Epistola Sf.

Iacov
Prăznuit la 23 octombrie.
Face parte din epistolele sobornicești/catolice. Este numită epistolă din
cauza scurtei introduceri epistolare. După introducere, autorul abordează diferite
teme fără vreo legătură între ele. Încheierea este bruscă, fără vreo formulă de
salutare. Destinatarii din introducere: cele 12 seminții din Diaspora (1,1). Temele
abordate au caracter moral-practic (să răspundă la probleme cu care se confruntă
destinatarii). Se apropie de literatura sapiențală a VT. Este dependentă de Psalmi
și de cărțile de înțelepciune. Iacov preia câteva teme: originea divină a
înțelepciunii, universalitatea păcatului, fragilitatea vieții umane, păcatele
săvârșite prin cuvânt. Limba scrierii este fluentă și bogată. Este epistola cu cele
mai multe construcții retorice laolaltă. În argumentația sa, autorul face apel la
diatribă (2, 14-26), hexametrul grecesc (1,17) și imperativul atic (1,19). Hapax
legomena: 63 în raport cu restul NT și numai 18 în raport cu Septuaginta. Stilul
denotă un substrat semitic. Forma întreruptă a expresiilor cu multe aluzii este o
caracteristică a limbii ebraice. Predica de pe Munte este cel mai bine reprezentată
în această epistolă.
În 108 versete apar 54 de imperative. Nu sunt apologii. Se exprimă cu
vehemența lui Ilie și cu blândețea lui Moise. E considerat Amos al NT.
Autorul - Tradiția Bisericii l-a identificat cu primul dintre cei patru fii ai
Mariei lui Cleopa (Iacov, Iosif, Simon, Iuda), numiți uneori “frații” Domnului.
Epistola sa a fost caracterizată ca cea mai iudaică scriere a NT. Unii susțin că este
inițial a fost un tratat al unui autor iudeu care a fost încreștinat. Principiile lui
Iacov sunt cele din Predica de pe Munte și, în general, ale Sinopticilor
(eshatologia sinopticilor: Iac 5,1-11 – Mt 24). Autorul se socotește între
învățătorii Bisericii (3,1). Autorul este un învățător iudeo-creștin, familiarizat cu
VT și cu retorica greacă. El se exprimă cu autoritate, fără să simtă nevoia de a se
explica. Trei persoane cu numele de Iacov în Biserica Apostolică: (1) Sf. Ap.
Iacov, “fratele” lui Ioan și fiul lui Zevedeu; (2) Sf. Ap. Iacov al lui Alfeu; (3) Sf.
Iacov, “fratele” Domnului. În a șasea carte a Hypotypozelor sale, Clement
Alexandrinul zice că după Înălţare, Petru, Iacov și Ioan l-au ales pe Iacov,
“fratele Domnului” ca episcop al Ierusalimului. Deciziile lui Iacov sunt adoptate
la Sinodul Apostolic și formulate într-o scriere care are paralele în epistola de față
(Fapte 15, 6-29). Când a vizitat Ierusalimul pentru ultima dată, Pavel s-a întâlnit
cu Iacov și cu preoţii Bisericii (Fapte 21, 18). În Epistola către Galateni, Pavel
arată că în prima sa călătorie la Ierusalim, după convertire, s-a întâlnit cu Petru și
cu Iacov (Gal 1, 18-19). Cu prilejul altei vizite (Sinodul de la Ierusalim), Pavel
se întâlnește cu Iacov, Chefa și Ioan.
Hegesip (evreu convertit din sec. II, a scris o lucrare în 5 părți pentru
cunoașterea începuturilor creștinismului) îl descrie pe Iacov ca pe un om
binecuvântat încă din pântecele mamei lui. Pentru virtuțile sale a fost numit Iacov

1
cel Drept. În anul 62, arhiereul Ananias, profitând de faptul că procuratorul
Porcius Festus (60-62) murise, iar succesorul său Albinus (62-64) încă nu
ajunsese să-și preia postul, l-a condamnat pe Iacov la moarte prin lapidare.
Mărturia lui Iosif Flaviu este confirmată de Hegesip. Acesta spune că mai întâi,
Iacov a fost aruncat de pe aripa templului. Pentru că nu murise din cădere, a fost
lovit cu pietre, apoi unul dintre ucigași i-a zdrobit capul. A fost îngropat lângă
templu.
Destinatarii – nu conține identificări precise; “cele 12 seminții, care sunt
în împrăștiere” (1,1), locul lor de adunare este numit “sinagoga voastră” (2,2).
Avraam este numit “părintele nostru” (2,21). Dumnezeu este Domnul Savaot
(5,4). Păcatele menționate nu sunt cele trupești, ci: iubirea de arginți (2,2-4),
râvna după plăcerile deșarte și mândria (4,4-6), lipsa de răbdare (5,7-11),
judecarea aproapelui (4,11-12; 5,9). Primii destinatari au fost iudeo-creștini.
Data, locul și scopul scrierii – Motive pentru care e considerată una dintre
cele mai vechi scrieri ale NT: (1) tonul iudaic; (2) Petru și Pavel au cunoscut
scrierea Sf. Iacov; (3) doctrina epistolei are trăsături prepauline. Unii susțin că
epistola a fost redactată la sfârșitul vieții lui Iacov: (1) situația destinatarilor (zelul
spiritual după Cincizecime este scăzut); (2) Iacov se bucură de autoritate
(dobândită după o perioadă lungă de păstorire); (3) destinatarii nu par a fi creștini
recent convertiți; (4) referirile la persecuții și judecăți se potrivesc timpurilor
târzii; (5) destinatarii așteaptă de mult Parusia. Teoria teologului grec Savvas
Aguridis: foametea și răscoala sub Teudas l-au determinat pe Iacov să scrie o
omilie în aramaică, în care ia atitudine împotriva celor care încearcă să se pună
bine cu puternicii zilei, arătând că una dintre cauzele crizei este apariția
învățătorilor mincinoși. Locul scrierii epistolei ar fi Ierusalim.

