Merceologie Nealimentara 2017

MADAR ANCA
NEACȘU NICOLETA ANDREEA
MERCEOLOGIE
NEALIMENTARĂ
BRAŞO
V 2017
1
CUPRINS
Introducere ................................ 5
U1. Agenţi de spălare ................................ 7

U1.1. Introducere ................................ 7
U1.2. Obiectivele unităţii de învăţare ................................ 7
U1.3. Noţiuni introductive despre agenţii de ................................ 8
spălare
U1.4. Săpunurile ................................ 12
U1.5 Detergenţii ................................ 23
U1.6. Rezumat ................................ 29
U2. Mărfuri din sticlă ................................ 30

U2.1. Introducere ................................ 30
U2.3. Noţiuni introductive despre sticlă ................................ 31
U2.4. Materii utilizate la fabricarea sticlei ................................ 33
U2.5. Procesul tehnologic de obţinere a ................................ 37
produselor din sticlă
U2.6. Clasificarea sticlei ................................ 42
U2.7. Proprietăţile sticlei ................................ 44
U2.8. Defectele mărfurilor din sticlă ................................ 46
U2.9. Studiul sortimentului şi verificarea ................................ 48
calităţii mărfurilor din sticlă
U2.10. Rezumat ................................ 50
U2.11. Test de evaluare a cunoştinţelor ................................ 51
U3. Mărfuri ceramice ................................ 52

U3.1. Introducere ................................ 52
U3.3. Materii prime utilizate la realizarea ................................ 53
produselor ceramice
U3.4. Tehnologia fabricării produselor ceramice ................................ 56
U3.5. Clasificarea produselor ceramice ................................ 63
U3.6. Tipuri de produse ceramice ................................ 64
U3.7. Defectele produselor ceramice ................................ 67
U3.8. Studiul sortimentului şi verificarea ................................ 68
2
calităţii mărfurilor ceramice
U3.9. Rezumat ................................ 71
U4. Mărfuri din lemn ................................ 73

U4.1. Introducere ................................ 73
U4.3 Structura lemnului ................................ 74
U4.4. Compoziţia chimică a lemnului ................................ 78
U4.5. Proprităţile lemnului ................................ 79
U4.6. Defectele lemnului ................................ 82
U4.7. Produse obţinute din lemn ................................ 86
U4.8. Mobila ................................ 90
U4.9. Rezumat ................................ 101
U5. Mărfuri textile ................................ 103

U5.1. Introducere ................................ 103
U5.3. Fibre textile ................................ 104
U5.4. Ţesături ................................ 120
U5.5. Rezumat ................................ 134
U6. Mărfuri din piele şi înlocuitori ................................ 136

U6.1. Introducere ................................ 136
U6.3. Pieile brute ................................ 137
U6.4. Defectele pieilor brute ................................ 140
U6.5. Prelucrarea pieilor brute ................................ 140
U6.6 Sortimentul pieilor tăbăcite ................................ 142
U6.7 Încălţămintea ................................ 143
U6.8 Rezumat ................................ 156
U6.9 Test de evaluare a cunoştinţelor ................................ 156
U7. Mărfuri metalice ................................ 158

U7.1. Introducere ................................ 158
U7.3. Proprietăţile metalelor ................................ 159
3
U7.4. Protecţia împotriva coroziunii ................................ 162
U7.5. Metale şi aliaje folosite pentru obţinerea ................................ 164
mărfurilor metalice
U7.6 Rezumat ................................ 171
U7.7 Test de evaluare a cunoştinţelor ................................ 171
Bibliografie generală ................................ 173
4
Introducere
Parcurgerea cursului de către studenţii anului II asigură cunoaşterea

elementelor de bază privind calitatea mărfurilor nealimentare (industrialea),
clasificarea şi sortimentul acestora, materiile prime şi tehnologia de fabricaţie pe
fiecare grupă, ambalarea şi păstrarea produselor. Însuşirea acestor cunoştinţe,
alături de cele accumulate anterior, va duce la înţelegerea şi învăţarea mai
uşoară a disciplinei pe care urmează să o parcurgă ulterior: expertiza mărfurilor.
Obiectivele cursului
Cursul intitulat Merceologie nealimentară are ca obiectiv principal
îmbogăţirea cunoştinţelor din sfera disciplinelor cu caracter economic
ale studenţilor Programului de studii Economia Comerţului,
Turismului şi Serviciilor şi Marketing, forma de învăţământ ID. La
sfârşitul acestui curs, studenţii vor fi capabili:
 să identifice grupele de produse nealimentare din sfera circulaţiei;
 să cunoască materiile prime şi auxiliare necesare fiecărei grupe de
produse şi modul cum acestea influenţează calitatea produselor finite;
 să cunoască principalele defecte pe care le pot avea diferitele produse
şi cauzele care le-au determinat;
 să cunoască metodele de verificare a calităţii pentru fiecare grupă de
produse şi modul cum se pun în practică aceste metode;
 să identifice sortimentul de produse pentru fiecare grupă studiată.
Cerinţe preliminare
Deţinerea unor noţiuni de bază legate de calitatea mărfurilor, ceea ce
presupune parcurgerea în anul I semestrul 1 a disciplinei
Fundamentele Ştiinţei Mărfurilor.
5
Mijloace de lucru
Parcurgerea unităţilor de învăţare aferente primului modul nu necesită
existenţa unor mijloace sau instrumente de lucru.
Structura cursului
Cursul Merceologie nealimentară este structurat în 7 unităţi de
învăţare. La rândul său, fiecare unitate de învăţare cuprinde: obiective,
aspecte teoretice privind tematica unităţii de învăţare respective,
exemple, teste de autoevaluare precum şi probleme propuse spre
discuţie şi rezolvare.
La sfârşitul fiecărei unităţi de învăţare este indicată o temă de control.
Rezolvarea acestor teme de control este obligatorie. Acestea vor fi
încărcate de către studenţi pe platforma e-learning până la o dată
prestabilită.
Durata medie de studiu individual

Parcurgerea de către studenţi a unităţilor de învăţare ale cursului
Merceologie nealimentară (atât aspectele teoretice cât şi rezolvarea
testelor de autoevaluare şi rezolvarea problemelor propuse) se poate
face în 2-6 ore pentru fiecare unitate.
6
Unitatea de învăţare U1. Agenţi de spălare
Cuprins
U1.1. Introducere
U1.2. Obiectivele unităţii de învăţare
U1.3. Noţiuni introductive despre agenţii de spălare
U1.4. Săpunurile
U1.5 Detergenţii
U1.6. Rezumat
U1.7. Test de evaluare a cunoştinţelor
U1.1. Introducere
Săpunurile şi detergenţii (agenţi activi de suprafaţă), reprezintă o grupă
de produse foarte importantă în cadrul economiei, datorită utilizării lor
pe scară largă. Cunoaşterea acestora, de la stadiul de materii prime,
proces tehnologic până la cel de produs finit prezintă o deosebită
importanţă, deoarece aceste faze contribuie la realizarea calităţii
acestor produse.

Această unitate de învăţare are ca obiectiv principal cunoaşterea din
punct de vedere merceologic a acestei grupe de produse. La sfârşitul
acestei unităţi de învăţare studenţii vor fi capabili să:
 identifice materiile prime necesare fabricării săpunurilor şi
detergenţilor;
 identifice fazele procesului tehnologic de obţinere a acestor
produse;
7
 identifice defectele ce pot fi întâlnite la această grupă de
produse;
 să facă corelaţia între calitatea materiilor prime ,
respectarea procesului tehnologic şi calitatea produselor finite;
 identifice metodele de verificare a calităţii pentru fiecare
grupă de produse;
 identifice sortimentul de produse din fiecare grupă;
Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2

ore.
U1.3. Noţiuni introductive despre agenţii de spălare

Din această grupă fac parte săpunurile şi detergenţii.
Agenţii activi de suprafaţă (AAS) prezintă proprietăţi tensioactive
reprezentate de:
• puterea de udare
• puterea de emulsionare
• puterea de spumare
• puterea de spălare
Agenţii activi de suprafaţă (AAS) sunt substanţe care în soluţie, chiar şi în
concentraţii reduse micşorează tensiunea superficială a unui lichid la suprafaţa
de separaţie dintre acesta şi mediul înconjurător.
O suprafaţă interfacială,de separaţie, reprezintă o arie care separă două
faze.
Suprafaţă de separaţie poate exista între:
- Două lichide (ulei – apă)
- Lichid – solid (apă – vasul în care se găseşte)
8
- Două solide (carte – masă)
- Lichid – gaz (apă – aer)
Nu există suprafaţă de separaţie între două gaze.
Fenomenele legate de suprafaţa de separaţie dintre un lichid şi mediul
care-l înconjoară se numesc fenomene superficiale.
La aceste fenomene participă moleculele de la suprafaţa de separaţie
dintre lichid şi un alt mediu.
Suprafaţa de separaţie a unui lichid are proprietatea de a ocupa o arie cât
mai mică pentru un volum dat, condiţie îndeplinită de forma sferică.
Tensiunea superficială se datorează atracției dintre moleculele lichidului
prin intermediul forțelor intermoleculare. În interiorul masei lichidului, fiecare
moleculă este atrasă în egală măsură în toate direcțiile de către moleculele
învecinate, în condiții de echilibru termodinamic, din care cauză rezultanta
tuturor forțelor este nulă, în raport cu centrul de masă al moleculei considerate.
La suprafața lichidului, moleculele sunt atrase înspre interior de alte molecule
aflate în adâncimea lichidului și mai puțin de moleculele din mediul învecinat
(fie el vid, aer sau un alt lichid). Astfel, toate moleculele de la suprafață sunt
supuse unei forțe rezultante de atracție moleculară îndreptate spre interior,
echilibrată în celălalt sens doar de rezistența la compresie a lichidului, ceea ce
înseamnă o forță rezultantă nulă. Există, însă, o forță ce determină diminuarea
suprafeței libere a lichidului, și în acest sens, suprafața unui lichid se aseamănă
cu o membrană elastică. Din cauza aceasta, sub acțiunea forțelor moleculare din
partea masei de lichid, suprafața liberă a lichidului tinde să ia forma ce
corespunde celei mai mici suprafețe locale
Această proprietate se explică pe baza forţelor de atracţie dintre molecule,
numite forţe intermoleculare. Intensitatea acestor forţe scade o dată cu creşterea
distanţei dintre ele, rezultând astfel cele trei stări de agregare cunoscute: solidă,
lichidă, gazoasă.
9
Totalitatea moleculelor de lichid de la suprafaţa de separaţie a unui lichid
exercită o anumită presiune asupra lichidului, numită tensiune superficială
(Figuta 1).
Stratul superficial se comportă ca o membrană elastică, care caută să-şi
micşoreze suprafaţa liberă.
Figura 1 Comportarea moleculelor de lichid în interiorul şi la suprafaţa

lichidului
În interiorul fluidului forţele de atracţie intermoleculare se compensează

reciproc, deci rezultanta este nulă.
La nivelul interfeţei, forţele de atracţie lichid-gaz sunt neglijabile.
Rezultanta forţelor este direcţionată spre interiorul lichidului (forţa de compresie
internă). Componenta paralelă cu suprafaţa este responsabilă de comportamentul
elastic al suprafeţei lichidului.
Agenţii activi de suprafaţă modifică tensiunea superficială de la suprafaţa
unui lichid, numindu-se şi substanţe tensioactive → săpunurile şi detergenţii.
Acţiunea de spălare a acestor substanţe se datorează structurii moleculare
asimetrice compusă din două părţi cu proprietăţi diferite (Figura 2):
10
1. o parte polară (P) → solubilă în apă
→ insolubilă în grăsimi
→ are o grupare carboxil (COO-) şi un metal (Na+)
2. o parte nepolară (R) → solubilă în grăsimi

→ insolubilă în apă
→ formată dintr-un rest hidrocarbonat
Figura nr.2 Structura moleculei de săpun
La suprafaţa lichidului, moleculele de săpun se aşează cu partea activă

(polară, solubilă în apă) în interiorul lichidului.
Tensiunea superficială a uleiului se va micşora, picătura se va diviza în
particole foarte mici, va forma o emulsie iar murdăria este îndepărtată. Prin
formarea spumei murdăria este împiedicată să se depună din nou pe produs.
În picătura de ulei moleculele de săpun se aşează cu partea polară în
soluţia de săpun şi cu partea nepolară în picătura de ulei.
Soluţiile de săpunuri şi detergenţi, datorită structurii şi compoziţiei
chimice specifice au capacitate de înmuiere şi de pătrundere activă în capilarele
suporturilor de spălare, precum şi în particulele cele mai fine de impurităţi, pe
care le desprind şi le trec în soluţie sub formă de suspensie sau emulsie.
Menţinerea cât mai mult timp a impurităţilor în stare de suspensie sau emulsie
depinde de cantitatea de spumă formată şi de acţiunea mecanică din timpul
spălarii.
11
Prezentaţi modul de acţiune al agenţilor activi de suprafaţă pornind de
la structura lor moleculară.
Să ne reamintim...
Agenţii activi de suprafaţă (AAS) sunt substanţe care în soluţie, chiar
şi în concentraţii reduse micşorează tensiunea superficială a unui
lichid la suprafaţa de separaţie dintre acesta şi mediul înconjurător.
Agenţii activi de suprafaţă (AAS) prezintă proprietăţi tensioactive
reprezentate de: puterea de udare, puterea de emulsionare, puterea de
spumare şi puterea de spălare.
Acţiunea de spălare a acestor substanţe se datorează structurii
moleculare asimetrice compusă din două părţi cu proprietăţi diferite:
1. o parte polară (P) → solubilă în apă
→ insolubilă în grăsimi
→ are o grupare carboxil (COO-) şi un
metal (Na+)
2. o parte nepolară (R) → solubilă în grăsimi
→ insolubilă în apă
→ formată dintr-un rest hidrocarbonat
U1.4. Săpunurile
Săpunurile sunt săruri de sodiu sau de potasiu ale acizilor graşi superiori
care se obţin prin saponificarea grăsimilor sau prin neutralizarea acizilor graşi cu
hidroxid de sodiu (NaOH) sau hidroxid de potasiu (KOH).
Materii prime şi auxiliare
1. Materiile prime se împart în:
12
* materii grase care pot fi: → de natură animală (seu, grăsime de porc)
→ de natură vegetală (uleiuri vegetale)
→ înlocuitori: sacâz (produs care rămâne după
înlăturarea terebentinei din rășina de conifere)
Natura, proprietăţile şi calitatea materiilor grase determină puterea de
spălare, aspectul şi consistenţa săpunurilor.
* substanţe alcaline
→ soda caustică (NaOH) se utilizează pentru obţinerea săpunurilor tari.
→ potasa caustică (KOH) se utilizează pentru obţinerea săpunurilor
lichide.
→ carbonatul de potasiu (K3CO3) se utilizează pentru obţinerea
săpunurilor moi.
→ soda calcinată (Na2CO3) se utilizează pentru obţinerea săpunului de
rufe.
Conţinutul în stare pură şi impurităţile acestor substanţe determină
alcalinitatea liberă, consistenţa şi culoarea săpunurilor.
2. Materii auxiliare se utilizează pentru a imprima săpunurilor anumite
proprietăţi caracteristice.
→ clorură de sodiu → în exces,această substanţă influenţează negativ
puterea de spălare şi spumare
→ silicat de sodiu
→ talc
→ caolin
→ bentonită
Prezentaţi materiile prime utilizate pentru obţinerea săpunurilor.
13
Procesul tehnologic
Procesul tehnologic al săpunului de rufe cuprinde următoarele operaţii:
1. Saponificarea grăsimilor - constă în fierberea grăsimilor cu hidroxid
de sodiu. În procedeul obişnuit de fabricare a săpunului, se încălzşte grăsimea cu
aburi introduşi direct la 1000C şi se adaugă soluţia de hidroxid de sodiu (NaOH),
pentru a obţine o emulsie. Rezultă cleiul de săpun, care este vâscos, de culoare
închisă şi conţine 48-52% substanţe grase. Îndată ce se formează acest săpun,
viteza de reacţie creşte brusc, fiindcă săpunul topit este un bun dizolvant atât
pentru grăsime cât şi pentru hidroxidul de sodiu.
2. Precipitarea săpunului (salefierea) şi decantarea - cleiul de săpun se
amestecă cu clorură de sodiu. Rezultă săpunul de miez care conţine 60-64%
subsanţe grase, iar la fundul vasului rămâne un strat apos. Operaţia se realizează
la cald.
3. Răcirea săpunului - se realizează în prese de răcire şi se obţin plăci de
săpun (calupuri).
4. Tăierea plăcilor sub formă de bare de săpun cu dimensiunile de 90/50
cm.
5. Uscarea - se realizează cu ajutorul unui curent de aer cald şi are ca
scop reducerea umidităţii, menţinerea plasticităţii, evitarea tendinţei de fisurare
şi stratificare a săpunului.
6. Tăierea şi ştanţarea - are ca scop obţinerea dimensiunilor finale şi
imprimarea pe bucăţile de săpun a următoarelor date:
• emblema producătorului;
• denumirea fabricii producătoare;
• gramajul;
• conţinutulde substanţe grase;
• STAS –ul sau norma tehnică.
14
7. Ambalarea - se face cu hârtie pergament, în lădiţe de lemn, cutii de
carton, în ambalaje individuale (de prezentare) şi ambalaje colective (de
transport).
Pentru săpunul de toaletă, procesul tehnologic cuprinde următoarele
operaţii:
1. Obţinerea săpunului de clei - constă în fierberea grăsimilor cu
hidroxid de sodiu (NaOH).
2. Precipitarea - presupune tratarea săpunului de clei cu clorură de
sodiu (NaCl) şi obţinerea săpunului de miez.
3. Şlefuirea - pentru îmbunătăţirea calităţii săpunului obţinut în faza
anterioară, acesta se tratează suplimentar cu hidroxid de sodiu (NaOH) sau
clorură de sodiu (NaCl).
4. Antefinisarea - în această etapă trebuie limitate cu precizie
conţinutul de clorură de sodiu (NaCl) sau alte săruri care pot influenţa negativ
calitatea săpunului.
5. Decantarea -în urma acestei operaţii se obţine săpunul de miez cu
un conţinut de ≈ 60% substanţe grase.
6. Decolorarea - se face cu scopul de a elimina eventualele pete,
pentru îmbunătăţirea aspectului estetic şi pentru obţinerea unei culori uniforme a
săpunului.
7. Răcirea → după această operaţie se efectuează analiza chimică a
săpunului obţinut care trebuie să conţină:
• minim 60% substanţe grase saponificate;
• maxim 0,25% substanţe grase nesaponificate. Dacă procentul este
mai mare, substanţele se descompun, apărând fenomenul de râncezire care
determină un miros neplăcut şi modificarea consistenţei şi a culorii.
• maxim 0,16% alcalinitate. Dacă procentul este mai mare rezultă un
săpun aspru, care irită pielea.
• maxim 0,2% clorură de sodiu (NaCl).
15
8. Tăierea sub formă de fulgi şi uscarea acestora - în urma acestei
operaţii conţinutul de substanţe grase ajunge la 71 – 78% prin reducerea
conţinutului de apă.
9. Malaxarea - cuprinde următoarele faze:
- Mărunţirea fulgilor;
- Albirea acestora, utilizând oxid de titaniu;
- Supragresarea - presupune adăugarea de substanţe grase pentru
îmbunătăţirea calităţii săpunului (lanolină, vaselină).
- Colorarea – pentru diversificarea gamei sortimentale de săpunuri.
Se face cu coloranţi, pigmenţi.
- Parfumarea –se face cu uleiuri volatile naturale sau sintetice.
- Introducerea, dacă este cazul, a diferitelor substanţe medicinale.
În urma acestei operaţii se obţine o pastă cu o consistenţă omogenă, în
care substanţele adăugate se găsesc răspândite în mod uniform în toată masa
acesteia.
10. Vălţuirea - constă în trecerea pastei obţinute printre două valţuri cu
scopul de îmbunătăţire a plasticităţii săpunului şi distribuirea uniformă a
substanţelor incorporate.
11. Pilotarea - presupune comprimarea într-o masă compactă sub
formă de bare de săpun care trebuie să prezinte:
- Aspect normal;
- Suprafaţă netedă, uniformă, lucioasă, fără crăpături, solzi sau pete;
- Secţiune omogenă.
12. Tăierea barelor - în bucăţi paralelipipedice.
13. Ştanţarea - presupune:
• Fixarea formei finale;
• Imprimarea denumirii comerciale;
• Imprimarea emblemei fabricii producătoare;
• Imprimarea gramajului.
16
14. Ambalarea se face individual, în foii de polietilenă sau ambalaj de
carton.
Precizaţi diferenţele dintre procesul de obţinere a săpunului de rufe şi

cel al săpunului de toaletă.
Defectele săpunurilor şi cauzele apariţiei lor

1. Râncezirea - apare datorită oxidării substanţelor grase
nesaponificate sub acţiunea oxigenului în prezenţa luminii, a microorganismelor,
a impurităţilor şi umidităţii. Determină apariţia unor pete divers colorate, un
mioros neplăcut şi o modificare de consistenţă. Pentru evitarea acestui fenomen
trebuie să se folosească materii prime de bună calitate.
2. Înflorirea - apare datorită migrării dinspre interior spre exterior a
surplusului de electroliţi (sare, NaCl). Procesul este favorizat de excesul de
umiditate când săpunul nu a fost suficient uscat. Se manifestă prin apariţia la
suprafaţa săpunului a unor pete albe de sare.
3. Apariţia de solzi şi pierderea luciului – se datorează nerespectării
temperaturii corespunzătoare în timpul operaţiei de pilotare. Când temperatura
este prea scăzută, săpunul capătă un aspect mat. Când temperatura este prea
ridicată, săpunul capătă un aspect solzos.
4. Clivajul - reprezintă tendinţa de exfoliere a săpunului. Se manifestă
prin consistenţă necorespunzătoare, crăpături, lipsa plasticităţii. Se datorează
unei consistenţe necorespunzătoare în timpul operaţiei de pilotare, lipsei unor
agenţi plastifianţi, răcirii bruşte, conţinutului prea mare de electroliţi.
5. Grişarea - se manifestă prin apariţia unei structuri grunjoase,
datorită malaxării insuficiente sau uscării neuniforme a săpunului.
17
Precizaţi care sunt posibilele defecte ale săpunurilor şi care sunt
cauzele acestora.
Clasificarea săpunurilor
Clasificarea săpunurilor se face după mai multe criterii, după cum
urmează:
a) După compoziţie şi consistenţă:
- săpun tare → obţinut pe bază de sodiu (Na)
- săpun moale → obţinut pe bază de potasiu (K)
- săpun lichid → obţinut din săpun moale diluat cu apă şi amestecat cu
substanţe care împiedică gelatinizarea.
b) După faza de obţinere:
- săpun de clei → conţine 48-52% substanţe grase
- săpun de miez → conţine min.60% substanţe grase
c) După destinaţie:
- săpun de rufe → se produce pe douăniveluri de calitate
→ calitatea a-I-a – conţine minim 72% substanţe grase
→ calitatea a-II-a – conţine minim 62% substanţe grase
- săpun de toaletă → se produce în două tipuri
→ standard (cheia)
→ superior → în diferite variante de mărime, denumire comercială,
culoare, miros, ambalaj.
- săpun de ras → se produce în trei tipuri (superior, calitatea a-I-a,calitatea
a-II-a). Trebuie să prezinte o bună spumare, care să se menţină în timpul
bărbieritului şi să fie neutru.
18
- săpunuri medicinale - acestora li se adaugă diferite substanţe cu efecte
fungicide, bactericide, săpunuri pentru copii etc.
Studiul sortimentului şi evaluarea calităţii săpunurilor

Studiul sortimentului pentru săpunuri se face comparativ, pentru produse
provenite de la furnizori diferiţi, pe baza fişelor de produs şi a standardelor
existente. Se urmăresc elementele:
- Tipul ambalajului şi starea acestuia;
- Tipul săpunului: tare sau moale;
- Destinaţia: de rufe, de toaletă, pentru copii etc.
Verificarea calităţii
a) Examenul organoleptic – se efectuează pentru determinarea aspectului,
consistenţei, mirosului şi culorii.
Aspectul – pentru săpunurile bucăţi se cercetează forma şi netezimea
suprafeţei obţinută prin tăiere cu cuţitu, ştanţarea.
- pentru săpunurile sub formă de fulgi, pastă sau lichide
aspectul se examinează vizual, după introducerea probelor în pahare Berzelius,
din sticlă incoloră.
Consistenţa – se examinează la săpunurile solide prin pipăire şi apăsare
normală a suprafeţelor cu ajutorul degetelor.
Mirosul – se examinează asupra bucăţilor ca atare şi asupra porţiunilor
tăiate din ele, înainte şi după frământarea între degete. Pentru săpunurile lichide
mirosul se examinează direct din flaconul în care se află proba.
Culoarea – şi uniformitatea culorii se apreciază vizual, prin compararea
cu cea a mostrelor etalon.
b) Examenul de laborator
Determinarea substanţelor grase totale – prin substanţe grase totale se
înţelege totalitatea substanţelor grase insolubile în apă, care se obţin prin
19
descompunerea săpunului cu un acid mineral puternic. Substanţele grase totale
din săpun cuprind:
- Substanţe saponificabile (acizi graşi);
- Substanţe nesaponificabile;
- Substanţe nesaponificate.
Prezenţa substanţelor grase nesaponificabile şi nesaponificate influenţează
negativ calitatea săpunului prin modificarea compoziţiai (râncezirea) şi
proprietăţilor (aspect, culoare, miros), în timpul păstrării şi utilizării.
Pentru această determinarea se utilizează metoda extracţiei în parafină
(metoda turtei).
Principiul metodei – substanţele grase din soluţia apoasă de săpun sunt
puse în libertate prin descompunerea cu acid sulfuric şi apoi sunt extrase.
Reactivi necesari: acid sulfuric 1n şi parafină.
Mod de lucru: într+un pahar Berzelius de 300 ml se cântăresc 5±0,1g
probă de analizat. Se adaugă 100 ml apă distilată şi se încălzeşte până la
dizolvarea săpunului. În soluţia de săpun obţinută se adaugă 20 cm 3 acid sulfuric
1n şi se încălzeşte până la separarea completă a substanţelor grase. Dacă soluţia
nu este limpede şi stratul de substanţe grase nu s-a separat complet, se mai
adaugă încă 5-10 cm3 acid sulfuric 1n. Se cântăresc la balanţa analitică 3-5 g
parafină şi se introduc cantitativ în pahar, amestecând cu o baghetă de sticlă. Se
continuă încălzirea până se formează un singur strat de parafină şi substanţe
grase. Se lasă paharul la răcit, cu bagheta înăuntru, până când stratul de la
suprafaţă se solidifică, formând o turtă, care se scoate cu ajutorul baghetei. Turta
se usucă prin tamponare cu hârtie de filtru şi se menţine la temperatura camerei
timp de 24 ore, apoi se cântăreşte.
Calculul rezultatului
m1 – m2
% substanţe grase totale = ------------ x 100 unde:
M
20
m1 – masa turtei (g)
m2 – masa parafinei (g)
m – masa probei de săpun (g).
Determinarea alcalinităţii caustice libere sau a acidităţii libere –
prezenţa alcaliilor libere în soluţia de săpun se datorează reacţiei de hidroliză în
urma căreia săpunurile pun în libertate o anumită cantitate de alcalii.
Alcalinitatea săpunurilor favorizează capacitatea de spălare şi degresare şi
înlătură apariţia fenomenului de râncezire în timpul depozitării. O alcalinitate
caustică prea mare, face ca soluţia de săpun să atace pielea în timpul spălării.
Principiul metodei – soluţia alcoolică de săpun se încearcă faţă de
fenolftaleină: dacî este alcalină se titrează cu acid clorhidric, iar dacă este acidă
se titrează cu hidroxid de sodiu.
Modul de lucru – într-un vas conic de 300 ml se introduc 200 ml alcool
etilic şi 5 g de săpun. Se adaptează un refrigerent cu reflux şi se fierbe lant, până
la dizolvarea completă a săpunului. Se răceşte soluţia şi de adaugă 0,2 cm 3
fenolftaleină. Dacă soluţia este alcalină (se colorează în roz) se titrează cu acid
clorhidric până revine la culoarea iniţială. Dacă soluţia este acidă (rămâne
incoloră) se titrează cu soluţie de hidroxid dr sodiu pînă la coloraţie slab roz,
care persistă un minut.
Calculul rezultatelor
0,004 x V
% alcalinitate caustică liberă (NaOH) =-----------------100
unde:
m
0,004 – cantitatea de hidroxid de sodiu (NaOH) (g) corespunzătoare la 1
cm3 acid clorhidric (HCl) 0,1n;
V- volumul de HCl 0,1n utilizat la titrare (cm3);
m – masa probei analizate (g).
21
0,0282 x V
% aciditate liberă (acid oleic) = --------------- x 100 unde:
m
0,0282 – cantitatea de acid oleic (g) corespunzătoare la 1 cm3 NaOH;
V- volumul de NaOH 0,1n utilizat la titrare (cm3);
m – masa probei analizate (g).
Determinarea conţinutuli de clorură de sodiu (NaCl) – clorura de sodiu
este electrolitul folosit în procesul de obţinere a săpunului pentru precipitarea
acestuia şi separarea de leşia glicerinoasă. Determinarea se efectuează în scopul
stabilirii conţinutului procentual de NaCl în produsul finit. Prezenţa unei
cantităţi prea mari de NaCl duce la aparişia defectului numit clivaj.
Principiul metodei – ionul de Cl- se precipită cu soluţie de azotat de
argint, iar excesul de azotat de argint se titrează cu sulfocianură de amoniu în
prezenţa sulfatului de fier şi amoniu.
Să ne reamintim...
Săpunurile sunt săruri de sodiu sau de potasiu ale acizilor graşi
superiori care se obţin prin saponificarea grăsimilor sau prin
neutralizarea acizilor graşi cu hidroxid de sodiu (NaOH) sau hidroxid
de potasiu (KOH).
Materii prime şi auxiliare sunt: materii grase, substanţe alcaline şi
substanţe auxiliare.
Procesul tehnologic al săpunului de rufe cuprinde următoarele
operaţii: saponificarea grăsimilor, precipitarea săpunului (salefierea)
şi decantarea, răcirea săpunului, tăierea plăcilor, uscarea, tăierea şi
ştanţarea, ambalarea.
Defectele săpunurilor sunt: râncezirea, înflorirea, apariţia de solzi şi
22
pierderea luciului, clivajul şi grişarea.
U1.5 Detergenţii
Detergenţii sunt produse de spălare care, dizolvate în apă, au rol de agent
de emulsionare, dispersare şi udare.
Acţionează ca un agent activ de suprafaţă, adică prin prezenţa lor
micşorează tensiunea superficială a apei şi măresc puterea de udare, spumare şi
dispersare.
Mecanismul de spălare este influenţat de:
• Agenţii de murdărire care pot fi: substanţe minerale, produse
alimentare, alte substanţe;
• Suprafaţa de spălare care poate fi netedă sau rugoasă.
Procesul de murdărire este procesul de depunere lentă a agentului de
murdărire, datorită unor forţe de atracţie, care fac ca acesta să fie reţinut pe
suprafaţa produselor. Dacă agentul de murdărire este chimic, el intră în reacţie
cu suprafaţa pe care se depune.
Prin procesul de spălare se urmăreşte anularea (micşorarea) forţelor de
atracţie dintre agentul de murdărire şi suprafaţa pe care s-a depus.
Ca şi molecula de săpun, molecula de detergent este alcătuită dintr-o parte
polară şi una nepolară.
Fazele procesului de spălare sunt:
a) Umezirea celor mai mici spaţii ale suprafeţei murdărite, ceea ce
duce la divizarea agentului de murdărire. Este faza cea mai importantă.
b) Transpunerea agentului de murdărire în suspensie prin spumare.
Această suspensie (spuma) este instabilă, de aceea spălarea (frecarea) nu trebuie
să depăşească 3-4 minute, deoarece prin dispariţia spumei murdăria se aşează
din nou pe suprafaţa de spălare.
23
Precizaţi ce sunt detergenţii şi enumeraţi fazele procesului de
spălare.
Materii prime folosite pentru obţinerea detergenţilor

