Constructii Agroturistice - CURS

CONSTRUCȚII AGROTURISTICE CURS
INTRODUCERE
TURISMUL RURAL ȘI CONSTRUCȚIILE AGROTURISTICE
Împletirea activităţilor tradiţionale cu cele legate de ospitalitate şi recreativitate =

turism rural
CONSIDERAŢII GENERALE ASUPRA TURISMULUI
Turismul este un act care implică o călătorie temporară şi care presupune efectuarea unor
cheltuieli. El este definit ca fiind un fenomen socio-economic în continuă expansiune, generat de
nevoia umană de cunoaştere, recreere şi recuperare fizico-psihică în condiţiile unei civilizaţii
solicitante, dar cu posibilităţi materiale superioare pentru majoritatea populaţiei.
Turismul rural şi agroturismul pot constitui stimulentele dezvoltării locale în multe zone
rurale. Ele permit dinamizarea activităţilor economice tradiţionale şi valorificarea particularităţilor
culturale locale, oferind în acelaşi timp locuri de muncă şi stopând exodul rural.
Tipuri generale de turism

Deoarece orice structurare a domeniului turistic trebuie să se bazeze pe elementele
declanşatoare ale fenomenului respectiv, pe nevoia umană de recreere, refacere şi culturalizare, în
corelaţie cu durata timpului liber, se pun în evidenţă următoarele forme majore de turism:
- turism de recreere;
- turism de îngrijire a sănătăţii;
- turism cultural;
- turism complex.
a) Turismul de recreere
Principalele caracteristici ale acestui tip de turism sunt:
- antrenează cel mai mare număr de persoane;
- ponderea decisivă a participanţilor se recrutează din rândul populaţiei urbane;
- este practicat de toate grupele de vârstă, cu predilecţie de tineret şi grupa matură;
- în zonele temperate prezintă sezonalitate evidentă: vara şi iarna constituind vârfurile cererii
turistice – generând astfel supraîncărcări la nivelul infrastructurii în aceste perioade;
- distanţa de deplasare este foarte variabilă şi dependentă de veniturile şi timpul liber al
persoanelor care practică turismul;
- durata este şi ea variabilă, predominând turismul de durată scurtă şi medie;
1
- eficienţa economică este dintre cele mai ridicate;

- edificarea unei infrastructuri proprii, în care elementelor comune tuturor tipurilor de turism
li se alătură dotări specifice.
Turismul în spaţiul rural aparţine în mod special acestui tip de turism. Spaţiul rural prezintă
posibilităţi de practicare a două tipuri de turism de recreare: turismul practicat în vacanţe şi turismul
periodic. Dacă primul se înscrie în istorie de mult timp, cel de-al doilea a rezultat din evoluţia
recentă a modului de ocupare a timpului liber. Progresele obţinute de transport şi ridicarea nivelului
de trai au favorizat plecările pentru două sau trei zile la sfârşitul fiecărei săptămâni. Fenomenul s-a
dezvoltat în timp şi a dus la dezvoltarea aşa-numitului turism „proximite”. Spaţiul rural este deja un
receptor important în materie, potenţialul său rămânând în continuare cu multe posibilităţi de
exploatare.
b) Turismul curativ
Practicarea turismului curativ în spaţiul rural se realizează cu succes deoarece în prezent
medicina optează pentru terapia naturală sau uşoară. După perioada de glorie a produselor chimice
astăzi asistăm la refacerea cu ajutorul mijloacelor naturale: plante medicinale, acupunctură,
hidroterapie, activităţi fizice, muzică.
În acest sens, spaţiul rural oferă un teritoriu privilegiat pentru practicarea acestui tip de
turism legat de sănătate. Pentru persoanele în vârstă, acest gen de turism prezintă şi avantajul de a
elimina singurătatea. Izolarea la care sunt supuşi s-ar putea evita prin practicarea acestui gen de
turism pe o perioadă mai lungă de timp în spaţiul rural. S-ar îmbina astfel foarte bine cele trei
aspecte: sănătate, acţiune socială şi turism. S-ar putea ca pe parcursul timpului, turismul curativ în
mediul rural să cunoască o ascensiune foarte mare (cu implicarea caselor de ajutor social, caselor de
pensii, instituţiilor mutuale, etc.)
Turismul curativ poate fi considerat ca fiind cel mai vechi tip de practicare a activităţilor
turistice. Necesităţile legate de refacere şi tratament au condus oamenii antichităţii să caute efectele
benefice asupra sănătăţii ale apelor termale şi minerale, ale nămolurilor şi curei heliomarine.
Turismul curativ se adresează unei categorii aparte de persoane, majoritatea aparţinând grupei de
vârstă înaintată.
c) Turismul cultural
Este numit şi turism de vizitare deoarece practicarea sa presupune invariabil „vizitarea” unui
obiectiv sau a unui grup de obiective. Scopul acestui tip de turism este foarte complex:
- instruirea prin îmbogăţirea cunoaşterii,
- recrearea pe plan spiritual prin aflarea unor adevăruri,
2
- cunoaşterea unor fenomene noi.

În determinarea acestui tip de turism rămâne fundamentală nevoia de cunoaştere, recrearea
fiind pe planul al doilea.
Eficienţa economică a turismului cultural este cea mai redusă dintre toate tipurile.
Fenomenul se explică prin caracterul său de tranzit şi prin apelarea la infrastructura turistică numai
în cazuri de excepţie.
Turismul cultural se orientează în special către obiective de origine antropică.
d) Turismul complex întruneşte atributele rezultate din asocierea, de exemplu, a recreerii cu
refacerea fizică şi psihică de ordin curativ sau ale recreerii cu culturalizarea.
În practica turismului, nici unul dintre tipurile de turism descrise nu este pur, în fiecare
dintre ele strecurându-se valenţe ale celorlalte tipuri. Atunci când acestea se află într-un relativ
echilibru apare caracterul mixt al activităţii turistice.
FORME ALE TURISMULUI ÎN MEDIUL RURAL
• Turism rural
• Turism ecologic
• Turism sportiv şi de aventură
• Agroturism
• Turism religios
• Turism cultural
În definirea agroturismului trebuie delimitat foarte strict domeniul de cuprindere în scopul
evitării oricărei confuzii ce ar putea decurge din asemănările pe care agroturismul le-ar putea cu alte
forme de turism general sau de turism efectuat in zonele rurale (turism rural, turism ecologic,
turismul de aventură, agroturism etc.).
a) Turismul rural
Este dat de acele servicii de cazare şi servire a mesei, caracterizată printr-o ofertă localizată
în mici centre rurale. Clădirile au capacitate redusă şi prezintă interes arhitectonic (tradiţional sau
artistic), fiind decorate în stil rustic care aminteşte de locuinţele tradiţionale. Ca şi caracteristici: se
acordă o atenţie specială gastronomiei, fiind conduse în general în sistem familial.
b) Turism ecologic, turism în natură
Aceşti termeni sunt utilizaţi pentru a denumi acel tip de turism care se desfăşoară în zone
naturale cu valoare ecologică ridicată. În mod normal este nevoie ca turistul să aibă un interes
deosebit pentru natură, estetic şi peisaj.
3
c) Turism de aventură, turism alternativ

Aceste denumiri sunt folosite pentru a ne referi la un gen de turism care utilizează zone
naturale cu caracteristici concrete pentru practicarea unor sporturi riscante sau de aventură.
d) Agroturismul
Necesită zone rurale modificate de om în care sectorul primar (agricultura, creşterea
animalelor, activităţi forestiere, …) este foarte evident. Acest tip de turism include cazare,
administrare de alimente şi băuturi şi ale servicii suplimentare oferite de un agricultor sau un ţăran.
Aceste activităţi precum şi veniturile ce se obţin presupun o dedicare totală din partea proprietarilor.
Diferenţa dintre Agroturism şi Turism rural:
 Turismul rural: necesită spaţiul rural bine păstrat, cu specificul său rustic, însă nu
necesită neapărat şi activităţi în sectorul primar.
 Agroturismul: necesită în mod OBLIGATORIU şi activităţi din sectorul primar.
Turismul rural cuprinde cultura, istoria şi tradiţiile existente în spaţiul rural, agroturismul
deţine si componente specifice gospodăriei silvo-agro-zootehnice (producţie şi furnizare de produse
specific agricole, vizitare de pivniţe, pescuit, vânătoare, echitaţie etc.)
Activităţile turistice bazate pe mari hoteluri, complexe sportive nu pot fi încadrate în
conceptul larg de turism rural, chiar daca ele sunt desfăşurate în zonele rurale.
Turismul rural în general şi agroturismul sunt considerate ca fiind opţiuni promiţătoare
pentru viitor deoarece astfel se poate realiza o dezvoltare economică a localităţilor cu specific
predominant agricol şi silvic, cu consecinţe favorabile asupra atragerii şi menţinerii populaţiei în
mediul rural, impulsionării activităţii agricole în regiunile defavorizate din punctul de vedere al
resurselor naturale şi dezvoltării sociale şi culturale.
A. Activităţi turistice cu caracter general rural:
• excursii în împrejurimi
• alpinism, escalade
• "explorări" în locuri sălbatice
• plimbări sau coborâri cu barca
• schi fond
• schi pe piste cu grad de dificultate redus sau mediu
• plimbări cu vehicule cu tracţiune animală
• cicloturism
• echitaţie
• observarea naturii, fotografierea (vegetaţia, fauna)
4
• contemplarea peisajelor
• cunoaşterea patrimoniului rural
• cunoaşterea colectivităţii
• sărbătorile rurale
• pescuit
• vânătoare
• sporturi care se practică în natură (orientare turistică, gimnastică aerobică, jogging etc.)
B. Activităţi turistice cu caracter intermediar (urban-rural):
• nataţie
• schi pe piste cu grad de dificultate redus sau mediu
• sporturi care necesită o infrastructură artificială de tip semi-natural (tenis, fotbal, golf etc.)
• activităţi cu specific gastronomic
• activităţi bazate pe cunoaşterea patrimoniului
• activităţi cu caracter ecologic
• activităţi educative
• festivaluri culturale
• activităţi artizanale
• vizite şi excursii turistice
• activităţi nautice
• pescuit
C. Activităţi turistice cu specific urban sau de staţiune:
• vizitarea oraşului
• cumpărături
• băi de soare şi înot de mare intensitate
• schi pe piste cu grad mare de dificultate
• vizite la muzeu, grădini botanice, zoologice
• turism industrial
• reuniuni, congrese, conferinţe
• spectacole
• sporturi care necesită o infrastructură complexă (sali, arene, piscine etc.)
DEFINIREA ŞI PRECIZAREA DOMENIULUI AGROTURISMULUI

