joacă un rolînsemnat în formarea personalităţii acestuia. Există
multe metode pedagogice şieducative bune şi foarte bune, dar şi multe dăunătoare, "patogene", care provoacă
"malformaţii educative" şi care vor trebui radiate din conţinutul pedagogiei familiale.
3
 Absenteismul școlar abordat drept comportament deviant 2015

Un prim semnal de alarmă se atrage asupra atitudinilor liberale şi ale celor caracterizate prin
pasivitate, indolenţă, sau chiar indiferenţă faţă de copil, lăsat nesupravegheat şi la cheremul propriilor sale
dorinţe şi tendinţe, se formează o personalitate instabilă, capricioasă, egoistă, revendicativă, incapabilă de a
suporta o tensiune emotivă, de a găsi satisfacţii în activităţi care implică depăşirea unor obstacole, de a respecta
normele de convieţuire socială, socotind că trebuie să aibă numai drepturi nu şi îndatoriri.
De asemenea, sunt atitudinile reprimatoare care, împreună cu cele de excesivă suprasolicitare
educativă a copilului, înăbuşă spiritul de independenţă al acestuia şi crează un dezechilibru între "cerere" şi
"ofertă", între capacităţile de rezistenţă ale copilului şi exigenţele sarcinilor manifestate faţă de el. Sunt
cunoscute, în acest sens, efectele negative ale exigenţelor familiale neraţionale asupra disciplinei copilului:
acestea se reflectă în conştiinţa copilului şi dau naştere unor conflicte puternice între propriile interese şi
cerinţele mediului familial, între propria estimare (imagine de sine) şi modul în care este apreciat de către
părinţi, între ceea ce el consideră că poate realiza şi ceea ce-i cer părinţii să îndeplinească.
Toate aceste atitudini şi influenţe familiale, care exprimă fiecare în parte neajunsurile educative sau
condiţii de educaţie patogene, condiţionează atât nedezvoltarea aptitudinilor sociale ale copilului, cât şi un
anumit grad de fragilitate şi chiar de imaturitate a personalităţii, mai ales în plan afectiv, volitiv şi moral.
Imaturitatea afectivă, volitivă şi morală se exprimă printr-o serie de însuşiri şi trăsături psihice deficitare care
se obiectivează în planul conduitei prin tulburări de comportament specifice (agresiuni, minciuni, fugă şi
vagabondaj, furt). Ignorate de către părinţi, conduitele greşite ale copilului pot crea un handicap serios în calea
adaptării copilului la exigenţele morale şi culturale ale societăţii şi de asemenea, pot determina, din partea
anturajului reacţii şi atitudini neadecvate, capabile să contribuie şi mai mult la structurarea unor tipuri de reacţii
necorespunzătoare, cu caracter permanent.
Adecvarea şi valoarea conduitei sunt apreciate în funcţie de calitatea integrării persoanei în viaţa