Se împart în:
a) Materii prime principale → sunt reprezentate de hidrocarburi
obţinute din ţiţei şi alcooli, fenoli etc.
b) Auxiliare → alcooli graşi
→ oxid de etilenă
→ agenţi de neutralizare
→ agenţi de condiţionare
Clasificarea detergenţilor
Clasificarea detergenţilor se face după mai multe criterii, după cum
urmează:
a) După destinaţie:
- pentru înmuiere şi prespălare;
- pentru spălarea materialelor textile. Se împart la rândul lor în →
detergenţi pentru fibre vegetale şi
→ detergenţi pentru fibre animale;
- pentru spălări grele;
- pentru fierbere şi înălbire;
- pentru maşini de spălat;
- pentru maşini automate;
- pentru covoare;
- pentru tapiţerie;
- pentru geamuri;
- pentru obiecte sanitare;
24
- pentru vase.
b) După forma de prezentare
- detergenţi solizi (praf, granule, solzi);
- detergenţi lichizi.
c) După tipul substanţei active
- detergenţi pe bază de săruri de sodiu ale alcoolilor graşi primari
sulfataţi;
- detergenţi pe bază de alchil aril sulfonaţi de sodiu;
- detergenţi pe bază de săruri de sodiu ale alcoolilor graşi primari
etoxilaţi şi sulfataţi;
- detergenţi pe bază de amestecuri de subst.active, săpun, substanţe
anorganice, organice etc.
Studiul sortimentului şi verificarea calităţii detergenţilor

In analiza comparativă a sortimentului de detergenţi, proveniţi de la
furnizori diferiţi, se iau în considerare:
- destinaţia: pentru înmuiere şi prespălare, pentru spălări grele, pentru
spălări fine, pentru maşini de spălat, cu spumare redusă, pentru covoare, pentru
veselă etc.
- tipul dtergentului după conţinutul în substanţă activă : pe bază de săruri de
sodiu ale alcoolilor graşi primari sulfataţi, pe bază de alchil aril sulfonaţi de
sodiu, pe bază de săruri de sodiu ale alcoolilor graşi primari etoxilaţi şi sulfataţi,
pe bază de amestecuri de substanţe active, săpun, substanţe anorganice, organice
etc.
- caracteristici organoleptice: forma de prezentare (lichizi, praf, granule,
fulgi, pastă), culoare, miros.
- caracteristici fizico-chimice: conţinutul în substanţă activă, pH-ul soluţiei
1% produs, densitatea în vrac în stare netasată.
25
a) Examenul organoleptic – constă în verificarea ambalajului şi
determinarea aspectului, mirosului şi culorii produsului.
Aspectul – se determină vizual : pentru detergenţii sub formă de granule
sau praf, se apreciază uniformitatea mărimii granulelor şi a impurităţilor. Pentru
detergenţii în stare lichidă se examinează gradul de limpezime, omogenitatea,
prezenţa depunerilor şi a impurităţilor. Produsele în stare lichidă trebuie să se
menţină limpezi până la temperatura de 100C. sub această temperatură produsul
se tulbură, căpătând aspect lăptos, fără a se modifica compoziţia chimică şi
puterea de spălare.
Mirosul – se apreciază la produsele ca atare, cunoscând că mirosul
parfumat trebuie să poată fi perceput minim 90 de zile de la data fabricaţiei,
după care detergentul nu trebuie să prezinte miros neplăcut.
Culoarea şi uniformitatea culorii detergenţilor se apreciază vizual, prin
comparare cu mostra etalon.
b) Examenul de laborator
Determinarea substanţelor active. Substanţa activă reprezintă
componentul esenţial care, datorită structurii sale moleculare, imprimă
produsului proprietăţi de agent de spălare. Substanţa activă poate fi determinată
prin metode diferite, în funcţie de natura chimică a acesteia.
Determinarea aspectului soluţiei de 1% produs. Aspectul acestei soluţii,
la 450C, dă indicaţii asupra solubilităţii în apă a detergentului. Capacitatea de
solubilizare depinde de natura şi concentraţia agentului de suprafaţă din
detergent, cu care, variază direct proporţional.
Modul de lucru – 1g de produs, cântărit cu precizie de 0,01g, se pune într-
un pahar Berzelius de 250 ml şi se dizolvă în 100 ml apă distilată, proaspăt fiartă
şi răcită la temperatura de 45±50C. se examinează aspectul soluţiei prin
transparenţă. La concentraţia şi temperatura de lucru indicate, soluţia de
detergent trebuie să fie limpede.
26
Determinarea pH-ului soluţiei de 1% produs. Valoarea pH-ului soluţiei
apoase de detergent determină domeniul de utilizare al acestuia. Detergenţii care
dau soluţii apoase cu pH-ul neutru până la slab alcalin, sunt destinaţi spălării
materialelor textile din fibre proteice naturale şi fibre chimice. Detergenţii care
dau soluţii apoase alcaline şi puternic alcaline sunt destinaţi spălării materialelor
textile celulozice. Determinarea valorii pH-ului unei soluţii apoase de detergent,
se efectuează cu ajutorul pH-metrelor, cu hârtie indicatoare de pH, sau cu soluţii
de indicatori de pH. Pentru determinarea pH-ului cu hârtie indicatoare se
foloseşte o soluţie de detergent ca la determinarea precedentă. Cu ajutorul unei
baghete de sticlă se pune o picătură de soluţie pe hârtia indicatoare şi se compară
culoarea obţinută cu scara de culori a cartelei hârtiei indicatoare, citindu-se
valoarea pH-ului indicată în dreptul culorii identice cu culoarea hârtiei pe care s-
a aplicat soluţia.
Determinarea densităţii în vrac în stare netasată. Această caracteristică
dă indicaţii asupra uniformităţii, formei şi mărimii particulelor.
Modul de lucru – un cilindru gradat de 250 cm3 uscat şi cântărit cu
precizie de 0,1 g, se umple până la reper cu produsul analizat. In timpul
umplerii, cilindrul se ţine înclinat, apoi prin rotire uşoară se aduce în poziţie
verticală, lăsând să cadă produsul fără să se taseze. Cilindrul umplut până la
reper se cântăreşte cu precizie de 0,1 g.
Calculul rezultatelor :
m1-m2
ρ = ----------- x 1000 (g/dm3) unde :
V
m1 - masa cilindrului cu proba analizată (g) ;
m2 – masa cilindrului gol (g) ;
V – volumul detergentului (250 dm3)
Determinarea puterii de spumare şi a stabilităţii spumei. Spuma este un
sistem dispers, gaz în lichid, în care particulele de gaz sunt despărţite prin
27
pelicule subţiri de soluţie de detergent. Puterea de spumare este capacitatea
soluţiei apoase de detergent de a favoriza formarea spumei şi de a mări
stabilitatea ei. Puterea de spumare (Psp) reprezintă volumul spumei formate,
exprimat în ml.
Modul de lucru – soluţia pregătită pentru determinarea aspectului soluţiei
de 1% produs, se toarnă de la o anumită înălţime într-un cilindru gradat de 250
cm3. Se măsoară volumu spumei formate, după 30 secunde, 3 minute şi 5
minute.
Stabilitatea spumei se calculează ca raport între volumul total al soluţiei
utilizate la tereminare şi volumul spumei formate.
Calculul rezultatului :
Vt
Ssp = ----- unde :
Psp
Ssp – stabilitatea spumei (va avea trei valori, funcţie de momentul
determinării puterii de spumare) ;
Vt – volumul soluţiei apoase utilizată pentru determinare ;
Psp – puterea de spumare/volumul spumei formate, după 3secunde, 3
minute şi 5 minute.
Să ne reamintim...
Detergenţii sunt produse de spălare care, dizolvate în apă, au rol de
agent de emulsionare, dispersare şi udare.
Procesul de murdărire este procesul de depunere lentă a agentului de
murdărire, datorită unor forţe de atracţie, care fac ca acesta să fie reţinut
pe suprafaţa produselor.
Ca şi molecula de săpun, molecula de detergent este alcătuită dintr-o
parte polară şi una nepolară.
28
U1.6 Rezumat
Agenţii activi de suprafaţă (AAS) sunt substanţe care în soluţie, chiar şi
în concentraţii reduse micşorează tensiunea superficială a unui lichid la
suprafaţa de separaţie dintre acesta şi mediul înconjurător.
Fenomenele legate de suprafaţa de separaţie dintre un lichid şi mediul
care-l înconjoară se numesc fenomene superficiale.
Acţiunea de spălare a acestor substanţe se datorează structurii
moleculare asimetrice compusă din două părţi cu proprietăţi diferite.
Săpunurile sunt săruri de sodiu sau de potasiu ale acizilor graşi superiori
care se obţin prin saponificarea grăsimilor sau prin neutralizarea acizilor
graşi cu hidroxid de sodiu (NaOH) sau hidroxid de potasiu (KOH).
Materiile prime necorespunzătoare şi nerespectarea procesului
tehnologic determină defecte ale săpunurilor.
Detergenţii acţionează ca un agent activ de suprafaţă, adică prin prezenţa
lor micşorează tensiunea superficială a apei şi măresc puterea de udare,
spumare şi dispersare.
Mecanismul de spălare este influenţat de: agenţii de murdărire care pot
fi: substanţe minerale, produse alimentare, alte substanţe şi de suprafaţa
de spălare care poate fi netedă sau rugoasă.
29
Unitatea de învăţare U2. Mărfuri din sticlă
Cuprins
U2.1. Introducere
U2.3. Noţiuni introductive despre sticlă
U2.4. Materii utilizate la fabricarea sticlei
U2.5. Procesul tehnologic de obţinere a produselor dinsticlă
U2.6. Clasificarea sticlei
U2.7. Proprietăţile sticlei
U2.8. Defectele mărfurilor din sticlă
U2.9. Studiul sortimentului şi verificarea calităţii produselor din sticlă
U2.10. Rezumat
U2.1. Introducere
Mărfurile din sticlă au o largă utilizare ( construcţii, articole de menaj,
optică, articole decorative, vase de laborator etc.), datorită
caracteristicilor speciale care nu pot fi înlocuite de alte materiale.
Principalii producători de articole pentru menaj sunt: Vitrometan-
Mediaş, Stipo-Dorohoi, Avrig Stimas Suceava, iar dintre producătorii
de geamuri: Geromed-Mediaş, Ges-Scăieni, Gerom-Buzău,Gecsat-
Tănăveni etc. Mărfurile din sticlă românească şi geamuri se exportă în
ţările UE (Germania, Italia, Anglia ş.a.), ţările din Orientul Apropiat şi
Mijlociu (Liban, Arabia Saudită, Israel, Iordania, Yemen ş.a.), în
Africa (Egipt, Tunisia etc.) şi chiar S.U.A. (care este o mare
producătoare de geamuri).
30
Această unitate de învăţare îşi propune ca obiectiv principal o iniţiere a
studenţilor în domeniul produselor din sticlă. La sfârşitul acestei unităţi
de învăţare studenţii vor fi capabili să:
 înţeleagă caracteristicile sticlei;
 identifice şi să exemplifice tipurile materii prime şi auxiliare
necesare obţinerii produselor din sticlă;
 înţeleagă procesul tehnologic de obţinere a produselor din sticlă şi
influenţa lui asupra calităţii acestora;
 identifice sortimentul de produse finite din sticlă;
 să explice proprietăţile sticlei;
 să identifice şi să explice defectele care pot să apară la produsele
finite din sticlă şi modul cum acestea afectează calitatea produselor;

ore.
U2.3. Noţiuni introductive despre sticlă

Sticla este o substanţă amorfă, transparentă, translucidă sau opacă, sonoră,
cu strălucire caracteristică, obţinută prin topirea împreună a unor substanţe
chimice anorganice de natură silicioasă cu oxizi metalici şi care, prin răcire, se
transformă într-o masă vitroasă.
Deşi sticla este considerată un corp amorf, nu este lipsită complet de
structură. Sticla prezintă o structură cu un grad de ordonare a particulelor mai
31
mult sau mai puţin pronunţat. O anumită compoziţie chimică determină o
anumită structură a sticlei şi anumite proprietăţi.1
Sticla se găseşte în natură sub formă de obsidian (material volcanic) şi sub
formă de tektite.
Obsidianul, (piatră fină şi ornamentală) apare ca urmare a contactului
lavei cu apa, care prin răcire bruscă a determinat apariţia unei structui sticloase a
rocilor. Obsidianul este amorf şi translucid, iar prezenţa fierului şi a magneziului
determină o culoare verde închis spre negru a acestuia.
Tektitele nu sunt de natură vulcanică, au o compoziţie chimică variabilă,
dar baza o reprezintă sticla pe bază de silice cu impurităţi de fier, magneziu şi
altele. Sunt pietre fine, aflate de multe ori în colecţiile pasionaţilor. Se consideră
că au apărut în urma contactului unui meteor cu stâncile de pe suprafaţa Terrei.2
Principalele proprietăţi ale sticlei topite care prezintă importanţă pentru
procesul de prelucrare şi pentru calitatea produselor finite sunt: vâscozitatea,
tensiunea superficială şi capacitatea de cristalizare.3
Vâscozitatea – este influenţată de temperatură (creşte o dată cu scăderea
temperaturii). Vâscozitatea poate fi modificată şi prin adăugarea anumitor
substanţe. Adaosul de oxid de sodiu, oxid de potasiu, oxid de plumb, oxid de
bariu micşorează vâscozitatea sticlei, iar adaosul de bioxid de siliciu şi trioxid de
aluminiu determină creşterea vâscozităţii sticlei.
Tensiunea superficială – este proprietatea generală a lichidelor de a lua o
formă geometrică de arie minimă în lipsa forțelor externe, datorată acțiunii
forțelor de coeziune dintre moleculele lichidului. (Newton/m).4
Tensiunea superficială este influenţată de :
1. compoziţia chimică a sticlei: în funcţie de efectul pe care diferiţii oxizi
îl au asupra tensiunii superficiale se disting trei categorii:
1
Răducanu I., Procopie R., Merceologie, capitolul 4, curs format digital, ASE
2
Sârbu R., Merceologie, capitolul 1, curs format digital, ASE
3
Redeş Al., Petrescu V., Răducanu I., Pleşea D.Al., Merceologie industrială, Ed. Eficient, Bucureşti, 1999,
pg.278
4
Wikipedia
32
- oxizi superficial inactivi, care nu o modifica în mod semnificativ (MgO,
CaO, BaO, ZnO);
- oxizi intermediari, care determinî, o uşoară scădere (K2O,Cs2O, PbO,
B2O3, Sb2O3, P2O5);
-oxizi superficial activi care produc o scădere semnificativă
(As2O3,V2O5,Cr2O3)
2. temperatură: are o influenţă pregnantă, creşterea temperaturii
determinând scăderea tensiunii superficiale.
Capacitatea de cristalizare (de vitrifiere) – reprezintă procesul de separare
a unor cristale în masa de sticlă topită. Procesul are loc la topirea lentă a
topiturii.
Cristalizarea sticlei este un fenomen nedorit deoarece sticla topită, în
amestec cu cristale, nu poate fi prelucrată în mod corescunzător, provocând
apariţia defectelor în produsele finite. iar cealaltă jumătate era formată din
ziarişti, reporteri şi reprezentanţi ai organizaţiilor de caritate.5
U2.4. Materii utilizate la fabricarea sticlei

Materii prime principale
1) Vitrifianţii - au rolul de a forma masa sticloasă în care se
incorporează celelalte materii prime. Transmit sticlei caracterul vitros, solid,
transparent sau opac.
Din această grupă fac parte:
Bioxidul de siliciu SiO2 (cuarţul) - se găseşte în natură sub formă de roci
masive sau nisip cuarţos. Reprezintă constituentul de bază al sticlei, de calitatea
lui depinzând calitatea tipurilor de sticlă. Eventualele impurităţi conţinute de
5
Redeş Al., Petrescu V., Răducanu I., Pleşea D.Al., Merceologie industrială, Ed Eficient, Bucureşti, 1999,
pg.279
33
această materie primă (în special oxizi e fier) influenţează negativ proprietăţile
produselor finite.
Granulaţia particulelor de nisip prezintă importanţă asupra calităţii sticlei.
Granulaţia optimă este între 0,2-0,5 mm, iar nisipul trebuie să aibă minim 80%
din granulele cu aceste dimensiuni.6
Bioxidul de siliciu intră în compoziţia sticlei în proporţie de 30- 80%.
Anhidrida borică (oxid al unui nemetal care în reacţie cu apa formează un
acid) - are rol în reducerea vâscozităţii, mărirea stabilitatăţii chimice a sticlei,
creşterea indicelui de refracţie şi reducerea coeficientului de dilatare al sticlei.
2) Fondanţii - au rolul de a coborî temperatura de topire a masei
sticloase. Se utilizează oxizi alcalini:
• Carbonatul de sodiu (Na2CO3)
• Oxidul de potasiu (K2O)
• Oxidul de sodiu (Na2O)
• Sulfat de sodiu (Na2SO4)
Aceştia intră în compoziţia sticlei în proporţie de 12 -18%. Utilizarea
sulfatului de sodiu prezintă o serie de neajunsuri principala fiind aceea că în
topitura de sticlă rămîne sulful care conferă sticlei o culoare gălbuie. Se
utilizează numai în lipsa celorlalte două.
Aceste substanţe dau sticlei anumite proprietăţi cum sunt: luciul,
transparenţa şi culoarea.
3) Stabilizanţii - au rol de a anula solubilitatea sticlei în apă. De
asemenea ei conferă sticlei rezistenţă chimică, termică, electrică şi mecanică,
duritate. Se găsesc în compoziţia sticlei în proporţie de 5 – 10%.
În acest scop se utilizează:
• dolomita – mineral format din carbonat de calciu şi carbonat de
sodiu cristalizat în sistem romboedric.
6
34
Dolomita se utilizează în limite restrânse, până la 6%. Are ca scop:
reducerea temperaturii de recoacere, reducerea coeficientului de dilatare, conferă
stabilitatea vitroasă, măreşte rezistenţa la apă.
• Oxidul de bariu (BaO) - se utilizează pentru sticlele speciale
(optice şi cristal) deoarece conferă luciu mai puternic, indice de refracţie mai
mare şi o greutate specifică mai ridicată.
• Oxidul de plumb (PbO) - se utilizează pentru obţinerea sticlei
cristal. Conferă sticlei:
- indice de refracţie ridicat;
- sonoritate;
- greutate specifică mare;
- îmbunătăţeşte intervalul de temperatură în care se fasonează sticla.
• Oxidul de zinc (ZnO) – se foloseşte pentru sticla opacă, sticla de
laborator şi sticla optică, deoarece le imprimă proprietăţi termice superioară,
stabilitate chimică ridicată şi indice de refracţie mai mare.
• Trioxidul de aluminiu (Al2O3) – îmbunătăţeşte proprietăţile
mecanice, stabilitatea chimică şi proprietăţile termice. De asemenea
îmbunătăţeşte omogenitatea sticlei, reduce viteza de cristalizare, măreşte
vâscozitatea sticlei şi ridică temperatura de topire.
• Cioburile de sticlă – se folosesc în proporţie de 15-30% şi se
folosesc cioburile rezultate din procesul tehnologic.
Materii prime secundare - acestea pot lipsi, dar totuşi sunt necesare în
procesul de topire şi conferă sticlei anumite proprietăţi.
1. Afinanţii (agenţi de limpezire) - au rol ca în timpul topirii să dea
naştere la gaze care, să antreneze şi celelalte gaze din topitură şi să le elimine,
limpezind masa sticloasă.
În acest scop se utilizează:
• Tioxidul de arsen (As2O3) care la cald degajă vapori care antrenează
bulele de gaz;
35
• Azotatul de sodiu (NaNO3) sau de potasiu (KNO3);
• Sulfatul de sodiu (Na2SO4) sau de calciu (CaSO4);
• Sarea (NaCl).
2. Decoloranţii - au rolul de a îndepărta nuanţa verzuie sau gălbuie a
sticlei, datorată impurităţilor.
Pentru aceasta se utilizează:
• Trioxidul de arsen (As2O3);
• Sulfatul sau azotatul de sodiu (Na2SO4, NaNO3);
• Bioxidul de seleniu (SeO2).
3.Coloranţii pot fi:
Coloranţi molecilari - sunt compuşi metalici cu rolul de a colora masa sticloasă
(se menţin în masa sticlei sub forma ionilor metalelor respective).
Se utilizează:
• Oxizii de fier pentru culoarea verde-albăstrui, galben-verzui;
• Oxidul de cupru pentru culoarea albastră;
• Oxizii de nichel pentru culoarea violet-brun;
• Oxidul de cobalt pentru culoarea albastru-violet;
• Oxizii de crom pentru culoarea galben-verde;
• Oxidul de seleniu pentru culoarea rubinie;
• Oxidul de mangan pentru culoarea neagră.
Coloranţi coloidali – sunt metale dizolvate în sticlă şi aglomerate în particole
coloidale, cu structură microcristalină: aur coloidal pentru culoarea roz până la
roşu rubiniu, argint coloidal pentru culoarea galben, seleniu coloidal pentru
culoarea rubiniu de seleniu.7
4. Opacizanţii au rol în obţinerea unei sticle netransparente care
difuzează lumina.
Se utilizează substanţe cu indici de refracţie diferiţi de cel al sticlei:
compuşi ai fluorului, bioxid de staniu, talc, fosfaţi.
7 Sârbu R., Merceologie, capitolul 1, curs format digital,
3
Să ne reamintim...
Materiile utilizate la fabricarea sticlei se împart în: materii prime
principale(vitrifianţii, fondanţii, stabilizanţii) şi materii prime secundare
(afinanţii, decoloranţii, coloranţii, opacizanţii).
U2.5. Procesul tehnologic de obţinere a produselor din sticlă

