TETRALOGIA FALLOT

Definiţie
Tetralogia Fallot este una din cele mai frecvente malformaţii cardiace congenitale ce apar la copil şi presupune asocierea a 4
modificări: apariţia unui orificiu (defect septal-DSA) între cele 2 camere ale cordului care pompează sângele în artere
(ventriculul drept pompează sânge în artera pulmonară, ventriculul stâng în artera aortă), o îngustare (stenoză) a locului de
emergenţă a arterei pulmonare, o malpozitie a aortei - "călare pe septul interventricular" şi hipertrofie ventriculară
dreaptă (îngroşarea ventriculului drept). O altă variantă a afecţiunii este reprezentată de trilogia Fallot = stenoza
pulmonară + hipertrofie ventriculară dreaptă + defect septal atrial

Etiologie (epidemiologie)
Incidenta: sex M:F = 3:6 / eşantion de 10.000 copii. Boala reprezinta circa 5-7% dintre afecţiunile congenitale cardiace.
Cauza este în continuare obscură. Sunt luate în considerare mecanisme genetice şi factori de mediu. Factorii prenatali asociaţi
cu o creştere a riscului de tetralogie Fallot sunt: rubeola maternă sau alte viroze în timpul sarcinii (în special în primul
trimestru), aport nutriţional deficitar prenatal, alcoolism matern, vârsta mamei(peste 40 ani) şi diabetul zaharat.
Simptome/Evoluţie
* Retard în creştere (nanism) şi mental
* Cianoză (coloraţie albastră-vineţie a tegumentelor)
* Sincopa (episod de pierdere bruscă a conştienţei ca urmare a scăderii oxigenării creierului, urmat de revenire rapidă a
funcţiilor vitale)
* Hipocratism digital (bombare în sens longitudinal a unghiilor, cu aspect „în geam/lentilă de ceasornic” )
* Dispnee (dificultate în respiraţie)
* Fatigabilitate
Desi există şi forme grave ale bolii, majoritatea copiilor nu prezinta un grad avansat de stenoza a arterei pulmonare la
naştere: pot avea o coloraţie normală a pielii(roz) şi pot să nu acuze nici un simptom în primele luni de viaţă. Stenoza
pulmonară progresează însa gradual şi majoritatea copiilor capătă o coloraţie albastră-vineţie a pielii (cianoza) în primul an
de viaţă, datorită amestecării anormale la nivelul inimii a sângelui oxigenat (roşu deschis) cu cel neoxigenat (albastru). Unii
copii pot prezenta cianoză încă de la naştere. Datorită acestei tendinţe de a dezvolta cianoza, tetralogia Fallot este considerata
o boala cianogenă (care asociază cianoza). Adesea copiii pot face crize de cianoză - declanşate de plânset, suparare, baie,
luarea mesei sau alte eforturi minime - si sunt acompaniate de respiratie dificila. Un copil cu tetralogie Fallot care are o criză
de cianoză trebuie aşezat în pozitie "pe vine" sau pozitie fetala (genunchii la piept), pentru ameliorarea simptomelor. Criza de
cianoza poate uneori reprezentă o urgenţă medicală.
Diagnosticul
Diagnosticul tetralogiei Fallot se face prin ecocardiogramă (examen cu ultrasunete la nivelul inimii) şi prin cateterism
cardiac. La examenul radiologic se poate observa o imagine caracteristică de „cord in sabot”. Pulsoximetria poate detecta o
saturaţie scăzută a oxigenului în sânge.
Tratamentul
Tratamentul este chirurgical. Unii cardiologi recomandă ca reparaţia chirurgicală a defectelor să se faca în primele 6 luni de
viaţă. Există şi dovezi statistice care arată ca intervenţia chirurgicală la vârsta de peste 1 an este asociată cu un risc crescut de
complicaţii ulterioare, precum aritmii cardiace. Dupa intervenţia chirurgicală, copilul poate avea o viaţă normală.
Prognostic
Copiii care nu fac intervenţia chirurgicală reparatorie vor avea probleme cardiace din tinereţe, toleranţa scăzută la efort,
spitalizări frecvente şi o speranţă de viaţă redusă. Circa 40% dintre copiii cu tetralogie Fallot mor în primii 4 ani de viaţă,
70% până la vârsta de 10 ani si 95% până la vârsta de 40 ani.

