Alexandre Dumas (1802–1870) a fost un autor francez care a scris multe romane istorice și de

aventuri. Se pare că sursa de inspirație au reprezentat-o faptele de vitejie ale propriului tată, general în
armata lui Napoleon I, care i-au fost povestite de către mama sa. Dintre operele sale amintim: Cei trei
muschetari, Contele de Monte-Cristo, Regina Margot, După douăzeci de ani, Doamna de Monsoreau.
Cei trei muschetari (1844) este o poveste despre onoare și aventură. Spadasinii Athos, Porthos și
Aramis, împreună cu tânărul d’Artagnan își unesc puterile în apărarea regelui și a reginei Franței,
împotriva adversarului lor politic, cardinalul Richelieu. Prietenia lor – exprimată de propria deviză „Toți
pentru unul și unul pentru toți!” – îi va ajuta să obțină victoria în acțiunile eroice. Romanul Cei trei
muschetari este o adevărată lecție despre prietenie, despre curaj și loialitate.
Muschetarii din romanul lui Dumas erau nobili care făceau parte dintr-un corp de cavalerie aflat
în serviciul regilor Franței. Denumirea lor provenea de la armele de foc cu care erau înarmați. Muschetele
se încărcau foarte greu și erau lipsite de precizie, de aceea, atunci când luptau pedeștri, soldații se așezau
pe două-trei rânduri. După ce trăgeau, cei din primul rând se lăsau în genunchi să își reîncarce
muschetele. În acest timp trăgeau cei din doilea rând.