1. Recepţia materiilor prime – presupune verificarea prin analize de
laborator a compoziţiei chimice, a culorii, a granulaţiei, a umidităţii etc. După
recepţie, materiile prime sunt dozate prin cântărire în funcţie de tipul de sticlă
dorit şi apoi se omogenizează cu ajutorul unor utilaje speciale.
2. Obţinerea masei sticloase - materiile prime măcinate, omogenizate
şi dozate conform reţetei de fabricaţie sunt introduse în cuptoare şi topite la
temperaturi ridicate (1200 – 15800C). Industrial, topirea se realizează în furnale-
tancuri, încălzite electric, cu gaze sau petrol.8
Dacă nu se respectă această temperatură pot rămâne materii prime
netopite complet, ceea ce duce la apariţia unor defecte de aspect denumite
incluziuni de material netopit în masa sticloasă, care afectează transparenţa şi
rezistenţa mecanică.
După topirea completă a materiilor prime se adaugă agenţii de limpezire
(afinanţii) şi decoloranţii şi se continuă topirea până se obţine o topitură
omogenă, cu aceeaşi temperatură şi densitate în toată masa. Dacă nu se respectă
cantitatea de afinanţi, durata şi temperatura la care se realizează această operaţie
apar incluziuni de gaze în masa sticloasă care afectează aspectul şi micşorează
rezistenţa mecanică.
Omogenizarea masei sticloase se realizează prin agitare mecanică sau prin
barbotare cu gaze.
8
Sârbu R., Merceologie, capitolul 1, curs format digital,
3
Omogenizarea necorespunzătoare a masei sticloase duce la apariţia unor
defecte ca: striuri provocate de straturi cu compoziţie diferită, aţe, vine etc.
Condiţionarea termică constă în menţinerea temperaturilor de topire a
sticlei la o anumită valoare (1180 – 13000C), în vederea fasonării în bune
condiţii.9
3. Fasonarea sticlei – constă în transformarea masei sticloase în
obiecte utile.
Se poate realiza prin mai multe metode:
a) Prin suflare (manuală, cu ţeava sticlarului sau industrială,
semiautomată sau automată) este posibilă datorită tensiunii superficiale şi a
vâscozităţii ridicate a masei sticloase.10 Presupune introducerea unui jet de aer
sub presiune în picătura de sticlă care, în prealabil este introdusă într-o formă.
Sticla topită se lipeşte pe pereţii acesteia, iar după răcire, se îndepărtează forma
şi se obţine obiectul dorit. Metoda se utilizează pentru obţinerea produselor de
menaj cu pereţi subţiri şi cavităţi interioare de forme diferite.
b) Prin presare (manuală, semiautomată, automată). Topitura de sticlă
este pusă într-o matriţă apoi cu un poanson se presează, iar masa sticloasă umple
golul dintre poanson şi matriţă care are forma obiectului dorit (Figura 3).
Metoda se utilizează pentru obţinerea produselor cu pereţi groşi, masive şi cu
adâncime mică, cu suprsafaţa exterioara modelată cu reliefuri (salatiere, solniţe,
pahare).
Figura 3 Fasonarea prin presare:

a - alimentarea cu masă sticloasă; b şi c – presarea propri-zisă; d – scoaterea obiectului
9
10
Sârbu R., Merceologie, capitolul1, curs format digital,
3
c) Prin presare şi suflare - topitura de sticlă se aşează într-o matriţă şi
este presată după care este trecută într-o formă şi suflată la dimensiunile finale
ale produsului (Figura 4). Se utilizează pentru obţinerea produselor din sticlă cu
gât larg (borcanele).
→
Figura 4 Fasonarea prin presare şi suflare

a,b,c,d – presarea în formă; e – suflarea în formă finală; f – scoaterea obiectului
d) Prin laminare - masa sticloasă topitî se aşează pe o suprafaţă plană

peste care se rostogoleşte un cilindru sau este introdusă între două valţuri care se
rotesc în sens invers.
Prin această metodă se obţin plăci şi geamuri de diferite grosimi. De
asemenea se obţine şi sticla armată, prin suprapunerea a două foi de sticlă între
care există o plasă de sârmă şi care apoi se presează la cald.
e) Prin tragere - se realizează prin trecerea masei sticloase prin
orificiul unei filiere. Se obţin fire, tuburi, fiole utilizate în industria farmaceutică
şi diverse profiluri.
4. Recoacerea – are ca scop reducerea tensiunilor interne din sticlă
care au apărut datorită vitezei de răcire inegale a obiectelor fasonate. Tensiunile
interne se prezintă sub forma unei reţele de zgârieturi infinitazimale pe suprafaţa
obiectelor de sticlă şi au ca efect spargerea obiectelor din sticlă. Ele apar prin
3
contactul brusc al sticlei incandescente de la temperatura de fasonare la
temperatura mediului ambiant.11 Deoarece sticla are conductibilitate termică
redusă, straturile exterioare se răcesc mai repede decât cele interioere. Straturile
exterioare îşi micşorează volumul şi astfel exercită o forţă compresiune asupra
straturilor interioare.
Recoacerea se realizează prin încălzirea produselor la o temperatură sub
cea de înmuiere şi apoi răcirea lentă a acestora. Are loc în cuptoare de recoacere,
respectând o anumită temperatură şi durată în funcţie de destinaţia produsului.
5. Finisarea – se realizează pentru îmbunătăţirea aspectului
produselor. Se face prin mai multe operaţii:
a) Tăierea părţilor suplimentare rezultate prin suflarea obiectelor din
sticlă cu ajutorul roţilor abrazive sau cu flacără.
b) Şlefuirea părţilor tăiate. Se face cu ajutorul discurilor abrazive.
c) Rodarea se realizează pentru articolele din sticlă prevăzute cu dop
de sticlă pentru asigurarea etanşeităţii.
d) Decorarea se realizează prin mai multe metode (la cald, la rece, pe
cale chimică)
La rece decorarea se face prin şlefuire cu piatră abrazivă sau cu jet de
nisip (sablare). În acest caz se acoperă produsul cu un şablon şi apoi se suflă
nisip cu presiune, corodându-se modelul.
La cald decorarea se realizează:
- cu ajutorul culorilor fuzibile prin pictare sau pulverizare pe un
şablon;
- prin sitografie sau serigrafie se foloseşte o sită de mătase sau
material plastic cu 4400 6400 ochiuri/cm2. Porţiunile pe care nu trebuie să se
aplice decorul se acoperă cu un lac special.
- cu decalcomanii; acestea cuprind desene realizate cu culori fuzibile
sau amestecate de metale preţioase şi emailuri colorate pe straturi subţiri de lac
11
4
organic, depus pe un suport provizoriu de hârtie. Transferarea decorului se face
prin umezirea hârtiei, ceea ce permite desprinderea şi aplicarea desenului pe
produs. Aplicarea acestei metode necesită o nouă ardere, pentru fixarea
decorului.12
- în masă sticloasă prin topirea de sticle colorate diferit şi
amestecarea acestora, obţinându-se sticla marmorată;
- prin suprapunerea unui strat de sticlă colorată peste stratul de bază
al sticlei albe rezultând sticla überfang. După răcire se execută modelul pe sticla
colorată, prin şlefuire cu discuri abrazive;
- prin imprimarea decorului cu ajutorul unor cilindri gravaţi de cupru
sau aluminiu, ce trec peste articolul din sticlă uşor încălzit.
Pe cale chimică decorarea se realizează:
- prin corodarea desenului de pe suprafaţa articolului acoperit cu parafină,
cu ajutorul acidului fluorhidric.
- prin matisare chimică, care permite transformarea suprafeţei transparente
a obiectelor din sticlă în suprafaţă translucidă cu ajutorul unor reacţii
chimice. Metoda se foloseşte pentru obţinerea unor efecte artistice. Pentru
matisare se foloseşte un amestec de acid fluorhidric cu cloruri şi sulfaţi
alcalini şi de amoniu.13
- prin lustruire chimică, cu acid fluorhidric cu scopul de a elimina aspectul
mat de pe suprafaţa şlefuită a articolelor şi obţinerea unui luciu mai
intens.14
- procedeul float (al sticlei plutitoare) constă în aducerea sticlei topite pe o
baie de staniu, la o temperatură de peste 1050 0C. Datorită densităţii mai
mici, sticla pluteşte pe metalul topit şi se răspândeşte pe suprafaţa lui până
ce atinge grosimea de circa 6,3 mm, când forţa gravitaţiei este echilibrată
de tensiunea superficială a sticlei topite. În contact cu suprafaţa netedă şi
12
13
14
4
lucioasă a metalului topit, faţa interioară a plăcii de sticlă se lustruieşte
perfect, în timp ce suprafaţa superioară se „lustruieşte la foc”, adică toate
denivelările sunt netezite datorită tensiunii superficiale.15
Să ne reamintim...
Principalele etape ale procesului tehnologic de obţinere a produselor din
sticlă sunt: recepţia materiilor prime, obţinerea masei sticloase,
fasonarea sticlei, recoacerea, finisarea.
U2.6. Clasificarea sticlei

1. Sticla pentru ambalaje şi articole de menaj
• Comună poate fi: - incoloră, care la rândul ei este:
→ albă, cu factor de transmisie a luminii aproximativ
87% şi rezistentă la foc.
→ semialbă, cu factor de transmisie a luminii între 60-
85%, incasabilă şi rezistentă chimic.
→ colorată, poate fi: → transparentă
→ netransparentă
→ opacă
→ translucidă
• Cristal - conţine oxid de plumb sau de bariu în diferite proporţii şi
este incoloră, foarte transparentă, foarte omogenă.În funcţie de conţinutul de
oxid de plumb sau bariu poate fi:
* grea → minim 30% PbO, ir (indice de refracţie)> 1,545
* semigrea → între 18-30% PbO, ir → 1,540 – 1,545
15
4
* uşoară → între 9-18% PbO, ir → 1,530 – 1,540
* semicristal → conţine BaO, K2O, ZnO, ir → 1,525 – 1,530
2. Sticla pentru uz farmaceutic poate fi:
* be bază de bor
* calcosodică (carbonat de Ca) poate fi: incoloră sau colorată
3. Sticla pentru construcţii
* pentru geamuri → transparentă
→ translucidă
→ mată
→ armată
* specială → termoabsorbantă → reţine radiaţiile infraroşii, are
culoare verzuie (oxizi de Fe)
→ izolantă termic şi fonic → spongioasă → se adaugă
substanţe care degajă gaz
* elemente de zidărie → cărămizi, plăci, profile
4. Sticla pentru instrumente de laborator → chimic şi termic rezistentă
5. Sticla optică * tip Crown → pt.telescoape, lunete → dispersie scăzută
* pentru microscoape → rezistentă la radiaţii
6. Sticla pentru articole electrotehnice
* pentru lămpi electrice (becuri)
* pentru izolatori electrici
7. Sticla pentru corpuri de iluminat
* de uz casnic → sticlă incoloră
→ sticlă colorată
→ sticlă translucidă
→ sticlă mată
* de uz tehnic şi industrial → rezistentă termic
→ de protecţie
→ filtre pt.infraroşii şi ultraviolete
4
8. Sticla de protecţie contra radiaţiilor
* contra radiaţiilor nucleare → îşi modifică culoarea funcţie de
cantitatea radiaţiilor nucleare
* pentru ecrane de sudură
9. Sticla de siguranţă * securit → călită
* semisecurit
* armată
* stratificată → straturi de sticlă lipite
10. Sticla fotosensibilă → suferă modificări sub influenţa radiaţiilor
luminoase → îşi modifică densitatea şi transparenţa
* sticla cristalizată (fotoceramică)
* sticla fotocromă → îşi schimbă nuanţa funcţie de
intensitatea luminoasă
11. Sticla pentru fibre –se fabrică în 4 tipuri (A,C,E,S) şi se utilizează în
construcţii, ambarcaţiuni, ţesătorie, domeniul optic, comunicaţii
12. Sticla pentru acoperiri
* pentru obiecte ceramice → numită glazura
* pentru obiecte din sticlă → numită email
* pentru obiecte metalice → numită smalţ
Încercaţi .să încadraţi într-una din din grupele de mai sus, obiectele
din sticlă pe care le aveţi în casă.
U2.7. Proprietăţile sticlei

1. Vâscozitatea se pune în evidenţă la trecerea din stare solidă în stare
lichidă. Este invers proporţională cu temperatura.
4
2. Fluiditatea - cu cât conţinutul de Si2O este mai mare cu atât
fluiditatea va fi mai mică. Pentru fluidizare se adaugă oxid de calciu, trioxid de
bor (borax).
3. Densitatea are o valoare medie de 2,5g/cm3. Poate creşte prin adaos
de oxizi de Pb, Ba, Zn.
4. Dilatarea este mică. Adaosul de oxizi de Na ,K determină o creştere
a coeficientului de dilatare iar adaosul de Si2O, trioxid de bor determină
reducerea coeficientului de dilatare.
Coeficientul de dilatare are importanţă pentru obiectele obţinute din sticlă
în combinaţie cu alte materiale.
5. Masa specifică variază între 2 şi 8 g/cm3, şi var
6. Conductibilitatea termică este mică, de 400 ori mai mică decât a
cuprului şi de 200 ori decât a aluminiului. Este necesară la termometre.
7. Rezistenţa electrică - sticla are proprietăţi de izolator electric.
Rezistenţa electrică scade odată cu creşterea temperaturii. Conţinutul ridicat de
oxizi de Pb,Ba, Fe determină creştere a rezistenţei electrice, iar conţinutul ridicat
de oxizi de Na,K, Al duce la o scădere a acesteia.
8. Indicele de refracţie (ir) - cu cât acesta are valori mai mari, cu atât
proprietăţile optice sunt mai bune. Adăugarea oxizilor de Ca, Pb, Mg determină
creşterea indicelui de refracţie, iar oxidul de Si adăugat în masa sticloasă
determină scăderea indicelui de refracţie.
9. Dispersia reprezintă tendinţa de descompunere a luminii albe.
Pentru sticla optică reprezintă un defect.
10. Absorbţia este proprietatea de a reţine o parte din radiaţiile
luminoase. Sticla obişnuită este permeabilă pentru lumina albă, dar reţine
radiaţiile ultraviolete.
11. Difuziunea - lumina ce străbate sticla este împrăştiată. Prin acest
fenomen sticla pierde din transparenţă.
4
12. Rezistenţa la tracţiune variază între 30 şi 100 daN/mm2, de 10 ori
mai mică decât a oţelului.
13. Rezistenţa la compresiune are valori între 60-200 Kgf/mm2
Conţinutul ridicat de oxizi de Al, Si, Mg duce la o creştere a rezistenţei la
compresiune, iar conţinutul mare de oxizi de Na,K determină scăderea
rezistenţei la compresiune.
U2.8. Defectele mărfurilor din sticlă

Defectele mărfurilor din sticlă pot fi clasificate, după cauzele apariţiei lor,
în şase grupe şi anume: defecte de topire, de fasonare, de recoacere, de călire, de
la prelucrarea ulterioară (finisare) şi defecte apărute din operaţiile de
manipulare, depozitare şi transport.
Defectele de topire
Apar sub formă de incluziuni diferite în masa sticloasă, defecte de culoare
şi de stabilitate chimică necorespunzătore. Ele apar în cursul procesului
tehnologic de la depozitarea materiilor prime până la obţinerea topiturii. Dintre
cele mai importante sunt:
- incluziuni de sticlă în sticlă; dungi fine, (aţe) valuri, striuri etc. cauzate de
compoziţia chimică neomogenă a masei sticloase;
- incluziuni de gaze de dimensiuni diferite, de regulă până la 0,8 mm.
Incluziunile mai mari de 0,8 sunt defecte mai grave deoarece afectează aspectul,
iar unele care se sparg prin apăsare cu un vârf metalic sunt neadmisibile.
Afinarea necorespunzătoare este cauza apariţiilor;
- incluziuni de particule solide nevitroase: pietre, noduri sunt determinate de
nerespectarea granulaţiei şi pot influenţa proprietăţile de rezistenţă şi aspect;
- defectele de culoare sunt cauzate de cantitatea necorespunzătoare de
decoloranţi sau coloranţi. Cel mai grav defect de culoare este nuanţa verde a
sticlei;
4
- stabilitatea chimică necorespunzătoare este caracterizată printr-o rezistenţă
scăzută faţă de acţiunea apei, la acizi sau la baze, datorită nerespectării cantităţii
de stabilizanţi.
Defectele de fasonare
Sunt defecte care apar din operaţia de fasonare şi cuprind mai multe
categorii de formă, dimensiune, capacitate etc.
- defectele de formă sunt abateri de la axa verticală de simetrie, de la
secţiunea circulară, faţă de planul orizontal de sprijin. Cele mai frecvente sunt:
conicitate, ovalitate, abatere de la verticalitatea produsului, deformare etc.
- defecte de dimensiuni, capacitate şi masă sunt defecte care nu respectă
toleranţa admisă în ceea ce priveşte dimensiunile, capacitatea sau masa.
- defectele de prelucrare sunt cauzate de calificarea executantului şi se
referă la neuniformitatea grosimii pereţilor din sticlă, incluziuni de gaze etc.
- defecte de integritate sunt datorate unor surplusuri de masă de sticlă,
discontinuităţi ale suprafeţei şi sunt prezente prin: bavuri, rizuri, nervuri, fisuri,
crăpături, lipituri etc.
Defectele de recoacere
Sunt cauzate de nerespectarea curbei de recoacere (temperatură şi durată)
şi apar sub formă de tensiuni interne, fisuri şi deformare (temperatură mai mare).
Defectele de călire
Sunt cauzate de nerespectarea parametrilor operaţiei de călire şi apar sub
formă de urme ale punctelor de susţinere în forme, deformări, fisuri.
Defectele de la prelucrarea ulterioară (finisare)
Sunt defecte ce pot apărea de la fiecare operaţie de finisare ca urmare a
executării incorecte;
- defecte de şlefuire: şlif incomplet, şlif întrerupt, perete străpuns
de şlefuire, neetanşeitatea părţilor şlefuite;
4
- defecte de decorare: sunt cauzate de nerespectarea decorului de referinţă, a
temperaturii de ardere sau vâscozităţii pastei de decorare şi apar sub formă:
decor asimetric, scurgeri de colorant, decor nears, decor supraars;
- defecte de polizare: apar sub forma unor zgârieturi sau matizări a suprafeţei
obiectului, ca urmare a neuniformităţii granulaţiei materialului abraziv;
- defecte de matizare: cauzate de incorectitudinea executării operaţiei şi
manifestate prin suprafaţă incomplet matizată sau suprafaţă neuniform matizată.
Defectele apărute în timpul manipulării, depozitării şi transportului
Sunt, în general, defecte de integritate şi apar sub formă de voalarea
suprafeţei, fisuri, ştirbituri, crăpături.
- voalarea suprafeţei are loc la contactul direct cu umiditatea, când se
produce hidroliza sticlei şi se manifestă prin diminuarea luciului, transparenţei şi
a indicelui de refracţie.
- fisuri, crăpături etc. sunt determinate de nerespectarea condiţiilor de
ambalare, manipulare, depozitare, transport.16
Luaţi un produs finit din sticlă pe care îl aveţi în casă şi încercaţi să

identificaţi tipurile de defecte.
U2.9. Studiul sortimentului şi verificarea calităţii produselor din

sticlă
Studiul sortimentului. Mărfurile din sticlă se clasifică pe grupe şi

articole, după destinaţie, tipul de sticlă, modul de fabricaţie, modul de
comercializare. Se disting următoarele grupe de articole din sticlă:
16
4
Articole pentru menaj:
- piese detaşate – pahare de diferite tipuri
- servicii – de apă, vin, lichior etc. (6 sau 12 bucăţi), pentru tort,
pentru compot.
Articole de sticlă termorezistentă: căniţe, farfurioare, ibrice, vase
pentru pregătit mâncarea.
Articole decorative: vaze, scrumiere, bomboniere, figurine.
Articole diverse: răzătoare pentru fructe, storcător citrice, vase
gradate pentru uz casnic etc.
Verificarea dimensiunilor – se face cu ajutorul instrumentelor
obişnuite de măsurat. În funcţie de dimensiunea maximă a pieselor,
articolele de uz casnic se încadrează în trei grupe:
- mici – până la 120 mm,
- mijlocii – între 121 – 200 mm,
- mari – peste 200 mm.
Verificarea capacităţii – se realizează cu ajutorul unui cilindru
gradat umplut cu apă, stabilindu-se cantitatea maximă de lichid pe
care poate să o cuprindă produsul. Se compară cu capacitatea înscrisă
pe produs.
Verificarea culorii – se realizează prin comparare cu o mostră etalon.
La articolele incolore nu se admit nuanţe verzui sau roz. Piesele
componente ale unui serviciu sau părţile componente ale aceluiaşi
obiect, trebuie să aibă aceeaşi nuanţă de culoare.
Verificarea stabilităţii suprafeţei de sprijin – produsul se aşează pe o
suprafaţă perfect plană şi se apasă uşor cu mâna în partea superioară.
În cazul în care nu se produc balansări ale produsului, suprafaţa de
4
sprijin este corespunzătoare.
Verificarea ovalităţii – se realizează prin măsurarea a două diametre
perpendiculare şi calcularea diferenţei dintre ele. Această diferenţă
trebuie să fie cuprinsă între 1 – 1,5 mm.
Determinarea tensiunilor interne – se poate face calitativ, cu ajutorul
polariscopului sau cantitaiv, cu ajutorul polarimetrului.
Determinarea rezistenţei la şoc termic – rezistenţa la şoc termic
exprimă capacitatea produselor din sticlă de a rezista la variaţii
bruşte de temperatură. Principiul metodei constă în introducerea
pieselor din sticlă încălzite în prealabil la o trmperatură superioară t 1,
într-o baie cu apă rece la temperatura t 2 şi examinarea ulterioară a
produsului pentru a constata cum s-a comportat. Diferenţa între cele
două temperaturi, exprimată în grade Celsius, reprezintă rezistenţa la
şoc termic.
Modul de lucru. Se umplu două băi cu apă. În timp ce una din băi se
încălzeşte pentru a aduce temperatura apei la valoarea t1, în cealaltă se
pune apă de la robinet la temperatura t2. Produsele analizate se
introduc în baia cu apă caldă astfel încât apa să le umple şi totodată să
le acopere şi se ţin 15 minute. Se scot apoi pline şi se introduc în baia
cu apă rece, unde se menţin 2 minute fără ca apa rece să pătrundă în
interiorul lor. După cele 2 minute, produsele se scot, se golesc, se
şterg şi se examinează.
U2.10. Rezumat
Sticla este o substanţă amorfă, transparentă, translucidă sau opacă,

sonoră, cu strălucire caracteristică, obţinută prin topirea împreună a
unor substanţe chimice anorganice de natură silicioasă cu oxizi
5
metalici şi care, prin răcire, se transformă într-o masă vitroasă.
Materiile utilizate la fabricarea sticlei se împart în: materii prime
principale(vitrifianţii, fondanţii, stabilizanţii) şi materii prime
secundare (afinanţii, decoloranţii, coloranţii, opacizanţii).
Principalele etape ale procesului tehnologic de obţinere a produselor
din sticlă sunt: recepţia materiilor prime, obţinerea masei sticloase,
fasonarea sticlei, recoacerea, finisarea.
Defectele mărfurilor din sticlă se impart în: defectele de topire,
defectele de fasonare, defectele de recoacere, defectele de călire,
defectele de finisare, defectele apărute în timpul manipulării,
depozitării şi transportului.

1. Definiţi sticla.
2. Enumeraţi grupele de materii prime utilizate la fabricarea
obiectelor din sticlă şi arătaţi ce rol au acestea în determinarea
calităţii produselor
3. Descrieţi fazele procesului tehnologic de fabricare a obiectelor
din sticlă şi arătaţi cum influenţează acestea calitatea
produselor.
4. Enumeraţi defectele pe care le pot ave produsele din sticlă şi
arătaţi care sunt cauzele acestora.
5
Unitatea de învăţare U3. Mărfuri ceramice
Cuprins
U3.1. Introducere
U3.3. Materii prime utilizate la realizarea produselor ceramice
U3.4. Tehnologia fabricării produselor ceramice
U3.5. Clasificarea produselor ceramice
U3.6. Tipuri de produse ceramice
U3.7. Defectele produselor ceramice
U3.8. Studiul sortimentului şi verificarea calităţii mărfurilor ceramice
U3.9. Rezumat
U3.1. Introducere
Produsele ceramice sunt articole fasonate din argilă plastică în amestec
cu alte substanţe ajutătoare, arse la temperaturi ridicate (900-16000C),
cu o structură policristalizată. Produsele ceramice acoperă un domeniu
larg de nevoi:
- materiale de construcţii (cărămizi, ţigle)
- obiecte de uz casnic (farfurii, căni etc.)
- obiecte decorative (vaze, bibelouri)
- produse industriale cu utilizări în electrotehnică (izolatori
electrici)
- produse abrazive (pietre abrazive folosite la polizare)
5
La sfârşitul acestei unităţi de învăţare studenţii vor fi capabili să:
 identifice tipurile de materii prime şi auxiliare utilizate pentru
realizarea produselor ceramice;
 explice rolul procesului tehnologic în determinarea calităţii acestor
mărfuri;
 identifice sortimentul de mărfuri ceramice;
 descrie şi să compare diferitele tipuri de produse ceramice (faianţă,
semiporţelan, porţelan);
 identifice defectele mărfurilor ceramice şi să explice de unde provin;
Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 2

ore.
U3.3. Materii prime utilizate la realizarea produselor ceramice

Materiile prime utilizate la realizarea produselor ceramice se împart în:
materii prime plastice şi neplastice.
Materiile prime plastice
Argilele sunt sedimente naturale obţinute prin degradarea şi
metamorfozarea feldspaturilor (mineral format din silicaţi de K, Na, Ca). Provin
din roci eruptive care suferă în timp un proces de transformare. Au culoare alb-
cenuşie spre vânăt.
Caolinurile reprezintă forma pură a argilelor. Au structură cristalină,
culoare albă şi sunt mai puţin plastice decât argilele.
Argilele şi caolinurile reprezintă componentele principale ale maselor
ceramice, deoarece prezintă următoarele proprietăţi:
5
1. Plasticitatea - în adaos cu apa, pasta argiloasă are proprietatea de a
lua sub acţiunea unor factori exteriori forma dorită, fără crăpături, iar după
încetarea acţiunii, de a-şi păstra forma căpătată, atât în timpul uscării cât şi al
arderii. Plasticitatea argilei se poate regla prin purificarea ei şi înlăturarea
substanţelor nisipoase, printr-o malaxare îndelungată şi prin adăugarea de
materiale superplastice.
Plasticitatea mai poate creşte dacă argila este supusă unor operaţii de
îngheţ-dezgheţ prin care rezultă o fărâmiţare avansată.
2. Puterea liantă reprezintă coeziunea existentă între componente după
uscare. Este dată de numărul de puncte de adeziune (numărul de particole
componente/unitatea de volum). Argilele au putere liantă mare, obiectele
modelate păstrându-şi forma după uscare şi ardere.
3. Higroscopicitatea reprezintă însuşirea materialelor argiloase da a absorbi apa,
de a se hidrata formând pelicule apoase în jurul particulelor argiloase, care
determină apariţia proprietăţilor plastic.17
4. Comportarea la ardere este capacitatea materialelor argiloase de a-şi
micşora dimensiunile ca urmare a eliminării apei, prin uscare şi ardere, fără a
influenţa negativ forma şi integritatea produselor.
Materii prime neplastice

1. Fondanţii - au rolul de a scădea în masa ceramică a temperaturii necesare
apariţiei fazei topite, formând totodată, prin topire, faza lichidă.
În acest scop se utilizează: * calcarul
* dolomita
* cenuşa de oase
17 Răducanu I., Procopie R., Merceologie,curs format digital,
5
2. Materiale refractare – au mare rezistenţă la temperaturile înalte ( peste 1500º
C) şi posibilitatea ca, în funcţie de ceilalţi componenţi ai masei ceramice, să
îndeplinească rol de degresanţi, înainte de ardere, iar în timpul arderii să
participe la formarea ciobului.18 De asemenea, conferă produselor finite
rezistenţă termică, mecanică şi chimică.
Ca materiale refractare se utilizează: nisipul cuarţos,oxidul de Al
(alumina).
Materiile auxiliare au rol de:
- lianţii (bentonita, parafina), au rol de a îmbunătăţi proprietăţile de
prelucrare a pastelor ceramice şi de a îmbunătăţi rezistenţa mecanică a acestora.
- lubrifianţii (motorina, oleină) se utilizează atunci când masa ceramică este
fasonată prin presare.
- fluidifianţii (carbonatul şi silicatul de sodiu) au rolul de a stabiliza masele
ceramice sub formă de barbotină cu conţinut redus de apă.
- materialele pentru decor sunt:
• Pentru glazură se utilizează sticlă uşor fuzibilă dispusă în strat
subţire pe suprafaţa produselor ceramice pentru a le face impermeabile la lichide
şi a le înfrumuseţa.
• Pentru decor se utilizează pigmenţi, oxizi metalici.
Să ne reamintim...
Materiile utilizate la fabricarea produselor ceramice se împart în: materii
prime plastice (argila, caolinul) şi materii prime neplastice (fondanţi,
materiale refractare), materii auxiliare (lianţi, lubrifianţi, fluidifianţi,
pentru decor).
18
Răducanu I., Procopie R., Merceologie,curs format digital,
5
U3.4. Tehnologia fabricării produselor ceramice
1. Prepararea masei ceramice presupune amestecul omogen de materii
prime. Materiile prime sunt dozate conform reţetei de fabricaţie, supuse sitării,
deferizării şi omogenizării, deoarece prezintă importanţă proporţia, granulaţia şi
puritatea. Se adaugă apoi fondanţii, degresanţii şi restul materiilor auxiliare.
Nerespectarea reţetelor de fabricaţie duce la apariţia unor defecte cum sunt:
fisuri, crăpături. Masa ceramică se poate prezenta sub forma de:
- Pastă → conţine 24% apă
- Barbotină → conţine 35% apă
- Pulbere uscată → cu granule cu dimensiuni sub 10 mm.
2. Fasonarea este operaţia de transformare a masei ceramice în produse
de forme şi mărimi diferite.
În funcţie de consistenţa masei ceramice se poate face prin:
* fasonare plastică (strunjire pe roata olarului pentru pasta ceramică)
(Figura 5);
Figura 5 Fasonarea prin strunjire
56
* fasonare prin turnarea barbotinei în tipare de ipsos (Figura 6);
Figura 6 Fasonarea prin turnare
* fasonarea prin presarea materiilor prime pulverulente în matriţe

metalice;
Metoda de fasonare se alege în funcţie de caracteristicile pe care dorim să

le aibă obiectul ceramic (Tabel 1).
Tabel 1 Principalele metode de fasonare a masei ceramice

Nr. Metoda Varianta Caracterizare
Crt. de
tehnologică
fasonare
1. Fasonare plastică ● Strunjire Pentru produse cu forma unui
corp de rotaţie. Poate fi
manuală (roata olarului),
semiautomată şi automată.
● Extrudere Pentru produse cu profil
simplu, ca: ceramica pentru
construcţii, cărămizi, ţigle etc.
57
● Presare Pentru produse din
în forme manufactură ceramică.
de ipsos
2. Turnare ● Prin Pentru produse cu forme
vărsare complicate şi pereţi subţiri.
(golire) Pentru produse cu forme
● Prin umplere simple dar pereţi groş.
Pentru produse cu forme
● Turnare la foarte
cald sau presiune complicate şi cu înalt grad de
precizie.
3. Presare Se aplică pulberilor şi
produselor ceramice tehnice:
izolatori pentru bujii auto etc.
Sursa: Răducanu I., Procopie R., Merceologie, capitolul 5, curs format digital,
ASE
3. Uscarea - urmăreşte trecerea masei ceramice fasonate din stare plastică