STENOZA MITRALĂ

Definiţie
Stenoza mitrală este o afecţiune cardiaca care constă în îngroşarea valvei mitrale. Aceasta devine rigidă, nu se mai poate
deschide în totalitate, astfel că sângele trece cu greutate prin orificiul stenozat.
Generalităţi
Afecţiunea poate cauza diferite complicaţii, precum aritmii cardiace (anomalii ale activităţii electrice, care sunt percepute de
pacient sub forma palpitaţiilor cardiace), insuficienţa cardiacă, edem pulmonar sau accident vascular cerebral (prin formarea
de emboli la nivelul atriului stang, cu mobilizarea ulterioară a acestora).
Anatomia şi fiziologia valvei mitrale
Valva mitrală este una din cele 4 valve ale inimii. Aceasta este un inel conjunctiv-fibros care separă atriul stâng de
ventriculul stang (camerele inimii drepte) şi care pompează sânge spre restul organismului. O valvă mitrală sănătoasă are 2
valve mici (bicuspidă) care se deschid în momentul în care sângele trece spre ventricul (camera inferioară a inimii, din care
sângele este trimis prin artera aortă spre restul organelor).
Valva mitrală stenozată este caracterizată prin îngroşarea, fibrozarea şi rigidizarea orificiului mitral astfel caă sângele nu mai
poate să treacă catre ventriculul stâng. Consecinţa acestui fapt este acumularea sângelui în aval, la nivelul atriului stang şi
apoi la nivelul plămânului (insuficienţa cardiacă şi edem pulmonar).
Etiologie
Cauzele apariţiei sunt reprezentate de: infecţii dentare, amigdaliene, renale neglijate sau tratate incorect(insuficient ca timp şi
doză) şi malformaţii congenitale(mar rar).
Simptome
Stenoza mitrală este o boala cronică. Simptomele stenozei mitrale se instalează treptat, în paralel cu stenozarea orificiului
mitral. Acestea apar după un interval de latenţă de aproximativ 10-20 de ani de la atacul reumatismal iniţial (s-au relatat
cazuri cu o perioadă de latenţă de 40 de ani). Simptomele incipiente sunt relativ uşoare, nespecifice, fiind uşor de confundat
cu alte afecţiuni cardiace.În stadiile avansate de boală, când stenoza este strânsă, odata cu afectarea atriului stang, apar
simptome mai grave:
- dispneea (lipsa de aer), apare atunci cand stenoza este strânsă şi sângele refluează în atriul stâng şi apoi prin venele
pulmonare către plămâni (edem pulmonar), unde alterează schimburile gazoase fiziologice; de asemenea supraîncărcarea
atriului stâng, poate altera activitatea electrică a acestuia şi poate duce la apariţia aritmiilor cardiace, in special a fibrilatiei
atriale; aritmiile cardiace fac ca umplerea ventriculara sa devina deficitara si pot agrava edemul pulmonar (edemul pulmonar
acut este o urgenţă medicală şi pune viaţa pacientului în pericol);
- fatigabilitatea marcată (oboseala accentuată), apare treptat, la eforturi mari, apoi la eforturi tot mai mici, devenind în
cele din urmă permanentă şi în repaus; fatigabilitatea apare datorită oxigenarii insuficiente a ţesuturilor, precum şi a aportului
inadecvat de nutrienţi la acest nivel;
- palpitaţiile cardiace (bătăi anormale ale inimii), apar datorită supraîncărcării cu sânge a atriului stâng; fibrilaţia atrială
este aritmia cel mai des întâlnită în stenoza mitrală şi poate cauza complicaţii serioase precum embolia sistemică;
- hemoptizia (tusea cu expectoraţie sangvină), apare odată cu agravarea edemului pulmonar, când creşte presiunea în
venele pulmonare şi apar hemoragii care sunt apoi exteriorizate prin tuse.
Atunci cand mecanismele compensatorii sunt depaşite, apare insuficienţa cardiacă, care prezintă următoarele simptome
- dispneea la eforturi mici, dispneea de repaus
- dispneea paroxistică nocturnă ( insuficienţa respiratorie care apare noaptea şi trezeşte pacientul din somn)
- edemele periferice
- cianoza (coloraţia albăstruie a tegumentelor şi mucoaselor, datorată oxigenării insuficiente a ţesuturilor)
- edemul pulmonar acut (care constituie o urgenţă medicală şi necesită tratament de urgenţă).
- ciroza cardiacă (secundară supaîncărcării cu sânge)
- agravarea bolii cardiace ischemice cu apariţia infarctului miocardic acut.
Diagnosticul / Investigaţii
Diagnosticul se pune pe baza elementelor clinice(simptomatologia) şi pe baza investigaţiilor paraclinice : echografie
cardiacă, Doppler, EKG, probe de efort.
Tratamentul
Odata cu apariţia simptomelor stenozei mitrale, este necesară instituirea tratamentului medicamentos pentru a preveni
apariţia insuficienţei cardiace.
Diureticele sunt medicamente folosite în majoritatea afecţiunilor cardiace şi ajută la eliminarea apei din ţesuturi, scăzând
astfel lucrul mecanic al inimii.
Complicaţiile stenozei mitrale, necesită de asemenea tratament: antiaritmice - agenţi betablocanţi (în aritmiile cardiace),
anticoagulante (profilaxia trombozei la nivelul atriului sâng), antibiotice (în infecţii)

