Ioan Slavici, Moara cu noroc 

   Tema și viziunea despre lume  /  Particularitățile nuvelei

Nuvela este specia genului epic, în proză, de dimensiuni medii, cu o construcție epică
riguroasă susținând un fir narativ central, implicând un număr relativ redus de personaje, cu un
conflict concentrat în centrul căreia se situează un protagonist complex caracterizat.
În literatura română, Ioan Slavici se distinge prin proza psihologică de factură realistă, iar
capodopera nuvelisticii sale este „Moara cu noroc”,  reprezentativă pentru specia nuvelei psihologice,
întrucât se regăsesc toate datele specifice, fiind totodată ilustrativă pentru viziunea despre lume a
autorului, adept al unei morale intransigente prin nerespectarea căreia individul se supune
pedepsei, atât din partea normelor sociale, cât și din perspectiva eticii colectivității și a celei de
sorginte religioasă.
Verosimilitatea evenimentelor, specifică realismului, este conferită de frecvența
toponimelor de-a lungul operei: „Ineu, Fundureni, Arad”, întâmplările, relatate obiectiv, fiind astfel
plasate într-un univers ficțional recompus după cel real. Această impresie este reprezentată și prin
valorificarea tehnicii amănuntului semnificativ în descrierea locului, evidențiată în începutul
capitolului al doilea în care naratorul înfățișează detaliat împrejurimile cârciumii, numită “Moara cu
noroc”, oferindu-i cititorului imaginea izolării acestui loc. Prezentarea ruinelor morii de vânt din
apropiere și a celor cinci cruci creează sugestii anticipative și concură la prezentarea unui spațiu
asemănător realității. Totodată, în concordanță cu estetica realismului este și portretizarea
personajelor care reprezintă tipologii umane: Ghiță este cârciumarul împătimit de câștig, parvenitul
ce sacrifică tihna sufletească și armonia căminului de dragul banului, Ana reprezintă victima, femeia
vulnerabilă, desconsiderată, în contextul lumii tradiționale rurale, în timp ce Sămădăul este tipul
ticălosului, al manipulatorului însetat de putere. Cadrul spațio-temporal, cu caracteristici sociale și
de mentalitate configurate treptat de autor, constituie „felia de viață” pe fundalul căreia se
reprezintă relațiile umane și sociale definitorii în raport cu problematica abordată.
Tema susține caracterul psihologic-realist al nuvelei, ilustrând consecințele nefaste și
dezumanizante ale setei de înavuțire, pe fundalul societății ardelenești de la sfârșitul secolului al
XIX-lea. Perioada surprinsă este semnificativă întrucât corespunde momentului pătrunderii relațiilor
capitaliste, burgheze, în lumea tradițională, ceea ce antrenează cristalizarea unei noi mentalități, în
centrul căruia nu se mai află pământul ca forță vitală, ci banul.
O scenă semnificativă atât pentru problematica operei, cât și pentru estetica realistă, este
incipitul nuvelei care prezintă discuția dintre Ghiță și bătrână cu privire la arendarea cârciumii.
Discursul narativ face deschiderea către preceptul moral al bătrânei ce capătă valoare de personaj
simbolic, sintetizând înțelepciunea arhaică: „Omul să fie fericit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu
bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit”. Această replică anticipează parcursul întâmplărilor,
căpătând rol de avertisment pentru cel care ar vrea să se aventureze pe drumul înavuțirii, ca formă a
fericirii, fără a ține cont de valorile morale. Bătrâna este adepta păstrării tradiției, în vreme ce Ghiță,
capul familiei, dorește schimbarea, bunăstarea materială, identificată cu demnitatea. Cizmar onest, dar
sărac, Ghiță ia în arendă cârciuma pentru a câștiga rapid banii cu care să se întoarcă în sat și să-și
deschidă un atelier. Intenția sa este bună, iar decizia pare una înțeleaptă, dovedindu-se la început
harnic și priceput, bunăstarea și armonia neîntârziind să apară.
Echilibrul familial este tulburat de sosirea lui Lică Sămădăul la cârciumă, instituind semnele
declinului uman. Ghiță încearcă la început să se opună, însă Lică îi intuiește dragostea pentru bani,
astfel reușind să îl manipuleze și să îl aducă pe drumul ineluctabil al degradării. Pe parcurs, starea
materială a cârciumarului devine din ce în ce mai înfloritoare, însă acesta se schimbă progresiv,
înstrăinându-se iremediabil de propria familie.
