De la utilizarea timpurie din olărit şi până la cele mai avansate

tehnologii actuale ale lumii, roata a fost mereu în istoria omenirii un

reper al progresului,

Istoricii sunt în majoritate de acord că roata a fost inventată în jurul

anilor 3.500 i.Hr., în Mesopotamia, un teritoriu ocupat în prezent de
Irak. Prima roată folosită pentru transport a apărut către anii 3.200 i.Hr.,
la carurile mesopotamiene din acea vreme.

La începuturi, oamenii utlizau trunchiurile de copac pentrua a muta mari

greutăţi dintr-un loc în altul. Principala problema a acestei modalităţi de
transport consta din numărul mare de "role" necesare şi din dezideratul
de a le menţine pe o anumită direcţie.
A fost nevoie de încă 1.500 de ani înainte că strămoşii noştri să ajungă
la următorul stadiu al evoluţiei roţii, spiţa! Această invenţie a fost
izvorâtă din nevoia unui transport mai rapid şi de a uşura greutatea
roţilor. Cele dintâi roţi cu spiţe au fost montate în preajma anilor 2.000
i.Hr., la carele egiptene. Acestea erau îngustate prin scobirea în lemn a
părţilor laterale, însă cei dintâi care au introdus barele transversale sau
roţile de tip H au fost grecii.

Primele roţi din fier au fost cele ale carurilor celtice datând din anii
1.000 i.Hr. Aceste roţi cu spiţe au avut parte de prea puţine modificări
până în 1802, atunci când G. F. Bauer a înregistrat patentul pentru cele
dintâi spiţe din sârmă tensionată. În acest fel, a fost creată o roată cu
spiţe radiale, fixate la un capăt pe circumferinţa acesteia şi la celălalt
capăt pe un butuc. În următorii ani, acest tip de roată a evoluat până la
cele întâlnite la bicicletele din prezent.

O altă invenţie majoră a fost cea a anvelopei pneumatice, concepute în

1845 de R. W. Thomson. Ideea lui a fost îmbunătăţită în 1888 de către
John Dunlop, un veterinar scoţian. Datorită mişcării sale line, uniforme,
anvelopa lui Dunlop a înlocuit-o pe cea din cauciuc integral (prezentă
totuşi astăzi la majoritatea motostivuitoarelor), folosită la cele mai multe
biciclete din acea perioada.

Roata maşinilor 

Istoria roţilor de automobile începe odată cu maşina Benz Patent

Motorwagen, adusă pe lume de Karl Benz. Aceasta era un vehicul cu trei
roţi cu spiţe asemeni celor ale bicicletelor, înzestrate cu anvelope din
cauciuc integral.

Revelaţia de a folosi cauciucul la roţile automobilelor a aparţinut lui

Andre şi Edouard Micheline, care au înfiinţat mai târziu compania de
cauciucuri care le poartă numele. În 1911, Compania B. F. Goodrich a
inventat anvelopele de folosinţă îndelungată prin adăugarea de carbon în
cauciuc.

În S.U.A., Ford Model T avea iniţial roţi din lemn precum cele de la
artilerie, ce au lăsat locul, în 1926 şi 1927, roţilor cu spiţe din oţel
sudate. Spre deosebire de primul autovehicul al lui Karl Benz, maşina
care" a pus America pe roţi" beneficia de anvelopele pneumatice
inventate de Dunlop. Există, totuşi, o mare deosebire între acele roţi şi
cele de astăzi. Cele vechi aveau o durata de viaţă de circa 50-60
Kilometri pe ora, după care cauciucurile trebuiau să fie reparate.
Următorul pas în evoluţia roţii a fost adoptarea tipului disc, ce se
asemăna foarte mult cu modelul compact iniţial.
 La maşinile de azi sunt întâlnite două tipuri principale de roţi, din oţel
şi din aliaj, ambele beneficiind de tehnologii avansate. Drept rezultat,
roţile masive, grele ale automobilelor de altădată sunt acum mai uşoare
Maşinile cu roţi din aliaj au o direcţie mai bună şi sunt caracterizate de
o durata de viaţă mai îndelungată a frânelor. Pe de altă parte, roţile din
aliaj sunt mai scumpe decât cele din oţel, acest lucru reflectându-se în
preţul mai mare al unei maşini.