socială reglată de normele sociale. Conduitele dezadaptate, greşite sunt conduite inadecvate, exprimate sub
forma unor reacţii, a unor atitudini şi deprinderi comportamentale elaborate în dezacord, atât cu exigenţele
normelor sociale, cât şi cu cele ale igienei şi profilaxiei mintale, de aici decurgând şi consecinţele negative pe
care ele le produc în sfera raporturilor sociale normale şi în planul unităţii şi stabilităţii propriei personalităţi.
Procesul însuşirii regulilor şi normelor comportării morale este deosebit de complex . Aceste norme şi
reguli sunt transmise generaţiei tinere, de către membrii familiei şi ai societăţii în cadrul căreia se dezvoltă
copilul. Pe lângă informaţiile scrise şi verbale privind atitudinea corectă şi reprezentările
corespunzătoare,modul de comportare real al adulţilor, mai precis modelele oferite de către aceştia, joacă un
rol deosebit de important asupra formării comportamentului generaţiei mai tinere.
Dar, personalitatea nu adoptă o poziţie pasivă faţă de aceste influenţe exterioare.
Dimpotrivă, participă activ la preluarea acestor norme şi reguli şi-şi formează propriile sale relaţii sociale, prin
aceasta suferind ea însăşi transformări. Se ajunge astfel la o reacţie individuală a cerinţelor şi normelor
exterioare. Fiecare societate încredinţează unor instituţii sociale misiunea extrem de importantă de a transmite
membrilor un sistem de valori sociale (norme, reguli, principii morale, juridice) şi de a asigura apariţia la aceşti
membri a unor sisteme de valori interne, concretizate în convingeri, atitudini, motive.
Concordanţa celor două sisteme de valori, ale celor exterioare şi celor interioare, constituie condiţia
fundamentală a realizării unui comportament social integrant. Mecanismul care explică modul în care un
sistem de valori condiţionează, mai întâi "din afară" apoi "din interior" comportarea şi realizările copilului,
constă în esenţă, într-un proces de interiorizare treptată a normelor şi cerinţelor sociale. Se înţelege că
procesul formării sistemului de valori lăuntrice poate să aibă loc mai rapid şi fără dificultăţi, dacă mediul
înconjurător şi toate persoanele se comportă în mod unitar în sensul respectării regulilor şi normelor în vigoare.
Intervenind contradicţii, acestea vor semnala prezenţa şi în conştiinţa şi comportarea individului, dar mai ales
vor declanşa nesiguranţa la preadolescenţi. O asemenea nesiguranţă complică sau stânjeneşte procesul de
realizare a sistemului de valori lăuntrice şi formarea conştiinţei.
Desigur, conduitele dezadaptative pot fi expresia şi a altor factori nu numai a celor care ţin de defectele
4
 Absenteismul școlar abordat drept comportament deviant 2015