Agroturismul este activitatea de primire şi ospitalitate întreprinsă de întreprinzătorii
agricoli individuali sau asociaţi precum şi de familiile lor, utilizând propria întreprindere astfel
5
încât activitatea desfăşurată să fie într-un raport de complementaritate cu ativităţile aferente

cultivării terenului, silviculturii şi creşterii animalelor, acestea trebuind sa constituie şi în
continuare activităţi principale.
Agroturismul reprezintă o formă specifică a turismului, de o anumită complexitate, în care
se regăsesc două activităţi independente: cea economică, în principal agricolă şi/sau silvică şi cea
turistică propriu-zisă, în care sunt incluse cazarea, procurarea şi vânzarea hranei, prestarea
unor servicii, circulaţia turistică şi altele.
Forme de desfăşurare a agroturismului: de la simpla găzduire până la profilarea întregului
sistem de producţie agrozootehnică în scop agroturistic.
POTENŢIALUL TURISTIC RURAL
Potenţialul turistic este reprezentat de resursele turistice şi de infrastructura turistică. El

reprezintă un indicator de maximă importanţă fiind un element de bază al ofertei turistice.
A. Resursele turistice reprezintă totalitatea elementelor atractive ale unui teritoriu,
indiferent de originea lor şi de relaţiile dintre ele. Resursele turistice determină mărimea,
intensitatea şi densitatea fluxurilor turistice.
Satul, locul de desfăşurare a activităţilor rurale, este definit atât de caracteristicile naturale
ale mediului în care se află, cât şi de rezultatele umane acumulate şi materializate în timp. Astfel
avem de-a face pe de o parte cu un aspect natural al satului, iar pe de altă parte cu componenta
antropică a acestor localităţi.
Se deosebesc astfel două grupe majore de obiective ce compun resursele turistice şi anume:
- resurse turistice naturale
- resurse turistice de origine antropică.
a) Resursele turistice naturale
Potenţialul primar este format din elementele naturale şi de peisaj jucând un rol determinat
în dezvoltarea turismului în general şi a agroturismului în mod special.
Resursele naturale sunt importante pentru activitatea turistică deoarece:
a. au o valoare recreativă, estetică şi peisagistică – aspect determinant în alegerea destinaţiei:
munte, deal, câmpie, litoral sau deltă.
b. au o valoare curativă
c. au o valoare cognitivă
d. constituie cadrul de desfăşurare a unor activităţi recreative
6
Resursele turistice naturale pot fi clasificate după cum urmează:

1. Resurse de relief:
- niveluri şi forme de relief: lanţ muntos, depresiuni, dealuri, podişuri, câmpii, lunci, litoral, delta
- fenomene şi structuri geologice: cascade, peşteri, forme caspice, canioane etc
- forme bizare şi monumente naturale: Sfinxul, Babele, Pietrele Doamnei, etc.
- peisajul natural - valoare estetică deosebita
2. Resurse hidrografice:
- râurile şi lacurile – diversifică activităţile recreative şi curative din regiune
- apele freatice şi naturale – valoare curativă
- apele termale – valoare energetică şi curativă
- mările şi oceanele – generează micromedii specifice în care oferta turistică este
particularizată
3. Condiţiile climatice:
- durata de strălucire a soarelui – influenţată în România de succesiunea anotimpurilor
- temperatura aerului – are influenţă directă asupra tuturor activităţilor desfăşurate în afara
construcţiilor turistice. De ex. temperatura scăzută este indispensabilă pentru practicarea sporturilor
de iarnă.
- precipitaţiile: practicarea unor sporturi acvatice depinde de nivelul precipitaţiilor, cura
heliomarina necesita precipitaţii cat mai reduse.
- grosimea şi durata stratului de zăpadă: pentru sporturile de iarnă.
- temperatura apei pentru practicarea înotului, pentru pescuit, pentru cura heliomarina.
4. Resurse de floră:
- pădurile etajate: prin valoarea lor curativă (pădurile sunt considerate a fi „plămânii
Terrei”), valoarea estetică, spaţiu de desfăşurare a unor activităţi specifice turistice (excursii,
drumeţii).
- flora specifică – acţiune curativă fizică şi psihică: ceaiuri, peisaj, imagine, miros.
- parcuri şi rezervaţii de floră ştiinţifice: cu o valoare cognitivă şi ecologică ridicată: Parcul
Naţional Retezat, Rezervaţia „Ceahlău”.
- monumente ale naturii: flori, arbori,
5. Resurse de faună:
- fondul cinegetic: practicarea vânătorii, observarea vânatului
- specii ocrotite, cu valoare cognitivă, ştiinţifică
- parcuri şi rezervaţii de faună ştiinţifice
7
- fondul piscicol – necesar practicării unor activităţi specifice pescuitului, diversificării şi