Cuprinsul

• Adresă și salutare (1,1) - Își asumă titlul de rob al lui Dumnezeu și al lui
Hristos. Urmează cuvântul din Mt 23,8-12 despre atitudinea care trebuie
să-i caracterizeze pe adevărații ucenici. Două moduri: se adresează fie
iudeo-creștinilor, fie tuturor creștinilor care se găsesc exilați de patria
cerească.
• Rostul încercărilor (1,2-4) - Încercările trebuie primite cu bucurie pentru
că sunt mijloace de întărire în răbdare, virtute pentru desăvârșire.
• Importanța înțelepciunii și obținerea ei (1,5-8) - Înțelepciunea se află
numai la Dumnezeu (condiția primirii e credința).
• Săraci și bogați (1,9-11) - Săracul va înțelege înălțimea chemării sale și se
va bucura spiritual, iar bogatul (smerindu-se) va vedea cât de precară și
efemeră este bogăția. În Biserica pe care o păstorea Iacov se punea accent
pe comuniunea bunurilor materiale (Fapte 2,44-45; Gal 2,10).

2
• Ispitele nu vin de la Dumnezeu (1,12-15) - Oamenii sunt ispitiți spre păcat
de însăși poftele lor rele. Păcatul duce la moarte (Rom 6,21-23).
• Nașterea din nou (1,16-18) - Nașterea prin primirea Evangheliei.
• Împlinirea cuvântului (1,19-27) - Credința autentică se manifestă în
păzirea limbii, în slujirea semenilor și într-o atitudine de respingere a
oricărui compromis cu păcatele lumii.
• Discriminarea bazată pe statutul social (2,1-13) - Iacov și destinatarii săi
se reunesc în sinagogă. Bogații, minoritari, primesc privilegii, iar săracii
sunt marginalizați. În Corint (1 Cor 6,1-8) creștinii apelau la instituțiile
judecătorești păgâne pentru rezolvarea disputelor. Vor avea parte de milă
doar cei ce au făcut milă (legea libertății).
• Credința și faptele (2,14-26) - Stil care amintește de diatriba greco-
romană. Subliniază consecințele indiferenței față de faptele bune. Credința
nu trebuie să fie pur teoretică și rațională. Exemple din VT care întăresc
necesitatea faptelor bune: Avraam și desfrânata Rahav (Iosua 2).
• Stăpânirea limbii (3,1-12) - Vers. 1 sugerează că destui dintre didascalii
care-și asumau responsabilități învățătorești în Biserică nu se ridicau la
înălțimea acestei slujiri. Limba poate fi folosită atât spre slujire, cât și spre
distrugere.
• Adevărata înțelepciune (3,13-18) - Rezidă în fapte (“După roadele lor îi
veți cunoaște” - Mt 7,17). Roadele: curăţenia, pacea, îngăduinţa,
ascultarea, mila, credinţa, nefăţărnicia (3,17).
• Cauzele neînțelegerilor și depășirea lor (4,1-12) - Roadele înțelepciunii
pământești (pizma și zavistia). Rugăciunea celor supuși patimilor nu va fi
primită. Altă cauză: mândria (Pildele lui Solomon 3,34: “Dumnezeu celor
mândri le stă împotrivă, iar celor smeriți le dă har”). Omul trebuie să
devină prieten al lui Dumnezeu prin curățirea și sfințirea inimii, prin
pocăință, smerenie și refuzul de a-și judeca aproapele.
• Păcatele bogaților (4,13-5,6) - Condamnă autosuficiența, încrederea în
puterile proprii și în infailibilitatea acțiunilor comerciale. Bogăția se
acumulează prin nedreptățirea celor care contribuie la crearea ei.
• Îndelungă răbdare în așteptarea Parusiei (5,7-11) - Expresia
“Îndelungă-răbdare” apare de 4 ori în aceste versete. Prin răbdare, Iov s-a
încununat cu toate darurile (5,11).
• Îndemnuri finale (5,12-20) - A) Despre jurământ: Predica de pe Munte
(“să nu vă jurați nici pe cer, nici pe pământ, ci să vă fie vouă ce este da,
da, și ce este nu, nu, ca să nu cădeți sub judecată” 5,12). B) Atitudinea
creștină în suferință și bucurie: comuniune de rugăciune cu Dumnezeu,
cine e în suferință să nu deznădăjduiască, cine se bucură de daruri să-L
slăvească (5,13). C) Taina Sf. Maslu (5,14-15): Cel bolnav să cheme
preoții Bisericii ca să se roage pentru el și să-l ungă cu untdelemn în numele
Domnului. D) Mărturisirea păcatelor și puterea rugăciunii (5,16-18):