Antibioterapia
Persoanele diagnosticate cu stenoză mitrală au un risc crescut de a dezvolta, o afectiune care constă în infecţia bacteriană a
camerelor şi valvelor cardiace. Endocardita bacteriană apare de obicei la nivelul valvelor anterior lezate şi foarte rar în cazul
pacienţilor cu valve native integre. Tratamentul antibiotic este necesar ori de cate ori pacientul diagnosticat cu stenoză
mitrală trebuie să efectueze o manevră invazivă (sângerandă), care poate să introducă în circulaţia sangvină un
microorganism bacterian şi care se poate apoi localiza la nivelul inimii.
Antibioterapia este obligatorie înaintea oricărei dintre următoarele manevre:
- intervenţii stomatologice sângerânde
- procedee chirurgicale de orice fel
- operaţie de cezariana(naşterea fiziologică este contraindicată în rândul pacienţilor cu stenoză mitrală)
- traumatisme (fracturi, contuzii, tăieturi, etc.)
- efectuarea unor investigaţii precum: endoscopia digestivă superioară, colonoscopia, cistoscopia, tubaj gastro-duodenal, etc.
(doar în anumite cazuri atent selecţionate).
!!! Tratamentul medicamentos al stenozei mitrale trebuie recomandat şi supravegheat de medicul specialist cardiolog. Orice
persoană cu stenoză mitrală trebuie să evite anumite preparate medicamentoase, precum, cele pentru slabit sau preparatele cu
un conţinut ridicat de sodiu.
Tratament chirurgical
În momentul în care tratamentul medicamentos devine insuficient în controlul simptomelor stenozei mitrale, se recomandă
terapia chirurgicală, care constă în repararea sau înlocuirea valvei mitrale lezate.
Complicaţii
Cu toate ca stenoza mitrala este considerată o afecţiune cronică, uşoară, cu evoluţie lentă, există anumite complicaţii care pot
aparea şi care pot agrava brusc boala.
Cele mai frecvente complicaţii care pot aparea la persoanele cu stenoză mitrală, sunt următoarele:
- aritmiile cardiace (afecţiuni caracterizate prin bătăi neregulate, anormale ale cordului)
- insuficienta cardiaca (incapacitatea cordului de a asigura oxigenarea si necesarul de substante nutritive necesare
funcţionării celorlalte organe sau realizarea acestora printr-un efort cardiac mare, care depaşeşte mecanismele compensatorii
fiziologice)
- endocardita bacteriană (infecţia camerelor şi valvelor cardiace cu microorganisme bacteriene provenite din alte focare
de infecţie sau prin inoculare iatrogena).
Toate aceste complicaţii necesită tratament medical de urgentă, deoarece pun viaţa pacientului în pericol (apariţia
insuficienţei cardiace acute).
Mod de viaţă al pacienţilor cu stenoză mitrală
Regimul (tratamentul) igienodietetic
Exercitiul fizic
Persoanele diagnosticate cu stenoza mitrală trebuie să evite efortul fizic exagerat, deoarece acesta poate agrava evoluţia bolii.
Este necesar controlul medical de specialitate, periodic, pentru a stabili tipul efortului fizic care poate fi efectuat de pacient.
Odata cu apariţia semnelor de insuficienţa cardiacă, efortul fizic trebuie redus semnificativ, pentru a preveni apariţia
complicaţiilor.
În unele cazuri se ia in considerare chiar schimbarea meseriei pacientului, dacă aceasta presupune efectuarea unui efort fizic
exagerat.
Sunt recomandate plimbările şi exerciţiile de gimnastică medicală. Nu sunt recomandate înotul, joggingul sau aerobicul.
Dieta
Stenoza mitrală necesită stabilirea unei diete adecvate care sa prevină pe cât posibil apariţia unor complicaţii. Dieta este
obligatoriu hiposodată (cu un conţinut scăzut de sare), pentru a evita încarcarea volemică şi formarea de edeme. Excesul de
fluide cresc lucrul mecanic al cordului şi agravează insuficienţa cardiacă. De asemenea un regim normosodat sau chiar
hipersodat, poate accentua unele simptome precum: fatigabilitatea marcată, dispneea, edemele. Alimentele care trebuie
evitate în cazul persoanelor cardiace sunt: cipsurile, alunele, carnea şi brânza procesată, conservele, pizza, măslinele,
mâncarea tip fast-food şi mâncarea semi-preparată.

