Marea Chinei de Sud va fi, în anul 2017, unul dintre

cele mai fierbinţi şi tensionate puncte de pe glob.

Acolo, noua diplomaţie republicană americană işi va
concentra presiunea într-o luptă subtilă şi plină de
mize cu marele său rival global.
De acelasi autor

 Dreptatea pe care o simţi în piept

 Scandalul „Putin pro-Trump“. Strategii şi implicaţii pe termen lung
 Întoarcerea Mării în istorie: Mediterana şi Marea Neagră, noul nod geo...

Pentru a înţelege implicaţiile geostrategice ale acestei lupte trebuie să aruncăm o privire asupra balanţei
economice: astăzi, China vinde in SUA bunuri de 4$ pentru fiecare 1$ bunuri importate din SUA. Un raport
strivitor în favoarea vedetei asiatice, care susţine astfel, doar din balanţa pozitivă în raport cu SUA, 3% din
propria economie. Milioane de locuri de muncă doar pentru a alimenta piaţa americană.

Acele locuri de muncă, a susţinut Donald Trump, ar trebui să aparţină poporului american. Motiv pentru
care noul preşedinte american pregateşte un pachet protecţionist masiv, menit să împingă „înapoi în
Ocean” afluxul de bunuri din China. Expertul său pe probleme de schimb comercial, Robert Lighthizer,
crede de altfel că „pare evident că criza de producţie din SUA este legată de balanţa noastră comercială cu
China”. Într-un mod ironic, în contextul întoarcerii Marii Britanii si Statelor Unite la o politică de închidere
protecţionistă, chiar în aceste zile preşedintele Chinei Xi Jinping participă (pentru prima dată) la Forumul
Economic de la Davos în calitate de, atenţie, „purtător de torţă al sistemului de liber-schimb” şi „făuritor al
încrederii în guvernarea globală” (o spune, sigur, Jurnalul Poporului, ziarul Partidului Comunist Chinez). 

Acesta este fondul (infrastructura economică, ar spune Marx) pe care îşi face loc, tot mai accentuat, criza
din Marea Chinei de Sud. Mai trebuie adăugat aici, de pildă, faptul că China a devenit, în 2016, cel mai
mare importator de petrol din lume – iar acest proces are loc pe un coridor de transport care leagă
zona Golfului Persic de Marea Chinei de Sud, fiind obligată să inventeze baze de aprovizionare si
apărare pe drum. Aşa a apărut, recent, bizara bază navală chineză din Djibouti. Aşa au apărut
insulele artificiale despre care vom vorbi mai jos.

Criza a început în momentul în care preşedintele Trump a acceptat, după câştigarea alegerilor, un telefon
protocolar din partea preşedintelui Taiwanului, Tsai Ing-wen, gestul fiind considerat provocator de chinezi în
contextul în care, încă din 1979, Washingtonul a recunoscut principiul Chinei Unice şi a denunţat formal
relaţia cu Taiwanul. Ca reacţie, la comanda preşedintelui Xi Jinping, portavionul chinez Liaoning (singurul
portavion chinez, de altfel, un soi de omolog chinez al unicului portavion rusesc, Amiralul Kuznetov, cu care
se şi înrudeşte prin construcţie) a părăsit Marea Chinei de Sud şi a pătruns în Strâmtoarea Taiwan, act
agresiv pentru uzanţele zonei. Taiwanul a răspuns ridicând de la sol avioanele F-16 şi ordonând unei
fregate să pătrundă în strâmtoare. 

Escaladarea a fost provocată de audierea în Comisia pentru Relaţii Externe a Senatului american a lui Rex
Tillerson, nominalizat de Donald Trump pentru poziţia esenţială de Secretar de Stat. Tillerson a folosit
momentul pentru a transmite Chinei două mesaje extrem de ofensive:

 Construirea de insule de către China în Marea Chinei de Sud este ilegala şi poate fi comparată cu
anexarea Crimeei de către Rusia.
 
 Accesul Chinei la acele insule nu va fi permis.
Fără a intra în dezbaterea pe fond asupra legalităţii construcţiilor chineze (care e una foarte complicată
diplomatic, foarte tehnică), e suficient să privim la implicaţiile avertismentului american pentru a înţelege cât
de fierbinte e zona Mării Chinei de Sud. Refuzul de a permite Chinei accesul la propriile insule
artificiale nu poate fi girat decât de o forţă militară masivă în zonă. O forţa dispusă să instituie o
blocadă. Şi să meargă până la ultimele consecinţe (cele militare) pentru a garanta respectarea
acesteia.

Oficialii chinezi, coerenţi cu politica discretă pe care o practică de milenii, nu au reacţionat direct la
avertizarea lui Tillerson. Au făcut-o prin intermediul ziarelor oficiale comuniste, care au titrat ca
Washingtonul trebuie să se pregătească pentru „un razboi pe scară largă” dacă nu va renunţa la tonul
arţăgos. În plus, se mizează încă pe ideea că oficialii americani sunt nişte „lăudăroşi” naivi si visători, care
„nu merită să fie luaţi în serios”.

E foarte, foarte greu de crezut că China va clipi şi va face paşi înapoi pe această temă – pe care o
consideră una ce ţine de propria „curte din spatele casei”. La fel cum e greu de aşteptat ca SUA să meargă
până la capăt cu ameninţarea lui Tillerson pentru câteva insule artificiale. Acesta pare mai degrabă un front
secundar, deschis pentru a avea elemente de negociere în plus în domeniile mai sensibile (Taiwan şi
balanţa comercială SUA-China).

Totuşi, chiar şi aşa, e foarte posibil ca bluful să fie jucat până la capăt de ambele părţi. Şi, uneori – foarte
rar, e drept – acest gen de bluf se poate transforma într-un conflict pe care ambele tabere încep să-l ia în
serios. În oricare dintre scenarii, Marea Chinei de Sud ne va cauza multe angoase şi ne va prilejui multe
analize în anul 2017.

În compania selectă a Mării Negre.

Cele mai fierbinţi zone de pe glob sunt mările aparent reci.