valorificării gastronomiei locale.
b) Resursele turistice antropice
Potenţialul material creat de om (potenţialul antropic) al unei zone, regiuni, ţări este identic
cu oferta turistică potenţială a respectivului spaţiu geografic.
El este compus din două elemente esenţiale, şi anume:
- fondul cultural istoric
- obiectivele economice care prezintă interes turistic.
Componentele reprezentative ale fondului cultural istoric sunt următoarele:
1. Vestigii arheologice legate de geneza poporului român şi continuitatea lui în spaţiul
carpato-danubiano-pontic. Acestea constau în:
- cetăţi dacice: Costeşti, Blidaru, Gradiştea Muncelului
- cetăţi greceşti: Histria, Callatis, Tomis, Enisala
- castre romane: Haţeg
- cetăţi medievale: Târgu Neamţ, Suceava, Târgovişte, Sighişoara, Alba Iulia...
2. Monumente istorice de arhitectură şi artă: bisericile din nordul Moldovei (Voroneţ,
Suceviţa, Umor, etc) Moldova centrală (Neamţ, Agapia, Văratic, Secu, Sihăstria, etc.) bisericile de
lemn maramureşene(Ieud, Bogdan Vodă, Rozavlea), cetăţile ţărăneşti şi bisericile fortificate din
Transilvania (Hăman, Cisnădie, Daia, Prejmer), monumente în stil brâncovenesc (Mogoşoaia,
Hurezi, Polovragi), cetăţile medievale (Făgăraş, Bran, Hăman, Sighişoara, Rupea).
3. Muzee, colecţii, case memoriale: Muzeul Ţăranului Român, Muzeul de Artă Populară,
Muzeul Satului Bucureşti, Muzeul Tehnicii Populare Dumbrava Sibiului, Complexul Muzeal
Goleşti, etc. În afara acestora, în zonele rurale practicante ale agroturismului au apărul şi mici
muzee de interes local, regional sau naţional.
4. Mărturii ale culturii şi civilizaţiei populare (elemente de etnografie şi folclor), din rândul
cărora amintim: tehnica populară şi arhitectura tradiţională, creaţia artistică populară (port popular;
meşteşuguri; ceramică; artizanat; folclor muzical, literar, coregrafic) manifestări populare tradiţionale
(târguri, festivaluri, iarmaroace, concursuri). Aceste elemente le vom regăsi în principalele zone
etnografice ale ţării: Moldova, Oaş, Bucovina, Mărginimea Sibiului, Oltenia, Banat).
Obiectivele economice – atracţii turistice
Materializarea rezultatelor activităţilor economice pot constitui elemente ale atracţiei
turistice atunci când sunt reprezentate de: baraje de acumulare, hidrocentrale, canale navigabile,
poduri, instalaţii tehnice agricole şi industriale etc.
8
În cadrul unor produse turistice culturale, atracţiile de acest gen reprezintă chiar obiectivul
central al călătoriei.
În România, asemenea obiective turistice se regăsesc pe Dunăre (Barajul de la Porţile de
Fier, Podul de la Cernavodă, ruinele podului lui Apolodor de la Drobeta Turnu Severin, Canalul
Dunăre Marea Neagra etc.), pe Bistriţa, Lotru, Arges, Olt, Someş, Prut, Siret, Buzău, în Capaţi
(drumurile transmontane, observatoarele meteorologice) etc.
Există şi alte obiective economico-sociale (ateliere de ceramică, cuptoare de var, cărămidă,
ceramică, făbricuţe pentru prelucrarea lemnului, a pietrei, a marmorei, ferme agricole, centre de
artizanat, sisteme de irigaţii) care pot contribui la realizarea unei forme de turism spoecializate.
B. Infrastructura turistică este alcătuită din toate dotările tehnice necesare asigurării
serviciilor reclamate de buna desfăşurare a turismului. Ea însumează totalitatea bunurilor şi
mijloacelor prin care resursele atractive ale unui teritoriu sunt exploatate turistic.
În cadrul acestora se includ capacităţile de cazare şi alimentaţie, mijloace de agrement,
reţeaua de servicii aferente, căile de comunicaţie, infrastructura (reţeaua de energie electrică şi
termică, apă, canalizare etc. ), servicii poştale, bancare, medico-sanitare, etc. Infrastructura trebuie
să creeze toate condiţiile de valorificare la maximum a fondului turistic şi de satisfacere completă a
cererii.
Infrastructura turistică include:
- bazele de cazare;
- aşezările turistice;
- căile şi mijloacele de transport turistic;
- dotările pentru recreare şi cură;
- dotările auxiliare şi complementare.
1. Bazele de cazare
În cadrul agroturismului, se evidenţiază casele şi pensiunile care pun la dispoziţia turiştilor
anumite servicii de calitate superioară în regiuni în care lipsesc celelalte baze sau au capacităţi
insuficiente. Nota specifică a pensiunilor şi caselor este intimitatea şi autenticitatea serviciilor.
Ambele se realizează prin numărul redus al locurilor de cazare (2-10), amenajate în apartamente
familiale cu oferirea unei ospitalităţi tradiţionale. Gastronomia regională, ambianţa inedită a
desfăşurării actului curativ, iniţierea turiştilor în ritmurile vieţii de zi cu zi a locuitorilor regiunii etc.
au pentru vizitatorii proveniţi din mediul urban o tentă indiscutabilă de vie originalitate.
Rentabilitatea pensiunilor se asigură prin formarea unei clientele statornice timp îndelungat.
9
2. Aşezările turistice
Asocierea diferitelor baze de cazare şi unităţi de servire turistică în plan teritorial generează
o formă de habitat caracteristică. Pentru ca o aşezare oarecare să poată fi inclusă în categoria
habitatelor turistice este necesară îndeplinirea următoarelor condiţii:
- prezenta în vatră sau în vecinătatea ei a unor resurse atractive;
- infrastructura de profil complexă şi diversificată;
- beneficiile obţinute din practicarea turismului să depăşească eficienţa altor ramuri;
Pornind de la aceste criterii aşezările turistice se clasifică în două categorii distincte:
- localităţi turistice în care funcţia turistică se dezvoltă paralel cu alte activităţi agricole şi
are un caracter complementar acestora
- localităţi turistice în care funcţia turistică este predominantă.
Pentru aşezările rurale, resursele antropice (în special cele etnografice) se asociază frecvent
celor naturale.
3. Căile şi mijloacele de transport
Asigură efectuarea călătoriei, adică a acelui segment al actului recreativ fără de care
turismul, ca fenomen, este de neconceput. Din această cauză între diferitele componente ale
infrastructurii se nasc inter-relaţii cauzale. Căile şi mijloacele de transport joacă un rol deosebit de
important în buna desfăşurare a agroturismului, acestea fiind îndeosebi cele rutiere şi feroviare.
4. Dotările pentru agrement şi cură îmbracă forme şi funcţii dintre cele mai complexe. Prin
intermediul lor agrementul tinde să se realizeze polivalent. Funcţionarea acestor dotări are uneori,
ca suport, elemente de ordin natural existente în zonă, dar în numeroase cazuri sunt create şi
susţinute.
5. Dotările auxiliare reprezintă totalitatea mijloacelor şi instituţiilor care sprijină
desfăşurarea activităţilor turistice.
GOSPODĂRIA AGROTURISTICĂ
Gospodăria este creată de către un grup de persoane care în mod obişnuit locuiesc împreună,
au, în general, legături de rudenie şi se gospodăresc în comun. Aceste persoane participă integral
sau potenţial la veniturile şi cheltuielile gospodăriei, lucrează împreună terenul sau cresc animalele,
consumă şi valorifică în comun produsele obţinute.
Gospodăriile pot fi formate de persoană sau de un grup de două sau mai multe persoane cu
sau fără copii. În cadrul gospodăriei, "capul" este persoana care este declarată şi recunoscută ca
10
atare de către ceilalţi membri ai familiei, fiind de regulă soţul. În general deciziile majore ale
gospodăriei sunt luate de comun acord cu ceilalţi membri majori ai familiei.
Structura gospodăriilor
Această structură poate fi determinată de anumite criterii în care menţionăm:
1. Criteriul statutului capului familiei. În funcţie de acest criteriu gospodăriile pot fi:
a) Gospodăria ţărănească în care capul de familie este agricultor.
b) Gospodăria ţărănească în care capul de familie este meşteşugar în propria gospodărie, dar
execută în paralel şi munci agricole, nefiind ocupat integral cu meşteşugul.
c) Gospodăria ţărănească în care capul de familie este salariat la o societate comercială, însă
după orele de serviciu se ocupă în gospodărie cu toate muncile agricole.
d) Gospodăria în care capul de familie este pensionar, care execută muncile gospodăreşti
singur, ajutat de copii sau cu muncă salariată.
e) Gospodăriile în care capul de familie este ţăran, dar şi patron cu firmă proprie, cu diverse
obiecte de activitate: servicii agroturistice, tâmplărie, cărăuşie etc.
f) Gospodărie net ţărănească în care capul de familie este intelectual (cadrul didactic, medic,
preot, funcţionar), iar activitatea agricolă se rezumă la: grădinărit, creşterea păsărilor, animale mici
şi alte activităţi de acest tip.
Profilul de activitate al gospodăriei în funcţie de care gospodăriile pot fi:
1. Gospodăriile cu profil predominant agricol
2. Gospodăriile cu profil predominant meşteşugăresc şi artizanal
3. Gospodăriile cu profil predominant intelectual
4. Gospodăriile cu profil predominant turistic
5. Gospodăriile cu profiluri combinate
Averea gospodăriilor
Din punctul de vedere al societăţii economice gospodăria propriu zisă este locul special
amenajat, dotat cu diverse construcţii şi instalaţii în care se conturează oamenii cu bunuri materiale
şi echipamente, spre a servi ca loc de protecţie a vieţii şi de desfăşurare a unor activităţi.
Averea unei gospodării din mediul rural poate fi constituită din următoarele:
1. Averea materială- care cuprinde următoarele elemente:
- teren arabil, livezi, fâneţe, păşuni, păduri,
- curte,
- casa de locuit cu dotările necesare
- construcţii anexe gospodăreşti
11
- echipament agricol tehnic