caracterului şi de dificultăţile realizării de către copil a procesului de interiorizare a normelor sociale; ele pot fi
determinate şi întreţinute de nevrozele infantile, de infirmităţile senzoriale, mintale, de deficitul şcolar,
tulburările intelectuale uşoare, stările psihopatice. Imaturitatea morală, afectivă şi voliţională afectează modul
de percepere şi evaluare corectă de către individ a diferitelor situaţii contrariante, conflictuale sau frustrante
apărute la un moment dat, precum şi posibilitatea traducerii în acţiuni concrete a deciziilor luate,a obiectivelor
pe care acesta şi le-a propus.
Dar aceste carenţe manifestate în plan afectiv, moral şi voliţional, reprezintă efecte psihologice, apărute
ca rezultat al unor factori nefavorabili exteriori. Dizarmoniile şi conflictele afective apărute în mediul familial
al copilului, deficienţele privind metodele, stilul de organizare şi conducere a familiei, neconcordanţa dintre
atitudinile manifestate de ambii părinţi faţă de copii, determină descoperirea cauzelor acestor carenţe şi
întârzieri apărute în dezvoltarea afectivă, morală şi volitivă a copiilor. Referirile pe care le vom face în legatură
cu imaturitatea afectivă, morală şi voliţională, nu trebuie să ne abată atenţia de la necesitatea considerării
implicaţiilor pe care diferitele deficienţe apărute în mediul familial le pot avea asupra dezvoltării vieţii
afective, morale şi voluţionale a copilului.
Vorbind despre imaturizarea afectivă, Vasile Pavelcu arăta că : "Infantilismul afectiv la vârsta adultă
se manifestă prin egocentrism, adică incapacitate de înţelegere şi asimilare a trăirilor altora, de acomodare la
simţirea altora şi evadare în lumea viselor… În egocentrism, altul se transformă în mijloc al intereselor
noastre,din incapacitatea de a ne transpune în conştiinţa altuia,de a adopta punctul de vedere al altuia; în
egoism, altul devine mijloc din neglijarea şi subestimarea conştientă şi intenţionată a intereselor şi a
personalităţii altuia. Ambele cazuri pot fi considerate ca două niveluri de imaturitate afectivă".
Disonanţele şi conflictele afective apărute în mediul familial angajează întreaga personalitate a copilului,
constituind, atunci când nu depăşeşte o anumită intensitate un factor de dezvoltare a personalităţii, de creare a
unor capacităţi noi, superioare de dezvoltare a conflictelor afectiv-motivaţionale; când perturbările afective
devin prea puternice, aşa cum se întâmplă în familiile în care certurile şi agresivitatea dintre părinţi sunt
frecvente, echilibrul psihic general al copilului se dereglează, sporeşte vulnerabilitatea acestuia la situaţii de
conflict, iar atitudinea lui faţă de muncă, faţă de sine şi faţă de semeni este influenţată în sens negativ. Datele
de ordin statistic arată că cel mai adesea devierile caracteriale ale copiilor au ca principal mobil carenţele din
sfera afectivă a personalităţii. Se ştie că atunci când sentimentul este controlat şi trăit la un nivel normal de
intensitate, el ne oferă posibilitatea de a releva calităţi sau de a descoperi defecte reale; transformat însă în
patimă, sentimentul ia o formă halucinantă, denaturând realitatea şi creând ocazii de conflicte cu semenii, de
remuşcări şi grave depresiuni.
Copilul care prezintă, sub influenţa unor părinţi excesiv de egoişti, de individualişti, o tendinţă
exagerată de a domina pe ceilalţi, de a se impune cu orice preţ în colectivul şcolar în care îşi desfăşoară
activitatea se închide tot mai mult într-o stare narcisistă, lumea din afară căpătând pentru el doar un rol pur
instrumental, acela de a servi la promovarea, sporirea şi întreţinerea tendinţelor sale egocentrice. Numeroasele
conflicte în care va intra cu colegii, ca urmare a manifestărilor sale de formă megalomanică, constituie dovada
că funcţia de reglare şi integrare în colectivitate a copilului respectiv nu este formată.
Când un sentiment devine obiect deconştiinţă, adică este supus unui act de cunoaştere, de înţelegere şi
interpretare corectă, omul are posibilitatea să manifeste o atitudine pozitivă, adecvată, faţă de propriile sale
trăiri afective. În cazul când se ia în mod nejustificat o atitudine vădit depreciativă faţă de propriul mod de a
simţi şi de a reacţiona afectiv la stimulările realităţii, persoana în cauză încearcă un puternic sentiment de
inferioritate, de depresiune şi ruşine.
Spre deosebire de copiii educaţi în sensul de a fi flexibili, sensibili la schimbări, caracterizaţi printr-o adaptare
promptă la noile situaţii şi printr-o schimbare rapidă a părerilor şi preferinţelor anterioare dacă acestea nu se
potrivesc situaţiei, copiii care au fost educati în sensul de a fi rigizi, orientaţi spre ei înşişi, persistă în propriile
păreri şi principii dovedind intoleranţă faţă de persoanele care sunt în dezacord cu sistemul lor de gândire.
Incapabili de a întreţine relaţii de influenţare reciprocă, în care predomină deciziile colective, aceşti copii tind
5
 Absenteismul școlar abordat drept comportament deviant 2015