în stare rigidă, pentru ca produsele ceramice să capete rezistenţă şi să nu se
deformeze. Se poate realiza pe cale naturală (sapronare) sau artificial cu
ajutorului unui curent de aer cald până când umiditatea scade la circa 4%.
Această operaţie se realizează după un grafic de temperatură prestabilit, astfel
încât contracţia produselor ceramice să fie cât mai mică.
4. Arderea I - se realizează în cuptoare unde au loc transformări ale
constituenţilor ceramici cristalini, creşterea compactităţii şi a rezistenţei
mecanice, obţinându-se “biscuitul” ceramic (Figura 7). La peste 10000C se
produce fenomenul de clincherizare, adică se formează o topitură parţială care
astupă porii şi reduce porozitatea. Clincherizarea poate progresa până la
vitrifiere.
58
Figura 7 Cuptor pentru arderea produselor ceramice
În timpul arderii la diferite temperaturi, au loc o serie de fenomene fizico-

chimice, şi anume: sinterizarea, vitrifierea şi clincherizarea.
Sinterizarea reprezintă procesul prin care particulele constituente ale
masei ceramice se unesc între ele prin înmuierea lor superficială, conducând la
apariţia unor cristale noi, la limita dintre particulele înmuiate.
Vitrifierea reprezintă procesul de unire a particulelor prin apariţia unei
faze sticloase şi separarea unei faze cristaline noi, reducându-se astfel
porozitatea masei ceramice.
Clincherizarea este un proces intermediar sinterizării şi vitrifierii, prin
care are loc unirea particulelor între ele, parţial prin înmuierea lor superficială şi
59
apariţia unor cristale noi în zonele de contact şi parţial, prin apariţia unei faze
sticloase.19
5. Glazurarea este operaţiunea prin care produsul ceramic brut este
acoperit cu un strat fin, sticlos, ce pătrunde în porii produsului ceramic făcându-l
impermeabil. Produs rezultat are proprietăţi îmbunătăţite şi anume: luciul,
impermeabilitatea la apă şi gaze, proprietăţi mecanice şi chimice superioare.
După aspect glazura poate fi:
* transparentă, cu aspect de sticlă;
* cristalizată, sub formă de flori de gheaţă;
* mată, pe bază de bioxid de zirconiu;
* colorată, cu oxizi metalici.
Glazurarea se poate realiza:
- Prin imersia produsului într-o baie de glazură;
- Prin stropire cu aerograful;
- Prin pensulare.
6. Arderea II se face pentru produsul glazurat şi urmăreşte obţinerea unui
strat de glazură aderent, neted şi uniform. Se realizează în cuptoare la
temperaturi mai scăzute decât arderea I.
7. Decorarea are ca scop îmbunătăţirea caracteristicilor de ordin estetic al
produselor fasonate. Decoruruile se pot aplica peste sau sub glazură. Decorurile
aplicate sub glazură sunt mai rezistente la acţiunea agenţilor chimici, fizici şi a
apei. Pentru decorurile aplicate peste glazură este necesară o onouă ardere (III),
pentru fixarea acestora.
Procedee de decorare utilizate sunt:
 Pictarea manuală se face pe produsul glazurat sau neglazurat, cu ajutorul
pensulelor (Figura 8).
19
60
Figura 8 Produs decorat prin pictare manuală
 Prin pulverizarea colorantului cu aerograful pe şabloane aplicate pe

produs (Figura 9).
a b
Figura 9 Decorare cu aerograful
a- Vas decorat prin pulverizare; b- Aerograf
 Prin ştampilare cu ajutorul unor ştampile de cauciuc în care este reliefat

decorul (Figura 10). Ştampilele se acoperă cu colorant, apoi se aplică pe
produsul fasonat.
61
Figura 10 Decorarea prin stampilare
 Prin imprimare cu cilindri gravaţi pe care este imptimat desenul

(serigrafie) (Figura 11). Decorul este special şi se aplică pentru serii mici.
Figura 11 Vase decorate prin imprimare
 Prin gravare - se aplică încrustaţii de aur pe perodusele ceramice fine,

după ce în prealabil au fost realizate denivelări în glazură cu ajutorul
acidului fluorhidric (Figura 12).
Figura 12 Decorare prin gravare
62
 Procedeul fotoceramic constă în reproducerea unor fotografii pe suprafaţa
produselor ceramice fine (vaze) (Figura 13). Metoda necesită parcurgerea
următoarelor etape: scanarea fotografiei, retuşarea fotografiei folosind
programe speciale, imprimarea pe hârtie specială cu o imprimantă
modificată special, alimentată cu toner ceramic, se aplică o substanţă
gelatinoasă specială pe hârtia tiparită, transferul imaginii pe suport
ceramic şi arderea acestuia la aproximativ 9000 Celsius.
Figura 13 Decorare prin procedeu fotoceramic
Să ne reamintim...
sticlă sunt: prepararea masei ceramice, fasonarea, uscarea, arderea I,
glazurarea, arderea II, decorarea.
În timpul arderii la diferite temperaturi, au loc o serie de fenomene
fizico-chimice, şi anume: sinterizarea, vitrifierea şi clincherizarea.
U3.5. Clasificarea produselor ceramice

Se face analizând aspectul spărturii (ciobului).
Clasa A cuprinde produse ceramice brute, care prezintă o textură grosieră
formată din granule cu diametrul de maxim 5 mm. Grupa cuprinde:
63
I – produse ceramice cu spărtură poroasă → produse ceramice pentru
construcţii obţinute din argilă arsă (cărămizi, ţigle şi altele);
II – produse ceramice cu spărtură poroasă până la compactă → produse
refractare de construcţie;
III – produse ceramice cu spărtură compactă → gresie.
Clasa B cuprinde produse ceramice fine care prezintă o textură fină, exprimată
prin diametrul maxim al particulelor de 0,05 mm.
I – produse ceramice cu spărtură poroasă → teracota, olăria comună;
II – produse ceramice cu spărtură compactă → faianţa sanitară,
semiporţelanul;
III – produse ceramice cu spărtură compactă vitrificată opacă → ceramica
fină;
IV – produse ceramice cu spărtură compactă vitrificată translucidă →
porţelanul feldspatic, fosfatic, de frită;
V – produse ceramice cu spărtură compactă vitrificată colorată sau albă
→ produse electro-izolante.
Clasa C cuprinde produse industriale abrazive cu liant ceramic:
I – produse ceramice pe bază de abrazivi naturali (şmirghelul);
II – produse ceramice pe bază de abrazivi sintetici.
Alegeţi un produs ceramic din casă şi încadraţi-l în una din categoriile

de mai sus.
U3.6. Tipuri de produse ceramice

Faianţa este un produs ceramic obţinut din caolin, calcar şi feldspat, la
temperaturi de ardere de 850- 12500C, caracterizat prin structură poroasă, de
culoare alb-gălbuie, permeabil la lichide şi gaze, cu glazură opacă, colorată, care
face corp comun cu masa ceramică.
64
După compoziţie, faianţa poate fi:
• Feldspatică are structură fină şi este compusă din:
- 40-50% substanţr argiloase
- 40-45% cuarţ
- 3-5% feldspat
Acest tip de faianţă se utilizează pentru obţinerea vaselor de calitate, a
meselor de laborator, a obiectelor ornamentale, a plăcilor de faianţă.
• Calcaroasă – este o faianţă comună şi conţine:
- 40-55% substanţe argiloase
- 5-20% cretă
- 40% cuarţ
Este de calitate inferioară, puţin rezistentă şi se utilizează pentru obţinerea
veselei comune.
• Argiloasă - conţine:
-20-25% cuarţ
Faianţa argiloasă se utilizează în formă neglazurată în domeniul tehnic.
• Silicioasă - conţine:
- 3-5% cretă
- 55% cuarţ
Din acest tip de faianţă se obţin vase de menaj şi obiecte sanitare.
Semiporţelanul este un produs ceramic fin obţinut din materii prime
asemănătoare faianţei feldspatice. Conţine:
- 40-54% cuarţ
- 6-15% feldspat
Se arde la temperaturi de 1250-13000C, iar glazurarea se face pe
“biscuitul ceramic”la temperaturi înalte.
65
Din semiporţelan se obţine vesela pentru menaj şi cea mai mare parte a
obiectelor sanitare.
Din punct de cedere calitativ semiporţelanul este superior faianţei, iar din
punct de vedere economic este mai ieftin decât porţelanul.
Porţelanul este un produs vitrificat, la care o parte din materiile prime
topite în timpul arderii umplu porii deschişi, formând o masă compactă,
rezistentă.
După compoziţie porţelanul se împarte în două grupe:
• Porţelanul tare - conţine:
- 20-30% cuarţ
- 20-30% feldspat
Masa ceramică se arde la 1320-14000C.
Prezintă următoarele proprietăţi: bun izolator electric, greu fuzibil,
insensibil la umiditate, stabil chimic, duritate mare, rezistent la compresiune.
În funcţie de fondantul utilizat porţelanul tare poate fi:
- feldspatic (franţuzesc) care conţine 25% feldspat. Are o bună stabilitate
termică şi chimică.
- magnezic - utilizează ca fondant steatitul şi talcul.
- calcic (de Saxa) este bogat în compuşi ai calciului.
• Porţelanul moale este mai fin, mai translcid, se obţin obiecte cu pereţi
subţiri. Se arde la temperaturi în jur de 13000C, iar glazura este semidură, putând
fi zgâriată cu un vârf de oţel.
În funcţie de fondantul folosit porţelanul moale poate fi:
- fosfatic (englezesc) - foloseşte cenuşa de oase ca fondant, este translucid
şi prezintă un grad ridicat de alb.
- feldspatic (Seger) - conţine 30-60% feldspat. Se caracterizează prin
culoarea gălbuie a spărturii.
66
- de frită (artificial) - prezintă transparenţa unei sticle opale, fiind utilizat
pentru obţinerea obiectelor de artă. Frita este un silicat alcalin greu fuzibil.
Să ne reamintim...
Tipurile de produse ceramice se diferenţiază în funcţie de materiile prime
utilizate şi proporţia acestora, după cum urmează:
Fianţa → feldspatică, calcaroasă, argiloasă, silicioasă;
Semiporţelanul → asemănător faianţei feldspatice;
Porţelanul → tare (feldspatic, magnezic, calcic), moale (fosfatic,
feldspatic, de frită)
U3.7. Defectele produselor ceramice

Defectele produselor ceramice se grupează în funcţie de etapa procesului
tehnologic în care au apărut, astfel:
1. Defecte de formă, dimensiuni şi masă: asimetrie, curbură,
conicitate, oblicitate, ovalitate, masă necorespunzătoare, unghi deformat,
margine deformată, dimensiuni necorespunzătoare, excentricitate, fund concav
sau convex, neparalelismul feţelor, neplaneitate.
2. Defecte de suprafaţă: bavură, coajă de ou, coajă de portocală,
culoare degradată, glazură scursă, înţepături, urme de retuşare.
3. Discontinuităţi:crăpături, fisuri, exfolierea glazurii, lipituri, lipsa
glazurii, margine defectă, polizare necorespunzătoare, pori, rugozitate, ştirbituri,
zgârieturi.
4. Incluziuni:incluziuni în glazură, băşici, proeminenţe, puncte
colorate.
5. Defecte de structură: glazură afumată, matisare, metalizarea
coloranţilor.
67
6. Defecte de decor: decor deplasat, scurgerea decorului, lipsă decor,
decor neaderent, supraars, pete, stropi de colorant, neuniformitatea sau
întreruperea decorului.20
U3.8. Studiul sortimentului şi verificarea calităţii mărfurilor ceramice
Studiul sortimentului produselor ceramice se efectuează prin analiză

organoleptică şi prin utilizarea instrumentelor simple de măsurat. Se au în vedere
următoarele elemente:
- Denumirea şi destinaţia produsului;
- Tipul de masă ceramică (comună, faianţă, porţelan, semiporţelan)
care se identifică după: - culoare în secţiune, masă specifică, sunetul produs
prin lovire, proba în lumină, aspectul glazurii, aspectul în secţiune.
Sortimentul cuprinde:
Produse ceramice de uz casnic:
- Piese detaşate: • farfurii (adînci, întinse, pentru desert, dulceţă,
peşte etc.);
• Ceşti şi căni (pentru lapte, ceai, cafea);
• Platouri de diferite forma;
• Supiere şi sosiere cu capac;
• Salatiere, solnişe, muştariere
- Servicii: • pentru masă (farfurii, platouri, supiere, solniţe);
• pentru cafea;
• pentru compot;
• pentru ţuică;
• pentru copii.
20
68
Mai multe servicii de acelaşi fel formează o garnitură.
Produse ceramice decorative:
- Din porţelan: bomboniere, vaze, bibelouri, scrumiere, platouri;
- Din faianţă: căni, farfurii de agăţat în perete, bibelouri, fructiere;
- Din alabastru (o varietate de ghips asemănător marmurei): suport
pentru şerveţele, figurine, vaze, scrumiere etc.
Produse din ceramică populară:
- Din ceramică roşie smălţuită sau nesmălţuită (de tradiţie romană);
- Din ceramică neagră (de tradiţie geto-dacă).
Pentru un produs ceramic la alegere identificaţi defectele şi arătaţi în

care categorie se încadrează.
Verificarea aspectului şi încadrarea pe clase de calitate – se realizează vizual
şi prin palpare. În funcţie de numărul şi tipul defectelor constatate se face încadrarea
pe clase de calitate.
Verificarea culorii – se realizează vizual, prin compararea produsului cu
etalonul de culoare sau prin determinarea gradului de alb, în cazul articolelor de
porţelan, determinare ce se efectuează cu ajutorul leucometrului Zeiss.
Verificarea masei – se face prin cântărirea fiecărui produs supus verificării şi
compararea cu standardele în vigoare.
Verificarea planeităţii suprafeţei de sprijin – se realizează prin aşezarea
articolelor pe o suprafaţă perfect plană şi apăsarea lor uşoară, la partea superioară.
Dacă suprafaţa de sprijin este corespunzătoare, produsul nu trebuie să prezinte
mişcări de balans.
69
Verificarea ovalităţii – constă în măsurarea a două diametre perpendiculare şi
calcularea diferenţei dintre ele. În tabelul 2 sunt redate condiţiile pe care trebuie să le
îndeplinească articolele ceramic, în ceea ce priveşte ovalitatea.
Tabel 2 Condiţii ale articolelor ceramice privitor la ovalitate

Articole de porţelan Articole de faianţă
calitatea calitatea
I II III IV I II III
Ovalitatea 1 1,5 2 2,5 1,5 2 3
(% din
diametru)
Verificarea deformării marginilor faţă de planul orizontal – se face prin

aşezarea produselor cu gura în jos pe o suprafaţă plană şi apăsarea cu degetul în
centrul lor. Eventualele deformări faţă de suprafaţa plană se măsoară cu ajutorul unei
rigle gradate. Deformările maxim admise sunt redate în tabelul 3.
Tabel 3 Deformări maxim admise ale marginilor pentru produsele ceramice

Articole de porţelan Articole de
faianţă
ca itatea calitatea
I II III IV I II III
Deformarea 1 1,5 2 2,5 1 1,5 2,5
marginilor faţă
de panul
orizontal (% din
dimensiunea
maximă
respectivă)
70
Determinarea toxicităţii glazurii – constă în identificarea prezenţei plumbului
cu ajutorul acidului acetic 4% şi a hidrogenului sulfurat.
Determinarea rezistenţei la şoc termic – se bazează pe supunerea produselor la
diferenţe mari de temperatură, în zece cicluri.
Modul de lucru – produsele sunt îbcălzite la 1000C în etuvă, timp de 30 de
minute, după care se scot şi se introduc într-o baie cu apă la temperatura de 20 0C.
După 5 minute produsele se scot, se şterg şi se reintroduc în etuvă. Aceste operaţii se
repetă pe parcursul a zece cicluri. Produsele sunt considerate rezistente la şoc termic
dacă în urma acestei determinări nu prezintă fisuri sau crăpături.
U3.9 Rezumat
Produsele ceramice sunt articole fasonate din argilă plastică în amestec
cu alte substanţe ajutătoare, arse la temperaturi ridicate (900-1600 0C).
Produsele ceramice acoperă un domeniu larg de nevoi:
- materiale de construcţii (cărămizi, ţigle)
- obiecte de uz casnic (farfurii, căni etc.)
- obiecte decorative (vaze, bibelouri)
- produse industriale cu utilizări în electrotehnică (izolatori
electrici)
- produse abrazive (pietre abrazive folosite la polizare)
Materiile utilizate la fabricarea produselor ceramice se împart în: materii
prime plastice (argila, caolinul) şi materii prime neplastice (fondanţi,
materiale refractare), materii auxiliare (lianţi, lubrifianţi, fluidifianţi,
pentru decor).
sticlă sunt: prepararea masei ceramice, fasonarea, uscarea, arderea I,
glazurarea, arderea II, decorarea.
71
U3.10 Test de evaluare a cunoştinţelor
1. Identificaţi tipurile materii prime utilizate pentru fabricaarea
mărfurilor ceramice.
2. Prezentaţi etapele procesului tehnologit de obţinere şi arătaţi
cum contribuie acestea la realizarea calităţii mărfurilor
ceramice.
3. Prezentaţi principalele grupe de mărfuri ceramice (clasificare).
4. Descrieţi comparativ cele trei tipuri de produse ceramice
(faianţă, semiporţelan şi porţelan).
5. Descrieţi defectele posibile care pot fi întâlnite le mărfurile
ceramice şi arătaţi care sunt cauzele apariţiei lor.
72
Unitatea de învăţare U4. Mărfuri din lemn
Cuprins
U4.1. Introducere
U4.3 Structura lemnului
U4.4. Compoziţia chimică a lemnului
U4.5. Proprităţile lemnului
U4.6. Defectele lemnului
U4.7. Studiul sortimentului semifabricatelor din lemn şi al mobilei
U4.8. Mobila
U4.9. Rezumat
U4.1. Introducere
Această unitate de învăţare prezintă importanţa economică a prelucrării
lemnului, structura lemnului şi rolul ei în determinarea caracteristicilor
de calitate.
Lemnul este un material organic, de origine vegetală, un ţesut al
plantelor superioare. Este poros şi anizotrop (mărimea proprietăţilor
diferă după direcţia lor de manifestare). Reprezintă un produs al
procesului de lignificare (îngroşare a pereţilor celulari). Lemnul este o
materie primă valoroasă pentru multe domenii: construcţii, mobilă,
instrumente muzicale, aparate sportive, hârtie etc.
În prezent, în România se recoltează în special fag, stejar şi molid şi
mai puţin alte specii ca: frasin, tei, ulm, plop.
73
 Identifice structura microscopică şi cea macroscopică a lemnului;
 Cunoască proprietăţile lemnului şi cum determină acestea
destinaţia diferitelor specii lemnoase;
 Cunoască defectele posibile ale materielului lemnos şi influenţa
acestora asupra calităţii produselor finite;

ore.
U4.3. Structura lemnului

Structura lemnului reprezintă modul cum sunt grupate diferitele elemente
anatomice care alcătuiesc masa lemnoasă.această structura poate fi evidenţiată
prin cele trei secţiuni care se pot executa (Figura14):
* transversală – perpendiculară pe axa trunchiului;
* radială – de-aungul axei trunchiului;
* tangenţială – paralelă cu axa trunchiului şi tangentă
la inelele anuale
74
Figura 14 Secţiuni prin trunchiul arborelui
A – secţiune tranversală; B – secţiune radială; C – secţiune tangenţială
Structura lemnului poate fi microscopică şi macroscopică.

Structura microscopică este reprezentată de diferitele ţesuturi care
alcătuiesc masa lemnoasă:
- Ţesut de conducere a sevei brute din sol spre frunze – este alcătuit
din celule care se numesc trahee la foiase şi traheide la răşinoase şi are rolul de a
conduce seva brută de la rădăcină spre frunze;
- Ţesutul de rezistenţă este cel care determină textura lemnului şi
asigură rezistenţa acestuia;
- Ţesutul de nutriţie şi rezervă (parenchim) – este format din celule
cu pereţi subţiri prin care circulă substanţele hrănitoare sinteizate în frunze;
- Ţesuturi cu funcţii speciale - secretă: răşini, uleiuri volatile, taninuri
etc.
Structura macroscopică a lemnului evidenţiază următoarele zone (Figura

15):
75
1. Scoarţa este formată din două zone:
a) scoarţa externă - formată din ţesut mort cu rol de a proteja
trunchiul de acţiunea factorilor exteriori.
b) scoarţa internă - formată din ţesut viu (ţesut liberian) care
participă la circulaţia sevei.
2. Cambiul reprezintă stratul generator de creştere în grosime şi este
format dintr-un singur rând de celule vii care înconjoară tulpina.
3. Alburnul este reprezentat de zona cuprinsă între duramen şi cambiu.
Are conţinut ridicat de umiditate şi serveşte la circulaţia sevei brute şi pentru
depozitarea unor substanţe de rezervă. Lemnul din această porţiune este mai
uşor, mai elastic, mai permeabil şi cu rezistenţă mecanică mai slabă.
4. Duramenul (lemn matur) - este partea cea mai valoroasă şi rezistentă a
lemnului, puţin permeabilă la lichide. Se formează la vârste diferite în funcţie de
specie prin duramificarea alburnului. Volumul pe care-l ocupă variază funcţie de
specie.
5. Măduva - constituie partea centrală a trunchiului. Este formată din
ţesut poros, moale, de culoare mai închisă decât restul lemnului. Are proprietăţi
mecanice inferioare faţă de celelalte zone şi, de obcei, se înlătură în procesul de
producţie.
6. Inelele anuale - apar ca zone concentrice în care sunt grupate
elementele anatomice ale lemnului dezvoltate într-un an. Sunt formate din două
zone distincte la unele specii:
* lemn timpuriu - format primăvara, este poros, de culoare deschisă;
* lemn târziu - format vara, este mai dens, de culoare mai închisă.
Grosimea inelelor şi raportul lor faţă de alte zone diferă după specia şi
vârsta arborelui. Conturul inelelor poate fi regulat sau ondulat.
7. Razele medulare - apar sub forma unor linii radiale ce pleacă de la
măduvă şi străbat inelele anuale până la exterior. Se observă ca linii lucioase,
76
mai închise la culoare decât restul lemnului şi au rol ornamental, dând luciu
lemnului.
8. Porii (vasele) - apar sub formă de goluri mici, numai la foiase,
determinând porozitatea şi textura lemnului.
Figura 15 Structura macroscopică a lemnului
Să ne reamintim...
Structura lemnului poate fi microscopică şi macroscopică.
Structura microscopică este reprezentată de diferitele ţesuturi care
alcătuiesc masa lemnoasă: de conducere a sevei brute, de rezistenţă, de
nutriţie şi rezervă, cu funcţii speciale.
Structura macroscopică a lemnului evidenţiază următoarele zone:
scoarţa, cambiul, alburnul, duramenul, măduva, inelel anuale, porii,
razele medulare.
77
U4.4. Compoziţia chimică a lemnului
Din punct de vedere chimic, lemnul este format din:
a) Substanţe principale (organice) care se regăsesc în proporţie de 90-
95%. Dintre acestea mai importante sunt: celuloza, hemiceluloza, lignina şi
substanţe secundare: răşini, uleiuri eterice, taninuri, gume, pigmenţi.
Celuloza este o substanţă macromoleculară din grupa polizaharidelor.
Apare sub formă de fibre şi sunt comparate cu fierul beton într-o construcţie.
Reprezintă 60-70% din masa lemnoasă şi se depune pe pereţii interiori ai
celulei lemnului, pe parcursul maturizării acestuia. Se utilizează la obţinerea
hârtiei, a unor fibre textile, a unor lacuri, a alcoolului etilic etc.
Hemiceluloza intră în compoziţia membranelor celulare în proporţie de
15-27%. Este tot un polizaharid cu reactivitate mai mare decât celuloza.
Lignina conferă rezistenţă mecanică (rol de liant) şi se formează pe
măsură ce îmbătrânesc celulele lemnoase.Rreprezintă circa 25% din masa
lemnoasă.
Uleiurile eterice sunt substanţe volatile care determină mirosul specific.
Sunt materii prime pentru cosmetice, parfumuri, săpunuri etc.
Coloranţii sunt substanţe naturale care determină culoarea lemnului. Se
găsesc în special în duramen.
Substanţele taninte - se găsesc în coaja unor specii ca: stejar, brad, molid, castan
etc. Sunt utilizate la tăbăcirea pieilor.
De exemplu, arborele chebraccio din America de Sud conţine peste 30% tanin.
Răşinile sunt substanţe care se regăsesc la speciile răşinoase în proporţie
de aproximativ 1%. Din prelucrarea lor se obţine terebentina, colofoniu etc.
Guma arabică se găsesc la unele specii de lemn exotic şi în cantităţi foarte
mici în lemnul speciilor de foioase (arborele achaccio).
Alcaloizii se regăsesc la anumite specii lemnoase( chinina).
78
b) Apa se găseşte în masa lemnoasă în proporţie de 30-60% în funcţie de
specie, vîrstă, anotimp.
c) Substanţele minerale se găsesc în proporţie de 0,5-0,9%, sub formă de
silicaţi, oxalaţi, carbonaţi şi fosfaţi. Acestea nu pot fi extrase şi creează
dificultăţi la prelucrare.
Să ne reamintim...
Din punct de vedere chimic, lemnul este format din trei grupe de
substanţe:
a) Substanţe principale (organice): celuloza, hemiceluloza, lignina şi
substanţe secundare: răşini, uleiuri eterice, taninuri, gume, pigmenţi;
b) Apa;
c) Substanţele minerale
U4.5. Proprităţile lemnului

Cele mai importante proprietăţi ale lemnului, care influenţează în mod
hotărâtor destinaţia acestuia şi calitatea produselor finite sunt:
a) Culoarea - diferă datorită pigmenţilor. Este influenţată de: specie,
climă, sănătatea şi conţinutul de apă al arborelui.
Poate fi: - albă la brad, molid, carpen;
- galbenă la salcâm;
- cărămizie la palisandru;
- roşu închis la mahon (acaju);
- brună la ulm, stejar, fag;
- brun negru la nuc;
- neagră la abanos.
79
Culoarea se pune în evidenţă prin lăcuire şi lustruire.
b) Luciul este dat de proprietatea lemnului de a reflecta lumina.
Un rol important în formarea luciului îl au razele medulare, secţiunea
radială care conferă luciul cel mai pronunţat şi forma şi dimensiunea
elementelor anatomice.
Luciul poate fi: - mătăsos, la paltin, ulm;
- argintiu la mesteacăn;
- auriu la salcâm.
c) Textura este determinată de mărimea şi modul de grupare a elementelor
anatomice. Este caracteristică fiecărei specii şi poate fi:
- foarte fină la mahon, tisă;
- fină la nuc, paltin;
- semifină la mesteacăn;
- aspră la stejar, ulm.
d) Desenul este influenţat de elementele structurale care sunt evidenţiate
prin modul de tăiere. Cele mai decorative desene sunt cele în secţiune radială şi
tangenţială.
e) Mirosul este caracteristic fiecărei specii, în general slab, cu excepţia
răşinoaselor, stejarului şi speciilor exotice (santal).
f) Masa specifică este influenţată de: specie, porozitate, structură,
umiditate, vârstă, climă.
Din acest punct de vedere lemnul poate fi:
- foarte greu cu densitatea > 0,8g/cm3 → stejar;
- greu cu densitatea între 0,7-0,8g/cm3 → salcâm, carpen;
- semigreu cu densitatea între 0,6-0,7g/cm3 → gorun, frasin;
- semiuşor cu densitatea între 0,5-0,6g/cm3 → castan, nuc;
- uşor cu densitatea între 0,4-0,5g/cm3 → brad, molid.
g) Umiditatea este procentul de apă pe care îl conţine lemnul.
80
În condiţiile climatice din ţara noastră lemnul verde conţine aproximativ
45% apă, iar lemnul uscat conţine aproximativ 12-15% apă.
Umiditatea influenţează proprietăţile mecanice şi tehnologice ale
lemnului.
h) Umflarea şi contragerea este o proprietate care se datorează
higroscopicităţii lemnului. Prin umflare lemnul îşi măreşte volumul prin
absorbţia apei, iar prin contragere lemnul îşi reduce dimensiunile prin pierderea
apei. Aceste fenomene influenţează negativ lemnul utilizat pentru mobilă şi
construcţii.
g) Puterea calorică reprezintă căldura obţinută prin arderea unui
kilogram de lemn. Această proprietate variază în funcţie de specie şi are valori
cuprinse între 3100 – 5300 Kcal/Kg.
j) Proprietăţile acustice se manifestă prin fenomene de rezonanaţă şi
amortizare a sunetelor de către lemn.
Rezonanţa reprezintă însuşirea de a conduce, amplifica şi a da un anumit
timbru vibraţiilor sonore. Lemn de rezonanţă: molid, pin, paltin, abanos.
Se utilizează pentru placarea sălilor care necesită o bună rezonanţă
şiconfecţionarea de instrumente muzicale.
k) Duritatea reprezintă rezistenţa pe care o opune lemnul la acţiunea unor
forţe exterioare.
Din acest punct de vedere lemnul poate fi:
- foarte dur → corn, mesteacăn;
- dur → tisă,salcâm, frasin;
- semidur → larice, stejar;
- moale → plop, tei, brad.
l) Rezistenţa la compresiune → cea mai bună o regăsim la stejar, salcâm.
m) Rezistenţa la încovoiere → stejarul, nucul, fagul sunt esenţe lemnoase
cu cea mai bună rezistenţă.
81
n) Rezistenţa la tracţiune → arţarul, carpenul au cea mai bună rezistenţă
la tracţiune.
o) Rezistenţa la uzură → cele mai rezistenţe esenţe lemnoase sunt
salcâmul, nucul, fagul, stejarul.
Să ne reamintim...
Cele mai importante proprietăţi ale lemnului sunt: culoarea, luciul,
textura, desenul, mirosul, masa specifică, umiditatea, umflarea şi
contragerea, proprietăţile calorice, proprietăţile acustice, duritatea,
rezistenţa la compresiune, rezistenţa la încovoiere, rezistenţa la
tracţiune, rezistenţa la uzură.
U4.6. Defectele lemnului