- mijloace de transport
- ateliere, uneori alte construcţii pentru activitatea de persoane sau de prestatori de servicii.
2. Averea nematerială, cu două componente principale:
- oameni cu forţa lor energică, cu capacitate creatoare de întreţinere a gospodăriei , cu fondul
de experienţă acumulat.
- Animalele cu resursele lor disponibile de a produce alimente şi cu puterea lor de tracţiune
pentru transporturi.
3. Averea pentru recreere familială şi în scop turistic
- Spaţii de odihnă şi recreare (grădină cu flori, livadă, spaţii verzi)
- Foişoare terase, balcoane şi cerdace
- Terenuri de sport
- Accesorii pentru copii
- Ponei şi cai de călărie
- Animale mici
- Bazin cu peşte cu posibilităţi de pescuit
- Echipament de drumeţie
- Echipament turistic
- Echipament de sport - diferenţiat de sezon
În calitate de unitate social-economică, gospodăria realizează produse agricole din
exploatarea pământului, creşterea animalelor mari şi mici, a păsărilor etc. Gospodăriile realizează
produse agricole şi de tip industrial sau artizanal, produce preparate culinare şi prestează servicii
către alte persoane. Gospodăriile oferă spre vânzare produsele care sunt în excedent faţă de
necesarul familiei. În funcţie de averea de care dispune gospodăria se poate constitui ca fermă
agroturistică, clasificată în funcţie de cantitatea şi calitatea acestei averi.
Gospodăria ecologică
Calitatea mediului constituie o cerinţă fundamentală a calităţii vieţii şi implicit a bunăstării
omului. Protecţia mediului constituie o problemă de educaţie, de cultură şi de civilizaţie pentru
fiinţa umană.
Gospodăria ecologică (turistică sau neturistică) trebuie să urmărească optimizarea
ansamblului măsurilor agrotehnice, zootehnice, ecologice şi economice în scopul utilizării
metodelor avantajoase a energiei solare şi a substanţelor existente în aer, apă, sol, mediu spaţial,
obţinându-se produse de calitate, cu valoare biologică şi ecologică ridicată.
12
Amplasarea pensiunilor şi a fermelor agroturistice trebuie aşadar să fie realizată în locuri

ferite de surse de poluare şi de orice elemente care ar putea pune în pericol sănătatea sau viaţa
turiştilor. Spre deosebire de industrie care afectează mediul înconjurător poluându-l, gospodăriile
populaţiei reprezintă o oarecare stabilitate în circuitul material rural, protejând natura şi mediul în
care trăiesc oamenii. Astfel în gospodăriile particulare din mediul rural cu producţie vegetală şi
animală, aproape totul intră în circuit:
- vegetaţia este consumată de animale,
- animalele dau o producţie pe care o va consuma omul.
- dejecţiile animale sunt folosite ca îngrăşământ natural al solului, după care circuitul se reia.
Alimentele de natură vegetală şi animală sunt consumate de om sub formă de preparate
culinare, iar resturile alimentare constituie hrană pentru animalele şi păsările de curte.
Protecţia mediului natural de către gospodării presupune :
1. Folosirea raţională şi cu economicitate maximă a resurselor naturale indiferent de originea
lor (apa, aer, sol, subsol, floră, faună, peisaj).
2. Prevenirea şi combaterea degradării mediului prevalate de om sau produse din cauze
naturale.
Organizarea activităţii în cadrul gospodăriei agricole
Obiectivul primordial al organizării activităţii de producţie în cadrul gospodăriilor din
mediul rural cu specializare preponderent agricolă, îl constituie folosirea raţională a celor trei surse
importante: pământul, capitalul, forţa de muncă.
Indiferent de dimensiunile unei exploataţii agricole sau de profilul de producţie, de resursele
ce se găsesc în fiecare unitate agricolă, gradul lor de intensitate este dat de capacitatea de producţie
şi de gradul de intensificare a produselor tehnologice. Astfel, o exploataţie agricolă care foloseşte
mai mult capacitatea naturală a pământului şi forţa de muncă, va fi silită să desfăşoare o activitate
de producţie extensivă în timp ce exploatarea agricolă care valorifică potenţialul pământului şi al
forţei de muncă prin investirea de capital (fix sau circulant), va avea un pronunţat caracter intensiv,
exprimat prin gradul de mărime a capitalului pe unitate de producţie.
Din această succintă prezentare a modului de utilizare şi valorificare a resurselor se
desprinde concluzia că în practica desfăşurării activităţilor agricole pot exista 2 sisteme diferite de
producţie: intensive şi extensive. Având în vedere importanţa muntelui în desfăşurarea
agroturismului, vom examina în mod special sistemul de producţie practicat în această zonă.
13
Sistemul de producţie în gospodăriile agricole

Fiecare zonă agricolă are o anumită particularitate atât sub aspectul potenţialului de
producţie cât şi al condiţiilor de climă, relief şi sol care pot fi favorabile sau mai puţin favorabile
anumitor activităţi agricole. Cu cât altitudinea geografică este mai ridicată, cu atât condiţiile de
producţie sunt mai restrictive, pentru majoritatea plantelor agricole. Din această cauză apar o serie
de dificultăţi în ceea ce priveşte alegerea sortimentului de culturi şi mai ales de tehnologie de
producţie.
În zonele montane şi premontane, problemele de exploatare agricolă a pământului, prin
tehnologiile de producţie vegetale, sunt specifice unui mod de cultură al plantelor care se pretează la
condiţiile naturale oferite aici dar care nu pot satisface în întregime cerinţele alimentare. Din această
cauză cea mai raţională utilizare a condiţiilor de climă şi sol din aceste zone este realizată prin
zootehnie care valorifică cel mai bine resursele furajere ce se obţin din abundenţă în aceste zone. La
rândul lor, produsele zootehnice pot fi valorificate superior datorită valorii lor nutritive şi biologice
fiind lipsite de substanţe poluante.
Asociind aceste caracteristici de producţie în zonele montane şi premontane cu natura şi
peisajul unic aferent, obţinem cadrul avantajelor ce dau posibilitatea dezvoltării agroturismului ca
unul dintre cele mai valide forme de exploatare optimă a condiţiilor pe care le oferă întreaga gamă
de resurse din zonă.
Particularităţile tehnologice ale agriculturii zonelor montane
Tehnologiile de producţie sunt specifice fiecărei zone pedoclimatice şi sisteme de cultură.
Pornind de la conţinutul şi definirea tehnologiilor de producţie (ca fiind un ansamblu de măsuri şi
procese agro-fito-tehnice, fundamentate din punct de vedere tehnic şi economic având ca scop
obţinerea de producţii mari, cu costuri cât mai reduse) se poate analiza utilizarea optimă a
ansamblului de resurse materiale şi de alte resurse disponibile în cadrul gospodăriilor.
Având în vedere dimensiunile reduse ale gospodăriei agricole din zonele montane şi
premontane, nu se poate pune problema utilizării de tehnologii de producţie intensive, deoarece pe
lângă restricţiile legate de dimensiunea teritorială sunt implicate şi alte restricţii între care nu pot fi
neglijate cele de ordin financiar, de achiziţionare a unor factori de producţie cum ar fi:
îngrăşăminte, pesticide, maşini agricole etc. sau de ordin general de aplicare a acestui tip de
tehnologii.
În cele mai multe cazuri, în gospodăria ţărănească se practică tehnologiile simple, cu
consumuri mici de energie, dar care au marele avantaj că protejează mediul ambiant şi nu
favorizează poluarea producţiei agricole. Astfel majoritatea lucrărilor se efectuează cu forţa de
14
muncă din familie şi utilizând animale de muncă. Îngrăşămintele chimice şi pesticidele sunt aproape
utilizate de agricultura din aceste zone, în schimb prin administrarea gunoiului de grajd se
realizează atât fertilizarea culturilor cât şi îmbunătăţirea condiţiilor fizice ale solului, aceste resurse
naturale fiind utilizate, în special, la cultura cartofului, în grădinărit şi pomicultură. Astfel
tehnologiile de producţie au un pronunţat caracter extensiv fiind tehnologii nepoluante, iar
produsele agricole realizate fiind naturale şi sub aspectul calităţilor biologice.
Deoarece aceste tipuri de tehnologii sunt şi vor fi practicate încă mult timp, fiind tehnologii
de bază ale agriculturii micilor gospodării în special a celor situate în zonele montane şi
premontane, trebuie identificate modalităţile avantajoase de valorificare a producţiei rezultate. Între
aceste activităţi un loc important îl ocupă activităţile turistice cu oferte de masă şi vânzare a
produselor proaspete.
PRODUSUL TURISTIC RURAL
Un produs turistic este un ansamblu de prestaţii susceptibile să se constituie într-un

răspuns global şi coerent la ansamblul aşteptărilor şi solicitărilor turistului.
Produsul turistic prezintă o structură complexă, manifestată în diverse combinaţii ale
elementelor componente (cazare, hrană, transport, primire, animaţie, calitatea peisajului, excursii,
tratament balnear, servicii, etc.) practicate şi dozate în funcţie de cerere. Principial, se disting două
tipuri de elemente componente:
- primare sau de bază, incluzând cazarea, hrana şi transportul
- secundare sau auxiliare: primirea, descoperirea mutuală, animaţia, activităţile sportive,
agrementul, balneoterapi, etc..
Conţinutul produselor turistice rurale
După cum s-a precizat anterior, din punct de vedere structural, produsul turistic include o
mare diversitate de componente: de bază (cazare, hrană, transport) şi auxiliare (primirea,
descoperirea mutuală, animaţia, agrementul, activităţile sportive etc).
Cazarea în mediul rural
Posibilităţile de cazare în mediul rural sunt extrem de diverse, în conformitate cu
disponibilităţile gospodăriei şi cu dorinţele şi exigenţele turistului. În ţara noastră, practica
închirierii spaţiilor de cazare amenajate de săteni, în scopuri turistice, este abia la început.
LOCUINŢA AGROTURISTICĂ
În construirea, amenajarea sau rearanjarea casei trebuie păstrat specificul local, arhaic şi
rural. Trebuie conservat interesul pentru conservarea civilizaţiei trecutului. Din această cauză
15
specificul manifestat prin materiale de construcţii, tehnologii de lucru, arhitectură, decoraţiuni,

