Cursul VI Geriatrie

PATOLOGIA RENALĂ A PERSOANEI DE VÂRSTA A TREIA

         Parametrii funcţiilor renale se diminuează progresiv cu vârsta. După 50 de ani, deficitul funcţional
ajunge la 35-40% faţă de valorile vârstei adulte. Scad filtratul glomerular, fluxul plasmatic renal eficace,
fracţiunea filtrată, capacitatea maximă de excreţie tubulară. Excreţia şi reabsorbţia tubulară sunt de
asemenea influenţate. Reabsorbţia glucozei scade de la 350 mg/minut cât este la 25 de ani, la 220
mg/minut la 85 de ani. Reabsorbţia tubulară a apei nu suferă modificări importante, în schimb excreţia de
Ca2+ Na+, K+, Mg2+, se reduce progresiv. În ciuda importantelor modificări morfo-funcţionale,
posibilităţile adaptative renale se menţin şi la longevivi.

Infecţiile tractului urinar

         Infecţiile tractului urinar se definesc prin prezenţa bacteriuriei semnificative cu leziuni ale tractului
urinar la diferite nivele, cu sau fără manifestări clinice, în condiţiile exăminării urinei imediat după
colectarea ei. Bacteriuria este apreciată ca fiind semnificativă în cazul unui titru de 100.000
microorganisme/ml de urină.
         Infecţiile tractului urinar pot fi complicate şi necomplicate.
1. cele necomplicate - se dezvoltă în lipsa anomaliilor funcţionale şi anatomice ale căilor urinare şi
rinichi, în urma unor manopere urologice recente sau a unor intervenţii chirurgicale.
2. iar cele complicate - apar pe fondul litiazei urinare, anomaliilor congenitale renale sau a căilor
urinare, în contextul disfuncţiilor vezicale neurologice, adenomului de prostată sau a altor factori
obstructivi, sau după efectuarea unor investigaţii instrumentale urologice.
         Cauzele infecţiilor tractului urinar:
1. microorganisme patogene ca: Echerichia coli (80%), cel mai des întâlnit germen la vârstnici,
Proteus, Pseudomonas, Klebsiella, Enterobacter, Staphylococcus (saprophyticus, aureus) - 5-
15% ;
2. manopere instrumentale urologice;
3. aport insuficient de lichide, care dereglează ritmicitatea micţiunilor şi golirea vezicii urinare;
4. obstrucţia căilor urinare;
5. disfuncţia neurogenă a vezicii urinare;
6. incontinenţă urinară, golirea insuficientă a vezicii, scăderea diurezei, diabetul zaharat (glicozuria
fiind un mediu de cultură prielnic infecţiilor urinare), scăderea imunităţii.
         Infecţiile tractului urinar intraspitalicesti (se dezvoltă după 48 ore de tratament în staţionar),
infecţiile nozocomiale având o evoluţie mai gravă şi sunt provocate de specii bacteriene rezistente la
multe dintre preparatele antibacteriene.
         Sexul feminin este mai predispus la infecţiile tractului urinar, datorită unor factori predispozanţi:
uretra scurtă, deschiderea orificiului uretral în vagin, unde sălăşluieşte o floră abundentă polimorfă, care
poate pătrunde în uretră în timpul actului sexual sau a unei igiene precare.
         Semne şi simptome
1. polakiurie; disurie; micţiuni imperioase; jet urinar forţat, întrerupt, lent; usturime postmicţională;
hematurie; disconfort suprapubian, durere suprapubiană în cistite; durere suprapubiană, perineală,
lombo-sacrală în prostatite (e necesar tuşeu rectal); dureri uretrale la micţiune, inflamaţia
meatului uretral, eliminări;
2. apariţia simptomelor sistemice (afectarea stării generale, febră), dureri lombare, puncte costo-
vertebrale dureroase - semne caracteristice pielonefritei.