să amplifice propriile probleme şi să adopte totdeauna o decizie în conformitate cu valorile şi principiile pe

care şi le-au fixat.
Atitudinea pozitivă exagerată faţă de propriile trăiri afective, determină un voluntarism afectiv, asociat
cu tendinţa desconsiderării trăirilor afective ale semenilor şi subordonarea lor la propriile trebuinţe. Condiţiile
psihologice indispensabile constituirii unor relaţii de comunicare corecte între copii şi între
părinţi şi copii sunt: încrederea reciprocă, atitudinile afective reciproce, lucide,
controlate, echitatea, respectarea ideilor şi convingerilor semenilor.
Vasile Pavelcu preciza "Maturizarea personalităţii presupune atât capacitatea de a ne acomoda afectiv la
conştiinţa altora, de a ne dărui, cât şi posibilitatea de a asimila interesele şi idealurile altora, capacitatea de a
primi ... Noi credem că egoismul este şi el, pe plan moral, simptom al imaturităţii afective ceea ce
egocentrismul reprezintă pe plan pur psihologic".
Sunt situaţii în care copilul nu manifestă, pentru că nu a fost educat în acest sens, o atitudine critică faţă
de propriile trăiri afective, fapt ce favorizează dezvoltarea unei vieţi afective dezordonate, realizate la un nivel
primitiv, biologic. Lipsa controlului afectiv, a autonomiei şi independenţei afective, a obiectivităţii faţă de sine
şi faţă de alţii - iată semnele incontestabile ale unei insuficiente maturizări afective. Sentimentele devin
constante, stabile, numai prin actul de conştientizare care permite clarificarea sensului şi a semnificaţiilor
propriilor trăiri afective în contextul unui sistem de valori şi principii sociale şi morale.
Înţelegerea îndatoririlor şcolare, a cerinţelor morale, se formează la unii elevi mai mult pe plan verbal;
ei nu simt necesitatea de a pune în acord cunoştinţele lor despre cerinţele şcolare cu activitatea pe care o
desfăşoară. Deşi sârguinţa la învăţătură, comportarea disciplinată, spiritul colectivist, sunt îndatoriri şcolare,
totuşi elevii respectivi nu simt îndemnul moral, de a îndeplini aceste cunoştinţe în practică. De altfel, cum ar
putea copilul să simtă acest îndemn din interior dacă în familie părintele îi oferă în mod frecvent prin
comportamentul său un model tipic de încălcare a propriilor sale norme şi principii de viaţă. Cinstit în vorbă şi
greşind în faptă, una spunând şi alta făcând, un astfel de părinte îl abate pe copil de la drumul firesc al formării
trăsăturilor de onestitate şi de fermitate în conduită, înscriindu-l pe o cale deviată a dezvoltării şi anume aceea a
duplicităţii, a minciunii.
Tipic pentru preadolescenţii imaturi caracterologic este şi situaţia de a accepta, fomal, cerinţele morale
fără a trăi totuşi stările emotive care exprimă atitudinea lor pozitivă faţă de cerinţele respective. Dacă normele
morale sunt respectate doar de teama urmărilor şi nu pe temeiul motivelor interne de natură morală faptele şi
acţiunile acestuia nu pot fi etichetate ca fiind morale. Sentimentele încercate de preadolescent devin morale
numai dacă fac parte componentă din conştiinţa lui morală.
Specifice imaturităţii caracterologice sunt şi acele situaţii în care preadolescentul, deşi cunoaşte cerinţele
propriei sale activităţi şi este convins de necesitatea îndeplinirii lor, nu le aplică totuşi. Nu este suficient ca
preadolescentul să-şi formeze reprezentări şi noţiuni morale, convingeri şi sentimente, ci este necesar ca
familia, şcoala să-l ajute să-şi dezvolte şi obişnuinţe de conduită morală, precum şi trăsături pozitive de
caracter. Crearea bazelor morale ale personalităţii copilului impune exersarea acestuia în forme concrete de
activitate care, consolidate în obişnuinţe, devin fundamentul trăsăturilor morale ale personalităţii. Alături de
exerciţiu, un rol important în educarea obişnuinţelor de conduită îl au şi motivele pozitive ale activităţii.
Constatările de ordin practic atestă că atât sociabilitatea cât şi alte însuşiri morale ale copilului (iniţiativa şi
fermitatea în acţiuni, curiozitatea, independenţa) depind de o serie de trăsături pe care le are însăşi familia în
care trăieşte copilul. Astfel, există familii active, ele încurajând formarea la membrii tineri ai familiei a
dinamismului, a încrederii în sine, a tenacităţii. Familiile pasive generează sentimentul de eşec, de neîncredere
în viaţă, de descurajare. Alte climate familiale prezintă drept trăsături caracteristice fie o stabilitate, fie o
instabilitate caracterizată prin schimbări permanente ale modului de viaţă, prin mutări dintr-un loc în altul.
Copiii care prezintă deficienţe de caracter percep într-un mod deosebit fenomenele din ambianţă socială, astfel
că reacţiile lor vor fi conforme acestei percepţii sociale specifice. Perceperea elementelor din sistemul social
de pe poziţia unei neîncrederi excesive determină un comportament aparte:fie unul de ostilitate, fie unul de
6
 Absenteismul școlar abordat drept comportament deviant 2015