mobilier, ţesături, meşteşugiri proprii, ocupaţiile locale existente trebuie redescoperite, identificate
şi ferite de contaminările aferente "civilizaţiei" oraşelor.
Se cunoaşte că, în general, ceea ce este autentic este şi simplu şi funcţional. Din această
cauză citadinii (care exprimă aproape întreaga cerere agroturistică) apreciază şi admiră valorile
satului tradiţional. Traiul aparent uşor de la oraş este plătit cu stres, agitaţie şi poluare. Casa şi
gospodăria trebuie să se integreze armonios în mediul natural fără să atragă atenţia trecătorului prin
stridenţă. Faţada şi intrarea în casă trebuie amenajate şi decorate cu gust în concordanţă cu
arhitectura locurilor, asigurându-se o armonie între vegetaţie şi construcţiile din jur. Deşi în cadrul
gospodăriilor şi locuinţelor este bine să se menţină echipamentele tradiţionale necesare traiului şi
activităţilor specifice, trebuie introduse şi componente ale confortului modern (de exemplu pentru
grupul sanitar: apă caldă, duş; la bucătărie: aragaz, frigider etc.)
DESCRIERE:
În cadrul gospodăriilor, locuinţa este o construcţie formată din încăperi de locuit şi
dependinţe separate din punct de vedere funcţional, cu intrare din stradă sau din curte şi care este
destinată adăpostirii omului în condiţii civilizate.
În ansamblul agroturistic, gospodăria trebuie să dispună de posibilitatea accesului în
locuinţă, de cazare şi alimentaţie, de condiţii igienico-sanitare, de mijloace de informare şi alte
elemente adiacente confortabile, care constituie o atracţie pentru turişti. Condiţia principală a unei
ferme pentru a putea fi agroturistică este aceea ca locuinţa să dispună de încăperi suficiente pentru
propria familie şi de capacităţi suplimentare de cazare confortabile pentru turişti. Aceasta presupune
pregătirea optimă, pe cât posibil a spaţiilor destinate turismului pe întreg parcursul anului, în cadrul
locuinţei familiale.
Locuinţa agroturistică trebuie să dispună de următoarele încăperi destinate turiştilor:
1. Un hol la intrare în locuinţă în care să fie primiţi turiştii
2. Camere de dormit pentru turişti
3. Sala de mese
4. Bucătăria (în cazul în care turiştii optează pentru prepararea resurselor)
5. Grupul igienico-sanitar pentru turişti
Ergonomia concepe modalitatea de dimensionare a mobilierului, a obiectelor, precum şi
folosirea acestora pe plan vertical şi orizontal la scară umană, asigurând diverse legături/mijloace
între omul turist şi datoriile necesare odihnei şi recreării. Toate acestea se subordonează
posibilităţilor şi comportamentelor umane pentru a permite o poziţie normală, odihnitoare, un
16
minim de deplasări, evitarea mişcării incomode şi de prisos în timpul şederii turiştilor (atât pentru
turişti cât şi pentru gazdă).
1. Holul de primire a turiştilor
Holul reprezintă încăperea care face legătura cu intrarea în locuinţă şi în care sunt
întâmpinaţi şi primiţi turiştii în ferma agroturistică. Valoarea de confort fizic şi neuropsihic al
holului unei ferme agroturistice este dată de următoarele elemente:
a) dimensiunea suprafeţei holului trebuie să fie 8 - 15 m², în funcţie de numărul camerelor şi
locurilor de cazare
b) schema cromatică a holului trebuie să creeze senzaţia de intimitate, ospitalitate şi să invite
în ambianţa locuinţei prin culorile vesele utilizate în interior, cum ar fi, de exemplu:
Dotarea cu mobilier trebuie să fie în funcţie de spaţiu şi de funcţionalitatea acestora,
cuprinzând: masa-birou, fotolii şi / sau canapea, măsuţă şi oglindă, televizor, radio, telefon, etajeră
pentru chei, corespondenţă, presă, alte obiecte şi echipamente.
Iluminatul poate fi natural prin ferestre şi artificial, recomandându-se iluminatul cu lampă
suspendată de centrul plafonului dirijarea luminii făcându-se de sus în jos sau indirect cu
proiectarea razelor spre plafon atunci când tavanul este alb sau deschis la culoare.
Microclimatul: temperatura interioară în timpul verii poate fi naturală, iar în timpul iernii de
cel puţin 18ºC, prin utilizarea instalaţiilor sigure de încălzit. Umiditatea trebuie să se încadreze în
limitele celei exterioare, iar aerisirea poate fi realizată natural prin deschiderea ferestrelor şi a uşilor.
Zgomotul trebuie să fie redus iar, în general, fermele agricole trebuie să fie amplasate în aşa
fel încât să fie ferite de surse de zgomot şi vibraţii ce ar putea deranja turiştii. Cu toate acestea holul
unei ferme agroturistice este expus atât zgomotelor exterioare, cât şi interioare, şi din această cauză
este necesară de cele mai multe ori izolare fonică.
Amenajarea funcţională şi plăcută a holului asigură ambianţa ospitalieră şi primitoare pentru
turişti atrăgându-i pe aceştia în fermele agroturistice.
2. Camera de cazare pentru turişti
Spre deosebire de camera de zi, de sufragerie sau de dormitorul familiei care, de regulă, au
funcţia de sine stătătoare, bine diferenţiate, camera de cazare din unitatea agroturistică este
multifuncţională, oferind:
- odihna turiştilor pe timp de noapte şi zi
- luarea mesei în cameră (doar uneori)
- desfăşurarea unor activităţi diverse (întâlniri de afaceri, jocuri recreative, primirea de vizite
etc.).
17
Valoarea de confort a ambianţei psihice a camerei de cazare e dată de următoarele elemente:

- Dimensiunea suprafeţei camerei de cazare care este în funcţie de numărul de paturi astfel
pentru o persoană ergonomia recomandă o suprafaţă minimă se 7-8m² / turist, 10-12 m² pentru 2
turişti etc. Spaţiul şi mobilierul trebuie să corespundă funcţiilor camerei de cazare, respectiv de
odihnă a turiştilor, celelalte funcţii fiind subsidiare.
- Schema cromatică a camerelor de cazare trebuie să asigure condiţiile de odihnă şi confort
optime pentru turişti de ex: pereţii pot fi roz sau de culoarea afinului, tavanul alb; pardoseala -
acoperită total/parţial cu covoare sau mochete cu motive florale; perdelele- transparente cu flori
mari, odihnitoare; accesorii - tablouri cu motive florale
- Iluminatul - natural sau artificial, discret şi plăcut, recomandându-se sursă de lumină şi la
pat şi la toaletă.
- Zgomotul - camera de odihnă trebuie să fie ferită de sursele de zgomot în acest scop
contribuind, pe lângă partea estetică şi funcţională şi covoarele, tapiţeriile din cameră.
- Microclimatul - aerisirea realizată prin deschiderea ferestrelor este necesară, temperatura
trebuie să fie min. 18ºC, încălzirea putându-se face cu soba de teracotă, încălzire proprie prin
calorifer, alte sisteme.
Din punct de vedere ergonomic, în camera de cazare trebuie asigurat şi spaţiul necesar
mişcării corpului omenesc pentru deplasare şi pentru executarea diferitelor activităţi de către turişti,
cât şi de către personalul de întreţinere a curăţeniei. Astfel, spaţiul necesar mişcării corpului
omenesc în camera de cazare este redat în tabelul următor:
Denumirea spaţiului şi distanţa (cm)
Spaţiul de trecere între dulap şi pat - 70 cm
Spaţiul pentru îmbrăcat necesar turiştilor - 120/120 cm
Spaţiu în faţa oglinzii în picioare - 115 cm
Spaţiu pentru aranjat părul - 100 cm
3. Grupul sanitar
Condiţia esenţială în ceea ce priveşte grupul igienico-sanitar este ca acesta să fie destinat în
exclusivitate turiştilor. În ferma agroturistică, deşi normativele privind condiţiile relativ modeste,
trebuie ca grupurile sanitare să fie amenajate confortabil, răspunzând cerinţei de întreţinere a igienei
şi sănătăţii individuale a fiecărui turist.
Oaspeţilor le face plăcere să găsească un confort asemănător cu cel de acasă şi anume: apă
caldă, cadă, duş, WC, totul, dacă se poate, în faianţă şi gresie şi chiar cu dezodorizante pentru
împrospătarea aerului.
18
Grupul sanitar poate servi unei singure camere sau mai multora. În acest din urmă caz,
accesul către grupul sanitar nu se va face din sufragerie sau bucătărie. În cazul existenţei grupului
sanitar folosit atât de turişti cât şi de gazde, trebuie evitată situaţia lăsării de obiecte personale
(prosoape, rufe ale gazdelor) în cadrul acestor spaţii. Este indicat, acolo unde este posibil, ca
aducţiunea apei din fântână să se facă cu ajutorul unei pompe, iar încălzirea acesteia să fie realizată
cu boiler; necesarul de apă caldă este de aproximativ 40 de litri pe zi pe persoană. În absenţa unui
grup sanitar complet, se poate dota o mică încăpere cu spălător, rezervoare de apă cu robinet; în
ultimă instanţă aceeaşi instalaţie poate fi plasată în camera de dormit sau în curte, cu condiţia ca
acest loc să fie pe cât posibil ferit de ochii trecătorilor.
Oglinda trebuie fixată la o înălţime corespunzătoare, iar vasul WC trebuie spălat cu
regularitate şi dezinfectat.
În funcţie de cerinţe turiştilor li se pot asigura condiţii şi materiale pentru spălatul, uscatul,
călcatul lenjeriei sau se poate prelua efectuarea acestor servicii de către gazde. În oricare dintre
aceste situaţii, echipamentele electrocasnice trebuie să fie bine întreţinute.
În absenţa canalizării, apa de la grupul sanitar precum şi de la spălatul din bucătărie va
trebui colectată într-un bazin special amenajat.
4. Sala de mese
Ferma agroturistică trebuie să dispună de spaţiu pentru luarea mesei dotat cu: mese, scaune,
servicii de masă etc. Din punct de vedere ergonomic, o sală de mese trebuie să asigure uşurinţa în
mişcare, un flux optim de persoane, obiecte şi materiale, precum şi o servire civilizată a turiştilor.
Pentru determinarea spaţiului în sala de luare a mesei şi pentru stabilirea numărului de locuri la
mese, se au în vedere următoarele: spaţiul ocupat de o persoană la masă, distanţa optimă dintre
persoane; distanţa medie dintre mese; spaţiul necesar circulării turiştilor şi a membrilor din familie
fără a se incomoda reciproc.
5. Bucătăria
Acest spaţiu trebuie să asigure condiţii pentru ca masa să fie pregătită corespunzător pentru
toţi musafirii, iar dacă aceştia doresc, să li se permită utilizarea acestei încăperi.
Bucătăria va trebui să fie prevăzută cu: maşină de gătit din inox, vase de bucătărie şi veselă
pentru gătit din inox, precum şi frigider eventual ladă frigorifică pentru păstrarea produselor.
Vasele de bucătărie trebuie să fie în bună stare şi în cantitate suficientă, iar tacâmurile să fie
din inox.
În cazul bucătăriei folosite şi de turişti, acesta va trebui să fie dotată cu aragaz sau plită
electrică, 2-4 oale de bucătărie, veselă şi tacâmuri.
19
Spălătorul din bucătărie trebuie să fie pe cât posibil curat, să aibă apă caldă, cu bazin separat
pentru clătit, putând fi folosit şi de către gazde, caz în care gospodina casei va trebui să spele vasele
de bucătărie, indiferent cine le-a folosit.
Pereţii şi duşumeaua bucătăriei trebuie să fie bine întreţinute şi curate, iar gunoiul trebuie
îndepărtat cât mai rapid. Unele gospodării pot avea amenajata bucătării de vară, iar servirea mesei
va putea fi făcută fie atât în încăperile speciale de servire a mesei, cât şi în spaţii amenajate pentru
luarea mesei în aer liber.
STRUCTURI RURALE DE PRIMIRE IN ROMANIA
În ţara noastră, evoluţia sistemul de cazare rurală s-a concretizat, în linii generale, sub forma
structurilor de cazare prezentate anterior, predominante fiind camerele de oaspeţi amenajate în
locuinţa proprietarului şi reşedinţele de vacanţă amenajate în clădiri independente.
Sub aspect funcţional, determinat de natura serviciilor asigurate, se disting:
• gospodăria agroturistică de cazare, organizată şi dotată corespunzător pentru asigurarea
cazării şi servirea micului dejun;
• gospodăria agroturistică de cazare şi sejur, care poate oferi cazare şi pensiune completă;
• gospodăria agroturistică de cazare şi sejur pentru copii, organizată şi dotată pentru a oferi
copiilor şi însoţitorilor acestora (pe lângă cazare şi pensiune completă) preparate obţinute în
gospodăria proprie, în proporţie de peste 50%;
• fermele agroturistice, care oferă cazare, pensiune completă, servicii suplimentare, precum
şi preparate obţinute în gospodăria proprie, în proporţie de peste 50%.
Din punct de vedere juridic, sunt atestate două forme de structuri turistice, distinse
independent de modul în care sunt dispuse spaţiile de cazare, diferenţiate doar după capacitatea de
cazare şi aportul gospodăriei în asigurarea serviciilor de servire a mesei:
• pensiunile turistice sunt structuri turistice cu o capacitate de cazare de până la 15 de
camere, totalizând maximum 40 de locuri, funcţionând în locuinţele cetăţenilor sau în clădiri
independente, care asigură în spaţii special amenajate cazarea turiştilor şi condiţii de pregătire şi
servire a mesei;
• pensiunile agroturistice sunt structuri de primire turistică pensiunile turistică cu o
capacitate de cazare de până la 8 camere, funcţionând în locuinţele cetăţenilor sau în clădire
independentă, care asigură în spaţii special amenajate cazarea turiştilor şi condiţiile de pregătire şi
servire a mesei, o parte din aceasta cu produse proaspete, din producţia proprie, precum şi
posibilitatea participării la activităţi gospodăreşti sau meşteşugăreşti.
20
Valorificarea produselor gospodăriei rurale

Produsele specifice gospodăriei rurale pot fi valorificate prin mijlocirea turismului atât pe
cale indirectă cât şi pe cale directă. Ambele variante pot genera creşterea rentabilităţii activităţii
turistice precum şi impunerea sentimentului de satisfacţie pentru calitatea prestaţiei, aspecte care
pot reprezenta, la rândul lor, premise favorabile pentru extinderea acestei activităţi.
Surse locale de hrană pentru turişti
Asigurarea produselor agro-zootehnice alimentare biologice pentru nevoile proprii ale
familiei şi pentru turişti reprezintă temeiul activităţii producţiei animale şi vegetale pentru o
gospodărie agroturistică. În general în zonele rurale şi în special în cele de munte, pot fi întâlnite
următoarele surse de hrană:
a) Surse din producţia zootehnică bazată pe creşterea animalelor în gospodăriile populaţiei.
Astfel, proprietatea fermelor se pot ocupa cu: creşterea ovinelor, bovinelor şi porcinelor, păsărilor
de curte şi animalelor mici.
b) Surse din producţia vegetală. Deşi zona montană este mai puţin propice pentru cultura
plantelor de câmp din cauza climei foarte reci, a umidităţii crescute şi a vânturilor, totuşi prin
aplicarea unor măsuri agrotehnice, se pot obţine importante cantităţi în producţia vegetală, inclusiv
de cereale. O importanţă aparte o are cultura legumelor (cartof, ceapă, rădăcinoase, verdeţuri),
multe din acestea realizate prin culturi protejate, dar şi pomicultura.
c) Surse din pădurile montane: fructe de afine, mure, zmeură, mugurii de brad, diferite
specii de ciuperci comestibile, dar şi specii de vânat şi peşte din apele de munte şi din heleştee.
d) Surse melifere: produse din activitate de apicultură (miere, propolis, lăptişor, etc).
e) Surse de băuturi: apa din fântâni şi de izvor de munte, apele minerale (unele zone) toate
oferite de cele mai multe cazuri, în mod gratuit, de către natură.
Sursele de hrană provin din natura locală, au în general, valoare nutritivă ridicată, sunt
nepoluate, fapt pentru care sunt apreciate de turiştii români şi străini.
Pot fi avute în vedere următoarele modalităţi de valorificare: servirea mesei în cadrul
gospodăriei; vânzarea produselor proaspete din gospodărie; degustarea produselor în cadrul fermei.
Servirea mesei constituie, în majoritatea cazurilor, o activitate complementară celei de
cazare şi are avantajul că, pe lângă rentabilizarea sensibilă a activităţii turistice, contribuie la
fidelizarea clientelei.
Masa poate fi servită turiştilor fie permanent, conform clauzelor de locaţie, fie ocazional,
pentru instaurarea unei atmosfere agreabile. Pe lângă cerinţele de ordin gastronomic, ea trebuie să
confirme tradiţia de ospitalitate specifică casei şi regiunii respective, să permită instaurarea unui
21
contact apropiat între gazdă şi oaspeţi, aspect favorizat de ambianţa călduroasă, mobilierul original
şi de sentimentele generate de accesul într-un mediu autentic şi prietenos.
Fără îndoială, această activitate necesită disponibilităţi tehnice şi organizatorice sporite.
Bucătăria trebuie dotată cu o gamă largă de aparate casnice şi electrocasnice, vase de bucătărie şi
veselă conform necesarului, şi în perfectă stare de curăţenie. Vesela şi tacâmurile trebuie să fie sub
formă de seturi omogene, aliate în deplină integritate (neciobite, nefisurate). În funcţie de
posibilităţi, este recomandabilă amenajarea unei bucătării destinată exclusiv folosinţei oaspeţilor,
dotată cu maşină de gătit, vase de bucătărie, veselă şi tacâmuri.
Servirea mesei se asigură, de regulă, în sufragerie sau eventual în alte spaţii (de ex. terase
special amenajate) sau chiar în aer liber. Mobilierul destinat acestui serviciu trebuie să fie adecvat
solicitărilor (una sau mai multe mese mari, scaune tapiţate etc.) şi desigur, trebuie acordată atenţie
aranjării mesei şi servirii produselor conform normelor consacrate.
Fiind vorba de o vânzare de produse alimentare, este obligatorie respectarea unor anumite
reguli, în special de natură sanitară şi fiscală (în măsura în care acestea din urmă sunt reglementate).
Prin urmare, trebuie solicitat concursul serviciilor sanitare care pot oferi sugestii de amenajare şi
trebuie să avizeze funcţionarea localurilor utilizate în acest scop.
În general, trebuie urmărite cu maximă exigenţă asigurarea facilităţilor tehnice de bază (apă
curentă, canalizare, pardoseli şi pereţi uşor lavabili), organizarea spaţiului destinat acestei activităţi
(bucătăria în proximitatea sălii de servit masa, amplasarea acestor încăperi la distanţe suficient de
mari faţă de pubele, toalete, adăposturi de animale), starea ireproşabilă de curăţenie a încăperilor
destinate pregătirii şi servirii mesei şi respectarea fără cusur a normelor de igienă individuală.
Este preferabil ca materia primă utilizată la prepararea mâncărurilor să provină, în cea mai
mare parte, din propria gospodărie, putând fi completată, la nevoie, cu sprijinul furnizorilor locali.
În ambele cazuri este important ca turistul să aibă certitudinea că produsele oferite sunt autentice, în
sensul obţinerii lor prin procedeele specifice agriculturii ecologice şi că prepararea lor s-a efectuat
după reţete care exclud procesarea de tip industrial. Asigurarea unor meniuri diverse, tradiţionale,
tot timpul anului, impune prevederea unor stocuri necesare în perioadele critice (conserve de fructe,
legume, semipreparate din came, băuturi tradiţionale etc.)
Atenţie considerabilă trebuie acordată respectării reglementărilor legale cu privire la
controlul stării de sănătate a animalelor sacrificate, a termenelor de garanţie pentru consumul
produselor alimentare şi a normelor de igienă necesare în cadrul proceselor de preparare a acestora.
Există situaţii în care servirea mesei nu este o activitate complementară celei de cazare a
turiştilor, caz în care ea se poate amenaja.
22
Vânzarea produselor proaspete