         Educaţia pacientului de către cadrul medical, cuprinde:
 1. asigurarea igienei personale, inclusiv a regiunii perineale;
2. asanarea focarelor infecţioase ginecologice sau altor focare cronice infecţioase;
3. tratamentul bolilor intestinale, combaterea coprostazei;
4. cunoaşterea importanţei fluxului urinar adecvat şi golirea ritmică a vezicii urinare în eradicarea
infecţiei;
5. dietoterapie - limitarea produselor picante, aport abundent de lichide (cate l litru în 2-3 ore)
pentru urinări frecvente.
         Complicaţii posibile - pielonefrite acute sau cronice, septicemii, artrite reactive, dereglari sexuale,
incontinenţa de urină.

Incontinenţa urinară
         Incontinenţa urinară este „pierderea de urină pe cale naturală la timp nepotrivit şi în loc nepotrivit”,
scurgerea involuntară şi inconştientă a urinii. Aceasta arată că rezervorul vezical îşi pierde capacitatea de
înmagazinare a urinii, iar aceasta curge necontrolat, imposibil de stăpânit, în repaus sau la efort, complet
sau incomplet.
         Incontinenţa urinară determină probleme de sănătate sau sociale. Deşi este o problemă care nu este
de obicei discutată cu medicul, ea afectează aproape jumătate din femeile tinere sau de vârstă mijlocie, iar
frecvenţa ei creşte cu vârsta. La bărbaţi, incontinenţa urinară este asociată hipertrofiei benigne sau
maligne de prostată.
         Mai putem defini incontinenţa ca pierderea controlului conştient şi voluntar al continenţei urinare
sau ca pe o pierdere involuntară, temporară sau permanentă, de urină. Conform statisticilor, peste 15%
dintre vârstnici au această problemă.
         Incontinenţa urinară poate fi tranzitorie şi cronică. Cea tranzitorie este determinată de cauze
reversibile: infecţii urinare, vaginite şi uretrite atrofice, unele medicamente (diuretice, antihipertensive,
antihistaminice, sedative, decongestionante nazale cu efedrină) alcoolul, unele boli (insuficienţa cardiacă,
insuficienţa venoasă), constipaţia.
         Dintre cauzele incontinenţei urinare cronice, cea mai frecventă la vârstnici este tulburarea de
contracţie a muşchiului vezicii urinare, secundară unor afecţiuni neurologice (accidente vasculare
cerebrale, boala Parkinson, boala Alzheimer), sau altele (cistite, cancere vezicale, obstrucţie uretrală).
Incontinenţa urinară de stres este a doua cauză de incontinenţă la femeile vârstnice şi constă în pierderea
de urină prin manevre ce cresc presiunea intraabdominală (tuse, strănut, ridicatul de greutăţi) fiind o
consecinţă a slăbirii planşeului pelvian prin îmbătrâniri şi naşteri multiple. La bărbaţi principala cauză a
pierderii de urină o constituie afecţiunile prostatei (adenomul sau cancerul de prostată). În 5% dintre
cazuri incontinenţa urinară este secundară neuropatiei diabetice, deficitului de vitamina B12 sau este
idiopatică. La toate aceste cauze se adaugă modificările fiziologice de vârstă (scăderea capacităţii vezicii
urinare, creşterea eliminării lichidelor consumate ziua în timpul noptii). Mobilitatea redusă a vârstnicului,
tulburările de mers, pierderea echilibrului contribuie la apariţia incontinenţei urinare.
         Consecinţe ale acestei afecţiuni sunt: medicale (leziuni locale, ulceraţii, micoze, infecţii urinare),
psihosociale (jenă, izolare socială, depresie), economice (deseori se ajunge la spitalizarea bătrânilor cu
costuri foarte mari).
         Vârstnicul cu incontinenţă urinară trebuie să se prezinte la apariţia primelor simptome la medic.