PERSISTENŢA CANALULUI ARTERIAL

Persistenţa canalului arterial este o malformaţie vasculare caracterizată prin permeabilitatea acestei căi
arteriale dincolo de termenul închiderii sale normale, de obicei pentru toată viaţa individului. Consecinţa
hemodinamică este un şunt între aortă şi artera pulmonară, de regulă stânga-dreapta.
Principala consecinţă hemodinamică a persistenţei canalului este apariţia unui şunt stânga-dreapta la nivel
arterial, cu hipervolemie pulmonară şi întoarcere venoasă crescută la inima stângă, care este astfel suprasolicitată
de volum.
Scăparea sângelui din arborele aortic determină apariţia unei tensiuni arteriale diferenţiale mari, cu semne
periferice analoge celor din insuficienţa aortică.
Şuntul care se produce în acelaşi sens – de la aortă la artera pulmonară -, atât în sistolă, cât şi în diastolă,
determină suflul continuu tipic.
Simptomatologie. Când survine inversarea de şunt, domină semnele de hipertensiune pulmonară: dispnee
de efort, hemoptizii, accese dureroase precordiale de efort, uneori distonie prin paralizie de recurent, cianoză
predominant în jumătatea inferioară a corpului.
Distingem:
 canalul arterial tipic (cu şunt stânga-dreapta);
  canalul arterial cu şunt stânga-dreapta şi hipertensiune pulmonară;
 canalul arterial cu şunt inversat.
Canalul arterial tipic. Semnul clinic caracteristic este suflul continuu Gibson, cu punctul maxim în spaţiul
al II-lea parasternal stâng, uneori în spaţiul I.
Principalul risc este cel al endocarditei bacteriene. Canalele cu şunt mare dezvoltă hipertensiune pulmonară
cu inversarea şuntului.
Tratament. Intervenţia chirurgicală este indicată în toate cazurile necomplicate, înainte de vârsta de 7 ani,
de obicei asimptomatice.
Tratamentul medical vizează profilaxia endocarditei lente, tratamentul acestei complicaţii şi al insuficienţei
cardiace.