izolare. În cazul comportamentului agresiv, copilul adoptă într-o situaţie conflictuală obişnuită, o atitudine
ostilă cu elementul declanşator.Un asemenea mod de comportament constituie un grav simptom de neadaptare
socială, de devianţă, un principal factor cauzator de noi conflicte, deoarece o astfel de rezolvare este în
contradicţie cu normele şi modelele de acţiune acceptate în societate. În cazul comportamentului de izolare
simularea şi disimularea reprezintă formele principale de exteriorizare a atitudinii de infatuare şi dispreţ, pe
care copilul o manifestă faţă de semeni.
Efecte nu mai puţin importante asupra întregii activităţi a copilului, asupra conduitei sale o are gradul de
dezvoltare a voinţei proprii.Astfel,copilul cu o voinţă puternică este capabil să dea dovadă de o serie întreagă
de însuşiri pozitive, cum ar fi:perseverenţa, stăpânirea de sine, independenţa, capacitatea de a lua decizii. În
unele situaţii, sub influenţa unor condiţii educative necorespunzătoare, îşi fac simţită prezenţa o serie de
manifestări neadecvate ale voinţei: negativismul, încăpăţinarea, sugestibilitatea.
Cunoaşterea de către părinţi a semnificaţiilor diferitelor devieri de conduită ale copiilor lor, este foarte
importantă nu numai pentru a realiza prevenirea apariţiei acestora, ci şi pentru evidenţierea nivelului de
dezvoltare şi organizare a personalităţii copilului. Operaţiile de justificare, proiectare, compensaţie vizează
gradul de organizare a apărării eului, capacitatea copilului de a găsi un nou scop care să-i ofere mai mari şanse
de succes.
Conduitele greşite ale copilului sau devierile de conduită reprezintă reacţii predominant afective şi subiective
insuficient elaborate printr-un proces de reflectare obiectivă, adecvată, atât a situaţiilor contrariante apărute la
un moment dat, cât şi a propriilor obligaţii şi drepturi sociale şi morale, fapt care face ca persoana să considere
că are numai drepturi, dar nu şi îndatoriri. Devierile de conduită ale copilului desemnează o perturbare a
relaţiilor normale ale acestuia cu persoana din mediul său de viaţă, ele exteriorizându-se fie sub forma unor
dificultăţi de acomodare utilă la mediul social, fie sub forma unor abateri de conduită în condiţiile instruirii
şcolare în relaţiile familiale.
Devierile de conduită ale copilului pot avea un caracter ofensiv, încaz că ele se exprimă în reacţii
impulsive şi de dominare, în acte agresive, în conduite antisociale, sau un caracter defensiv, încare se exprimă
stări de demisie, refugiu din faţa realităţii. Primului tip de reacţie îi corespunde în plan intern stări afective
specifice (accese de manie, furie, crize de violenţe ), stări exprimate în plan comportamental prin reacţii de
sfidare a autorităţii, negativisme, atitudini revendicative. Aceste reacţii se întemeiază pe un act de
supraestimare a propriei personalităţi şi pe un mod de interpretare caracteristic situaţiilor de conflict şi frustrare
în care persoana respectivă este plasată la un moment dat.
Celui de-al doilea tip de reacţii îi corespunde stări emoţionale de frică, neîncredere, suspiciune,
nesiguranţă; în unele cazuri pot apărea stări de tristeţe, depresiune, sentimente puternice de culpabilitate.
Ambele tipuri de reacţii nu pot constitui rezolvări satisfăcătoare ale situaţiilor care să ducă la o deplină
reechilibrare psihică, la o armonizare a raporturilor cu semenii. Aceste reacţii nu duc decât la echilibrări
temporare, generând în relaţiile interindividuale noi tensiuni şi situaţii de conflict şi frustrare. Agresiunea la
care recurge copilul faţă de un părinte considerat răuvoitor, declanşează reacţii de ostilitate din partea acestuia,
fapt ce va determina recurgerea de către copil la o nouă reacţie de agresiune, de data aceasta şi mai intensă.
Izolarea apare sub forma refuzului de a conversa, de a colabora, fuga ca tendinţă de evaziune dintr-un mediu
considerat ostil, aceste reacţii având un caracter defensiv, amplificând impresia de frustrare, de nedreptate care
i s-a făcut.
Cunoscând contribuţia pe care perioadele copilăriei o aduc la conturarea personalităţtii adulte, părinţii
ar trebui să acorde o atenţie deosebită preîntâmpinării constituirii unor conduite deviante la copii. Pentru
aceasta, ei trebuie să cunoască mai întâi cauzele de ordin familial şi extrafamilial care duc la apariţia diferitelor
devieri de conduită la copii în vederea uşurării înţelegerii cauzelor care au determinat ca unii preadolescenţi să
se înscrie pe căi greşite, să-şi formeze un mod inadecvat de reacţie faţă de realitate şi faţă de propria persoană
şi prin aceasta să devină nişte cazuri dificile care necesită preocupări speciale din partea şcolii, vom face apel
la exemple concrete, care redau fapte de viaţă, întâmplări reale din viaţa acestor copii needucaţi şi greşit
7
 Absenteismul școlar abordat drept comportament deviant 2015