Identificarea cauzei determină o anumită conduită terapeutică. Tratarea infecţiilor urinare prin antibiotice,
atrofiei vaginale prin terapie hormonală, eliminarea unor medicamente, tratamentul constipaţiei pot
rezolva această problemă.
         În incontinenţa urinară de stres alături de modificarea stilului de viaţă (scăderea greutăţii corporale
la obezi, oprirea fumatului, exerciţii de întărire a planşeului pelvian), tratamentul factorilor precipitanţi
(tuse, vaginite), un rol important îl au tratamentele farmacologice şi chirurgicale.
         Pentru incontinenţele urinare care nu au răspuns la aceste măsuri un rol major îl are educarea
pacientului. Golirea vezicii urinare la anumite intervale de timp, reducerea consumului de lichide după
ora 18.00 (fără însă să-şi restricţioneze consumul de lichide în cursul zilei), golirea vezicii urinare înainte
de culcare, au un efect benefic. Toaleta locală riguroasă previne apariţia infecţiilor bacteriene, micotice,
leziunilor. Purtarea condoamelor, tampoanelor, pamperşilor, montarea sondelor urinare temporar sau
definitiv devin necesare în incontinenţele urinare refractare la măsurile terapeutice.
         Incontinenţa urinară este o problemă delicată şi gravă prin consecinţele sale putând duce la izolarea
vârstnicului şi dependenţa sa de casă. Prezentarea în timp util la medic determină tratarea şi deseori
vindecarea acestei afecţiuni.
         În situaţia persoanelor cu incontinenţă urinară refractară la tratament, pierderea necontrolată a urinei
generează probleme serioase de îngrijire curentă: miros neplăcut pentru anturaj, schimbarea frecventă a
lenjeriei sau utilizarea unor absorbante speciale costisitoare, precum şi riscul apariţiei escarelor sacrate în
condiţiile în care acest important punct de sprijin este aşezat pe un asternut umed în permanenţă. În
trecutul nu prea îndepărtat, îngrijirea acestor persoane, era foarte greu de realizat, din cauza dificultăţilor
tehnice la îndemână pentru realizarea unui drenaj (scurgeri) al urinei din vezica urinară prin uretră la
exterior, într-un sistem închis, etanş. Progresele tehnologiei medicale, ne-au pus la îndemana mijloace pe
cât de simple pe atât de eficiente pentru ajutorarea acestor pacienţi, reuşindu-se pentru mulţi dintre ei o
reintegrare aproape completă în viaţa familială şi socială. Mai simplu spus, un om cu incontinenţă urinară
nu trebuie să se mai simtă jenat şi complexat în faţa prietenilor care-l vizitează, din cauza mirosului
neplăcut de urină, pentru că acest inconvenient este astăzi usor de evitat printr-un mijloc devenit curent în
practica medicală - sonda vezicală zisă „a demeure” (sonda lăsată pe loc). Purtătorul acestei sonde se
poate deplasa şi poate desfăşura orice activitate în limita posibilităţilor lui motorii.
         Sonda urinară trebuie montată de către un medic sau un cadru mediu cu experienţă în efectuarea
acestei manevre şi în condiţii perfecte de igienă (asepsie): igienă riguroasa a regiunii uro-genitale,
folosirea de: mănuşi sterile, sonda Foley sterilă, pungi colectoare.
         Îngrijirea persoanei cu sondă „a demeure” presupune:
1. Schimbarea obligatorie a sondei o dată pe lună;
2. Înainte de extragerea sondei se injectează în vezică o fiolă de gentamicină 80 mg sau 100 ml
soluţie apoasă de clorhexidin 0,02%, lăsată în vezică timp de 30 minute;
3. Dacă apar semnele unei infecţii urinare (febră, frisoane, usturimi) este indicat tratamentul cu
antibiotice (la indicaţia medicului) de tipul norfloxacin, gentamicina sau biseptol. Dacă
simptomele nu cedează după 3 zile de tratament, trebuie schimbată sonda;
4. Trebuie scoasă sonda când nu mai funcţionează: există urină în vezică, dar nu se evacueaza pe
sondă din diverse motive (sonda nu este în vezică, sonda este obstruată); când pe sondă se scurge
sânge; când există semnele unei infecţii urinare severe;
5. Purtătorul sondei urinare va fi încurajat să consume cantităţi cât mai mari de lichide (minim 3 litri
pe zi), mai ales că sunt îndepărtate neajunsurile incontinenţei.