Reprezintă devieri de la starea normală a lemnului care influenţează
calitatea şi domeniile de utilizare ale acestuia.
Defectele se clasifică după cauza apariţiei în:
1. Defecte de formă ale trunchiului - acestea micşorează randamentul la
prelucrarea mecanică şi influenţează anumite proprietăţi. (Figura 16). În această
grupă sunt incluse:
Curbura reprezintă devierea de la linia dreaptă a axei trunchiului.
Determină o rezistenţă scăzută la compresiune.
Conicitatea se exprimă prin descreşterea accentuată a diametrului
trunchiului pe o lungime relativ mică. Apare mai des la foioase.
Ovalitatea se manifestă prin forma ovală a secţiunii transversale.
Canelura constă în apariţia unor valuri longitudinale care dau contur
sinuos secţiunii transversale.
82
a b c
Figura 16a. Defecte de formă ale trunchiului:
a – ovalitate; b – canelură;c - excentricitate
2. Defecte de structură (Figura 17 şi Figura 18) reprezintă anomalii ale

elementelor anatomice ale lemnului.
Excentricitatea constă în deplasarea laterală a măduvei dacă arborele a
crescut în pante abrupte şi a fost expus inegal la soare. Micşorează rezistenţa
mecanică a lemnului.
Fibre deviate anormal - acestea au o anumită abatere de la linia dreaptă a
axei longitudinale. Pot fi: fibre răsucite, fibre ondulate, fibre creţe.
Inimi concrescute se manifestă prin creşterea la un loc a mai multor
tulpini.
Noduri reprezintă defectele cele mai frecvente. Afectează elasticitatea, şi
proprietăţile mecanice ale lemnului.
Crăpături sunt discontinuităţi în masa lemnului datorate ruperii
elementelor anatomice. În funcţie de cauza producerii lor pot fi:
- cadranură (inimă stelată) – în acest caz crăpătura urmează linia razelor
medulare din centru spre exterior. Este provocată de putrezirea măduvei.
- gelivură - în acest caz ruperea se produce din exterior spre interior,
datorită gerului timpuriu.
83
- rulură – se manifestă sub forma unor crăpături concentrice care urmează
linia inelelor anuale şi se datorează vânturilor puternice.
Figura 16b. Tipuri de crăpături
Figura 17 Defecte de structură:

a – nod total concrescut; b – nod în mustaţă; c – fibră răsucită; d – inimi
concrescute
84
Figura 18 Noduri
3. Defecte cauzate de factori biologici - se datorează acţiunii insectelor,

paraziţilor, bacteriilor, ciupercilor. Provoacă: găuri, putregai, mucegai care
micşorează rezistenţa lemnului.
4. Defecte cauzate de alţi factori reprezintă defecte cauzate de: agenţi
atmosferici, animale sălbatice, de la marcare. Apar sub formă de: răni, cicatrici,
depuneri anormale de răşină şi influenţează negativ proprietăţile lemnului.
Să ne reamintim...
Defectele lemnului pot fi: de formă ale trunchiului (curbura, conicitatea,
ovalitatea, canelura), de structură (excentricitate, fibre deviate anormal,
inimi concrescute, noduri, crăpături), cauzate de factori biologici (găuri,
putregai, mucegai) şi cauzate de alţi factori (răni, cicatrici, depuneri
anormale de răşină).
85
U4.7. Produse obţinute din lemn
Deoarece este relativ ieftin şi poate fi supus unui număr mare de
prelucrări, lemnul are multiple întrebuinţări. Cele mai importante produse sunt
semifabricatele şi mobila.
Semifabricate
Cheresteaua – se obţine din lemn masiv prin debitarea longitudinală a
buştenilor şi prezintă cel puţin douî feţe plane şi paralele.
În funcţie de specia lemnoasă de la care se obţine, cheresteaua poate fi: de
răşinoase, de foiase tari şi foioase moi. Grosimea cherestelei este cuprinsă între
15 şi 20 mm, lăţimea între 6 şi 30 cm iar lungimea între 0,45 şi 3 m.
Pentru a putea fi folosită la fabricarea mobilei, cheresteaua trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii de calitate:
- Să nu prezinte coajă înfundată, gelivură, găuri, galerii de insecte,
crăpături, mucegai, măduvă, pungi de răşină, coloraţii anormale etc.
- Să prezinte fibră înclinată (deviere de max.10%), creaţă, ondulată,
încâlcită (numai dacă nu influenţează estetica şi rezistenţa produsului.
- Să prezinte noduri sănătoase.
Furnirul – este un strat foarte subţire de lemn care, în funcţie de destinaţie
are grosimea cuprinsă între 0,6 şi 2 mm.
Furnirele se pot obţine prin debitări manuale cu fierăstrăul sau mecanic cu
maşini de laminare, sau prin derulare. Prin derulare se obşine furnirul tehnic,
care este mai gros şi are un desen simplu, iar prin debitare (tangenţială, radială,
semiradială) se obţin furnirele estetice, mai subţiri şi cu desene frumoase.
Placajul - este un compozit din lemn, realizat din trei sau mai multe
straturi (un număr impar) de furnire, dispuse la 90 0 între ele, încleiate
între ele şi presate. Numărul impar de furnire este dat de simetria structurii
plăcii finale.
86
Dispunerea perpendiculară a două straturi de furnire alăturate conferă
placajului o uniformitate ridicată a proprietăţilor, mai ales rezistenţele
perpendiculare şi paralele cu fibrele lemnului furnirului de faţă. Dintre
proprietăţile placajului, unele din acestea facându-l să fie preferat lemnului
masiv se pot aminti următoarele:
 Densitatea placajelor este mai mare decât a lemnului masiv
de provenienţa a furnirelor, datorită gradului de densificare şi a densităţii în stare
uscată a adezivului;
 Higroscopicitatea placajului este scăzută faţa de cea a lemnului
masiv datorită prezenţei adezivului uscat care nu este higroscopic.
 Contragerea totală a placajul este semnificativ mai mică decât a
lemnului masiv, fiind de cca 10 ori mai mică pe direcţie transversală şi de cca 2
ori mai mare pe direcţie longitudinală;
 Căldura specifică şi conductibilitatea termică sunt apropiate de cele
ale lemnului masiv, comprimarera şi umplerea porilor cu adeziv mărind
coeficientul de transmisie a căldurii;
 Unele proprietăţi acustice cum ar fi izolarea şi absorţia fonică sunt
superioare lemnului masiv;
Placajul are rezistenţe superioare lemnului masiv.
Placajele pot fi:
 De interior, sunt realizate dinfurnire de fag, răşinoase, plop, anin,
tei etc.
 De exterior, destinate utilizării în condiţii de exterior, sub

influenţaintemperiilor, a apei sau a mediilor cu umiditate ridicată (placajele de
cofraje).
 Pentru vagoane de marfă, a căror feţe sunt protejate cu hărtie
impregnată cu răşini fenolice.
87
 Speciale, cum ar fi placajele pentru construcţii special, placajele
decorative, placaje înnobilate, placajelecompozite.
Lemnul stratificat este un material compozit format din mai multe straturi
de furnire tehnice încleiate cu adezivi fenolici, cu care s-au impregnat initial
furnirele. Acest semifabricat superior pe bază de lemn are unele avantaje faţa
delemnul masiv:
 Are o stabilitate dimensională şi rezistenţe mecanice mărite;
 Dispersia efectului defectelor lemnului (ca de exemplu noduri), la
fel ca şi încazul placajelor;
 Compactizare mărită faţa de lemnul masiv şi chiar faţa de
placaje. Lemnul stratificat poate fi:
 lemn stratificat nedensificat LSN, când presiunea de presare este
sub 5 MPa şi densitatea produsului până la 1 g/cm;
 lemn stratificat densificat LSD, când presiunea este mai mare de 5
MPa şi densitatea produsului este peste 1 g/cm.
Lemnul stratificat se caracterizează prin faptul că toate sau o mare parte
dinfurnire au aceiaşi orientare a fibrelor.
Lemnul stratificat are proprietăţi dielectrice bune, motiv pentru care
serecomandă folosirea acestuia în electrotehnică.
Figura19 Panelul:1-furnir de fata sau blind; 2-miez din sipci de

rasinoase
88
Panelul reprezintă o placă stratificată formată dintr-un miez de răşinoase
sau foioase moi şi două furnire groase de faţa numite blind, dispuse cu
fibrele perpendicular pe direcţia fibrelor miezului (Figura 19).
Furnirele de faţa pot fi realizarte din tei, anin, plop şi fag şi au o
grosime de 3mm.
Plăcile celulare sunt semifabricate uşoare, formate dintr-o ramă din
lemn, placată pe ambele feţe cu placaj sau PFL, iar interiorul este completat cu
un miez de distanţare din PFL frânt, fagure de hârtie şi alte categorii (Figura 20).
Aceste plăci sunt destinate fabricării uşilor de interior şi mobilierului uşor.
Figura 20 Plăcile celulare:

a - cu miez din PFL frânt; b - cu miez din fagure de hărtie ;1-feţe furniruite ; 2-
PFL frânt ; 3-lonjeroan ; 4-traversă ramă ; 5-capse metalice ; 6-fagure de
hârtie.
Plăcile din aşchii de lemn (PAL) sunt semifabricate superioare pe

bază de lemn, realizate prin amestecul aşchiilor cu adeziv şi presarea la cald a
covorului o b ţ i n u t .
Prin comparaţie cu lemnul masiv pe care îl înlocuieşte, PAL-ul are
următoarele avantaje:
89
-valorificarea superioară a sortimentelor lemnoase cu dimensiuni
mici(rămăşite de fabricaţie, rumeguş, praf de lemn etc) şi a unor specii lemnoase
considerate inferioare (plop, salcie, arin etc);
-au suprafeţe mari, plane, cu rugozitate mică;
-prezintă o grosime uniformă;
-au o stabilitate dimensională ridicată;
-se reduce gradul de anizotropie a structurii în toate direcţiile, datorită
divizării lemnului în aşchii şi rearanjării structurii în placă, crescând în acest
feluniformitatea proprietăţilor.
Aceste plăci au însă şi unele deficienţe, comparativ cu lemnul
masiv,respectiv:
-au o absorţie de apă şi o umflare în grosime ridicată, iar după o perioadă
de timp de influenţă a umidităţii, structura acestora se distruge;
-feţele acestor plăci nu conferă o valoare estetică proprie, motiv pentru
care acestea trebuie să fie înnobilate prin furniruire cu specii valoroase sau prin
aplicarea de folii care imită specii valoroase de lemn.
Plăcile din fibre de lemn (PFL) se obţin prin aglomerarea
elementelor fibroase, în prezenţa adezivului, a temperaturii şi presiunii, cu sau
fără prezenţa apei.
Din punctul de vedere al materiei prime, ca specii lemnoase, se poate
folosi fagul în general, dar şi specii moi precum plopul, arinul şi salcia şi chiar
unele răşinoase. Elementele anatomice care se iau în consideraţie sunt fibrele la
foioase şi traheidele axiale la răşinoase, deoarece în structura plăcilor formează
ţesuturi de rezistenţă şi determină principalele caracteristici ale
elementelor fibroase.
U4.8. Mobila
Mobilierul îndeplineşte funcţii ce pot fi împărţite în două categorii: funcţii
utilitare şi funcţii simbolice.
90
• Funcţiile utilitare se referă la posibilităţile pe care le conferă mobilierul
de a depozita, de a ordona, de a transporta obiecte, de a înlesni odihna sau
exersarea unei activităţi şi de a asigura confortul fizic şi psihologic al
omului.
• Funcţiile simbolice se referă la funcţia estetică a mobilierului, funcţia de
creare a mediului interior şi funcţia de reprezentare a “eu”-lui.
Pentru obţinerea mobilierului se folosesc numeroase materii prime şi
auxiliare. Dintre materiile prime principale menţionăm cheresteaua,
semifabricatele din lemn, alte materii prime (metal, piele, mase plastice, textile,
sticlă etc.). Se mai folosesc şi materii prime şi materiale secundare
care au rol tehnologic sau de a da estetica sau confortul dorit (cleiuri, baiţuri,
lacuri, articole de feronerie, material pentru tapiţerie).
Principalele operaţii în obţinerea mobilei cuprind:
- obţinerea reperelor simple şi complexe;
- finisarea reperelor şi panourilor;
- obţinerea subansamblelor şi montarea lor, constă în îmbinarea reperelor,
panourilor şi subansamblelor în piese de mobilier. Se realizează prin încleiere,
cu şuruburi, cu cepuri, cu profile (coadă de rândunică, nut şi feder etc.). Defecte
de montaj pot apărea: îmbinări neetanşe, lipsă de rezistenţă a ansamblelor
datorită nerespectării parametrilor de încleiere, dimensionarea incorectă a
lăcaşelor, strângerea incorectă a pieselor în dispozitivele de strângere etc.
- finisarea finală a piesei de mobilă (ansamblu) se execută manual şi
cuprinde operaţiuni de corectare a finisajului efectuat mecanic. Finisarea finală
conferă aspectul mobilierului pentru comercializare.
Clasificarea mobilierului – se face după mai multe criterii şi anume:21
1. După natura materiei prime
- mobilier din lemn masiv;
21
Răducanu I., Procopie R., Merceologie, caitolul 3, curs format digital, ASE
91
- mobilier din semifabricate de lemn ameliorat şi înobilat;
- mobilier din materiale lemnoase combinate (lemn masiv, panel,
PAL,HDF etc.);
- mobier din materiale diverse (lemn, metal, mase plastice, piele,
sticlă, ceramică, materiale textile etc.)
2. După modul de finisare
- mobilier cu suprafaţa şlefuită;
- mobilier cu suparfaţa băiţuită;
- mobilier cu suprafaţa ceruită;
- mobilier cu suprafaţa uleiată;
- mobilier cu finisare decorativă şi de imitaţie;
- mobilier cu suprafaţa lăcuită.
3. După funcţionalitate
- mobilier pentru depozitare;
- mobilier pentru şedere şi odihnă;
- mobilier pentru lucru şi/sau servit masa;
- mobilier multifuncţional.
4. După destinaţie
- pentru uz casnic;
- pentru colectivităţi: comercial, hotelier, şcolar,
industrial, spitale şi sanatorii etc.
5. După modul de aranjare în spaţiul de locuit
- mobilier aparent;
- mobilier modulat ( alcătuit din corpuri care prin alăturare sau suprapunere
formează un ansamblu armonios şi practic);
- mobilier pliant.
6. După modul de comercializare
- piese separate de mobilier;
- garnitură de mobilier;
92
- program de mobilier.
7. După stil
- mobilier modern;
- mobilier în stil clasic;
- mobilier rustic;
- mobilier naturist.
Evoluţia stilurilor de mobilă
Stilurile de mobilă s-au succedat de-a lungul timpului, reflectând
particularităţile specifice etapei de dezvoltare a societăţii şi influenţele
diferitelor culturi.
Mobilierul egiptean – se caracterizează prin:
- suporturi în formă de picioare de animale, o tendinţă care se pare ca se
generalizase în epocă (Figura 21);
- mobilierul destinat celor bogaţi era amplu ornamentat cu diverse
decoraţiuni;
- picioarele meselor şi scaunelor erau acoperite cu foiţe de aur, alte
suprafeţe, mai ales cele ale lăzilor fiind acoperite cu straturi de fildeş sau
din alte material;
- formele erau în general antropomorfice.
Figura 21 Scaun egiptean
93
Mobilierul roman - în primul secol al erei noastre designul roman opulent
reflecta puternicele influente greceşti. Romanii au creat mai multe piese din
marmură şi bronz decât grecii, designul adoptat fiind mult mai complex, chiar
dacă aria ornamentelor era similară (Figura 22).
Se foloseau mese mari, rectangulare şi mese rotunde de diferite
dimensiuni. Au fost introduse şi modele mult mai practice, cum ar fi mesele care
puteau fi rapid demontate sau cele care se puteau plia. Mobilierul din această
perioadă se remarcă prin bogăţia încrustaţiilor şi ornamentele, minunat realizate
în fildeş, bronz, marmură şi lemn.
Figura 22 Masă în stil roman din marmură

Mobilierul grecesc - designerii eleni nu respectau formele libere ale
predecesorilor, ci încercau să armonizeze mobilierul cu decoraţiunile
arhitecturale, simetria generală şi echilibrul întregului (Figura 23).
Se remarcă banca elenă, folosită atât pentru odihnă cât şi pentru a sta
lungit în timpul mesei şi care avea aceeaşi înălţime ca şi masa. Suporturile în
formă de labe de animal erau rar folosite, preferându-se cele conice sau cele care
imitau coloanele. Scaunele folosite erau pliabile, cu picioarele în formă de X sau
standard, cu picioare drepte.
94
O inovaţie deosebită a designerilor greci este scaunul cunoscut sub
numele de klismos, un scaun uşor cu spătar.
Figura 23 Mobilier grecesc
Stilul renaşterii (secolul XV) – se caracterizează prin (Figura 24):

- execuţia mobilierului este din lemn de stejar, nuc, abanos, cedru;
- apariţia scaunelor tapiţate, a meselor şi altor piese de mobilier cu picioare
în formă de soclu, paturi formate din schelet sculptat, fără tăblia din faţă şi
a paturilor cu baldachin;
- finisarea se face prin pictare, aurire, sculptare;
- predomină ornamentele sculptate cu motive vegetale, figurale,
geometrice.
95
Figura 24 Bufet - servantă stil Renascentist
Stilul baroc – se caracterizează prin (Figura 25):

- linii suple, rotunjite, cu stâlpi în spirală;
- ornamentaţie bogată, variabilă de la o ţară la alta, realizată prin sculpture,
încrustare, pictare, lăcuire, aurire;
- dulapurile reprezintă piesele dominante. Apare dulapul-bibliotecă şi biroul
de scris;
- tapiţeria are rol predominant.
Figura 25 Comodă stil Baroc
96
Stilul regeance (secolele XVI – XVII) – este inspirat de forma scoicilor.
Părăseşte tendinţa de echilibru şi simetrie. Mobila are linii arcuite iar rolul
principal revine formei conturului şi ornamentaţiei. Ornamentaţia are influenţe
orientale: umbrele şi evantaie chinezeşti, dragoni, pagode (Figura 26).
Figura 26 Scaun stil regeance
Stilul rococo (secolul XVIII) – se caracterizează prin (Figura 27):

- mobilier lipsit de forme geometrice regulate, nesimetrice, de multe ori
nefuncţionale;
- ornamentul este extravagant;
- se măreşte numărul pieselor de mobilier şi apare vitrina pentru
porţelanuri;
- se utilizează lemn de cireş, de nuc, mahon, palisandru.
97
Figura 76 Salon stil Rococo
Stilul Ludovic XVI (secolul XVIII) – are următoarele caracteristici

(Figura 28):
- apar pentru prima dată fotoliile şi canapelele cu rotile
- ornamentaţiile sunt realizate prin sculptare, pirogravare, pictare, încrustare
cu bronzuri şi porţelanuri,
- motivele sunt vegetale sau geometrice.
Figura 28 Salon stil Louis XVI
98
Stilul Empire - ia naştere în Franţa, după revoluţie şi ajunge la apogeu în
timpul lui Napoleon. Se caracterizează prin (Figura 29):
- linii curbe, ornamentaţie inspirată din antichitatea greco-romană şi din cea
egipteană;
- apar motive de ornamentaţie din starea de război;
- sculptura este puţin întrebuinţată;
- furnirul folosit este de culoare roşu închis sau castaniu.
Figura 29 Vitrină stil Empire
Stilul Biederemeier 1815-1848 - apare în ţările Europei centrale din

dorinţa burgheziei de a-şi crea un stil propriu. Prezintă următoarele caracteristici
(Figura 30):
- se întrebuinţează lemn de mahon, de păr, de cireş, mesteacăn şi frasin;
- se păstrează liniile curbe ale mobilei;
- feţele tapiţeriei sunt executate din materiale înflorate şi piele;
99
- ornamentaţia se rezumă la încrustaţii de fâşii de lemn în culori deschise,
ornamentaţii în bronz, brăţări metalice de apărare a picioarelor mobilei.
Figura 30 Fotoliu Bidermeier
Stilul romantic 1850-1890 - cuprinde stiluri care constituie o repetare

formală a stilurilor anterioare, o reactualizare a stilurilor Rococo, Gotic,
Renaştere şi Baroc (Figura 31). Aceste stiluri au durat 10-15 ani şi s-au numit
neogotic, neorenaştere, neobaroc.
Figura 31 Dormitor stil romantic
10
Stilul decadent 1920 - mobilierul este caracterizat prin forme noi, fără
conţinut, rupte de tradiţie, cu desconsiderare faţă de specificul naţional. Se
menţine stilul cubist, lipsit de echilibru, simetrie şi ornamentaţie. Se menţine
stilul funcţionalist, prin introducerea mobilei din ţevi de metal, cu linii simpliste,
care avea doar rol utilitar, nu şi estetic.
Stilul eclectic - îmbină mai multe elemente de design aparţinând unor
perioade sau stiluri diferite (Figura 32). Acestea au în comun aceleaşi trăsături
legate de culorile, formele şi finisajele folosite. În general era aleasă o gamă
restrânsă de culori neutre şi materiale cu diferite modele şi texturi.
Figura 32 Oglinda stil eclectic Italia
U4.9. Rezumat
Structura lemnului reprezintă modul cum sunt grupate diferitele elemente
anatomice care alcătuiesc masa lemnoasă.această structura poate fi
evidenţiată prin cele trei secţiuni care se pot executa. Structura lemnului
poate fi microscopică şi macroscopică. Lemnul este format din trei grupe
10
10
de substanţe: substanţe principale, substanţe secundare, apa şi substanţe
minerale.
Lemnulare o serie de proprietăţi importante, care influenţează în mod
hotărâtor destinaţia acestuia şi calitatea produselor finite.
Defectele reprezintă devieri de la starea normală a lemnului care
influenţează calitatea şi domeniile de utilizare ale acestuia

1. Prezentaţi structura microscopică a lemnului.
2. Prezentaţi structura macroscopică a lemnului.
3. Prezentaţi principalele tipuri de substanţe care alcăzuiesc masa
lemnoasă.
4. Descrieţi principalele proprietăţi ale lemnului şi arătaţi cum
influenţează acestea domeniile de utilizare ale masei lemnoase.
5. Descrieţi defectele lemnului şi precizaţi cauzele care le
determină.
Temă de control
Pentru un produs din lemn la alegere determinaţi principalele grupe de
defecte.
10
Unitatea de învăţare U5. Mărfuri textile
Cuprins
U5.1. Introducere
U5.3. Fibre textile
U5.4. Ţesături
U5.5. Rezumat
U5.1. Introducere
Mărfurile textile au un impact important în viaţa de zi cu zi a omului
modern, fiind prezente în aproape toate domeniile de activitate ale
acestuia. Dezvoltarea fără precedent a tehnologiei, a determinat
apariţia de noi materii prime şi metode de prelucrare a acestora, ceea
ce a dus la o mare varietate de produse finite şi domenii de utilizare.
Studierea acestei grupe de mărfuri este necesară pentru a corela
eficient caracteristicile de calitate ale materiilor prime cu cele ale
produselor finite şi cu domeniile de utilizare ale acestora.

 cunoască principalele grupe de fibre textile şi caracteristicile
acestora;
 înţeleagă modul cum caracteristicile de calitate ale fibrelor textile se
regăsesc în calitatea ţesăturilor şi confecţiilor;
 cunoască factorii care determină caracteristicile de calitate ale
10
fibrelor textile;
 cunoască procesul tehnologic de obţinere a ţesăturilor;
 să descrie modalităţile de finisare ale ţesăturilor.
Durata medie de parcurgere a celei de-a doua unităţi de învăţare

este de 6 ore.
Din această grupă fac parte:

- Fibre textile
- Fire textile
- Ţesături
- Tricotaje
- Confecţii
U5.3. Fibrele textile
Fibra textilă reprezintă un corp solid, natural sau obţinut pe cale chimică,
a cărui lungime (măsurată în cm) depăşeşte cu mult diametrul secţiunii
transversale (măsurat în microni).
Clasificarea fibrelor textile se face după provenienţă, respectiv după
modul de obţinere.22
22
pg.329
10
Factorii care determină calitatea fibrelor textile
Structura moleculară
Toate fibrele textile sunt produse macromoleculare. Macromoleculele se
pot aşeza în spaţiu în diferite forme determinând o anumită structură a acestora.
• Structură liniară (filiformă) presupune înlănţuirea
macromoleculelor liniar. Este cea mai adecvată structură pentru obţinerea
firelor.
• Structură în spirală (elice). La unele tipuri de macromolecule se
unesc mai multe forme elicoidale şi formează un tub.
• Structură ramificată plană → se întâlneşte mai rar deoarece
imprimă materialelor rigiditate.
10
• Structură spaţială → este foarte rigidă de aceea nu este dorită în
structura fibrelor
Structura cristalină. Din acest punct de vedere fibrele textile prezintă o
structură intermediară între structura pur cristalină şi structura pur amorfă care
se numeşte structură mezomorfă.
Această structură presupune că macromoleculele se aşează într-o anumită
ordine formând un cristalit (fibrilă), iar mai multe fibrile se aranjează între ele
într-o anumită formă geometrică formând o fibră.
În structura fibrei se găsesc porţiuni cristaline incluse în porţiuni
necristaline.
Cele două tipuri de structuri au comportări şi proprietăţi diferite.
Structura morfologică se referă la forma şi structura suprafeţei, structura
în secţiune transversală şi longitudinală, lungimea, grosimea fibrei.
Structura suprafeţei poate fi: netedă, reliefată, solzoasă. Această structură
determină anumite proprietăţi cum ar fi:
luciul apare când suprafaţa este netedă;
împâslirea apare la fibrele cu suprafaţă solzoasă;
capacitatea de udare este mai mare la fibrele cu suprafaţă reliefată.
Lungimea → din acest punct de vedere fibrele sunt:23
- Continui → la aceste fibre lungimea nu se mai măsoară. Din acestă
categorie fac parte fibrele chimice, mătasea naturală.
- Lungi au lungimea cuprinsă între 100 – 150 cm. În această grupă
intră fibrele liberiene.
- Scurte cu lungimea cuprinsă între 130 -200 mm. Aici se încadrează
lâna, bumbacul.
- Foarte scurte sunt fibrele de bumbac scurte numite şi linters.
23
10
Grosimea. Grosimea fibrelor textile se determină cu greutate deoarece
fibrele naturale au grosimea variabilă. Grosimea se exprimă în microni şi se
determină de obicei o grosime medie a fibrelor. Ea influenţează rigiditatea,
rezistenţa mecanică şi fineţea fibrei.
Forma. În general fibrele sunt cilindrice. Cilindrul poate fi: drept, îndoit,
curbat, ondulat, spiralat.
Structura în secţiune transversală. Fibrele sunt formate din diferite straturi
şi anume:
• Cuticula se găseşte la exterior ca un strat subţire cu sensibilitate
mare la acţiunea agenţilor externi.
• Stratul cortical este purtătorul tuturor proprietăţilor mecanice ale
fibrelor. Cu cât este mai dezvoltat, cu atât rezistenţa mecanică a fibrelor este mai
mare.
• Canalul medular (lumenul) reprezintă partea centrală a fibrelor, este
mai rarefiat influenţând masa specifică a acestora. Canalul medular poate fi
deschis la unul sau la ambele capete, determinând proprietăţile de sorbţie.
Structura în secţiune longitudinală. La fibrele naturale (in, bumbac,
cânepă, lână) se relevă trei porţiuni: cuticula, stratul cortical şi lumenul.
Fibrele naturale
Bumbacul reprezintă prelungirile epidermice ale cojii seminţelor plantei
(Figura 33a). Este o fibră unicelulară constituită din macromolecule celulozice
orientate paralel cu axa fibrei. La microscop apare sub forma unei benzi răsucite
cu elementele structurale vizibile (Figura 33b).
10
Figura 32a. Capsule de bumbac cu seminţe
Figura 33b. Aspectul fibrei de bumbac la microscop
Compoziţia chimică a bumbacului este formată din celuloză 45-85%,

proteine, grăsimi şi ceruri, substanţe minerale.
Proprietăţile fibrei de bumbac:
- Culoare → alb-gălbuie;
- Fineţea (grosimea) → 16-30 microni;
- Lungimea → 16-60 mm;
- Repriza → 8,5%;
10
- Alungirea → 6-8%;
- Rezistenţa la rupere → ≈ 36Kgf/mm2;
- Elastică şi suplă.
Repriza reprezintă umiditatea legal admisă.
Alungireafibrei arată cât se alungesc fibrele la tracţiune fără să se rupă
(poate fi elastică sau plastică).
Obţinerea fibrelor de bumbac. Separarea fibrelor de seminţe se face prin
procedeul numit egrenare, după ce în prealabil acestea au fost curăţate de
impurităţile minerale (praf, pietre) şi de cele vegetale (frunze, resturi de
capsule). Din 100 Kg de bumbac se obţin aproximativ 30-40 Kg de fibre.
Fibrele foarte scurte (8-10 mm) care rezultă în urma egrenării se numesc
linters şi se utilizează pentru fabricarea fibrelor artificiale celulozice.
Inul este o fibră pluricelulară. Are formă cilindrică, este transparentă,
prezintă pereţi celulozici groşi şi lumen subţire, întrerupt de striaţii transversale
în formă de X. Capetele fibrei sunt ascuţite (Figura 34).
Figura 34 Aspectul fibrei de in la microscop
Proprietăţile fibrei de in:

- Repriza → 12%;
- Masa specifică → 1,46 g/cm3;
- Lungimea → 300 – 750 mm;
11
- Alungirea → 2-4%;
- Elasticitate mai mică decât a bumbacului;
- Bun conducător de căldură;
- Rezistenţa la rupere → 36-60 Kgf/mm2.
Cânepa este o fibră pluricelulară şi împreună cu inul se încadrează în
grupa fibrelor liberiene. În secţiune longitudinală are formă cilindrică, pereţi
celulari subţiri şi lumen dezvoltat întrerupt de striaţii în formă de X. Capetele
fibrei sunt rotunjite (Figura 35).
Figura 35 Aspectul fibrei de cânepă la microscop
Principalele proprietăţi ale fibrei de cânepă sunt:

- Culoare → cenuşiu-verzuie;
- Mată;
- Lungimea → 65-100 cm;
- Alungirea → mai mică decât a inului;
- Rezistenţa la rupere → mai mare decât a inului;
- Repriza → 12%.
Separarea fibrelor de tulpini se poate face prin procedee biochimice,
chimice, mecanice şi prin aburire.
11
Procedeul biochimic (topire) constă în introducerea tulpinilor în apă, unde
sunt atacate de bacterii care distrug cuticula, eliberând fibrele de partea
lemnoasă. Fibrele eliberate sunt apoi supuse prelucrării mecanice (meliţare)
pentru fărâmiţarea părţii lemnoase şi îndepărtarea mai uşoară a acesteia.
Meliţarea se face prin baterea tulpinilor înmuiate.
Urmează pieptănarea fibrelor cu ajutorul unor piepteni metalici pentru
îndepărtarea resturilor tulpinilor şi pentru paralelizarea fibrelor. În urma acestui
proces rezultă două tipuri de fibre: lungi, numite fuior şi fibre scurte numite cîlţi.
Procedeul chimic constă în tratarea tulpinilor cu soluţii care înmoaie
partea lemnoasă.
Procedeul mecanic presupune separarea fibrelor de partea lemnoasă prin
zgîriere cu piepteni mecanici.
Procedeul aburirii constă în introducerea tulpinilor în autoclave unde este
introdus abur fierbinte sub presiune, determinând înmuierea şi desprinderea
fibrelor de partea lemnoasă.
Urmează apoi celelalte operaţii descrise la procedeul biochimic.
Lâna este cea mai importantă fibră naturală animală. Este alcătuită din
cheratină (substanţă proteică) în proporţie de 83%, restul apă. Are formă
cilindrică şi ondulaţii caracteristice.
În secţiune longitudinală se deosebesc trei straturi (Figura 36):
Stratul cuticular, la suprafaţă, este solzos, subţire şi protejează fibra de
acţiunea factorilor externi, determinând proprietatea de împâslire a lânii.
Strat cortical, la mijloc, este gros (reprezintă 90% din diametrul fibrei) şi
este format din celule alungite care conferă proprietăţi ca: rezistenţă, elasticitate,
stabilitate la îndoiri repetate, higroscopicitate.
Strat medular sau canal interior, conţine aer, pigmenţi şi se observă la
microscop mai ales la fibrele de calitate inferioară.
11
Figura 36 Aspectul fibrei de lână la microscop:
a – de calitate superioară; b- de calitate mijlocie; c – de calitate inferioară
Prelucrarea lânii
Lâna se obţine prin tunderea oilor (această lână se numeşte cojoc) sau de
la oile sacrificate (se obţine lâna tăbăcărească).
După aceea se spală cu săpun şi soluţie de hidroxid de sodiu (NaOH)
pentru îndepărtarea impurităţilor şi a grăsimii ( numite usuc). Apoi este supusă
pieptănării şi filării (toarcerii).
Printre principalele roprietăţi ale fibrei de lână sunt:
- Lungimea → 5-10 cm;
- Ondulaţiile → se determină ca număr de încreţituri/cm;
- Rezistenţa la rupere → mai mică decât la fibrele vegetale;
- Alungirea → mare → 25-30%;
- Higroscopicitatea → cea mai higroscopică fibră naturală → 15-
18%.
Mătasea reprezintă secreţia glandulară a viermilor de mătase (Figura 37).
Este alcătuită din două filamente de fibroină unite din loc în loc de sericină (o
substanţă galbenă) care conferă fibrei asprime şi rigiditate (Figura 38).
11
Figura 37 Gogoşile viermilor de mătase
Figura 38 Aspectul fibrei de mătase la microscop:

a – secţiune longitudinală; b – secţiune transversală
Prelucrarea fibrei de mătase se realizează prin procesul de degomare care

constă în tratarea fibrei cu soluţie de hidroxid de sodiu (NaOH) şi are ca scop
îndepărtarea sericinei şi obţinerea unei fibre suple şi lucioasă.
Procesul tehnologic de obţinere a fibrelor începe cu opărirea sau se
prăjirea gogoşilor viermilor de mătase şi se utilizează doar partea de fibră din
mijloc a acestora (cca.16% din lungimea fibrei) (Figura 39).
Mătasea crudă (borangicul) se obţine prin unirea capetelor de fibre de pe
4-8 gogoşi şi tragerea lor simultană într-un singur fir (Figura 39).
11
Figura 39 Prăjirea gogoşilor de mătase şi obţinerea firului de borangic
Proprietăţile fibrei de mătase sunt:

- Rea conducătoare de căldură şi electricitate;
- Luciu → puternic → cea mai lucioasă fibră naturală;
- Culoarea → după degomare → albă;
- Se vopseşte cel mai bine din toate fibrele naturale;
- Este degradată uşor de umezeală şi razele solare.
Fibrele chimice
Vâscoza (mătase artificială) se obţine din celuloză de lemn şi linters de
bumbac prin procedeul umed (în acid sulfuric) sub formă de fibre continui sau
scurte, mono sau polifilamentare. Are un conţinut de 87-90% celuloză.
Proprietăţi:
- Masa spacifică → 1,5 g/cm3;
- Repriza → 11%;
- Luciul → argintiu, mat, semimat este în funcţie de structura fibrei;
- Capacitate bună de torsionare → se obţin fire;
- Rezistenţa la rupere → 18-22 Kgf/mm2;
- Alungirea → 20-24%.
Din materiile prime se obţine o pastă care se filează (se trece cu presiune)
într-o duză cu mai multe orificii (ca o sită) şi se presează. Doza se găseşte într-o
baie de acid sulfuric în care fibrele se coagulează.
11
Fibrele de vâscoză se utilizează pentru obţinerea a diferite ţesături, a
celofanului etc.
Fibra cupro se obţine din celuloză de linters de bumbac sau de lemn.
Prezintă următoarele proprietăţi:
- Repriza → 11-12,5%;
- Masa specifică → 1,48-1,52 g/cm3;
- Fineţe → mare;
- Rezistenţă → mai mare decât vâscoza.
Prin supraetirare (întindere) se îmbunătăţesc rezistenţa, supleţea şi
omogenitatea fibrelor.
Obţinerea lor se bazează pe solubilitatea celulozei în soluţie
cuproamoniacală din rezultă o substanţă vâscoasă care se filează (se trece printr-
o duză cu mai multe orificii). Fibrele se usucă într-un curent de aer cald care
orientează moleculele prin supraîntindere.
Fibra acetat se obţin din celuloză de linters de bumbac. Prezintă
următoarele proprietăţi:
- Fibră fină;
- Lucioasă;
- Nu are afinitate pentru coloranţi obişnuiţi;
- Capacitate de izolare electrică mare;
- Masa specifică mică.
Se obţine prin tratarea celulozei cu acid acetic glacial şi aldehidă acetică
în urma căreia rezultă o substanţă vâscoasă. Soluţia se filează prin procedeul
uscat în spaţii încălzite, adică fibrele se usucă într-un curent de aer cald care
orientează moleculele prin supraîntindere.
Fibrele poliamidice (relon, nylon) au formă filamentară şi sunt formate
din macromolecule liniare. Pot fi scurte sau lungi.
Ca proprietăţi amintim:
- Culoare → alb-crem;
11
- Lucioase sau mate;
- Rezistenţă mare la rupere, îndoire, frecare;
- Repriza → 3,8 - 4%;
- La 2000C se înmoaie iar la 2800C se topesc;
- Se spală uşor;
- Rezistă la acţiunea microorganismelor.
Cel mai important dezavantaj este pilingul (scămoşarea).
Fibrele poliesterice (Terom) se obţin ca fibre scurte şi sunt formate din
macromolecule liniare.
Proprietăţi:
- Tuşeu plăcut;
- Stabilitate dimensională bună;
- Rezistenţă mare la uzură;
- Repriza → 0,4%;
- Elasticitate bună;
- Neşifonabilitate;
- Rezistente la acţiunea acizilor.
Printre dezavantaje regăsim:
- Pilingul;
- Rezistenţă scăzută la substanţe alcaline;
- Se încarcă cu electricitate statică.
Fibrele polinitrilacrilice (Melana)
Prezintă următoarele proprietăţi:
- Tuşeu moale şi plin;
- Masa specifică → 1,12-1,4 g/cm3;
- Repriza → 1%;
- Conductibilitate electrică şi termică mică;
- Rezistenţă crescută la lumină şi intemperii;
- Capacitate bună de izolare termică.
11
Printre dezavantaje regăsim:
- Pilingul;
- Se murdăresc uşor;
- Se încarcă cu electricitate statică.24
Să ne reamintim...
Fibrele textile reprezintă materia primă pentru obţinerea firelor textile, a
ţesăturilor, tricoturilor, confecţiilor textile, tricotajelor şi altor materiale
textile cu uz industrial.
După provenienţă şi mod de obţinere distingem: fibre naturale, care se
caracterizează prin faptul că prezintă o anumită structură caracteristică
prin care pot fi identificate şi fibre chimice, care pot fi la rândul lor
artificiale şi sintetice.
Metode de identificare a fibrelor textile
Metoda organoleptică – permite o apreciere simplă,operativă, relativ bună.

Se observă culoarea, luciul, moliciunea, mirosul, masa.
Principalele caracteristici merceologice, după aspectul exterior, pentru
principalele tipuri de fibre sunt redate în tebelul 4.
24
11
Tabel 4 Caracteristici ale principalelor fibre textile
Nr. Denumirea Aspect general Culoare Luciu
Crt. fibrei
1 Bumbac Fibră unicelulară, cu Alb, alb- Mat
lungimea de 16-60 mm. gălbui
Fibră fină, elastică,
uniformă şi suplă
2 In Fibră policelulară, cu Gălbui- Mat
aspect unsuros şi argintie,
flexibilă cenuşie,
cafenie
3 Cânepă Fibră policelulară, mai De la cenuşiu- Mat
puternic consolidată verzui la alb
decât cea de in
4 Lână Prezintă ondulaţii. Neagră, Mătăsos (lâna
Lungimea diferă în brună, fină ţi
funcţie de rasa de la cafenie, semifină) şi
care provine roşcată, albă aproape mat
(lâna grosieră)
5 Mătase Subţire, elastică şi Albă, alb- Caracteristic
naturală unsuroasă la pipăit. gălbuie,
verzuie
6 Fibre Au o moliciune Albă sau Puternic
artificiale accentuată şi sunt vopsită în (depinde de
plăcute la pipăit culori diverse procesul
tehnologic)
7 Fibre sintetice Au tuşeul asemănător Albă sau Puternic
mătăsii sau lânii vopsită în (depinde de
culori diverse procesul
tehnologic)
Metoda microscopică – cuprinde două etape: efectuarea preparatelor

microscopice şi examinarea microscopică a acestora.
a) Efectuarea preparatelor microscopice – se poate realiza în mediu
uscat sau umed. Preparatele în mediu uscat se obţin prin aşezarea fibrelor
obţinute prin destrămarea materialului textil, pe o lamă de sticlă bine curăţată şi
11
acoperirea lor cu o lamelă. Preparatele în mediu umed se obţin în acelaşi mod,
cu deosebirea că se adaugă peste fibre una-două picături din următoarele lichide:
- neutre: apă distilată, glicerină;
- de imersie: ulei de cedru, parafină lichidă, brombenzen;
- reactivi specifici şi coloristici.
Pentru a se evita formarea bulelor de aer şi a se elimina excesul de lichid,
se presează cu hârtie de filtru.
b) Examinarea microscopică a probelor – se aşează lama cu preparatul
la microscop şi se reglează imaginea.această metodă dezvăluie o serie de
caracteristici structurale şi morfologice, utile în aprecierea calităţii mărfurilor
textile. Se observă la microscop structura fibrei, culoarea, luciul (vezi factorii
care determină calitatea fibrelor textile).
Metoda arderii – este simplă, operativă, nu necesită aparatură, dar este
nedefinitorie în cazul unor amestecuri de fibre.
Modul de lucru – se ia o mostră din produsul finit şi se deplasează în
apropierea unei flăcări mici. Se observă modul cum se comportă fibrele la
apropierea de flacără, în flacără, după ce a fost retrasă din flacără, mirosul
degajat în timpul arderii, formatul şi structura reziduului obţinut prin ardere.
Metoda comportării faţă de reactivi – comportarea principalelor tipuri de
fibre faţă de reactivi este prezentată în tabelul 5.
Tabelul 5 Comportarea fibrelor textile faţă de reactivi şi solvenţi

Nr. Tipul fibrei Reactivul utilizat Reacţia
1 Bumbac Clorură de aluminiu Se dizolvă la fierbere
2 In, cânepă Soluţie de iod în iodură Se colorează în
de potasiu albastru
3 Lână Hidroxid de sodiu 10% Se dizolvă la fierbere
şi hidroxid de potasiu
10%
4 Mătase Acid formic, clorură de Se dizolvă la 400C
zinc după o oră
12
5 Celofibră Zincat de sodiu Se dizolvă la rece
6 Acetat Acetonă, clorură de Se dizolvă la rece
metilen
7 Poliamidice Acid formic 85% Se dizolvă la rece sau
după o uşoară
încălzire
8 Poliesterice Nitrobenzen Se dizolvă la fierbere
îndelungată
9 Poliacrilice Dimetil formamidă Se dizolvă la 900C
10 Policlorvinilice Dioxan, acetonă + Se dizolvă după
sulfură de carbon înmuiere îndelungată
U5.4. Ţesături
Ţesăturile sunt produse textile plane, subţiri şi flexibile, obţinute prin
încrucişarea perpendiculară, într-o anumită ordine, a două sisteme de fire: unul
de urzeală dispus în lungimea ţesăturii şi unul de bătătură dispus în lăţimea ei.
Maşinile, dispozitivele pe care se obţin ţesăturile se numesc războaie de
ţesut şi pot fi: clasice sau moderne.
Războiul clasic de ţesut este compus din (Figura 40):
1. Sulul pe care este rulată urzeala. Pe acest sul, firele de urzeală se aşează
într-un singur plan.
2. Traversa spate→ firele derulate de pe sul sunt aşezate pe traversă
tensionat şi astfel sunt aplatizate.
3.şi 4. Iţele → sunt în număr par şi prezintă o mişcare de urcare-coborâre
având rolul de a forma “rostul”(unghiul dintre firele de urzeală prin care trece
firul de bătătură). Iţele sunt prevăzute cu “cocleţi” prin care sunt trecute firele de
urzeală.
5. Traversa faţă (pentru ţesătură) → are rolul de a tensiona ţesătura pentru
a fi dreaptă.
6. Suveica → are rol de a introduce firul de bătătură între firele de urzeală.
12
7. Spata este un dispozitiv ca un pieptene cu dinţi din plăcuţe de oţel şi
prezintă o mişcare de pendulare, perpendiculară pe direcţia de mişcare a iţelor.
Prin această mişcare, spata aşează firele de bătătură perpendicular pe direcţia
urzelii şi le presează.
8. Sulul pentru ţesătură are rolul de a rula ţesătura.
Figura 40 Schema generală a războiului de ţesut

1 – sul de urzeală; 2 – traversă spate; 3,4 – iţe; 5 – traversă faţă; 6 –
suveică; 7 – spata; 8 – sul cu ţesătură
Procesul tehnologic de obţinere a ţesăturilor cuprinde trei faze principale:

A. Preparaţia constă în următoarele operaţii:
a) Încleierea presupune impregnarea firelor de urzeală cu un apret
care să le asigure o rezistenţă mai bună în timpul procesului tehnologic.
b) Urzirea înseamnă aşezarea firelor de urzeală pe sulul urzelii. La
această operaţie se ţine seama de lungimea ţesăturii şi de lăţimea ei (numărul
firelor de urzeală determină lăţimea).
c) Năvădirea presupune trecerea ordonată a firelor de urzeală prin
cocleţii iţelor.
B. Ţeserea propriu-zisă realizează modul de legare a firelor de urzeală cu
cele de bătătură prin formarea legăturile ţesăturilor.
12
C. Finisarea se face în scopul de a conferi ţesăturilor un aspect cât mai
plăcut şi pentru a imprima anumite caracteristici în funcţie de destinaţia
acestora. Se poate realiza prin următoarele operaţii:
a) Pârlirea presupune trecerea ţesăturii pe deasupra unei flăcări ce
provoacă aprinderea şi arderea firelor ieşite în exterior. Astfel ţesătura va avea
faţa mai netedă.
b) Descleierea presupune îndepărtarea substanţele de încleiere cu care
firele au fost tratate în faza de preparaţie.
c) Fierberea este proces complex care implică trei tipuri de acţiuni:
- mecanice (presări, frecări)
- fizice (temperatură)
- chimice (apă, detergenţi, săpun)
Prin fierbere se îndepărtează cerurile, grăsimile, substanţele proteice,
petele provenite din fazele anterioare etc.
d) Albirea urmăreşte obţinerea unui grad de alb mai avansat prin
modificarea proprietăţilor pigmenţilor naturali. În acest scop se utilizează
substanţe pe bază de clor pentru ţesăturile din fibre celulozice şi substanţe pe
bază de oxigen pentru ţesăturile din lână şi tip lână.
e) Mercerizarea se aplică numai la ţesăturile de bumbac cu soluţie
concentrată de hidroxid de sodiu. În urma acestei operaţii fibrele de bumbac se
îndreaptă (din bandă răsucită în bandă dreaptă) şi îşi modifică anumite
proprietăţi.
f) Vopsirea este dictată de modă, putându-se în acest fel diversifica
sortimentele de ţesături.
Vopsirea poate fi:
- generalizată (de fond) când se realizează prin imersia ţesăturilor în
colorant.
- localizată (imprimare) când se realizează numai pe anumite porţiuni.
12
g) Apretarea este operaţia de realizare a unor proprietăţi suplimentare,
prin aplicarea anumitor substanţe. Apreturile pot fi:
• De plinătate → dau o anumită rigiditate ţesăturilor;
• De îngreunare → conferă moliciune, masă sporită şi luciu;
• De neşifonabilizare → pentru ca ţesăturile să-şi revină la forma
iniţială;
• De impermeabilizare → ţesăturile devin impermeabile la vapori de
apă, aer şi apă;
• De hidrofugare → ţesăturile devin impermeabile la apă dar
permeabile la vapori de apă şi aer;
• De rezistenţă la putrezire;
• De ignifugare → ţesăturile devin rezistente la foc;
• De antistatizare → elimină încărcarea electrostatică;
• Antimolicide → împotriva moliilor;
h) Piuarea constă în densificarea prin înpâslire a ţesăturilor,
obţinându-se ţesături tip postav. Rezultă o ţesătură mai compactă, cu o
termoizolare crescută. Se aplică la ţesăturile de lână şi este posibilă datorită
stratului solzos al fibrelor de lână.
Această operaţie se realizează în mediu umed, la temperaturi ridicate, sub
acţiunea unor forţe de presare şi frecare.
i) Sanforizarea este operaţia de scurtare forţată a ţesăturilor de
bumbac pentru a le conferi stabilitate dimensională.
j) Scămoşarea - prin această operaţie se realizează una sau ambele
feţe pufoase. Se face prin agăţarea capetelor fibrelor şi tragerea lor la exterior cu
ajutorul unor ace elastice. Se obţin ţesături tip finet, diftină etc.
Defectele ţesăturilor
Cunoaşterea tipurilor de defecte ce pot apărea la ţesături, este foarte

importantă, deoarece acestea afectează atât estetica ţesăturilor cât şi capacitatea
12
lor de a satisface cerinţele pebntru care au fost realizate. Principalele defecte ale
ţesăturilor pot fi grupate după cum urmează:25
1. Fire îngroşate (flameuri) – influenţează în special
calitatea ţesăturilor de mătase şi provin din procesul de filare.
2. Nopeuri – reprezintă mici aglomerări de fibre scurte şi se
datorează conţinutului mare de impurităţi.
3. Blende de fire – apar sub forma unor benzi de culoare, nuanţă
sau calitate diferită în ţesătură.
4. Cuiburi – se datorează ruperii firelor de urzeală şi agăţarea lor
de cele vecine.
5. Defecte de culoare în urzeală – se datorează nerespectării ordinii de
aşezare a firelor de urzeală din raportul de culoare a desenului în operaţiile de
urzire.
6. Fire lipsă în urzeală sau în bătătură – apar datorită ruperii firului în
timpul ţeserii şi reînnodării lui. Afectează rezistenţa ţesăturii.
7. Margini defecte – apar datorită năvădirii necorespunzătoare a
marginii ţesăturii.
8. Pete nelavabile din finisaj – pete de rugină, de vopsea, de
manipulare.
9. Dungi de la albire – apar atunci când ţesătura intră cutată
în instalaţia de albit, este prea tensionată şi se contractă în timpul
uscării.
10. Dungi de la vopsire – determinate de nerespectarea procesului
de vopsire.
11. Vopsire neuniformă – determinată de folosirea apei dure,
tensionării diferite, stoarcerii şi uscării neuniforme.
25
pg.389
12
12. Imprimarea neuniformă – cauzată de urme de scame şi fire în
sistemul de imprimare, montarea greşită a culorilor, valţuri de imprimare
necorespunzătoare.
13. Raport de imprimare deplasat – apare atunci când pasta de
imprimare nu umple complet locul rezervat şi se remarcă suprapunere de
culori.
14. Scămoşare neuniformă – apare ca un strat pufos neuniform, ca
urmare a tensionării neuniforme a ţesăturii în timpul operaţiei de
scămoşare.
15. Fire uleiate – se datorează murdăririi în timpul prelucrării şi
depozitării. Influenţează în special celitatea ţesăturilor albite şi a celor de
mîtase şi tip mătase.
Verificarea calităţii ţesăturilor
Determinarea legăturii ţesăturilor

Legătura (armura, contextura) – reprezintă modul în care se face
încrucişarea firelor de urzeală cu cele de bătătură. Stabilirea tipului de legătură
al unei ţesături se execută vizual, cu ajutorul unei lupe textile.
Armura influenţează asupra proprietăţilor, calităţii şi utilizării ţesăturilor:
- Aspectul exterior, conferindu-i un desen de structură vizibil, caracteristic,
fantezist.
- Caracterul suprafeţei (netedă, uniformă, lucioasă).
- Moliciunea - prin legătură mai mult sau mai puţin rigidă (panama,
diagonal, satin).
- Desimea şi rezistenţa.
- Proprietăţile igienico-sanitare (confort, termoizolare, scămoşare,
absorbţie, inflamabilitate).
Reprezentarea modului de îmbinare a firelor de urzeală cu cele de bătătură
12
se face în practică pe hârtie milimetrică. Firele de urzeală sunt reprezentate de
12
spaţiile dintre liniile verticale, iar firele de bătătură de spaţiile dintre liniile
orizontale.
Partea legăturii după care legarea firelor se repetă, atât în direcţia urzelii
cât şi a bătăturii, se numeşte raport de legătură. Acesta se exprimă printr-o
fracţie în care la numărător se notează numărul firelor de urzeală, iar la numitor,
numărul firelor de bătătură.
Legăturile ţesăturilor de pot clasifica în:
- Fundamentale
- Derivate din cele fundamentale
- Combinate
- Jacard
- Compuse .
a) Legăturile fundamentale
Legătura este funfamentală atunci când în limitele raportului, fiecare fir de
urzeală sau de bătătură se leagă o singură dată, iar raportul de urzeală este
întotdeauna egal cu raportul de bătătutră. Din această categorie fac parte
următoarele tipuri de legături:
Legătura pânză – este cea mai simplă şi cea mai des utilizată. Are cel
mai mic raport de legătură (R 2/2). Se formează prin trecerea unui fir de urzeală
peste unul de bătătură şi apoi pe sub acesta (Figura 41). Ţesăturile cu legătura
pânză au faţa şo dosul identice, suprafaţa netedă şi uniformă, desime medie şi o
rezistenţă mare.
Figura 41 Legătura pânză
12
Legătura diagonal – se caracterizează prin întretăierea firelor de urzeală
cu cele de bătătură în diagonală (Figura 42). Ţesăturile cu o astfel de legătură
sunt mai moi, mai suple, cu puncte de legătură mai rare. Raportul de legătură cel
mai mic pentru acest tip de legătură este 3/3.
Figura 42 Legătura diagonal

Legătura atlaz – după patru fire de urzeală pe faţa ţesăturii urmează un
fir de bătătură pentru legătură (Figura 43). Aspectul ţesăturii este neted şi lucios
şi au o bună rezistenţă. Dacă pe faţa legăturii se întâlnesc patru fire de bătătură
încrucişate cu unul de urzeală, legătura se numeşte satin. La ţesăturile cu acest
tip de legătură, se distinge clar faţa de dosul ţesăturii.
Figura 43 Legătura Atlas

b) Legăturile derivate – cele mai uzuale sunt cele derivate din legătura
pânză.
Legătura rips – poate fi de urzeală sau de bătătură (figuta 44 şi figura
45). Se caracterizează prin faptul că un grup de două sau mai multe fire de
bătătură leagă peste şi sub un fir de urzeală, sau un grup de două sau mai multe
12
fire de urzeală leagă peste şi sub un fir de bătătură. Legătura rips poate avea
aspect regulat, neregulat sau amestecat.
Figura 44 Legătura rips de urzeală
Figura 45 Legătura rips de bătătură
Legătura panama – se formează dintr-un grup de două sau mai multe

fire de urzeală care leagă peste şi sub un grup de două sau mai multe fire de
bătătură, iar grupul următor leagă invers de cel anterior (Figura 46).
Figura 46 Legătura Panama

c) Legăturile combinate – se obţin prin combinarea legăturilor
fundamentale cu cele derivate, formând efecte de carouri, dungi etc (Figura 47)
13
Figura 47 Legătură diagonal compus
d) Legăturile Jacard – se realizează pe maşini prevăzute cu un
dispozitiv special, care conferă ţesăturilor un aspect deosebit, efecte de lumină şi
culoare.
e) Legăturile compuse – se obţin folosind o urzeală şi mai multe
bătături (ţesături semiduble) sau mai multe urzeli şi bătături (ţesături duble).
Aceste legături conferă ţesăturilor capacitate de izolare termică mare.
Determinarea masei ţesăturilor.
Masa ţesăturilor se exprimă prin masa pe metru pătrat (g/m2) şi masa pe
metru liniar (g/m). Masa ţesăturilor se poate determina prin două metode:
a) Metoda pe epruvete condiţionate – se pot utiliza două tipuri de
epruvete şi anume:
- cu dimensiunile de 200 x 200 mm;
- cu lungimea de 1 m şi pe toată lăţimea ţesăturii.
Modul de lucru – se decupează cinci epruvete şi se condiţionează în
atmosferă standard (temperatură 200C şi umiditate 65%), timp de 24 de ore. Se
măsoară dimensiunile epruvetelor cu recizie de 1 mm, apoi acestea se cântăresc
la balanţa analitică cu precizie de 0,01 g.
13
mm
Masa pe m2 = ---------- x 10.000 (g/m2) unde:
Lm x lm
mm – masa medie a epruvetelor (g)
Lm – lungimea medie a epruvetelor (cm)
lm – lăţimea medie a epruvetelor (cm)
mm
Masa pe m = -------- x 100 (g/m) unde:
Lm
mm – masa medie a epruvetelor (g)
Lm – lungimea medie a epruvetelor (cm)
b) Metoda cu epruvete în stare uscată