îndrumaţi.

FORME DE MANIFESTARE A DEVIANŢEI ŞCOLARE

Problema agresivităţii preocupă din ce în ce mai mult cercetătorii din domeniul sociopedagogic.
Cercetând fenomenul în zona mai specială a delincvenţei juvenile putem obţine răspunsuri deosebit de
semnificative. Agresivitatea sub miile ei de faţete, este prezentă pretutindeni în raporturile delincventului cu
lumea, ilustrând, indiferenţa sa afectivă în raport cu celălalt ca fiinţă omenească.
Conceptul de agresivitate ocupă un vast câmp al comportamentului uman şi de aceea este greu de
definit. Psihologii contemporani indică drept surse ale comportamentului agresiv: slabiciunea, imaturitatea
afectivă, intoleranţa la frustrare, insatisfacţia afectivă, impulsivitatea proprie adolescenţilor, impresia de forţă
irezistibilă sau expresia infantilă a angoasei, ori că ţine de sexualitate. Dobândită sau înăscută, agresivitatea n-
ar trebui s-o luăm în consideraţie ca oglindind o contradicţie absolut reală. Eliminarea anumitor prejudecăţi
profesionale se impune, deoarece destui specialişti afirmă că "activitatea agresivă nu are fundamente
biologice" şi destui biologi afirmă "prioritatea factorilor biologici în naşterea şi chiar în orientarea
agresivităţii"; alţii afirmă că ar fi "un produs al unei eredităţi patologice şi al unui mediu stricat”. Astăzi, deşi
siguranţa omului modern este incomparabil sporită, longevitatea medie crescând într-un mod considerabil,
omul rămâne agresiv, fără a putea susţine că această agresivitate ar fi în creştere.
Psihanaliştii susţin că agresivitatea este un fenomen firesc la copilul normal, de asemenea că există o
agresivitate care cunoaşte alte modalităţi decât acţiunea motrică, violentă sau distrugatoare; că agresiunea este
o calitate fundamentală a tuturor fiinţelor vii, o calitate elementară care face organismul capabil să-şi
folosească mediul pentru satisfacerea nevoilor esenţiale ale propriei vieţi; că fără agresivitate, omul n-ar rezista
în mediul în care trăieşte, deoarece agresiunea este indinspensabilă cuceririi unui loc în grupul social, fiind
baza constructivă a oricărei activităţi. S-ar putea admite prin urmare că "Agresivitatea este astfel un fenomen
normal şi necesar la om, în general, în particular la preadolescent" .
Se cuvine să facem distincţie între agresivitate şi ceea ce am numi "pragul ei maxim"- violenţa,
deoarece agresivitatea umană nu antrenează inevitabil violenţa, deşi este o trecere uşor de învăţat.
Agresivitatea nu poate fi de natură esenţialmente socială, în producerea ei având un rol important matricea
genetică, datele caracteriologice. Factorii amintiţi se confruntă permanent cu diferite variante ale existenţei
omului, ale tânărului în societate:metode de educaţie; structuri şi dimensiuni ale familiei; calitatea integrării
anterioară comiterii actului delictual şi în
prezent, pe parcursul reeducării dar şi calitatea integrării oraşului în tipul de existenţă. Numai astfel vom
extrage conexiunile multiple stabilite între factorii naturali şi cei sociali care condiţionează, într-un sistem
psihologic complet comportamentele agresive.
Inacceptabilă este ideea conform căreia agresivitatea ar fi o condiţie sine qua non a afirmării de sine.
Mai realistă ni se pare calea investigării cauzelor care fac ca agresivitatea să existe sau să nu existe în anumite
condiţii socioculturale, determinându-se gradul ei de dependenţă faţă de numeroşii factori extrem de
schimbători, ca şi de factorii fundamentali.
Agresivitatea minorului provine dintr-o gravă insatisfacţie afectivă, de origine familială, deci dintr-o
frustrare, dublată de un tratament extrem de dur, aplicat copilului. Suportând din copilaria mică presiunea unei
comportări părinteşti dure, copilul,însuşi,crescând, devine dur, agresiv, violent. Tonusul agresiv al raportului
din casă se măsoară nu numai prin bătaie ci şi prin absenţa afecţiunii. Comportamentul agresiv al
preadolescentului lasă să se întrezărească un profund sentiment de insatisfacţie, fiind aşadar tot de origine
frustrantă.
Este dovedit ştiinţific, că un copil care îndură de mic presiunea unei comportări părinteşti dure îşi
însuşeşte acelaşi fel de comportament; devine dur în relaţiile cu ceilalţi copii. Argumentul palmelor, al bătăii
8
 Absenteismul școlar abordat drept comportament deviant 2015