         Trebuie mentionat că sonda urinară „a demeure” aduce nu doar un confort fiziologic, dar are un
impact psihologic extrem de pozitiv, redându-i pacientului încrederea prin eliberarea de neplăcerile
cauzate de incontinenţă.
         Cateterele uretrovezicale sunt de multe ori o soluţie comodă, în cazul bolnavilor cu incontinenţă
urinară sau retenţie de urină. Instalarea unei sonde vezicale a demeure are însă marele dezavantaj că poate
duce rapid (uneori în cateva zile) la apariţia bacteriuriei, mai ales la bolnavii spitalizaţi.
         Din bolnavii sondaţi şi spitalizaţi, 32% dezvoltă bacteriurie şi cu timpul toţi bolnavii cu catetere
urinare menţinute prelungit dezvoltă bacteriurie.
         Factorii predispozanţi, privind infecţia urinară la bolnavii cu cateter, sunt: sondajul prelungit peste 7
zile, inserţia cateterului după 6 zile de spitalizare, tratamentul anterior cu antibiotice, mediul de
spitalizare, sistemul de drenaj, nerespectarea condiţiilor de asepsie la efectuarea tehnicii de către medic
sau asistenta medicală.
         Deşi, în majoritatea cazurilor, bacteriuria la bolnavii sondaţi rămâne asimptomatică, poate produce
totuşi manifestări clinice, unele fiind legate de complicaţii locale (epididimite, prostatite, pielonefrită
cronică) sau chiar complicaţii sistemice severe (sepsis, endocardite, şoc septic). Astfel, într-un studiu, s-a
demonstrat o afectare a parenchimului renal la 38% din bolnavii cu cateter vezical, la care, majoritatea
deceselor au fost legate de bacteriemii cu punct de plecare urinar.
         Diferitele tipuri de cateterism urinar au risc de infecţie diferit. Se pot considera 3 tipuri de
cateterism:
1. Cateterismul uretral de scurtă durată (30 zile), cel mai frecvent folosit (monitorizări de diureză,
postchirurgical, în retenţia acută de urină), prezintă un risc mic al infecţiei (5% pe zi); numai 10-
30% dintre aceşti bolnavi fac bacteriurie.
2. Cateterismul uretral pe termen lung (în retenţia cronică de urină), prezintă un risc maxim de
bacteriurie (100%).
3. Cateterismul intermitent (folosit în vezica neurogenă) are iniţial un risc de infecţie scăzut, care
creşte însă cu numărul cateterismelor (1-3% pe cateterism).
         Orice cateter reprezintă un corp străin, care produce inflamaţie mecanică şi chimică la nivelul
mucoasei uretrale sau vezicii urinare. De asemenea, tubul cateterului oferă atât în porţiunea luminală, cât
şi în porţiunea endogenă, o suprafaţă care permite bacteriilor să se multiplice, generand un „biofilm”
protector faţă de mijloacele de apărare ale organismului şi chiar faţă de acţiunea antibioticelor. Germenii
implicaţi în aceste infecţii au de obicei origine exogenă (din mediul de spital) şi posedă de multe ori
adezine specifice pentru fixarea pe epiteliul urinar endogen. Izolarea la bolnavii cateterizaţi a anumitor
germeni ca Serratia marcescens sau Pseudomonas cepacia, care nu colonizează în mod normal intestinul,
sugerează sursa exogena de infecţie, spre deosebire de izolarea altor germeni, ca E. coli, Proteus,
Enterococcus, alte specii de Pseudomonas, Enterobacter, Klebsiella, Candida.