Modul de lucru - epruvetele, cu dimensiunile de la determinarea
anterioară, se supun uscării la temperatura de 105 – 110 0C, până la masă
constantă (diferenţa între două cântăriri consecutive să fie mai mică de 1/1000
din masa iniţială a epruvetelor).
mmu Uc
Masa pe m2 = -------------- x (1 + ------) x 10.000 (g/m2) unde:
Lmu x lmu 100
mmu – masa medie a epruvetelor în stare uscată (g)
Lmu – lungimea medie a epruvetelor în stare uscată (cm)
lmu – lăţimea medie a epruvetelor în stare uscată (cm)
Uc – umiditatea epruvetelor (%)
mmu Uc
Masa pe m = ------- x (1 + ------) x 100 (g/m) unde:
Lmu 100
13
mmu – masa medie a epruvetelor în stare uscată (g)
Lmu – lungimea medie a epruvetelor în stare uscată (cm)
Determinarea desimii ţesăturii – desimea unei ţesături se caracterizează

prin numărul de fire pe direcţia urzelii şi numărul de fire pe direcţia bătăturii, pe
o lungime de 10 cm. Se poate determina cu dispozitiv de mărire sau prin
destrămare. În amele cazuri se fac cinci determinări în direcţia urzelii şi cinci
determinări în direcţia bătăturii, iar ca rezultat se ia media aritmetică pe fiecare
direcţie.
Determinarea sarcinii la rupere şi a alungirii la rupere
Sarcina la rupere – reprezintă forţa sub acţiunea căreia se produce
ruperea epruvetei de dimensiuni stabililte şi în anumite condiţii de lucru.
Alungirea relativă la rupere – este raportul dintre alungirea absolută la
rupere şi lungimea iniţială a epruvetei, exprimat în procente.
Modul de lucru
Pentru determinare se utilizează o maşină specială pentru încercat la
tracţiune şi patru epruvete decupate pe direcţia urzelii şi patru pe direcţia
bătăturii. Toate epruvetele se condiţionează în atmosferă standard. Se intoduc pe
rând epruvetele în dispozitivul de fixare şi se aplică sarcina. Se porneşte aparatul
şi se urmăreşte ruperea cu o precizie de 0,5% din sarcina indicată, iar alungirea
la rupere cu precizie de 1 mm.
Sarcina la rupere se citeşte pe scara maşinii şi se exprimă în daN (Kgf),
separat pe direcţia urzelii şi separat pe direcţia bătăturii. Se exprimă prin media
aritmrtică a valorilor individuale ale celor patru epruvete.
Alungirea relativă la rupere se calculează:
ΔL = L – L0 unde:
ΔL – alungirea absolută în orice moment al încercării (mm)
L – lungimea epruvetei în momentul considerat (mm)
13
L0 – lungimea iniţială a epruvetei
Alungirea relativă la rupere se calculează:
ΔL
E = ---- x 100 (%)
L0
Determinarea rezistenţei vopsirilor şi imprimărilor – se bazează pe
supunerea epruvetelor la acţiunea diferiţilor agenţi fizici şi chimici şi evaluarea
rezultatelor cu ajutorul scării de gri şi a scării de albastru. Această determinare
cuprinde: rezistenţa la apă caldă, la spălat, la curăţare chimică, la transpiraţie, la
apă rece, la frecare, călcare, la tratament termic uscat, la lumina zilei, la
intemperii.
Rezistenţa vopsirilor şi imprimărilor se apreciază cu scara de gri, cu
excepţia rezistenţei la lumina zilei care se apreciază cu scara de albastru.
Determinarea modificărilor dimensionale la spălat – se efectuează la
ţesăturile obişnuite, din orice fel de fibră, cu excepţia acelora care conţin peste
50% lână şi a ţesăturilor crep. Determinarea se poate realiza prinspălare cu:
- Agitare manuală la 400C;
- Agitare mecanică până la aproape de fierbere (950C) la maşina de spălat.
Modul de lucru - aceste metode presupun supunerea epruvetei spălării
manuale sau mecanice, în condiţiile stabilite, după care aceasta se stoarce şi se
calcă. Se măsoară distanţele dintre reperele marcate pe epruvetă, înainte şi după
încercare.
Calculul rezultatului – modificarea dimensională la spălat se calculează
separat pe direcţia urzelii şi separat pe direcţia bătăturii, cu relaţia:
l2-l1 l2-l1
Eu =-----------100 şi Eb =-----------100 unde:
l1 l1
Eu şi Eb – reprezintă modificarea dimensională la spălare pe direcţia
urzelii şi respectiv pe direcţia bătăturii (%)
13
l1 – distanţa medie între reperele de măsurare înainte de spălare (mm)
l2 - distanţa medie între reperele de măsurare după de spălare (mm)
Rezultatul va avea semnul (-) dacă dimensiunile s-au micşorat şi semnul
(+) dacă dimensiunile s-au mărit.
Determinarea modificării dimensionale la călcat – se efectuează în
special pentru ţesăturile de lână şi tip lână.
Principiul metodei – epruveta de încercat, pe care s-au marcat repere, se
acoperă cu o cârpă udă şi se supune acţiunii unei prese, a cărei placă superioară
este încălzită. Modificarea distanţei dintre repere se raportează la valoarea
iniţială.
Modul de lucru – se decupează trei epruvete cu dimensiunile de 500 x 500
mm şi se supun condiţionării în atmosferă standard timp de 24-48 ore. Se supun
apoi încercării cu presa caldă timp de 45 secunde. Modificarea dimensională la
călcat se calculează separat pe direcţia urzelii şi separat pe direcţia bătăturii, pe
fiecare epruvetă în parte, cu precizie de 0,1% cu ajutorul relaţiilor:
lu – lu1 lb – lb1
Mu =-------------100 şi Mb =--------------100
unde:
lu lb
Mu şi Mb – modificările dimensionale la călcat pe direcţia urzelii,
respectiv a bătăturii (%)
lu şi lb – distanţa medie între repere înainte de călcare (mm)
lu1 şi lb1 – distanţa medie între repere după călcare (mm).
Rezultatul va avea semnul (-) dacă dimensiunile s-au micşorat şi semnul
(+) dacă dimensiunile s-au mărit.
13
Să ne reamintim...
Ţesăturile sunt produse textile plane, subţiri şi flexibile, obţinute
prin încrucişarea perpendiculară, într-o anumită ordine, a două sisteme
de fire: unul de urzeală dispus în lungimea ţesăturii şi unul de bătătură
dispus în lăţimea ei.
Maşinile, dispozitivele pe care se obţin ţesăturile se numesc
războaie de ţesut.
Procesul tehnologic de obţinere a ţesăturilor cuprinde trei faze
principale: preparaţia, ţeserea propriu zisă şi finisarea.
U5.5. Rezumat
Fibra textilă reprezintă un corp solid, natural sau obţinut pe cale
chimică, a cărui lungime (măsurată în cm) depăşeşte cu mult diametrul
secţiunii transversale (măsurat în microni).
După provenienţă şi mod de obţinere distingem: fibre naturale, care se
caracterizează prin faptul că prezintă o anumită structură caracteristică
prin care pot fi identificate şi fibre chimice, care pot fi la rândul lor
artificiale şi sintetice. Fiecare tip de fibră textilă prezintă proprietăţi
caracteristice care determină modul de prelucrare şi domeniul de
utilizare.
Ţesăturile sunt produse textile plane, subţiri şi flexibile, obţinute prin
încrucişarea perpendiculară, într-o anumită ordine, a două sisteme de
fire: unul de urzeală dispus în lungimea ţesăturii şi unul de bătătură
dispus în lăţimea ei.
Procesul tehnologic de obţinere a ţesăturilor cuprinde trei faze
principale: preparaţia, ţeserea propriu zisă şi finisarea, fiecare dintre
acestea cuprinzând mai multe tipuri de operaţii care determină
proprietăţile finale ale ţesăturilor.
13
1. Definiţi fibra textilă.
2. Prezentaţi clasificarea fibrelor textile.
3. Descrieţi principalele fibre textile din punct de vedere al
procedeului de obţinere şi al proprietăţilor.
4. Definiţi ţesăturile.
5. Prezentaţi schema războiului clasic de ţesut.
6. Descrieţi faza de preparaţie a ţesăturilor.
7. Prezentaţi operaţiile de finisare ale ţesăturilor.
13
Unitatea de învăţare U6. Mărfuri din piele şi înlocuitori
Cuprins
U6.1. Introducere
U6.3. Pieile brute
U6.4. Defectele pieilor brute
U6.5. Prelucrarea pieilor brute
U6.6 Sortimentul pieilor tăbăcite
U6.7 Încălţămintea
U6.8 Rezumat
U6.1. Introducere
Mărfurile din piele şi înlocuitori ocupă un loc important în consumul
oamenilor. Din această categorie fac parte: încălţîminte, îmbrăcăminte,
articole de marochinărie, articole pentru sport, materiale pentru
tapiterie etc. Pentru caracterizarea din punct de vedere merceologic a
acestor mărfuri este necesară cunoaşterea materiilor prime (piei
naturale şi înlocuitori), a principalelor operaţii tehnologice ce
influenţează diversificarea sortimentală şi îmbunătăţirea calităţii, , a
criteriilor şi tehnicilor de evaluare a calităţii produselor rezultate.
(Merceol. Industr).

 cunoască principalele caracteristici ale pieilor brute;
 cunoască principalele regiuni topografice ale pieilor utilizate în
13
această ramură;
 cunoască principalele operaţii de prelucrare a pieilor brute;
 descrie sortimentul pieilor tăbăcite;
 descrie fazele tehnologice necesare producerii încălţămintei;
 cunoască piesele componente ale încălţămintei.;
 cunoască pictogramele corespunzătoare parţilor componente ale
încălţămintei şi cele corespunzătoare materialelor utilizate la
producerea articolelor de încălţăminte.

este de 6 ore.
U6.3 Pieile brute

Pieile brute reprezintă materia primă pentru industria de pielărie. Pieile
brute pot proveni de la → animale domestice (bovine, cabaline, ovine,
caprine, porcine, canine)
→ mamifere sălbatice, animale marine, peşti, reptile, păsări etc.
Pielea brută prezintă o structură stratificată care evidenţiază trei straturi:
epiderma, derma şi hipoderma (Figura 48).
Epiderma şi hipoderma se îndepărtează în procesul de prelucrare.
Derma conferă principalele proprietăţi pieilor finite. Este constituită din:
fibre de colagen, alte substanţe proteice, lipide.
13
Figura 48 Structura pieilor brute
Derma este formată din două straturi:

* stratul papilar, cel dinspre epidermă este alcătuit din fibre de colagen
fine,
* stratul reticular, cel dinspre hipodermă este format din fibre de colagen
aspre, compacte care determină proprietăţile fizico-mecanice ale pieilor finite.
Diferitele regiuni ale suprafeţei pielii se deosebesc prin: grosime,
densitate, aspect ceea ce determină proprietăţi diferite. De aceea se face
delimitarea regiunilor care prezintă caracteristici omogene numite şi regiuni
topografice (în special la pieile mari, bovine).
Aceste zone topografice sunt (Figura 49) :
Cruponul reprezintă zona cea mai importantă, formată din ţesut compact
şi uniform. Reprezintă circa 50% din suprafaţa pielii şi se găseşte în regiunea
spinării.
Gâtul este o piele mai puţin compactă reprezentând cam 20% din
suprafaţa pielii.
14
Poalele prezintă o piele mai subţire, cu structură afânată reprezentând
pielea din regiunea abdomenului. Reprezintă aproximativ 25% din suprafaţa
pielii şi este mai puţin valoroasă.
Figura 49 Regiunile topografice ale pieilor brute
Din punct de vedere al compoziţiei chimice, pieile brute sunt constituite din:
- apă 47-75%;
- substanţe proteice 32 – 35%;
- substanţe grase până la 30%;
- substanţe minerale sub 1%.
Să ne reamintim...
Pielea brută prezintă o structură stratificată care evidenţiază trei straturi:
epiderma, derma şi hipoderma. Derma este formată din două straturi:
stratul papilar şi stratul reticular.
14
Diferitele regiuni ale suprafeţei pielii se deosebesc prin: grosime,
densitate, aspect ceea ce determină proprietăţi diferite.
U6.4 Defectele pieilor brute
Defectele pieilor brute influenţează calitatea pieilor finite.

Defectele pot fi clasificate astfel:
- Defecte provenite din timpul vieţii animalelor (condiţii
necorespunzătoare, accidente, boli, paraziţi). Se regăsesc sub formă de
piele subţire, şolduri, urme de la însemnare, cicatrice, găuri.
- Defecte provenite din timpul sacrificării şi jupuirii (pete de sânge, tăieturi,
ciupituri de cuţit).
- Defecte provenite din timpul conservării, determinând procese
degradative (pete de sare, piei uscate, piei încinse, putedre).
U6.5. Prelucrarea pieilor brute
Prelucrarea pieilor brute presupune transformarea lor în materiale

imputrescibile, rezistente şi cu aspect exterior corespunzător.
Prelucrarea necesită parcurgerea a trei grupe de operaţii:
a) Operaţii preliminare – în această fază pieile brute se înmoaie, se
depărează (chimic sau enzimatic), se tratează cu substanţe bazice care
emulsionează grăsimile.
Se îndepărtează mecanic epiderma şi hipoderma şi apoi se despică derma
în 2-3 straturi uniforme ca grosime (operaţie numită şpăltuire).
Se curăţă de resturile epidermice (făţuire), se îndepărtează substanţele
alcaline.
14
b) Tăbăcirea – această operaţie conferă pieilor rezistenţă la putrezire.
Constă în pătrunderea substanţelor tanante în structura pielii unde se fixează
stabil prin procese fizico-chimice complexe.
Substabţele tanante sunt: vegetale, animale, minerale, sintetice ceea ce
determină ca şi tăbăcirea să fie vegetală lentă, cu crom, cu grăsimi etc.
Tăbăcirea vegetală utilizează taninuri din castan, stejar, molid.este o
procedură lentă (până la 2 ani), dar pieile devin foarte rezistente la uzură,
aproape impermeabile la apă, de foarte bună calitate.
Tăbăcirea minerală foloseşte sărurui de crom. Este rapidă (ore) iar pieile
rezultate au culoare gri-verzuie. Pieile tăbăcite prin această metodă se folosesc
pentru feţe de încălţăminte, articole de sport, îmbrăcăminte, mănuşi.
Tăbăcirea combinată presupune combinarea tăbăcirii vegetale cu cea sintetică
sau a tăbăcirii vegetale cu cea minerală.
c) Finisarea pieilor tăbăcite are scopul de a da acestora un aspect
corespunzător. Operaţiile de finisare se grupează în:
Operaţii pregătitoare → spălarea, decolorarea, degresarea, neutralizarea.
Operaţii de imprimare a noi proprietăţi → vopsirea (de fond, de suprafaţă),
ungerea (moliciune, creştere a rezistenţei la apă), apretarea (permeabilitate,
rezistenţă la uzură), impregnarea, lăcuirea (aspect deosebit).
Operaţii mecanice care imprimă pieilor caracteristici specifice → stoarcerea,
egalizarea grosimii, şlefuirea, lustruirea, presarea unor desene.
Să ne reamintim...
Prelucrarea pieilor brute presupune transformarea lor în materiale
imputrescibile, rezistente şi cu aspect exterior corespunzător. Prelucrarea
necesită parcurgerea a trei grupe de operaţii: operaţii preliminare,
tăbăcirea şi finisarea pieilor tăbăcite.
14
U6.6 Sortimentul pieilor tăbăcite
Bizonul se obţine din piei de bovine. Prezintă desen în relief şi se utilizează

pentru feţe de încălţăminte de protecţie, de lucru.
Blancul se obţine din piei de bovine, este rezistentă şi flexibilă şi se
utilizează pentru echipament militar (centuri, curele), articole de sport.
Boxul se obţine din piei de bovine, prezintă desen specific şi se utilizează
pentru feţe de încălţăminte.
Pielea de Cordoba se obţine din piei de caprine şi ovine. Sunt piei de lux,
foarte scumpe.
Pielea glasé (de Bruselles) se obţine din piei de iezi şi de miei, este moale şi
estetică.
Iuftul (pielea rusească) prezintă o impermeabilitate mare la apă.
Pielea lăcuită este acoperită cu un strat de lac foarte lucios.
Pielea marochin (de Maroc) se obţine din piei de caprine sau ovine prin
presarea acestora.
Pielea năbuc se obţine din piei de bovine şi prezintă tuşeu foarte fin.
Pielea şevró se obţine din piele caprine. Prezintă tuşeu fin, moliciune
deosebită, elasticitate foarte bună.
Pielea pentru talpă are duritate mare, densitate ridicată, este
impermeabilitate la apă.
Tovalul este o piele foarte bine unsă, finisată în culori natur, cu sau fără luciu
care se foloseşte pentru feţe de încălţăminte de iarnă.
Velurul (antilopa) se obţine din piei de bovine, cabaline, ovine, porcine.
Prezintă aspect de catifea, este moale, cu spic uniform, caracter plin.
Piei exotice se obţin din piei de reptile, peşti, mamifere marine. Prezintă
desen natural şi pigmentaţie deosebită.
Imitaţii de piei exotice se obţine din piei de mamifere domestice. Au faţa
modificată prin imprimare.
14
Înlocuitorii pielii sunt:
- Tip carton;
- Din materiale textile;
- Din cauciuc;
- Din materiale plastice.
U6.7 Încălţămintea
Încălţămintea are următoarele funcţii:
- Protejarea piciorului de factorii externi;
- Asigurarea echilibrului piciorului;
- Menţinerea unei stări confortabile;
- Estetică şi de personalizare.
A. Fazele principale ale procesului tehnologic de confecţionare a
încălţamintei sunt:
- Pregătirea materiei prime şi auxiliare pentru croire şi ştanţare;
- Croirea şi prelucrarea detaliilor părţii de sus a încălţămintei;
- Coaserea;
- Ştanţarea şi prelucrarea detaliilor părţii de jos a încălţămintei;
- Asamblarea părţii de sus cu partea de jos;
- Finisarea.
B. Piesele componente ale părţii de sus a încalţămintei sunt (Figura 50):
• Vârful (a) – acoperă partea din faţă a piciorului, el trebuie să fie
suficient de gros si rezistent.
• Căputa (b) – corespunde părţii de îndoire a piciorului şi uneori
poate forma o singură piesă împreună cu vârful. Se confecţionează din piele
densă, rezistentă moale şi flexibilă.
• Carâmbii (c) – sunt piesele laterale ale încalţămintei. Pot fi scurţi
(la pantofi şi sandale) şi lungi (la ghete, bocanci cizme
14
• Ştaifurile (d) – existente in regiunea călcâiului, formate din una sau
două piese de înălţime mică şi egală. (din material rezistent fiind o piesă care
contribuie la menţinerea formei încalţămintei).
• Limba (i) – fereşte piciorul de presiunea şireturilor, împiedică apa
şi praful să pătrundă în încalţăminte.
• Burduful (f) – este o limbă de dimensiuni mai mari fixată la căpută
si carâmbi.
• Vipuşca (e) – o bentiţă care intăreşte cusăturile din spate ale
carâmbilor şi ştaifurilor.
• Etichetele (g) – piese care intăresc partea de sus a carâmbilor.
• Piese decorative (h) – au rolul de a infrumuseţa încalţămintea:
funduliţe, butoni, catarame, etc.
Figura 50 Detaliile părţii de sus a încălţămintei
C. Principalele piese intermediare ale încălţămintei (Figura 51):

• Fâşiile (1) – sunt piese pentru întărirea în interior a părţilor laterale
ale căputelor.
14
• Căptuşeala intermediară (2), (3) – sau de întărire a căputei şi
carâmbilor, folosită pentru dublarea pieselor cu texturi rare sau care sunt mai
subţiri. Prin dublare piesele feţelor sunt ferite de rupere sau de deformare în
timpul confecţionării sau purtării ăncălţămintei.
• Întăriturile de capse (4) – sunt piese mici care se aşează pe partea
interioară a carâmbilor, în regiunea perforaţiilor pentru şiret. Ele servesc la
întărirea carâmbilor în această regiune.
• Bombeurile (5) – sunt piese de întăritură care se aşează în partea din
faţă a încălţămintei între vârf (căpută) şi căptuşeală, în scopul menţinerii formei
încălţămintei în această regiune. De obicei sunt realizate din pânză impregnată
sau din alte materiale rigide.
• Ştaifurile (6) - sunt piese de întăritură care se aşează în partea din spate
a încălţămintei, între piesele feţei şi căptuşeli, în scopul menţinerii formei
încălţămintei în această regiune. Pentru ştaifuri se folosesc materiale mai groase
şi mai rigide, de tipul tălpii din fibre de piele.
Figura 51 Piese intermediare ale încălţămintei
14
D. Principalele piese interioare ale încălţămintei (Figura 52):
• Căptuşeala căputei (1) şi căptuşeala carâmbilor (2,3) – au rolul de a
întări feţele încălţămintei, mărindu-le rezistenţa în timpul formării pr calapod şi
în timpul purtării încălţămintei. Căptuşeala protejează piciorul de acţiunile
mecanice care apar în locul de îmbinare a pieselor componente ale feţelor, având
de asemenea rolul de a absorbi transpiraţia piciorului şi de a creea un
microclimat corespunzător în interiorul încălţămintei.
• Întăriturile de capse la ghete şi bocanci (4) – sunt în general croite
din piele de feţe. Au acelaşi rol ca întăriturile de capse la pantofi.
Figura 52 Principalele piese interioare ale încălţămintei
E. Principalele componente ale părţii de jos a încălţămintei sunt (Figura 53):

• Branţul (2) – este partea care vine in contact cu talpa, cu talpa
piciorului sau cu acoperişul de branţ (1). Branţul constituie elementul de
rezistenţă pe care se fixează piesele părţii de sus şi talpa. Din această cauză, este
realizat din materiale de calitate şi este întărit cu piese de carton, material
plastic, oţel, lemn.
14
• Glencul (3) – o piesă rigidă, interpusă între branţ şi talpă, care
întăreşte porţiunea posterioară a părţii de jos a încălţămintei, pe o lungime de
circa 3/5 din lungimea acesteia în scopul evitării deformării şi pentru menţinerea
formei încălţămintei. Materialele utilizate pentru glenc sunt rigide: lemn, carton
dur, lamă de oţel).
• Umplutura (4) – este piesa care umple golul format pe suprafaţa
branţului prin fixarea feţelor pe branţ. Piesa nu este necesară pentru
încălţămintea confecţionată în sistemele de tălpuire prin vulganizare sau
injectare. Nefiind solicitată la eforturi prea mari poate fi realizată din diverse
materiale uşoare (pîslă, deşeuri de piele, textile neţesute).
• Întăritura branţului (5) – este o pesă din material rigid care
dublează branţul în partea dinspre călcâi.
• Rama (6) – este o piesă cu secţiune dreptunghiulară sau profilată
care face legătura între partea de sus şi partea de jos a încălţămintei la unele
sisteme de confecţionare, iar la altele serveşte ca ornament.
• Talpa (7) – este piesa care vine în contact cu solul şi realizează în
cel mai mare grad protecţia piciorului de acţiunile mediului înconjurător.
Reprezintă componenta de sprijin în timpul mersului, preluând greutatea
corpului.
• Tocul (8) – piesă care ridică partea de călcăi a încălţămintei faţă de
planul de sprijin, în scopul asigurării unei poziţii ortostatice comode sau pentru a
corespunde unor cerinţe estetice sau de modă. Corpul tocului poate fi executat
din lemn, mase plastice, parţial din aluminiu, cauciuc sau bucăţi de piele. Corpul
tocului este uneori îmbrăcat cu acelaşi material din care sunt executate feţele.
Piesa care acoperă suprafaţa de sprijin a tocului pe sol, este capacul de toc şi
preia o parte din solicitările de comprimare şi uzură.
14
Figura 53 Detaliile părţii de jos a încălţămintei
F. Asamblarea părţii de sus cu partea de jos a încălţămintei se poate face:

- prin lipire (cel mai des utilizat);
- prin coasere, CR (cusut talpă pe ramă), CB (cusut talpă prin branţ);
- vulcanizare;
- injecţie;
- coasere şi lipire.
G. Pictogramele corespunzătoare parţilor componente ale
încălţămintei
Faţa → reprezintă faţa exterioară superioară a elementului structural ce se
ataşează tălpii exterioare.
15
Căptuşeala şi acoperişul de branţ → reprezintă dublura părţii superioare
şi a tălpii interioare ce alcătuiesc interiorul articolului de încălţăminte.
Talpa exterioară → reprezintă partea de jos a articolului de încălţăminte

ce este supusă abraziunii în timpul utilizării şi este ataşată părţii superioare.
H. Pictograme corespunzătoare materialelor utilizate la producerea

articolelor de încălţăminte
Piei ca faţa naturală
Piei cu faţa corectată
15
Materiale textile
Alte materiale
Verificarea calităţii încălţămintei
Calitatea încălţămintei este determinată de o multitudine de factori

obiectivi şi subiectivi, a căror influenţă se poate constata în procesele de creaţie,
producţie, comercializare şi exploatare. Controlul calităţii încălţămintei trebuie
început încă din faza de creaţie prin omologarea modelelor şi, continuat cu
stabilirea calităţii materiilor prime, a semifabricatelor şi a produselor finite,
precum şi prin urmărirea comportării la utilizatori.
Verificarea calităţii încălţămintei ca produs finit, se face pe loturi, care
trebuie să conţină încălţăminte de acelaşi fel (cizme, ghete, pantofi) şi destinaţie
(pentru copii, femei, bărbaţi), confecţionate din aceleaşi materiale şi în acelaşi
sistem de confecţionare, făcând parte din aceeaşi clasă de calitate şi având
acelaşi model. Verificarea calităţii constă în:
Verificarea aspectului, a marcării şi ambalării – se face organoleptic şi
constă în examinarea tuturor condiţiilor de calitate care pot fi constatate vizual
15
sau prin palpare, pe care trebuie să le îndeplinească încălţămintea şi controlarea
conţinutului şi corectitudinii marcării şi ambalării.
Verificarea dimensiunilor – se face cu ajutorul şabloanelor sau cu rigle
gradate (Figurile 54, 55,56,57,58) .
Figura 54 Figura 55
Figura 56
Figura 57 Figura 58
Perechea de încălţăminte supusă verificării se aşează în poziţiile 1-8,

examinatorul urmărind să constate în ce măsură aceasta corespunde modelului
omologat, precum şi concordanţa cu prescripţiile de calitate şi de confecţionare.
Se examinează şi se verifică următoarele aspecte:
La poziţia 1
- forma, simetria şi cusăturile vipuştii sau modul de executare a
cusăturii de asamblare a carâmbului la spate, precum şi înălţimea acestuia;
- corectitudinea tragerii pe calapod în regiunea călcâiului;
- finisarea marginii tălpii şi a tocului în această regiune;
- aşezarea (centrarea) tocului.
15
Poziţia 1
La poziţia 2
- lungimea vârfului, a căputei, a carâmbului şi simetria reciprocă între
piesele ambelor bucăţi (formă, dimensiuni, culoare, desen, structură);
- netezimea şi finisarea feţei;
- conturul şi lipirea tălpii în această regiune;
- executarea ornamentului;
- aspectul marginilor şi modul de asamblare şi coasere a pieselor feţei;
- modul de fixare şi aranjare a capselor sau perforaţiilor pentru înşiretare.
Poziţia 2
La poziţia 3
- calitatea tragerii pe calapod în regiunea vârfurilor;
- forma şi amplasarea bombeului;
- fixarea corectă a tălpii şi ramei.
15
Poziţia 3
La poziţia 4
- lungimea şi lăţimea tălpilor şi a tocurilor;
- grosimea marginii tălpii;
- prelucrarea marginii tălpii şi a tocului;
- aspectul general al feţelor încălţămintei din părţile exterioare îndreptate
spre examinator.
Poziţia 4
La poziţia 5
- utilizarea tălpii;
- modul de prindere al tălpii;
- fixarea corectă a tălpii şi tocului;
- prezenţa şi conţinutul marcării.
15
Poziţia 5
La poziţia 6
- înălţimea tocului şi ştaifului;
- înălţimea carâmbului şi a vipuştii;
- aspectul general al feţelor încălţămintei.
Poziţia 6
La poziţia 7
- aplicarea corectă a feţei şi a căptuşelii;
- netezimea branţului;
- absenţa cuielor;
- aşezarea corectă a ştaifului şi bombeului;
- netezimea părţilor interioare suprapuse şi a cusăturilor;
- prezenţa şi conţinutul marcării.
15
Poziţia 7
La poziţia 8
- corectitudinea aşezării încălţămintei pe o suprafaţă pană şi simetria
ridicării vârfurilor.
Poziţia 8
Să ne reamintim...
Fazele principale ale procesului tehnologic de confecţionare a
încălţamintei sunt: pregătirea materiei prime şi auxiliare pentru croire
şi ştanţare, croirea şi prelucrarea detaliilor părţii de sus a
încălţămintei, coaserea, ştanţarea şi prelucrarea detaliilor părţii de jos
a încălţămintei, asamblarea părţii de sus cu partea de jos, finisarea.
Piesele componente ale părţii de sus a încalţămintei sunt: vârful,
căputa, carâmbii, ştaifurile, limba, burduful, vipuşca, etichetele,
părţile decorative.
Principalele componente ale părţii de jos a încălţămintei sunt:
branţul, bombeul, glencul, tocul, talpa, pingeaua, capacul de toc.
15
U6.8 Rezumat
Pieile brute reprezintă materia primă pentru industria de pielărie.

Pielea brută prezintă o structură stratificată care evidenţiază trei
straturi: epiderma, derma şi hipoderma.
Zonele topografice ale pieilor brute sunt: cruponul, gâtul şi poalele.
Defectele pieilor brute influenţează calitatea pieilor finite.
Prelucrarea necesită parcurgerea a trei grupe de operaţii: operaţii
preliminare, tăbăcirea, finisarea pieilor tăbăcite.
Fazele principale ale procesului tehnologic de confecţionare a
încălţamintei sunt: pregătirea materiei prime şi auxiliare pentru croire
şi ştanţare, croirea şi prelucrarea detaliilor părţii de sus a
încălţămintei, coaserea, ştanţarea şi prelucrarea detaliilor părţii de jos
a încălţămintei, asamblarea părţii de sus cu partea de jos, finisarea.
Asamblarea părţiide sus cu partea de jos a încălţămintei se poate face:
prin lipire (cel mai des utilizat), prin coasere, CR (cusut talpă pe
ramă), CB (cusut talpă prin branţ), vulcanizare, injecţie, coasere şi
lipire.
1. Definiţi pieile brute.