Cumpărăturile de produse agroalimentare din sat, de la producători, prezintă un mare interes
pentru oaspeţi, indiferent de natura produselor. Oaspeţii trebuie convinşi că aceste produse sunt mai
bune, mai proaspete, sunt biologice, nu conţin coloranţi şi conservanţi. Poate fi asigurată de către
producători degustarea produselor înainte de cumpărare. Astfel, pot fi vândute produse alimentare
animale sau vegetale (carne, ouă, vin, băuturi) sau produse nealimentare obţinute în ferma
respectivă: fire de lână şi piese de îmbrăcăminte croşetate, articole de lână, cuverturi, produse
artizanale etc.
Pentru ca produsele să fie susceptibile vânzării, este necesar ca ele să fie obţinute în condiţii
igienice, cu condiţia de preluare, ambalare şi vânzare care să garanteze menţinerea calităţii iniţiale.
23
CAPITOLUL 1
PREZENTAREA GENERALĂ A CONSTRUCȚIILOR
1.1. CLASIFICAREA CONSTRUCŢIILOR
Construcţiile sunt bunuri materiale create de om, având rolul de a asigura condiţii optime
de confort şi funcţionalitate pentru adǎpostirea şi desfǎşurarea activitǎţilor şi a vieţii sau pentru
creerea de valori materiale şi spirituale. Sunt produse imobile.
Omogenitatea clasificării se asigură prin gruparea construcţiilor asemănătoare prin elemente
principale comune de proiectare şi execuţie:
a) Din punct de vedere funcţional şi al destinaţiei:
C
Coon uccţţii
nssttrru
iiii
Cllăăddiirrii
C Coonnssttrruuccţţiiii iinnggiinneerreeşşttii
C
Cllăăddiirrii cciivviillee
C
CCllăăddiirrii
iinndduussttrriiaallee ee
Cllăăddiirrii ddee
C
llooccuuiitt Cllăăddiirrii aaggrriiccoollee
C
CCllăăddiirrii
ssoocciiaall-- HHaallee H
Haam
mbbaarree
ccuullttuurraallee iinndduussttrriiaallee
CCllăăddiirrii
aaddm
miinniissttrraattiivv M
Moorrii
ee A
Atteelliieerree
Cllăăddiirrii
C
ccoom
meerrcciiaallee G
Grraajjdduurrii
CCeennttrraallee
CC
C Cllălăăddddiiririririii
lă eenneerrggeettiiccee
pppeeennnntttrtrru
p e ruuu A
Abbaattooaarree
tttrtrrraa
aannnnss
ssppppoooorrrrtttu tu
uurrrrii
C Cllăiăiddiirrii D
ssppeecciiaallee Deeppoozziittee C
Crraam
mee
Fig. 1.1. Clasificarea construcţiilor
24
Clǎdiri:
- cuprind construcţii care adǎpostesc oameni sau alte vieţuitoare, activitatea omeneascǎ şi
produsele muncii oamenilor
- sunt împǎrţite din punct de vedere al funcţionalitǎţii în urmǎtoarele categorii:
o clǎdiri civile, în această categorie intră acele clădiri ce nu servesc producţiei:
• clădiri de locuit (individuale, blocuri de apartamente, hoteluri, pensiuni
turistice etc.)
• social-culturale (sociale: spitale, case de cultură, săli de sport; culturale:
teatre, muzee, biblioteci, cinematografe; de învăţământ: universităţi, şcoli;
religioase: catedrale, biserici, mănăstiri etc.)
• administrative (sediile instituţiilor, a companiilor, birourile, tribunalele etc.)
• comerciale (magazine, bănci etc.)
• pentru transporturi (gări, autogări depouri etc.)
• speciale (militare etc.)
o clǎdiri industriale:
• clǎdiri care sunt destinate producţiei (hale industriale, ateliere, etc.)
• deservirii acesteia (depozite, magazii, etc.)
o clǎdiri agricole, sunt destinate producţiei agricole: hambare, mori, grajduri,
abatoare, depozite de produse agricole, construcţii pentru realizarea producţiilor
vegetale, construcţii pentru adǎpostirea şi întreţinerea utilajelor agricole.
Construcţii inginereşti:
- cuprind construcţii cu caracter special: cǎi de comunicaţii, construcţii industriale
speciale (coşuri înalte, turnuri, piloni, rezervoare, conducte, etc.); poduri, tuneluri,
viaducte, construcţii hidrotehnice, reţele de alimentare cu apǎ, gaze, termoficare, energie
electricǎ, etc.
b) Dupǎ forma în plan a construcţiilor se disting:

- construcţii de formǎ dreptunghiularǎ, tip „barǎ”
- construcţii de tip „punct” de formǎ pǎtratǎ, circularǎ, ovoidalǎ
- construcţii în formǎ de I, T,L,U,Y
Pentru realizarea unor structuri antiseismice se recomandǎ formele în plan regulate,
compacte, simetrice. În cazul în care nu se poate respecta aceastǎ recomandare, se vor prevedea cu
rosturi antiseismice, separând construcţiile în tronsoane independente.
25
Fig. 1.2. Forme recomandate de construcţii
c) Dupǎ tipul construcţiei:

- construcţii etajate (blocuri de locuinţe, hoteluri, spitale, şcoli, clǎdiri administrative, hale
industriale etajate, etc)
- construcţii de tip halǎ parter (hale industriale, sǎli de întruniri, sport).
- construcţii combinate dintr-una sau mai multe săli mari şi alte încăperi cu distribuţie
celulară (săli de sport acoperite, de spectacole, de expoziţii).
- construcţii speciale (recipiente pentru depozitarea materialelor granulare şi a apei,
construcţii de tip turn şi altele)
- elemente izolate (traverse de cale feratǎ)
Fig. 1.3. Tipuri de construcţii
26
d) Dupǎ structura de rezistenţǎ:

- structuri cu pereţi portanţi realizaţi din zidǎrii, elemente prefabricate (panouri) sau
turnate monolit (diafragme)
- structuri cu pereţi portanţi realizate din stâlpi şi grinzi (cadre) din beton monolit,
prefabricat, metal sau lemn
- structuri mixte cu cadre şi diafragme (pereţi portanţi)
- structuri speciale realizate sub formǎ de plǎci curbe subţiri, arce, cabluri suspendate)
e) Dupǎ rigiditatea elementelor verticale de rezistenţǎ:

- flexibile
- rigide
- semirigide
- rigide cu partea inferioarǎ flexibilǎ
Structurile flexibile: au ca elemente portante verticale stâlpii ce preiau şi transmit
fundaţiilor, atât încǎrcǎrile verticale cât şi cele orizontale
Plan structurǎ flexibilǎ Secţiune structurǎ flexibilǎ