Ultima treaptă a degradării morale este atinsă în scena în care, orbit de furie și împătimit,
umilit de Lică în calitate de soț și de bărbat, ajuns la capătul disperării și dispus să facă orice pentru a
se răzbuna, Ghiță acceptă să își lase soția în brațele Sămădăului, având până în ultimul moment
speranța că Ana va rezista influenței malefice, că se va produce o minune. În noaptea de Înviere, când
bătrâna și copiii pleacă la Ineu, cei doi soți rămân singuri la cârciumă, Ghiță o lasă pe Ana momeală
pentru Lică și pleacă în căutarea lui Pintea. Ana, simțindu-se dezgustată de lașitatea bărbatului, dar
mai ales disprețuită, căpătând impresia că bărbatul ei nu o mai iubește, i se dăruiește lui Lică, într-un
gest de revanță disperată: „Tu ești om, Lică, iar Ghiță nu e decât o muiere îmbrăcată în haine
bărbătești, ba chiar mai rău decât așa...”. Sfâșiat de gelozie, de disperare și de propriile mustrări de
conștiință în momentul în care își dă seama că soția l-a înșelat, Ghiță o ucide pe Ana într-un gest de
paradoxală iubire, bărbatul considerând că astfel îi poate lua păcatele asupra sa. La ordinul lui Lică,
Ghiță este ucis de Răuț, iar acesta din urmă se sinucide pentru a nu cădea viu în mâinile lui Pintea.
Elementele de compoziție și de structură susțin viziunea particulară a autorului asupra lumii
create.
Finalul nuvelei se constituie nu coincide cu deznodământul, având aspectul unui epilog. Un
incendiu mistuie cârciuma, urmat de o ploaie torențială, evenimentele căpătând valoare emblematică
prin plasarea acestora în noaptea Paștilor, sugerând nevoia de purificare a acestui spațiu al
fărădelegilor. Sunt pedepsite astfel toate personajele atinse de vicii – adulter, dragostea pentru bani,
crimă -, Slavici fiind adeptul unei morale intransigente. Singurii care supraviețuiesc sunt bătrâna și
copiii, singurele ființe cu adevărat morale din planul epic. Cuvintele rostite de bătrână, în timp ce
privește înlăcrimată ruinele cârciumii - „Simțeam eu că n-are să iasă bine, dar așa le-a fost data”
refac simetric legătura cu vorbele rostite de același personaj în incipit, amplificând ideea că sfârșitul
tragic este consecința firească a nerespectării avertismentului de către cel ce și-a căutat norocul în
avuție, nechibzuit, ignorând că „banu-i ochiul dracului”.
Din acțiunea operei se reliefează un conflict extrem de concentrat, specific nuvelei,
manifestat la nivel exterior, între Ghiță și Lică, respectiv între Ghiță și Ana, dar mai ales la nivel
interior, în mintea și sufletul protagonistului. Neputându-se opune forței lui Lică, stăpân al locurilor,
dornic de a câștiga prin șederea sa la cârciumă, Ghiță ajunge să fie omul lui Lică, iar mai apoi tovarăș
de fărădelegi. Încearcă să țină tăinuită această cârdășie față de soția sa, ceea ce duce la înstrăinare,
pierzându-și axul moral și pervertindu-se. Încercările Anei de a vorbi cu soțul său se lovesc de
încăpățânarea ursuză a bărbatului care încearcă să rezolve prin propriile puteri complicatul conflict în
care se află, nevăzând creșterea răului. Fundamental însă este conflictul creat la nivel lăuntric, în
sufletul lui Ghiță, denotând caracterul psihologic al nuvelei, evidențiat prin contradicția dintre dorința
sa de a redeveni cinstit și de a-și recăpăta liniștea și patima tot mai mare pentru bani. Sfârșitul
conflictelor este reprezentat de înfrângerea celui ce a pierdut simțul măsurii, încălcând grav legile
sociale și morale.
În concluzie, nuvela realist-psihologică “Moara cu noroc” dezvăluie receptorului o perspectivă
etică și analitică prin conflictul interior al protagonistului, prin mijloacele de analiză psihologică în
dezvăluirea procesului de înstrăinare a lui Ghiță față de familie și în urmărirea degradării morale a
acestuia produsă de ispita banului. Universul ficțional este pe deplin relevant pentru viziunea despre
lume a autorului, care impune astfel ideea necesității respectării normelor morale în absența cărora
individul se degradează inexorabil, pierzându-și echilibrul interior și chiar viața.