Infecţiile urinare la bolnavii cu cateterism urinar se pot produce pe 2 căi:
1. prin ascensiunea extraluminală (de-a lungul suprafeţei externe a cateterului) a germenilor
endogeni din mucoasa uretrală;
2. prin ascensiunea intraluminală a germenilor exogeni (catetere nesterilizate) sau prin ascensiunea
intraluminală a germenilor endogeni, proveniţi din porţiunea distală a uretrei (introduşi în
momentul instalării cateterului).
         În cateterismul intermitent, germenii care pot fi introduşi intermitent în vezică pot persista din cauza
golirii incomplete a acesteia (vezica neurogenă).
         La bolnavii cu cateter urinar, infecţia urinară se produce ascendent, în special cu bacili gramnegativi
(Enterobacteriaceae), în principal Escherichia coli şi mai rar cu coci (Staphylococus epidermidis,
enterococi) sau cu fungi (atunci când sunt folosite antibiotice). Cu timpul, etiologia devine
polimicrobiană, iar germenii capătă rezistenţă la antibiotice. Cel mai mare risc îl prezintă germenii, care
pot produce frecvent bacteriemie postbacteriurie, şi anume: E. coli, Enterococcus, Psedomonas
aeruginosa.
         Etiologia infecţiei urinare se modifică, în funcţie de durata cateterismului şi acest lucru trebuie să
influenţeze opţiunea terapeutică. La bolnavii cu cateterism de scurtă durată, se produc în general
bacteriurii asimptomatice, iar flora este monomicrobiană. Germenii cel mai frecvent întâlniţi sunt: E. coli,
Ps. aeruginosa, Klebsiella pneumoniae, Enterobacter, Serratia marcescens, Staph. epidermidis,
Enterococus. La bolnavii cu cateterism de lungă durată, se produc infecţii urinare polimicrobiene, care
stau la baza altor complicaţii sau sunt întreţinute de acestea (obstrucţii, litiază, infecţii periurinare,
insuficienţă renală, neoplasm al vezicii urinare). Germenii cel mai frecvent întâlniţi sunt E.coli şi
Providencia stuartii. Se mai pot întâlni: stafilococi coagulazonegativi, Ps.aeruginosa, Proteus mirabilis,
Morganella morganii, Acinetobacter şi uneori fungi. În practică, cel mai frecvent fung care este izolat este
Candida albicans. Se consideră că o candidurie > 10.000/ml poate să aibă o semnificaţie patologică.
Totuşi, la bolnavii cu sondă a demeure, candiduriile superioare sau egale cu 100.000/ml pot fi obişnuite şi
fără valoare patologică. Candiduria asimptomatică sugerează de obicei o contaminare, în timp ce infecţiile
urinare fungice sunt însoţite de simptomatologie urinară.
         Sonda „a demeure” trebuie pe cât posibil evitată. Aceasta combate retenţia de urină sau
inconvenientul incontinentei urinare, dar prezintă mari riscuri. Se poate justifica la bătrâni cu scurtă
durată de viaţă (accidente vasculare cerebrale, boala Alzheimer), dacă ameliorează suferinţa. Întreţinerea
corectă a sondei previne relativ infecţia urinară şi obstrucţia sondei. Irigaţiile vezicale cu antibacteriene
(Neomicina, Polimixina, Metenamin, Nitrofurantoin) au efect temporar. Impregnarea sondei cu
antibiotice nu diminuă riscul infecţiilor.