Stenoza aortică
Inima are patru valve care permit sângelui să circule într-o anumită direcție. Cele patru valve sunt valva mitrală,
valva tricuspidă, valva pulmonară și valva aortică. Acestea au cuspe (foițe) care se deschid o dată la fiecare bătaie
a inimii. 

Valva aortică este situată între ventriculul stâng și aortă. Stenoza valvei aortice sau stenoza aortică apare
atunci când valva aortică a inimii se îngustează și nu se mai deschide complet. Astfel, fluxul de sânge de la inimă
spre artera prinicipală a corpului, aorta, este redus sau chiar blocat. Când valva aortică este stenozată (îngustată),
ventriculul stâng face eforturi mai mari pentru a pompa sânge în aortă și a alimenta astfel întregul organism. Acest
lucru duce la mărirea în volum a ventriculului stâng și îngroșarea lui.

Ana Maria Bogdan, consultant medical

Cele mai frecvente cauze ale stenozei aortice sunt:

·      O malformație cardiacă congenitală. Valva aortică are trei cuspe (foițe din țesut) în formă triunghiulară.
Unele persoane se pot naște cu o valvă aortică bicuspidă (cu doar două cuspe în loc de trei). Acest defect
congenital poate rămâne asimptomatic până la vârsta adultă, când valva suprasolicitată se poate îngusta.

·      Depuneri de calciu pe valvă. Odată cu înaintarea în vârstă, valvele inimii acumulează depuneri de calciu, la
fel ca pereții arterelor. Calciul este un mineral care se află în mod natural în sânge. Pe măsură ce acesta trece prin
valva aortică, particule foarte fine de calciu se pot depozita pe cuspele valvei, îngustând-o. Practic, acțiunea
calciului, care este dur, întărește foițele valvei care devin din ce în ce mai inflexibile. Acest proces este unul
natural și apare mai ales la pacienții în vârstă de peste 70 de ani.

·      Febra reumatică. Această afecțiune este o complicație a scarlatinei sau a infecțiilor în gât cu streptococ,
tratate neadecvat. Ea poate afecta inima, articulațiile sau pielea. În cazul inimii, pot apărea leziuni la nivelul valvei
aortice sau al altor valve. Pe aceste leziuni se depune ulterior calciu care îngustează valva aortică.

Cei mai importanți factori de risc pentru stenoza aortică sunt:

·      Vârsta înaintată (peste 70 de ani)

·      Malformații cardiace congenitale

·      Un istoric de infecții care pot afecta inima

·      Factori de risc cardiovascular: diabet, hipercolesterolemie și hipertensiune arterială

·      Boală renală cronică

Simptomele stenozei aortice

Stenoza aortică este o afecțiune cronică ce se instalează progresiv. Simptomele apar de obicei atunci când
îngustarea valvei este severă, de aceea, unii pacienți cu stenoză aortică pot să nu resimtă niciun simptom mulți ani
de zile. Totuși, când stenoza aortică este strânsă, simptomele cele mai frecvente sunt:

·      Murmur cardiac anormal (depistat la consultul cardiologic, prin auscultație)