2. Prezentaţi structura pieilor brute.
3. Descrieţi zonele topografice ale pieilor brute (unde se află şi ce
caracteristici au).
4. Descrieţi procesul de prelucrare al pieilor brute.
5. Arătaţi ce tip deproduse cuprinde grupa mărfurilor textile.
6. Descrieţi componentele părţii de sus a încălţămintei.
15
7. Descrieţi componentele părţii de jos a încălţămintei.
8. Arătaţi care sunt modalităţile de îmbinare a părţii de sus cu
partea de jos a încălţămintei.
9. Descrieţi pictogramele utilizate pentru parţile componente ale
încălţămintei şi pentru materialelor utilizate la producerea
articolelor de încălţăminte.
Temă de control
Alegeţi o pereche de încălţăminte şi arătaţi: din ce sortiment de piele
este faţa, descrieţi componentele părţii de sus şi pe cele ale părţii de
jos. Încercaţi să determinaţi modul de îmbinare a părţii de sus cu
partea de jos. Studiaţi apoi pictogramele şi comparaţi cu rezultatele
obţinute.
15
Unitatea de învăţare U7. Mărfuri metalice
Cuprins
U7.1. Introducere
U7.3. Proprietăţile metalelor
U7.4. Protecţia împotriva coroziunii
U7.5. Metale şi aliaje folosite pentru obţinerea mărfurilor metalice
U7.6 Rezumat
U7.1. Introducere
Metalul este un element chimic în stare solidă la temperatură normală
(excepţie Hg), cu luciu caracteristic, opac indiferent de stare, cu o
anumită culoare dată de suma radiaţiilor din spectrul vizibil pe care le
reflectă
Cunoaşterea proprietăţilor metalelor determină alegerea adecvată a
acelui metal corespunzător unor necesităţi date şi indicarea
modalităţilor de prelucrare a acestuia.

 cunoască principalele caracteristici ale pieilor brute;
 cunoască principalele regiuni topografice ale pieilor utilizate în
această ramură;
 cunoască principalele operaţii de prelucrare a pieilor brute;
 descrie sortimentul pieilor tăbăcite;
 descrie fazele tehnologice necesare producerii încălţămintei;
16
 cunoască piesele componente ale încălţămintei.;
 cunoască pictogramele corespunzătoare parţilor componente ale
încălţămintei şi cele corespunzătoare materialelor utilizate la
producerea articolelor de încălţăminte.

este de 2 ore.
U7.3 Proprietăţile metalelor

1. Fizice
a) Starea de agregare - la temperatura mediului ambiant toate metalele sunt
solide, excepţe făcând mercurul (Hg), care este lichid.
b) Culoarea - majoritatea metalelor au culoare alb-cenuşie cu diferite
nuanţe. Din punct de vedere al culorii, metalele pot fi:
* metale negre – din această grupă fac parte fierul şi aliajele sale;
* metale colorate - din această grupă fac parte metalele şi aliajele neferoase.
Culoarea metalelor este inflenţată de modul de prelucrare. De exemplu, prin
laminare, radiaţiile luminoase străbat metalul astfel încât aurul prelucrat în foiţe
subţiri are culoarea verde, iar argintul prelucrat prin aceiaşi metodă are culoarea
albastru deschis.
Prin pulverizare, culoarea se pierde deoarece metalul absoarbe toate radiaţiile
luminoase astfel încât el apare de culoare neagră.
c) Structura – toate metalele au structură cristalină. Metalele au proprietatea
de a cristaliza la solidificarea prin răcire.
d) Masa volumică (densitatea). Din acest punct de vedere metalele pot fi:
- Uşoare - au masa volumică ≤ 5g/cm3 (Al, Mg)
- Grele - au masa volumică cuprinsă între 5-10g/cm3 (Zn, Cu)
16
- Foarte grele au masa volumică cuprinsă ≥ 10g/cm3 (Pb, Au, Os)
2. Termice
a) Temperatura de topire reprezintă acea temperatură la care metalul trece
din stare solidă în stare lichidă. Metalele au puncte (temperaturi) de topire
proprii:
- cea mai mică temperatură de topire o are mercurul, Hg ( -38,80C);
- cea mai mare temperatură de topire o are wolframul, Wo (33800C).
b) Temperatura de fierbere reprezintă acea temperatură la care metalul
metalul trece din stare lichidă în stare gazoasă. Cunoaşterea acestei temperature
are utilizare la fabricarea becurilor cu vapori de sodiu (Na) sau cu vapori de
mercur (Hg).
- cea mai scăzută temperatură de fierbere o are mercurul, Hg (3560C);
- cea mai ridicată temperatură de fierbere o are wolframul, Wo (60000C).
c) Dilatarea reprezintă creşterea în volum sau numai în lungime a unui corp
metalic prin încălzire. Se măsoară cu ajutorul coeficientului de dilatare termică.
Cunoaşterea acestui coeficient este importantă pentru:
- stabilirea gradului de precizie al instrumentelor de măsură;
- determinarea coeficientului de dilatare al diferitelor aliaje;
- construcţia podurilor, ceasurilor, căilor ferate;
d) Conductibilitatea termică este proprietatea metalelor de a lăsa căldura să
treacă prin ele. Metalele cele mai bune conducătoare de căldură sunt: argintul,
cuprul, aurul, aluminiul.
3. Electrice
Proprietăţile electrice reprezintă proprietatea metalelor de a lăsa curentul
electric să treacă prin ele. Cele mai bune conducătoare de electricitate sunt:
argintul, cuprul, aurul, aluminiul.
4. Mecanice exprimă modul de comportare a mărfurilor în timpul utilizării,
la acţiunea unor forţe exterioare care tind să le modifice structura. Determină în
mare măsură durabilitatea produselor finite.
16
a) Elasticitatea reprezintă proprietatea metalelor de a reveni la dimensiunea
iniţială după încetarea forţelor ce au produs deformarea.
b) Plasticitatea reprezintă proprietatea metalelor de rămâne deformate după
încetarea forţelor ce au produs deformarea.
c) Tenacitatea este proprietatea metalelor de a se rupe sub acţiunea forţelor
exterioare după ce au suferit în prealabil deformări plastice.
d) Fragilitatea datorită acestei proprietăţi metalele se rup brusc sub acţiunea
forţelor exterioare fără a se deforma plastic vizibil.
f) Duritatea reprezintă rezistenţa opusă de un produs metalic la acţiunea unei
forţe exterioare care tinde să-i modifice superficial suprafaţa.
5. Tehnologice –aceste proprietăţi dau indicaţii asupra modului de comportare a
metalelor în timpul prelucrării.
a) Maleabilitatea reprezintă proprietatea metalelor de a fi prelucrate sub
formă de foi (table) fără fisurare. Cele mai maleabile metale sunt: aurul, staniul
(cositorul), plumbul, aluminiu. Metalele maleabile au utilizare în industria
ambalajelor.
b) Ductilitatea reprezintă proprietatea metalelor de a fi prelucrate sub formă
de fire. Cel mai ductil metal este aurul, urmat de cupru, aluminiu, argint.
Metalele ductile sunt şi maleabile. Nu şi invers.
c) Forjabilitatea reprezintă proprietatea metalelor de a fi prelucrate prin
batere. Utilajul folosit se numeşte forjă.
d) Aşchiabilitatea reprezintă proprietatea metalelor de a fi prelucrate prin
aşchiere (strung, freză etc).
e) Turnabilitatea reprezintă proprietatea metalelor de a fi prelucrate prin
turnare. Metalul topit se toarnă în tipare şi prin solidificare se obţin piese.
f) Sudabilitatea reprezintă proprietatea metalelor de a fi îmbinate cu
ajutorul căldurii.
6. Chimice se referă la compoziţia şi structura chimică, stabilitatea faţă de
acţiunea agenţilor chimici, solubilitate, conţinutul de substanţă uscată etc.
16
Pentru metale, un fenomen chimic ce produce pierderi importante este
coroziunea, de aceea trebuie cunoscute modul cum se comportă diferitele metale
în această situaţie şi cum poate fi înlăturat acesta. Coroziunea poate fi:
a) Din punct de vedere al factorilor care o determină:
- Chimică, se atorează acţiunii oxigenului şi bioxidului de carbon (O 2 şi
CO2).
- Electrochimică se datorează acţiunii ionilor.
- Biochimică se datorează acţiunii bacteriilor.
b) Din punct de vedere al suprafeţei de acţiune:
- Uniformă – apare pe întreaga suprafaţă a produsului metalic.
- Locală – apare sub formă de pete, puncte şi pătrunde în adâncime.
Să ne reamintim...
Metalele prezintă o serie de proprietăţi care le dau utilitate în
producerea diferitelor mărfuri. Aceste proprietăţi se pot grupa astfel:
fizice (starea de agregare, culoarea, structura, masa volumică), termice
(temperatura de topire, temperatura de fierbere, dilatarea,
conductibilitatea termică), electrice, mecanice (elasticitate, plasticitate,
tenacitate, fragilitate, duritate), tehnologice (maleabilitate, ductilitate,
forjabilitate, aşchiabilitate, turnabilitate, sudabilitate), chimice.
U7.4 Protecţia împotriva coroziunii

Deoarece coroziunea metalelor provoacă pierederi importante produselor din
această grupă şi împiedică utilizarea lor în condiţii normale, au apărut diferite
metode pentru soluţionarea acestei problem. Printre acestea amintim:
a) Utilizarea metalelor greu corodabile. Aceste metale cu rezistenţă mare la
coroziune sunt introduse în compoziţia oţelurilor, cărora le imprimă proprietăţi
16
antioxidante. Astfel de metale sunt: molibdenul (Mo), cuprul (Cu), vanadiul
(Va), wolframul (Wo), tantalul (Ta).
b) Folosirea acoperirilor protectoare. Prin această metodă produsele
metalice sunt acoperite la suprafaţă cu o peliculă din diverse substanţe care
împiedică coroziunea. Aceste acoperiri pot fi:
1. Metalice – acestă metodă constă în acoperirea piesele metalice la
suprafaţă cu un strat de metal rezistent la coroziune. Acoperirea se pot face prin:
- imersie – în acest caz piesa se scufundă în metal topit, apoi este scosă,
fiind astfel acoperită la suprafaţă cu un strat de metal protector;
- electroliză – în acest caz la anod se găseşte metalul ce trebuie să formeze
stratul acoperitor, iar la catod, piesa ce trebuie acoperită. Ca electrolit se
utilizează o soluţie a sării metalului acoperitor;
- metalizare – în acest caz stratul acoperitor de metal este aşezat pe
suprafaţa produsului prin pulverizare.
2. Nemetalice – metoda presupune utilizarea ca material acoperitor
rezistent împotriva coroziunii a lacurilor, vopselelor, uleiurilor, vaselinei,
ambalării.
c) Diminuarea acţiunii mediului coroziv – acesta presupune eliminarea
oxigenului din mediul coroziv sau inhibarea acţiunii agenţilor corozivi care pot
ataca produsele metalice.
Să ne reamintim...
Metodele de protecţie a produselor metalice împotriva coroziunii sunt:
utilizarea metalelor greu corodabile, folosirea acoperirilor protectoare
(metalice şi nemetalice), diminuarea acţiunii mediului coroziv ăn care
sunt utilizate produsele.
16
U7.5 Metale şi aliaje folosite pentru obţinerea mărfurilor metalice
Aliajul reprezintă un produs de solidificare a topiturii a două sau mai
multe substanţe.
Un aliaj poate fi realizat din:
- două metale;
- un metal şi un nemetal (C, P, As,S);
- Un metal şi un semimetal (Sb, Se).
Metalele şi aliajele lor se împart în:
• Metale şi aliaje feroase;
• Metale şi aliaje neferoase.
a) Metale şi aliaje feroase – reprezintă aliaje ale fierului cu diferite alte
elemente. Din această grupă fac parte:
Fierul (Fe) - în stare pură fierul nu prezintă importanţă practică decât în
electrotehnică datorită proprietăţilor sale magnetice. Nu poate fi utilizat decât în
aceste domenii, deoarece se corodează foarte repede. Pentru ca fierul să poată fi
utilizat pe scară largă, este aliat cu carbonul (C) în diferite proporţii, rezultând
fonta şi oţelul.
Fonta este aliajul fierului cu carbonul, în care acesta din urmă se găseşte
în proporţie de 1,7 – 6,67%. Fonta se utilizează ca materie primă pentru
obţinerea pieselor turnate şi ca materie primă pentru obţinerea oţelului. Fonta
este un aliaj dur, casant, cu bune proprietăţi de turnare.
Pe lângă carbon, în fontă se mai găsesc şi alte elemente chimice, mai
importante: mangan (Mn), siliciu (Si), fosfor (P) şi sulf (S).
Oţelul este aliajul fierului cu carbonul, în care acesta din urmă se găseşte
în proporţie de 0,04 – 1,7%.
În compoziţia oţelului regăsim şi alte elemente ca: mangan (Mn), siliciu
(Si), crom (Cr), nichel (Ni), wolfram (Wo), vanadiu (Va), aluminiu (Al) care au
rolul de a îmbunătăţi calitatea oţelului.
16
Din punct de vedere al compoziţiei chimice oţelurile se grupează în:
• Oţel carbon - conţine Fe, C, Mn, Si;
• Oţel slab aliat – pe lângă Fe, C, Mn, Si se introduc unele elemente de
aliere pentru îmbunătăţirea proprietăţilor;
• Oţel înalt aliat - conţine elemente de aliere în proporţie mai mare, ceea
ce determină proprietăţi superioare.
b) Metale şi aliaje neferoase – sunt combinaţii ale diferitelor metale
neferoase cu alte elemente chimice. Dintre acestea cel mai des utilizate în
industria bunurilor de larg consum sunt:
Aluminiul – este un metal uşor, de culoare alb-argintie. prezintă
proprietăţi bune de turnare, este bun conducător de căldură şi electricitate, nu
interacţionează cu alimentele, iar în aer se acoperă cu un start de oxid de Al care
îl apără de coroziunea în adâncime.
Este utilizat în construcţia de avioane, de maşini, în electrotehnică, pentru
ambalaje, pentru diverse alte bunuri de larg consum.
Cele mai importante aliaje ale aluminiului sunt:
→ siluminul este aliajul aluminiului cu siliciu (Al + Si) şi mai conţine şi
cupru (Cu), mangan (Mn), nichel (Ni), fier (Fe).
→ duraluminiul este aliajul aluminiului cu cuprul (Al + Cu) care mai
conţine şi mangan (Mn).
Cuprul (arama) este un metal greu, de culoare roşiatică, foarte bun
conducător de căldură şi electricitate, maleabil şi ductil, rezistent la coroziune.
Se utilizează pentru obţinerea sârmelor, tablelor, barelor, plăcilor, ţevilor
şi pentru acoperiri metalice.
Cele mai importante aliaje ale cuprului sunt:
→ bronzul este aliajul cuprului cu staniu (Cu + Sn). Prezintă proprietăţi
mecanice bune şi este rezistent la coroziune.
→ alama este aliajul cuprului cu zincul (Cu + Zn). Prezintă rezistenţă
superioară, plasticitate bună, se toarnă bine.
16
→ alpaca este aliajul cuprului cu nichel şi zinc (Cu + Ni (10-18%) + Zn
(20-27%)). Din acest aliaj se obţin tacîmuri, instrumente chirurgicale,
instrumente de măsură. Are aspect plăcut (imită argintul) şi rezistenţă bună la
coroziune.
Zincul are culoare alb-albăstruie, este un metal greu, rezistent la
coroziune, prezintă proprietăţi mecanice medii.
Se utilizează pentru acoperiri de protecţie, ca metal de aliere, la obţinerea
unor pigmenţi.
Staniul (cositorul) are culoare alb-argintie, este un metal greu, are punct
de topire scăzut, este rezistent la coroziune, nu este atacat şi nu atacă alimentele,
este moale şi foarte plastic,de aceea poate fi prelucrat prin laminare şi forjare.
Nichelul are culoare argintie, este un metal greu, maleabil şi ductil, cu
rezistenţă mecanică ridicată, stabil la oxidare. Se utilizează ca metal de aliere,
pentru acoperiri de protecţie.
Cromul are culoare alb-albăstruie, este un metal greu, cu rezistenţă mare
la uzură şi coroziune. Se utilizează pentru obţinerea oţelurilor speciale şi
inoxidabile, a diferitelor aliaje, pentru acoperiri protectoare.
Să ne reamintim...
Aliajul reprezintă un produs de solidificare a topiturii a două sau mai
multe substanţe.
Metalele şi aliajele lor se împart în: metale şi aliaje feroase ( fierul,
fonta şi oţelul) şi metale şi aliaje neferoase (aluminiul, siluminul şi
duraluminiu, cuprul, bronzul, alama şi alpaca, zincul, staniul, nichelul,
cromul).
Studiul sortimentului produselor metalice

În clasificarea mărfurilor nealimentare, sortimentul mărfurilor metalice
ocupă grupa principală. Această grupă se subdivide astfel:
16
1. Maşini de gătit şi încălzit (neelectrice);
2. Articole de menaj;
3. Maşini, aparate, ustensile şi alte obiecte de uz casnic;
4. Tacâmuri şi accesorii pentru servitul mesei;
5. Articole pentru igienă, decorative, pentru fumători;
6. Articole pentru sport şi agrement;
7. Jucării şi jocuri (în principal din metal).
Studiul sortimentului acestor mărfuri se efectuează comparativ,
urmărindu-se principalele caracteristici din fişele tehnice, prospecte, cataloage şi
eventual mostre de laborator.
Sortimentul articolelor de menaj – cuprinde produse obţinute din
semifabricate metalice sub formă de table şi produse din fontă.
a) Articole de menaj din tablă
- Articole galvanizate (zincate): jardiniere, găleţi, stropitori, băiţe, cazane
de rufe, ligheane;
- Articole şi veselă din tablă cositorită: tăvi, ligheane, forme ondulate, tăvi
litografiate;
- Vase şi veselă emailate (smălţuite) normal: găşeţi, oale, cratiţe, capace,
tăvi, ceaune, polonice, ceainice, farfurii, castroane, căni, tigăi, ibrice;
- Vase şi veselă smălţuite special: garnituri de vase, garnituri de veselă;
- Vase şi veselă din inox: tigăi, cratiţe, oale, capace, căni, tăvi, ceşti,
farfurii, polonice, ibrice, coşuri de pâine, suport şerveţele;
- Articole şi veselă nichelate: tăvi, compotiere, fructiere, bomboniere;
- Articole şi veselă din aluminiu: oale, cratiţe, capace, castroane, căni,
farfurii, ceainice, ibrice, ceainice, ligheane, spumiere, tăvi, strecurători;
b) Articole de menaj din fontă
- Articole de menaj din fontă neemailate: cazane pentru menaj,
ceaune;
16
- Articole de menaj din fontă emailate: ceaune, oale, cratiţe, capace,
grătar, cazane;
- Articole de menaj din fontă emailate cu decalcomanii (procedeu de
decorare a unor obiecte prin transpunerea pe ele a imaginii, de pe o hârtie
specială, folosită ca suport provizoriu).
- Articole de menaj din fontă gudronate: ceaune, cazane.
Studiul sortimentului articolelor de menaj metalice se efectuează având în
vedere următoarele caracteristici:
1. Caracteristici tipologice: denumirea, grupa căreia îi aparţin,
destinaţia.
2. Caracteristici constructive: materialul utilizat, forma constructivă,
dimensiuni (diametru, grosimea pereţilor).
3. Caracteristicile emailului: colorat, degrade, mat, rezistenţa
emailului la şoc mecanic şi termic.
4. Caracteristicile decorului: litografiat, policrom, în relief, pe zone.
5. Caracteristici estetice: armonizarea cromatică, calitatea finisajului.
6. Caracteristici ergonomice: uşurinţa manipulării şi utilizării, uşurinţa
spălării.
Sortimentul de tacâmuri cuprinde:

a) Tacâmuri şi accesorii din oţel inoxidabil:
- Tacâmuri şi accesorii în garnitură de 4 piese a 6 bucăţi;
- Cuţite pentru desert, fructe, peşte, masă;
- Furculiţe pentru: masă, desert, peşte, salată, fructe;
- Linguri pentru masă, desert, salată;
- Linguriţe pentru ceai, iaurt, îngheţată, muştar;
- Polonice;
17
- Suport pentru şerveţele, tacâmuri, pahare;
- Cleşti pentru pâine, gheaţă;
- Palete şi cuţite pentru tort;
- Scrumiere;
- Serviciu pentru oţet, sare.
b) Tacâmuri argintate:
- Tacâmuri în garnitură de 4 piese a 6 bucăţi;
- Cuţite;
- Furculiţe;
- Linguri;
- Linguriţe;
- Alte articole.
c) Tacâmuri din argint:
- Tacâmuri în garnitură;
- Cuţite;
- Furculiţe;
- Linguri;
- Linguriţe;
- Alte articole.
d) Tacâmuri din alpaca (aliaj Cu-Ni-Zn, folosit la fabricarea tacâmurilor,
instrumentelor medicale):
- Tacâmuri în garnitură;
- Cuţite;
- Furculiţe;
- Linguri;
- Linguriţe;
- Alte articole.
17
e) Tacâmuri din tablă cromată:
- Cuţite;
- Furculiţe;
- Linguri;
- Linguriţe;
- Polonice;
- Alte articole.
f) Tacâmuri din aluminiu:
- Linguri;
- Linguriţe;
- Polonice;
- Cuţite;
- Furculiţe;
- Alte articole.
g) Tacâmuri cositorite:
- Linguri;
- Linguriţe;
- Polonice;
- Cuţite;
- Furculiţe;
- Alte articole.
Studiul sortimentului de tacâmuri se realizează având în vedere
următoarele caracteristici:
1. Caracteristici tipologice şi destinaţie: tacâmuri pentru: masă, peşte,
fructe, desert, servit.
2. Caracteristici constructive: tipul materialului, din care este
confecţionat tacâmul şi mânerul: metal, material plastic, lemn, porţelan.
3. Caracteristici funcţionale: rezistenţa la coroziune, la încovoiere.
17
4. Caracteristici ergonomice: uşurinţa manipulării şi utilizării, uşurinţa
spălării.
5. Caracteristici estetice: tacâmuri obişnuite, stil clasic, rustic,
modern.
6. Caracteristicile finisajului: lustruit, patinat, lăcuit, vopsit.
7. Caracteristici de utilizare: timpul mediu de bună funcţionare.
U7.6 Rezumat
Cunoaşterea proprietăţilor metalelor determină alegerea adecvată a

acelui metal corespunzător unor necesităţi date şi indicarea modalităţilor
de prelucrare a acestuia.
Metalele dispun de o serie de proprietăţi care sunt transmise produselor
finite şi influenţează modul lor de prelucrare. Aceste proprietăţi se pot
grupa în: fizice, termice, electrice, mecanice, tehnologice, chimice.
Pentru ca produsele metalice să fie protejate împotriva coroziunii se
folosesc metode ca: utilizarea metalelor greu corodabile, folosirea
acoperirilor protectoare, diminuarea acţiunii mediului coroziv ăn care
sunt utilizate produsele.
Pentru a conferi proprietăţi suplimentare şi îmbunătăţite produselor
metalice şi pentru a lărgi aria lor de utilizare, metalele se aliază între ele
sau cu diferite alte lelemente chimice. Aceste aliaje se impart în aliaje
feroase şi aliaje neferoase.
1. Descrieţi proprietăţile fizice ale metalelor.

2. Arătaţi de este necesară cunoaşterea proprietăţilor termice.
17
3. Enumeraţi metalele cu cea mai bună conductibilitate electrică.
4. Enumeraţi proprietăţile mecanice.
5. Prezentaţi proprietăţile tehnologice.
6. Arătaţi în ce constă metoda utilizării metalelor greu corodabile.
7. Prezentaţi metoda acoperirilor protectoare.
8. Prezentaţi metalele şi aliajele feroase.
9. Prezentaţi metalele şi aliajele neferoase.
Temă de control
Pentru un produs metalic la alegere, stabiliţi metoda de protecţie
împotriva coroziunii utilizată. Faceţi legătuta dintre proprietăţile
metalului sau aliajului utilizat şi destinaţia produsului finit.
17
Bibliografie generală
1. Vasile D., Aprecierea calitatii marfurilor alimentare si nealimentare -

Caiet de lucrari practice, format digital, ASE, disponibil la
http://www.biblioteca-digitala.ase.ro/biblioteca/carte2.asp?id=270&idb=9
2. Răducanu I., Procopie R., Merceologie, curs format digital, ASE
3. Redeş Al., Petrescu V., Răducanu I., Pleşea D.Al., Merceologie
industrială, Ed. Eficient, Bucureşti, 1999
4. Sârbu R., Merceologie, format digital, ASE, disponibil la
http://www.biblioteca-digitala.ase.ro/biblioteca/pagina2.asp?id
5. Merceologia Fibrelor Textile., format digital, disponibil la,
http://www.academia.edu/19610223/Merceologia_Fibrelor_Textile)
17

Merceologie Nealimentara 2017

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Merceologie Nealimentara 2017

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MADAR ANCA

NEACȘU NICOLETA ANDREEA

U1. Agenţi de spălare ................................ 7

U2. Mărfuri din sticlă ................................ 30

U3. Mărfuri ceramice ................................ 52

U4. Mărfuri din lemn ................................ 73

U5. Mărfuri textile ................................ 103

U6. Mărfuri din piele şi înlocuitori ................................ 136

U7. Mărfuri metalice ................................ 158

Bibliografie generală ................................ 173

Parcurgerea cursului de către studenţii anului II asigură cunoaşterea

Durata medie de studiu individual

U1.2. Obiectivele unităţii de învăţare

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2

U1.3. Noţiuni introductive despre agenţii de spălare

Figura 1 Comportarea moleculelor de lichid în interiorul şi la suprafaţa

În interiorul fluidului forţele de atracţie intermoleculare se compensează

2. o parte nepolară (R) → solubilă în grăsimi

Figura nr.2 Structura moleculei de săpun

La suprafaţa lichidului, moleculele de săpun se aşează cu partea activă

Prezentaţi materiile prime utilizate pentru obţinerea săpunurilor.

Precizaţi diferenţele dintre procesul de obţinere a săpunului de rufe şi

Defectele săpunurilor şi cauzele apariţiei lor

Studiul sortimentului şi evaluarea calităţii săpunurilor

Materii prime folosite pentru obţinerea detergenţilor

Studiul sortimentului şi verificarea calităţii detergenţilor

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 4

U2.3. Noţiuni introductive despre sticlă

U2.4. Materii utilizate la fabricarea sticlei

7 Sârbu R., Merceologie, capitolul 1, curs format digital,

U2.5. Procesul tehnologic de obţinere a produselor din sticlă

Figura 3 Fasonarea prin presare:

Figura 4 Fasonarea prin presare şi suflare

d) Prin laminare - masa sticloasă topitî se aşează pe o suprafaţă plană

U2.6. Clasificarea sticlei

U2.7. Proprietăţile sticlei

U2.8. Defectele mărfurilor din sticlă

Luaţi un produs finit din sticlă pe care îl aveţi în casă şi încercaţi să

U2.9. Studiul sortimentului şi verificarea calităţii produselor din

Studiul sortimentului. Mărfurile din sticlă se clasifică pe grupe şi

Sticla este o substanţă amorfă, transparentă, translucidă sau opacă,

U2.11. Test de evaluare a cunoştinţelor

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 2

U3.3. Materii prime utilizate la realizarea produselor ceramice

Materii prime neplastice

17 Răducanu I., Procopie R., Merceologie,curs format digital,

Figura 5 Fasonarea prin strunjire

Figura 6 Fasonarea prin turnare

* fasonarea prin presarea materiilor prime pulverulente în matriţe

Metoda de fasonare se alege în funcţie de caracteristicile pe care dorim să

Tabel 1 Principalele metode de fasonare a masei ceramice

3. Uscarea - urmăreşte trecerea masei ceramice fasonate din stare plastică

În timpul arderii la diferite temperaturi, au loc o serie de fenomene fizico-

 Prin pulverizarea colorantului cu aerograful pe şabloane aplicate pe

 Prin ştampilare cu ajutorul unor ştampile de cauciuc în care este reliefat

 Prin imprimare cu cilindri gravaţi pe care este imptimat desenul

Figura 11 Vase decorate prin imprimare

 Prin gravare - se aplică încrustaţii de aur pe perodusele ceramice fine,

Figura 12 Decorare prin gravare

Figura 13 Decorare prin procedeu fotoceramic

U3.5. Clasificarea produselor ceramice

Alegeţi un produs ceramic din casă şi încadraţi-l în una din categoriile

U3.6. Tipuri de produse ceramice