Retenţia de urină
         Este o tulburare a micţiunii, frecventă vârstei a treia, constând în imposibilitatea eliminării urinei din
vezică. Se însoţeşte de glob vezical şi poate fi acută sau cronică. Retenţia acută apare brusc şi este
pasageră. Dispare după tratament sau sondaj vezical. Retenţia cronică apare la vârstnici, datorită, în
special, hipertrofiei de prostată. Retenţia cronică de urină apare lent şi progresiv, după o perioadă de
tulburări de micţiune (polakiurie, disurie). Se poate instala după o fază de retenţie cronică incompletă.
Complicaţia obişnuită este infecţia urinară, care poate favoriza formarea de calculi intraveziculari şi care
se poate propaga ascendent la rinichi şi anexe. Pot apărea retenţii acute de urină şi în boli infecţioase sau
în stări toxice. Tratamentul constă în cateterism evacuator, cu o sondă de tip Foley cu cârje. La femei se
poate utiliza şi o sondă metalică sau o sondă Nelaton corect sterilizată şi manevrată. Cateterismul prezintă
riscuri importante, de aceea bolnavii trebuie investigaţi preventiv.
         Printre medicamentele care pot perturba micţiunea enumerăm: anticolinergicele, neurolepticele,
anxioliticele, antihistaminicile şi chiar unele siropuri de tuse cu atropină.

Adenomul de prostată
         Adenomul de prostată este o afecţiune frecventă a sexului masculin, întâlnită într-un procent de 20%
la bărbaţi în jurul vârstei de 40 de ani, 70% la 60 de ani şi 90% la 80 de ani. Această afecţiune poate
prezenta manifestări clinice evidente, specifice sau poate evolua multă vreme asimtomatic.
         Diagnosticul se stabileşte pe baza unor semne clinice, care aduc de cele mai multe ori pacientul la
medic, a tuşeului rectal şi a unor analize de laborator - antigenul specific prostatic (PSA), în anumite
situaţii fracţiunea sa liberă, free-PSA, examenul sumar de urină (pentru o posibilă infecţie urinară
supraadăugată).
         Ca simptomatologie sugestivă, sunt de menţionat semne urinare iritative: nicturie (micţiuni
nocturne), senzaţie imperioasă de a urină, polakiurie, disurie; incontinenţă şi semne de obstrucţie: forţă
scăzută a jetului, jet ezitant, golire în doi timpi, efort la urinare.
         Tuşeul rectal permite evaluarea dimensiunilor, formei şi consistenţei prostatei, palparea eventualilor
noduli. Valoarea crescuta a PSA poate da informaţii cu privire la evoluţia adenomului de prostată, dar
singură nu poate tranşa diagnosticul.
         Complicaţiile adenomului de prostată sunt datorate accentuării obstrucţiei căilor urinare, constand în
retenţie acută de urină cu glob vezical, infecţii la diferite niveluri ale tractului uro-genital (uretrite, cistite,
pielonefrite, prostatite, epididimite), insuficienţă renală progresivă.
         Până de curând, chirurgia urologică reprezintă singura modalitate de abordare terapeutică realistă a
adenomului de prostată. Diversele tehnici chirurgicale utilizate sunt destul de laborioase, necesită o
pregătire atentă a pacientului în perioada preparatorie, se soldează adeseori cu tulburări de dinamică
sexuală, tulburări de ejaculare. Uneori, datorită condiţiilor asociate, intervenţia chirurgicală poate să fie
contraindicată. În prezent, există alternative medicale de tratament, aplicabile mai ales în tratamentul
formelor uşoare şi medii ale acestei afecţiuni. Aceasta presupune o mai mare implicare a reţelei medicale
primare în diagnosticul cât mai precoce (anamneza corectă, tuşeu rectal, investigaţii paraclinice) şi
orientarea terapeutică.