·      Durere în piept (angină pectorală) la efort

·      Stări de amețeală și leșin la efort

·      Dificultăți de respirație, în special după o activitate mai intensă

·      Oboseală accentuată după efort

·      Palpitații

Eforturile pe care le face inima pentru a pompa sânge spre aortă prin valva îngustată pot duce în timp la
insuficiență cardiacă. Aceasta se manifestă prin oboseală, dificultăți de respirație, edem la glezne și picioare.
Aceste simptome, precum și un istoric de afecțiuni cardiovasculare, reprezintă un semnal de alarmă și este necesar
să vedeți un medic cardiolog.

Diagnostic și tratament pentru stenoza aortică

Medicul cardiolog va face anamneza pacientului și o serie de teste clinice, pentru a punediagnosticul de stenoză
aortică. Printre testele necesare pentru diagnostic se pot număra:

·      Echografia cardiacă transesofagiană

·      Electrocardiograma

·      Test de efort

·      CT cardiac

·      RMN cardiac

Tratamentul pentru stenoza aortică depinde de severitatea acesteia și de celelalte afecțiuni de care suferă
pacientul. Stenoza aortică poate fi ținută sub control până la un punct prin medicamente și schimbări ale stilului de
viață. Atunci când stenoza devine severă, medicul cardiolog va recomanda tratamentul chirurgical sau minim
invaziv.
·      Tratamentul chirurgical presupune repararea sau înlocuirea valvei aortice. De cele mai multe ori este preferată
înlocuirea valvei aortice cu o valvă mecanică sau una din țesut biologic. Operația este complicată și prezintă multe
riscuri, în special pentru pacienții cu diferite comorbidități. De aceea, o parte dintre pacienții cu stenoză aortică și
vârste înaintate nu se califică pentru intervenția chirurgicală.

·      TAVI – este o metodă minim invazivă de înlocuire a valvei aortică, fără operație. Medicii introduc un cateter
în artera femurală și îl înaintează până la nivelul inimii. Prin acest cateter este introdusă valva din material biologic
și este poziționată în dreptul valvei aortice. Este folosit un balon pentru a expanda valva, iar după ce aceasta a fost
poziționată corect, cateterul și celalalte materiale sunt retrase. Această procedură are un timp de recuperare mult
mai mic și este potrivită și pacienșilor în vârstă care nu pot fi operați pe cord.

În concluzie, stenoza aortică este o afecțiune structurală a inimii care apare atunci când valva aortică este îngustată.
Deși boala este multă vreme asimptomatică, atunci când pacienții resimt semnele acestei afecțiuni, calitatea vieții
are mult de suferit. Din fericire, există noi metode de tratament minim invaziv, potrivite chiar și pentru pacienții
foarte în vârstă, care nu mai pot fi operați din cauza afecțiunilor asociate.

Pericardita constrictiva

In pericardita constrictiva, inima este "stransa" de un proces de fibroza situat la nivelul pericardului visceral, dar si
parietal ( pericardul este tunica externa a inimii format din doua foite una viscerala si cealalta parietala). Fibroza
pericardica se instaleaza lent in ani, dar este posibil sa apara si in cateva luni, producand un tablou de insuficienta
cardiaca hipodiastolica cu presiune venoasa mult crescuta, ascita, edeme, hepatomegalie.

Exista doua forme de pericardita constrictiva:

-pericardita constrictiva subacuta "elastica:
-pericardita constrictiva cronica, rigida, cu si fara alte calcificari
Este posibil ca forma elastica sa evolueze in timp spre cea cronica rigida.