cu cureaua trebuie să dispară din "arsenalul educaţiei". Părerea că bătaia îndreaptă ceva a fost în nenumărate
rânduri, infirmată. La fel, s-a prăbuşit altă prejudecată părintească, cea privind caracterul implacabil "rău"al
copiilor lor. Lipsa de logică este atât de evidentă, încâtdacăparinţii află căpropriul lor copil l-a bătutpe altul, recurg tot
la bătaie. Georges Heuyer atrage atenţia: "Părinţii uită ceea ce-au fost ei înşişi,ei nu ţin seama de schimbările
împrejurărilor. De unde apare oatitudine agresivă a părinţilor faţă de copil, iar la aceasta, o reacţie agresivă
care se poate interioriza ... Situaţia se agravează în cazul unui prost climat familial: mizerie materială, mizerie
morală, neînţelegeri, alcoolism, toate formele de disociere familială şi consecinţele lor: copii nelegitimi, copii
proveniţi din adulter, copii adoptaţi".
De multe ori, copilul are înclinaţia naturală de-al atrage pe adult pe terenul violenţei, de a-l încerca
astfel. Superioritatea părintelui se dovedeşte atunci când acesta se poate stăpâni. Dacă se lasă "scos din
răbdări", înseamnă că a fost "manevrat" de copil; dacă însă părintele rămâne lucid, copilul îşi dă seama ce
înseamnă stăpânirea de sine, siguranţa reacţiei tale.
De asemenea tonusul agresiv se mai măsoară şi prin actele de reprimare nedreaptă susţinute de criterii
subiective. Tot ca pe un act nedrept, ostil la adresa lui, interpretează copilul lipsa de afecţiune a unuia dintre
părinţi sau a ambilor.
Agresivitatea de care vorbim nu este o agresivitate cu perspective tragice, dramatice, ci un fel de
agresivitate care poate fi corectată prin creştere, odată cu anii, dar mai cu seamă prin climatul pozitiv, specific
raporturilor familiale. În acelaşi timp nu există doar o singură cauză provocatoare a agresivităţii, ci un complex
de factori care ar trebui luaţi în seamă. Se ştie, că e normal ca părinţii să aibă dreptul de a folosi mijloace de
constrângere, ca şi de recompensare, însă bătaia nu rezolvă impasurile, doar le ascunde, pentru ca apoi, acestea
să erupă cu o vigoare sporită.
Debutul multora dintre agresivităţile minorilor se dovedesc a avea originea în: destrămarea familiei,
instabilitatea ei, cât şi bătaia. Experţii în problemele delincvenţei minorilor spun că pedepsele corporare pot să
nu aibă nici un efect asupra delincvenţilor sau pot avea doar drept rezultat faptul că-i fac să fie şi mai
încăpăţinaţi, mai duri. Când baţi un copil îl înspăimânţi şi uneori îl determini să fie liniştit un timp. Se întâmplă
însă rar de tot să reuşeşti o schimbare care să-l facă să aibă o viziune mult mai sănătoasă despre el însuşi şi
despre lume. Delincventul trebuie să înveţe să aibă în vedere consecinţele naturale ale actelor sale şi să