         Tratamentul medicamentos este reprezentat de două clase de medicamente care se adresează celor
două tipuri de simptome, iritative sau obstructive: blocantele se adresează pacienţilor cu simptomatologie
moderat-severă. Acestea au o eficacitate superioară în adenoame de dimensiuni medii (sub 50 cm 3), la
care predomină fenomenele iritative. Scopul tratamentului este remisia simptomatologiei. Volumul
prostatic nu este influenţat de acesta. Toate blocantele (tamsulosin, alfuzosin, doxazosin, terazosin) pot
determina, mai mult sau mai puţin, hipotensiune (efect despre care pacientul trebuie avertizat); inhibitorii
de 5 reductază (dutasterid sau finasterid) inhibă transformarea testosteronului în dihidrotestosteron
(componenta activă asupra receptorilor adrenergici) şi duce la diminuarea cu 20-30% a volumului
prostatic. Se adresează pacienţilor cu simptomatologie moderat-severă, cu adenoame de peste 30-40 cm3.
Tratamentul cu inhibitor de 5 reductază duce la reducerea libidoului şi, foarte important, scade nivelul
PSA. De aceea este bine să se recolteze PSA înainte de iniţierea tratamentului şi să se ţină cont că
valoarea este fals diminuată pe parcursul tratamentului. Pacientul trebuie să fie avertizat asupra faptului
că tratamentul medicamentos este de lungă durată, el durând toată viaţa sau până când se impune
intervenţia chirurgicală. Tratamentul combinat blocant - inhibitor de 5 reductază pare a fi mai eficient
decât monoterapia, însă este destul de costisitor. Extractele de plante nu pot fi recomandate pentru
tratamentul adenomului de prostată. Până acum nu sunt studii care să le dovedească eficienţa.
Tratamentul chirurgical de prima linie este reprezentat de electrorezecţia transuretrală a prostatei (TURP),
care se adresează adenoamelor de până la 60-70 cm3. De notat că recidiva adenomatoasă este evaluată la
15% dintre pacienţi la 8 ani postoperator. Pentru adenoamele mai mari, indicaţia este de adenomectomie
transvezicală (chirurgie deschisă). Trebuie menţionat că varianta chirurgicală este aleasă după principii
medicale riguroase şi nu este opţiunea pacientului decât în foarte puţine situaţii. Alternative chirurgicale
mai puţin utilizate sunt: incizia transuretrală a prostatei (ITUP) pentru prostate sub 30 cm 3; prostatectomia
indusă cu laser (TULIP); divulsia prostatei cu balonet dilatator; montarea de proteze endoprostatice.
Tratamentul chirurgical este indicat atunci când sub tratament medicamentos pacientul prezintă: retenţie
completă de urină, repetat; reziduu vezical peste 100 ml; reziduu vezical infectat; infecţii urinare repetate
secundare adenomului; hematurie repetată de la nivelul adenomului; răsunet înalt al obstrucţiei
subvezicale; litiază sau diverticuli vezicali secundari adenomului.
         Educaţia pacientului cu adenom de prostată: Anumite schimbări ale stilului de viaţă pot adesea
controla simptomele unei prostate mărite şi preveni agravarea bolii
1. Limitarea consumului de lichide seara - după ora 7 p.m. pentru a reduce nevoia de a merge la
toaleta în timpul nopţii. În mod particular, băuturile care conţin cafeină cresc producerea de urină
şi pot cauza iritarea vezicii şi agrava simptomele;
2. Golire vezicii urinare – evitare umplerii la maxim a vezicii urinare. Pacientul să încerce să
urineze cât de mult poate de fiecare dată când merge la toaletă. Pentru anumiţi bărbaţi, urinarea
cu aşezare pe toaletă este mai eficientă decât din picioare;
3. Limitarea consumului de alcool. Alcoolul creşte producerea de urină şi irită vezică;
4. Atenţie la folosirea decongestionantelor nazale. Aceste medicamente pot cauza contracţia
muşchiului care controlează curgerea urinei din uretra (sfincterul uretral), făcând urinarea şi mai
dificilă;
5. Evitarea inactivităţii fizice Inactivitatea produce retenţie urinară. Chiar şi efortul fizic moderat
poate reduce problemele urinare cauzate de mărirea prostatei;
6. Evitarea frigului şi umidităţii. Vremea rece poate duce la retenţie urinară şi poate creşte
urinarea imperioasă.