3
 Adevărații credincioși trebuie să-și încredințeze povara spirituală sau
trupească unii altora. Mărturisirea și rugăciunea pentru frați sunt semne ale
lepădării egoismului. E) Răsplata pentru îndreptarea celor rătăciți de
la adevărata credință (5,19-20): Grija pentru mântuirea aproapelui. Petru
zice că iubirea acoperă mulțime de păcate (1 Pt 4,8). Îndemn spre
împlinirea vocației misionare a creștinilor.

Teologia Epistolei

• Dumnezeu - “Tatăl nostru” (3,9), “Părintele luminilor și al darurilor bune”

(1,17), “Dătătorul legii și Judecătorul” (4,12). Suntem chemați la nașterea
din nou prin Evanghelie. În tradiția iudaică, pârga roadelor aparține lui
Dumnezeu.
• Iisus Hristos - Menționat în două pasaje: în 1,1 (autorul se prezintă ca rob
al lui Hristos) și 2,1 (destinatarii sunt îndemnați să aibă credința în Hristos).
Este numit Domn și este preaslăvit. Credincioșii sunt robii Săi, care trebuie
să aștepte activ Parusia Sa. În numele Său se săvârșește Sf. Maslu.
• Antropologia epistolei - Omul este creat după asemănarea lui Dumnezeu
(3,9). Păcatul este rezultatul poftei, care-și face lor prin lucrarea lui Satan.
Omul scapă doar supunându-se poruncilor lui Dumnezeu (4,7). Prin
Evanghelie (1, 18-21) și Botez (2,7), omul este renăscut.
• Taina Sf. Maslu - În Talmud, grija pentru bolnavi este garanția
longevității. Iudeii credeau că bolile sunt consecința păcatelor. Cei bolnavi
erau unși cu untdelemn pentru a se vindeca. Cel bolnav îi cheamă acum pe
preoții Bisericii. Rugăciunea se face prin invocarea numelui Domnului
(5,15). Răspunsul este condiționat de credința celor implicați.
• Credința și faptele - Cel mai cunoscut pasaj în Apus este secțiunea 2,14-
26, unde autorul abordează problema raportului dintre credință și fapte.
Principala cauză a aversiunii manifestate de Luther față de această scriere
rezidă din contradicția dintre învățătura paulină și cea a lui Iacov despre
mântuire. Credința este separată de fapte (îndreptarea fiind imposibilă fără
fapte). Pavel susține că omul se îndreptează prin credința în Hristos, căci
nimeni nu se va îndrepta prin faptele Legii (Gal 2,16). Episcopul
Ierusalimului condamnă un mod de înțelegere greșit al concepției pauline.
Credința are în Romani și Galateni un semn profund, însemnând dedicare
totală lui Hristos. Iacov se referă la faptele legii iubirii: slujirea orfanilor și
a văduvelor (1,27), hrănirea și îmbrăcarea celor lipsiți (2,14-16),
ospitalitatea (2,25), păzirea poruncilor lui Dumnezeu (2,22). Credința
autentică se manifestă în săvârșirea acestora. Iacov îi are în vedere pe cei
care cred că simpla acceptare intelectuală a învățăturii ortodoxe este
mântuitoare (credo ortodox mărturisit cu mintea).

4
 • Biserica - Biserica universală este privită ca adevăratul Israel (1,1). Patria
membrilor este cerul, biserica locală e sinagogă (2,2). Slujiri speciale
îndeplinesc învățătorii și preoții. Autorul vorbește de autoritatea în Biserică
a învățătorului care poate să conducă fie spre bine, fie spre rău.
Înțelepciunea pământească este demonică (2,15). Îndatoriri: grija față de
cei bolnavi (5,14), trebuie să fie administrată taina Sf. Maslu. Îndemn la
mărturisirea păcatelor (5,16) și iertarea acestora.

Epistola Sf. Iacov în cultul Bisericii și actualitatea ei

Pericopa 5, 10-17 constituie primul apostol citit la taina Sf. Maslu. Aceleași
versete unite cu următoarele trei (18-20) alcătuiesc textul apostolului rânduit a se
citi în zilele de prăznuire a profeților VT.
Este încurajată înțelegerea, asumarea și realizarea misiunii (care are o
valoare soteriologică). Este recomandată iubirea de aproapele și grija față de
probleme spirituale pentru a dobândi Împărăția cerurilor.