înţeleagă că personal este răspunzător de existenţa sa. Dar nu va fi determinat să ajungă aici nici prin
ameninţare, nici prin lovituri, ca de altfel nici prin linguşire. Câteodată, prin pedeapsă nu faci altceva decât să-l
împingi pe panta delincvenţei. Bătaia poate să aibă efectul unui şoc psihologic, “copilul ajungând s-o creadă
bine meritată şi încercând abia pe urmă să-i dea o justificare în practică”.
Fără îndoială, felul în care părinţii îşi cresc copiii poate să aducă un început de soluţie la problema
agresivităţii. Este important de reţinut că cei care au suportat pedepse corporale nu reacţionează decât extrem
de rar cu violenţă, fie şi mai târziu,
faţă de cei care i-au bătut, dar manifestă o ridicată tendinţă de a fi violenţi în raport
cu alţii, afirmă experţii. Copiii de vârstă şcolară par să înveţe enorm de multe lucruri prin observaţie. O analiză
a emisiunilor de televiziune destinate tinerilor arată că ele conţin în general, scene care conduc la inocularea
subconştientă a agresivităţii. S-au pus în evidenţă, anumite condiţii care pot contribui la reducerea agresivităţii:
- fiecare trebuie să fie în stare de a se respecta pe sine însuşi;
- trebuie evitată perturbarea relaţiilor esenţiale dintre indivizi;
- trebuie să fie limpede definite caracteristicile comportamentului admisibil;
- trebuie să fie urmărite eforturile pentru stabilirea de norme internaţionale
de luptă împotriva violenţei;
Agresivitatea este expresia nerecunoaşterii drepturilor autorităţii (legat de ansamblul Universului
de1incventului şi de atitudinea sa crucială de intoleranţă la frustrare, astfel încât devine de fapt incapacitate de
a îndura mustrarea, nemulţumirea celuilalt, intoleranţa faţă de orice dezaprobare faţă de orice supunere sau
obligaţie şi faţă de muncă mai ales, ca obligaţie socială). Lipsa de afectivitate, inhibarea poftei de a învăţa,
9
 Absenteismul școlar abordat drept comportament deviant 2015

brutalitatea manifestă preponderenţa satisfacţiei imediate şi incapacitatea de a suporta orice corectare a

dorinţelor, ceea ce duce la o conduită rigidă, lipsită de supleţe şi de ţel.

BIBLIOGRAFIE:

1. Mihai Stoian,"Minori în derivă", EdituraEnciclopedică Română, Bucureşti, 1972;

2. Tiberiu Rudică, "Familia în faţa conduitelor greşite ale copilului", EdituraDidactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1981;
3. G. Neagu, L. Stoica, Factori de riscprivindaccesul la educatie al copiilor din familiisarace. Studiu de
caz, Revista de AsistentaSociala, nr. 2-3/2004;
4. Ziarul "Adevarul", 25 aprilie 2008, "Program de combatere a absenteismuluiscoalar in Andaluzia";
5.  "Young :actiuni integrate ptcombatereaabsenteismuluiscolarsimunciicopiilor",
colaboratorMihaiJiganusiSperantaTiban, Bucuresti,Institutul de stiinte ale educatiei 2005
(www.progettoyoung.org).

10