Cancerul de prostată
         Liga Română de Cancer estimează că în România sunt diagnosticate anual 177 de cazuri noi de
cancer de prostată şi că aproximativ 7,3% din bărbaţi mor anual din aceasta cauză. Cancerul de prostată
reprezintă a doua cauză de deces prin cancer după cancerul pulmonar.
         Cancerul de prostată este în principal o boală a persoanelor în vârstă, şi este rar diagnosticat înainte
de 45 de ani. Incidenţa creşte rapid odată cu vârsta, şi global, trei sferturi din cazuri apar la bărbaţii peste
vârsta de 65 de ani. Şi cum populaţia lumii îmbătrâneşte, cancerul de prostată va deveni o problemă de
sănătate extrem de importantă.
         Mecanismul specific care duce la apariţia cancerului de prostată este încă necunoscut dar au fost
identificaţi anumiţi factori de risc ca: vârsta, prezenţa bolii în familie, alimentaţia bogată în carne roşie,
grăsimi şi produse lactate.
         Antigenul specific prostatic (PSA) este cel mai bun instrument disponibil pentru detectarea
cancerului de prostată în stadii precoce, deci curabile. Celulele prostatice neoplazice produc în exces
această proteină, determinând creşterea nivelului PSA în sânge. Totuşi metoda nu poate diferenţia
creşterile PSA datorate cancerului de cele de alte cauze cum ar fi infecţiile sau ejacularea recentă.
         Cancerul de prostată evoluează lent şi fără simptomatologie în stadiile iniţiale. Semne de alarmă pot
fi dificultatea sau durerea la urinare, urinarea frecventă, mai ales nocturnă, prezenţa sângelui în urină sau
spermă. Durerile lombare, toracice, pelviene sau la nivelul coapselor pot semnaliza că a apărut
diseminarea la nivelul coastelor, pelvisului sau altor oase. Toate aceste simptome pot totuşi avea şi alte
cauze cum ar fi infecţia sau adenomul de prostată sau creşterea de volum a prostatei, rezultat firesc al
procesului de îmbătrânire.
         Medicul va suspecta prezenţa cancerului de prostată dacă la tuşeul rectal va descoperi prezenţa unui
nodul sau a altor neregularităţi prostatice, iar dacă se verifică prezenţa acestora va indica o biopsie.
         Societatea Americană de Cancer recomandă efectuarea anuală a tuşeului rectal la bărbaţii peste 50
de ani şi de asemenea efectuarea anuală a unui test PSA.
         Cancerele localizate pot fi tratate cu hormoni antitumorali sau medicamente citostatice, care reduc
tumora prostatică şi suprimă capacitatea acesteia de metastazare. Anumite medicamente pot încetini
evoluţia cancerului după ce a depăşit glanda prostată.
         În multe cazuri prostatectomia este frecvent asociată cu radioterapia. Totuşi această operaţie poate
determina impotenţă şi incontinenţă urinară. O alternativă a acestui tratament este brahiterapia sau terapia
cu implante radioactive, în care o sursă cu iod radioactiv este inserată în prostată. Procedeul, efectuat sub
anestezie, protejează ţesuturile sănătoase şi învecinate şi pare a fi la fel de eficient ca şi intervenţia
chirurgicală în stadiile precoce de cancer.
         La bărbaţii de peste 70 de ani boala progresează adesea atât de lent încât decesul e determinat de
alte cauze înainte ca simptomele cancerului de prostată să devină importante. Din acest motiv unii medici
consideră că la pacienţii din această grupă de vârstă se poate renunţa la intervenţia chirurgicală sau la
tratamente.