Cei trei muschetari

(fragment)
de Alexandre Dumas

D’Artagnan nu cunoștea pe nimeni la Paris. S-a dus, prin urmare, la întâlnirea cu Athos fără a
avea vreun martor, fiind hotărât să se mulțumească doar cu cei aduși de adversarul său. Intenția sa era
de a-și cere scuze convenabile, dar care să nu arate vreo slăbiciune, temându-se ca în acest duel să nu se
întâmple ceea ce se întâmplă în orice duel în care un bărbat tânăr și viguros se înfruntă cu un adversar
rănit și slăbit: dacă este învins, triumful celui rănit este dublu; dacă este învingător, este acuzat de
ticăloșie și îndrăzneală ieftină.
De altfel, ori n-am prezentat noi bine caracterul căutătorului nostru de aventură, ori cititorul
nostru a remarcat deja că d’Artagnan nu era un om obișnuit. Astfel, tot repetându-și că moartea sa era
inevitabilă, nu s-a resemnat să moară încetișor, așa cum ar fi făcut în locul lui un altul, mai puțin curajos
și mai potolit. S-a gândit la caracterele diferite ale celor cu care avea să se bată și a început să-și vadă
mai limpede situația. El spera ca, în urma scuzelor sincere pe care avea să și le ceară, Athos să-i devină
prieten, iar înfățișarea de mare senior a acestuia îl măgulea. Își mai zicea că-l va înspăimânta pe
Porthos cu povestea cingătoarei pe care – dacă nu avea să fie ucis pe loc – putea s-o spună tuturor, o
poveste care, rostită dibaci, avea să-l facă de râs pe Porthos. În fine, de fățarnicul Aramis nu-i era mare
frică și, presupunând că avea să ajungă până la el, se gândea să-l expedieze cu totul sau, cel puțin, să-i
lovească fața, după cum recomandase Cezar să li se facă soldaților lui Pompei, pentru a-i poci definitiv
frumusețea de care era atât de mândru.
[Urmează confruntarea dintre Athos și d’Artagnan, dar, imediat ce se aud cele două spade
lovindu-se, își fac apariția gărzile cardinalului Richelieu, conduse de Jussac. Muschetarii sunt în
primejdie.]
— Sunt cinci, a zis Athos în șoaptă, și noi nu suntem decât trei. Vom fi iarăși bătuți și va trebui să murim
aici, fiindcă, vă declar, nu voi apărea pentru a doua oară învins în fața căpitanului.
Atunci, Porthos și Aramis s-au apropiat de el, în timp ce Jussac își alinia oamenii.
Acest moment i-a fost de ajuns lui d’Artagnan pentru a se hotărî: se afla în fața unuia dintre
acele evenimente care decid soarta unui om. Era de făcut o alegere între rege și cardinal și, odată
alegerea făcută, trebuia să meargă înainte pe acel drum. Să te duelezi, adică să nu respecți legea, să-ți
riști capul, să te declari dușmanul unui ministru mai puternic decât însuși regele – iată ceea ce a
întrevăzut tânărul și trebuie să spunem, spre lauda lui, că nu a pregetat nicio clipă. Întorcându-se spre
Athos și prietenii săi, li se adresă cu hotărâre:
— Domnilor, voi îndrepta ceva din cuvintele dumneavoastră. Ați spus că nu sunteți decât trei, dar
mie mi se pare că suntem patru.
— Dar nu ești de-al nostru! a spus Porthos.
— Este adevărat, a răspuns d’Artagnan, nu am uniforma, dar am sufletul. Inima mea este de
muschetar, așa o simt, domnule, și aceasta îmi dă putere.
— Îndepărtează-te, tinere! a strigat Jussac, ghicind, după gesturile și expresia feței lui
d’Artagnan, intențiile acestuia. Poți să te retragi, suntem de acord! Hai, repede, salvează-ți pielea!
D’Artagnan nu s-a clintit.
— Hotărât lucru, ești băiat bun, a spus Athos, strângând mâna tânărului.
— Haideți! Haideți! Să ne decidem odată! a mai zis Jussac. Dar toți se gândeau la tinerețea lui
d’Artagnan și se temeau de lipsa lui de pricepere.
— Vom fi doar trei, din care unul rănit, și pe lângă noi un copil, a zis Athos, dar se va spune că
eram patru oameni.
— Da, dar nu putem să dăm înapoi! a exclamat Porthos.
— Este totuși greu, a zis Athos. D’Artagnan a înțeles îndoiala lor.
— Domnilor, puneți-mă la încercare și vă jur pe onoarea mea că nu vreau să plec de aici dacă
vom fi învinși!
— Cum te numești, îndrăznețule? l-a întrebat Athos.
 — D’Artagnan, domnule!
— Ei bine, Athos, Porthos, Aramis și d’Artagnan, înainte! i-a încurajat Athos.
— Ei bine, domnilor, v-ați decis să luați o hotărâre? a strigat Jussac pentru a treia oară.
— S-a făcut, domnilor! a zis Athos.
— Și ce ați hotărât? a întrebat Jussac.
— Vom avea onoarea de a ne bate, a răspuns Aramis, ridicându-și pălăria cu o mână și spada cu
cealaltă.
— Aha! Prin urmare vă împotriviți? s-a mirat Jussac.
— Pe naiba! Aceasta vă miră?
Și cei nouă combatanți s-au năpustit unii asupra celorlalți cu o furie care nu excludea o anumită
chibzuință.
Athos l-a ales pe un anume Cahussac, favorit al cardinalului. Lui Porthos i-a revenit Biscarat,
iar Aramis s-a trezit în față cu doi adversari.
În ceea ce-l privește pe d’Artagnan, s-a aflat împotriva lui Jussac însuși.
Inima tânărului gascon bătea cu putere, nu de frică, Doamne ferește, nici gând, dar de plăcerea
întrecerii. Se duela ca un tigru furios, învârtindu-se de zece ori în jurul adversarului său, schimbându-și
de douăzeci de ori mișcările și terenul.
[Lupta continuă până când doar Biscarat mai îndrăznește să reziste.]
— Aici, aici va muri Biscarat, singurul din cei care sunt cu el.
— Dar sunt patru împotriva ta, isprăvește, îți ordon!
— Ah! Dacă îmi ordoni, este altceva, a spus Biscarat, fiind șeful meu, trebuie să te ascult.
Și, făcând un salt înapoi, și-a frânt spada de genunchi pentru a nu o preda și a azvârlit bucățile
dincolo de zidul mănăstirii. Apoi, cu mâinile încrucișate, a început să fluiere o melodie cardinalistă.
Curajul este respectat întotdeauna, chiar și la un dușman. Muschetarii l-au salutat pe Biscarat și
și-au pus spadele în teacă. D’Artagnan a făcut la fel, apoi, ajutat de Biscarat, singurul care mai
rămăsese în picioare, i-au dus până la poarta mănăstirii pe Jussac, Cahussac și pe acela din adversarii
lui Aramis care nu era decât rănit. Celălalt, după cum am spus, murise. După ce au bătut în poarta
mănăstirii, cerând ajutor pentru răniți, s-au îndepărtat spre reședința domnului Tréville, amețiți de
bucurie.
Au fost văzuți mergând înlănțuiți, ocupând toată lărgimea străzii și acostând fiecare muschetar
întâlnit, astfel încât, până la urmă, a fost un marș triumfal. Inima lui d’Artagnan bătea cu putere, iar el
se simțea cuprins de o adevărată beție, mergând între Athos și Porthos și îmbrățișându-i afectuos.
— Dacă încă nu sunt muschetar, le-a spus noilor săi prieteni trecând pragul reședinței domnului
Tréville, cel puțin am fost primit ca ucenic, nu-i așa?
(Traducere din limba franceză de Liana Maria Gomboșiu)