Articol de Gabi Volocos

Deşi momentul şi locul exact al inventării roţii nu pot fi precizate, o

teorie acceptată de cei mai mulţi este aceea că roata a apărut iniţial sub
forma unui butuc rostogolit. Se presupune că, ulterior, s-a trecut la
discuri tăiate din butuci, obţinându-se astfel roţi destul de greoaie şi care
se spărgeau uşor, dar cel puţin se puteau rostogoli. În acea vreme,
existau deja mijloace de transport, destul de primitive însă, cum ar fi
sania simplă sau un fel de targă formata din doua prăjini pe care se fixa
un cadru, ce era trasă de animale sau chiar de către călătorul respectiv,
dar aceste mijloace erau în mod evident inferioare celor care vor avea la
bază roata.
Cu siguranţă se ştie că unul dintre primele tipuri de roată era realizat din
trei scânduri prinse cu traverse şi cioplite sub forma unui disc. Aceasta
era o metodă mai bună de obţinere a unei roţi decât cea dintr-o singură
bucată, mai ales dacă ne gândim că roata a apărut înaintea inventării
drumurilor. O astfel de roată, montată la o sanie, putem vedea în cea mai
veche pictogramă găsită în Sumer, din anul 3500 î.Hr. Roata era un
simbol folosit frecvent în scrierea sumeriana timpurie cu pictograme; în
plus, la mormintele regale din Kish, Sura şi Ur au fost descoperite
vehicule cu roţi, căruţe rudimentare ce fuseseră îngropate în jurul anului
3000 î.Hr. Apariţia roţii de căruţă a revoluţionat transportul şi a uşurat
mult povara omului, fermierii sumerieni beneficiind astfel de un nou
mijloc de transportare a recoltelor pâna la locuitorii din oraşe.

Modificarea ce a dus la o roată mult mai uşoară, crescându-i astfel

utilitatea, a fost spiţa, apărută în jurul anului 2000 î.Hr. la carele de luptă
din Asia Mică. În acest moment roata devenea o modalitate de transport,
iar căruţele şi carele începeau să se specializeze în funcţie de aplicaţiile
pentru care erau folosite. Roata devenise o necesitate în agricultură, în
comerţul la mare distanţă şi în război.

Evoluţia cea mai semnificativă a fost cea a carului de război, de la un

model greoi, tras de doi sau patru măgari sălbatici, la varianta suplă, cu
două roţi, trasă de un cal cu care suntem familiarizaţi din filme şi de la
televizor. Prin obţinerea unei combinaţii între un model uşor şi rezistent
al carului, un ansamblu mai uşor al axei şi roţilor cu spiţe şi un
harnaşament bine gândit pentru cai, carul de luptă a revoluţionat arta
războiului. Acest vehicul rapid şi uşor manevrabil a fost folosit in
războaie de toate marile armate ale celui de-al doilea mileniu precreştin,
printre care cea a Egiptului, a arienilor din India şi a micenienilor din
Grecia.
O contribuţie majoră a romanilor la evoluţia roţii a fost construirea a
nenumărate drumuri. Ridicarea şi conservarea unui imperiu necesitau o
bună comunicare şi mobilitate a resurselor, comerţului şi forţelor armate.
Drumurile au facilitat acest lucru. Drumurile romanilor au rezistat timp
de secole, iar unele dintre acestea sunt folosite chiar şi în prezent în
Marea Britanie.

Odată cu scurgerea timpului s-a înregistrat şi o evoluţie continuă a roţii.

Apariţia butucului metalic a furnizat acesteia o putere extraordinară în
centrul său, unde era montat pe o osie gresată. Chiar si roţile rupte
puteau fi reconstruite în jurul butucului, acesta devenind astfel o parte
indispensabilă a ansamblului. De asemenea, a apărut şi noţiunea de
anvelopă sub forma unei benzi sau a unui inel metalic care era întins la
cald în jurul jenţii şi care se contracta ulterior la răcire, roata devenind
astfel nu doar mai puternică în punctul de contact cu solul, dar şi mai
rigidă, obţinându-se astfel un ansamblu mai solid.

sursa: Tom Philbin, 100 cele mai mari invenții dintotdeauna, traducere

Octav Ciucă, București, Lider, 2005