Au fost descrise si alte forme care au diferite particularitati anatomice si clinice:

-forma constrictiva oculta
-forma constrictiva postoperatorie
-forma constrictiva localizata
-forma rara tranzitorie
Cauzele pericarditei constrictive
Pericardita constrictiva nu este determinata de o singura cauza, exista multiple cauze care pot duce la aparitia
pericarditei, si anume:
-tuberculoza
-pericardita idiopatica, virala
-neoplasmele
-postoperator
-posttraumatic
-infectii bacteriene
-infectii fungice
-boli ale tesutului conjunctiv
-radiatii
-uremie
-postpericardiotomie
-infarct miocardic

Etiologia pericarditei constrictive are mari diferente geografice. In timp ce in SUA tuberculoza e rara, in Romania
aceasta etiologie este inca frecventa. La copii etiologia idiopatica, virala si tuberculoza se situeaza pe primul loc.
Procesul de fibroza care apare cuprinde in primul rand pericardul visceral, dar si pe cel parietal, cu obliterarea
cavitatii; el tinzand sa se extinda la toate camerele in mod simetric.
Exista si localizari ale procesului de fibroza predominant pe cordul stang sau drept, cu benzi de fibroza in jurul
inelelor atrio-ventriculare, venelor cave, in zona de golire a ventriculului drept. Aceste variatii in procesul de
fibroza pot genera forme si aspecte hemodinamice particulare.

Simptomele pericarditei constrictive

Pericardita constrictiva trebuie luata in considerare la o persoana cu pericardita acuta in antecedente si care
prezinta dispnee ( dificultate in respiratie), semne de insuficienta cardiaca, inima de dimensiuni normale.
Simptomele cele mai frecvente sunt:
-dispneea la efort
-ortopneea (forma de dispnee in care bolnavul nu poate respira decat in picioare, in pozitie dreapta)
-oboseala
-tuse
-slabire
-distensie abdominala
-dureri abdominale
-hepatalgii (durere la nivelul ficatului)
-edeme periferice

La examenul fizic se pot decela urmatoarele aspecte:

-jugulare turgescente
-tensiune arteriala normala sau scazuta
-hepatomegalie dureroasa
-ascita
-edeme
-casexie
-revarsat pleural
-eritem palmar
-subicter.
Presiunea venoasa crescuta in repaus si la efort este un element important de diagnostic.

Diagnosticul pericarditei constrictive

Utile pentru diagnostic sunt urmatoarele investigatii paraclinice:
-examenele de laborator : pentru evidentierea unei eventuale hipoproteinemii, hiperglobulinemii, hipoalbuminemii,
hiperbilirubinemii sau anemii
-examenul radiologic toracic
-electrocardiograma
-ecocardiografia
-CT
-RMN
-cateterism cardiac
-cardioangiografia

Tratamentul pericarditei constrictive

Tratamentul medical se realizeaza prin:
-regim alimentar
-repaus relativ
-administrare de diuretice
-administrare de preparate digitalice in caz de fibrilatie atriala

Tratamentul de electie al pericarditei constrictive este pericardiectomia completa pe zonele ventricolului stang si
drept cu extindere, la nevoie, pe marile vase si santuri ventriculare. Se prefera optarea pentru operatia cu circulatie
extracorporeala si prin sternotomie mediana cu debridarea depozitelor calcare cu ultrasunete.
Rezultatele sunt in general bune (succese in peste 60% din cazuri), dar uneori sunt doar partiale.
Mortalitatea este in jur de 6-25%.

Supravetuirea la 5 ani se mentine ridicata, fiind influentata de severitatea insuficientei cardiace hipodiastolice, de
gradul de rezectie a pericardului, de interesarea miocardului in procesul de fibroza, dar si de suferinta hepatica.

Pentru un prognostic bun, este necesara realizarea pericardiectomiei intr-o etapa timpurie.
Ameliorarea postoperatorie este rapida la o parte din cazuri si lenta cand rezectia a fost incompleta sau afectarea
miocardului a fost semnificativa.

In cazul in care pericardica este determinata de tuberculoza, de boli de colagen sau de alte cauze ce pot fi tratate, se
va avea in vedere si terapia etiologica.