Fig. 1.4. Structură flexibilă
Structurile rigide: au ca elemente portante verticale pereţii diafragme, legaţi între ei prin
diafragme orizontale (planşee)
Pot fi formate din diafragme şi cadre, dar diafragmele verticale sunt suficient de rigide încât
sǎ preia toate încǎrcǎrile orizontale
Fig. 1.5. Structuri rigide
27
Structurile semirigide: au elemente portante verticale formate din diafragme, stâlpi; o parte
din încǎrcǎrile orizontale revin stâlpilor .
Fig. 1.6. Structuri semirigide
Structurile rigide cu partea inferioarǎ flexibilǎ: sunt realizate cu diafragme rigide, la

nivelurile curente, stâlpi la parter sau primele niveluri, prevǎzuţi pentru a creea spaţii libere. Sunt
contraindicate în zone seismice.
f) Dupǎ modul de execuţie:

- structurǎ monolitǎ
- structurǎ prefabricatǎ
- structurǎ mixtǎ
Structura monolitǎ – avantajoasǎ din punct de vedere al preluǎrii forţelor orizontale, dar
prezintǎ dezavantajul unor cheltuieli suplimentare şi a unui timp de executie îndelungat.
Structura prefabricatǎ – prezintǎ avantaje din punct de vedere al industrializǎrii execuţiei,
dar şi dezavantaje în ceea ce priveşte continuitatea structurii.
Structura mixtǎ – la care o parte din elemente sunt monolite (elementele verticale), iar altele
prefabricate; îmbinǎ avantajele structurilor anterioare.
g) Dupǎ materialul folosit:

- structuri din beton armat / beton armat precomprimat monolit sau prefabricat
28
- structuri din lemn

- structuri mixte (pereţi portanţi din zidǎrie şi planşee din beton; grinzi din beton cu metal,
beton cu lemn)
- structuri metalice
h) Dupǎ importanţă:
- Clădiri civile de importanţă deosebită:
• clădiri de primă necesitate cu rol de menţinere a unor activităţi vitale, economice
şi sociale (spitale mari, centrale de telecomunicaţii, gări, cazărmi de pompieri
etc.);
• clădiri în care se află frecvent un număr mare de oameni (cinematografe, teatre),
sau cu valoare mare (muzee, monumente etc.);
- Clădiri civile de importanţă medie – sunt constituite de imobilele curente:
 clădiri de locuit;
 social-culturale etc.
- Clădiri de importanţă redusă (construcţii provizorii).
1.2. ALCǍTUIREA CONSTRUCŢIILOR
1.2.1. Elementele unei construcţii

În alcătuirea construcţiilor, ca şi lucrări complexe, se disting (fig.1.7.):
Fig. 1.7. Elemente componente pentru o structură etajată în cadre

29
Infrastructura – partea construcţiei aflatǎ sub cota ±0.00 (fundaţiile şi subsolurile),

compusă din: ○ fundaţii
o subsol construit
o canale pentru reţele tehnico- sanitare
o hidroizolaţii
o lucrări de protecţie
Suprastructura – partea construcţiei aflatǎ peste cota ±0.00, compusă din:
• parter
• etaje
• acoperiş
Cota ±0.00 a unei construcţii este, prin convenţie, cota pardoselii finite de la parter.
Din punct de vedere al funcţiilor îndeplinite, elementele constitutive ale clădirilor sunt:
Elemente strucuturale (de rezistenţă sau portante) – sunt acele elemente de construcţie
care preiau încărcările mecanice, determinând capacitatea portantă a clădirii:
o fundaţia
o elemente de rezistenţǎ verticale (pereţi, stâlpi)
o elemente de rezistenţǎ orizontale (planşee)
o şarpanta acoperişului
o scări
Elementele structurale asigură: - stabilitatea
- durabilitatea
- siguranţa construcţiei
Elemente nestructurale (neportante):
o pereţi de închidere şi compartimentare
o elemente de protecţie: izolaţii hidrofuge, termice şi fonice
o elemente de finisaj: tencuielile şi placajele, zugrăveli, vopsitorii şi tapete,
pardoseli, tâmplării (uşi, ferestre)
Elementele nestructurale sau neportante asigurǎ:
- legǎtura pe verticalǎ
- compartimentarea şi includerea spaţiilor
- izolarea şi protecţia construcţiei
- comunicaţia între încǎperi
- condiţiile estetice şî arhitecturale
30
Elemente de echipare tehnicǎ:

o instalaţii sanitare (alimentǎri cu apǎ, canalizarea şi evacuarea apelor uzate,
dispozitive pentru colectarea şi evacuarea gunoiului)
o instalaţii electrice: de iluminat, de forţă (punerea în funcţiune a utilajelor şi
aparatelor, de curenţi slabi (telefon, sonerie etc.), etc.
o instalaţii de încǎlzire (locale sau centrale)
o instalaţii tehnologice (alimentare cu abur, gaz, forţă, ventilaţie)
o instalaţii de ridicare pentru oameni sau marfǎ (ascensoare, scǎri rulante,
ascensoare de mǎrfuri).
1.2.2. Compartimentarea unei construcţii

O construcţie are rolul de a adǎposti spaţii, astfel în interiorul ei, spaţiile pot fi:
- mai multe şi mai mici (cazul apartamentelor)
- puţine (cazul bisericilor, a teatrelor, a halelor industriale)
- unul singur
Spaţiile în interiorul construcţiei sunt separate pe verticală prin pereţii despǎrţitori, iar pe
orizontală prin planşeee.
Categorii de spaţii (funcţiuni):
- în funcţie de destinaţie:
- spaţii de exploatare destinate scopului principal al clǎdirii
- spaţii auxiliare (grupuri sanitare, bǎi)
- spaţii de circulaţie (coridorul, casa scǎrilor, holuri)
- în funcţie de amplasarea nivelurilor faţǎ de terenul natural:
o Subsolul – S = situat sub cota de nivel ±0.00m
o Demisolul - D= subsolul la care o parte este ridicatǎ peste cota terenului natural
pentru realizarea ventilǎrii, iluminǎrii
o Parterul – P = primul nivel situat peste cota ±0.00m, aflat peste cota terenului
natural (C.T.N.)
o Etajele – E = niveluri executate pe verticalǎ deasupra parterului
○ Mezaninul – Mz = dacă între parter şi etajul I se află un nivel intermediar cu
înălţime mai mică decât a fiecăruia dintre acestea, nivelul respectiv se numeşte
mezanin
o Etajele tehnice – niveluri cu înǎlţimi şi funcţii tehnice diferite
o Podul – spaţiul delimitat între planşeul ultimului nivel şi şarpantǎ (acoperiş)
31
o Mansarda – podul care are o înǎlţime suficientǎ realizǎrii iluminǎrii şi ventilaţiei

şi care permite amenajarea pentru posibilitatea desfǎşurǎrii activitǎţii în interiorul
spaţiului respectiv
1.2. CONDIŢII TEHNICE PENTRU CONSTRUCŢII. CALITATEA CONSTRUCŢIILOR
Calitatea corespunzǎtoare a unei construcţii presupune satisfacerea condiţiilor tehnice, a

performanţelor sau a regulilor de calitate stabilite pentru fiecare element în parte, ţinând seama de
faptul cǎ clǎdirile sunt produse de lungǎ duratǎ.
Calitatea, ca şi concept, va urmǎri urmǎtoarele etape în realizarea şi exploatarea unei
construcţii:
❖ concepţia clǎdirii – studii şi cercetǎri preliminare, (studii de fezabilitate), proiectare
preliminarǎ, proiectare de ansamblu (proiect de execuţie, P.E.), experimentǎri, pregǎtirea şi
declanşarea investiţiei.
❖ execuţia clǎdirii – proiectarea detaliilor de execuţie (proiect de detalii de execuţie D.D.E.),
realizarea bazei materiale de producţie, executarea construcţiei.
❖ exploatarea construcţiei – utilizarea construcţiei, intervenţii în timp pentru menţinerea
nivelului de performanţǎ prin întreţinere, reparaţii, modernizǎri.
❖ postutilizarea construcţiei – la depǎşirea perioadei de viaţǎ a acesteia, în cazul uzurii
morale fǎrǎ posibilitatea reutilizǎrii prin reamenajare în situaţii impuse şi constǎ în dezafectarea ei,
demontarea elementelor recuperabile şi demolarea construcţiei, recondiţionarea elementelor
recuperate şi reciclarea materialelor; reintegrarea în naturǎ a deşeurilor, toate acestea având în prim
plan protecţia mediului înconjurǎtor.
Scopul acestor activitǎţi este sǎ se obţinǎ o calitate optimǎ la un cost global total minim.
Exigenţe de performanţă, condiţii tehnice pentru construcţii, calitatea construcţiilor:
➢ Ecologice - ambientale:
o protecţia mediului natural
o protecţia şi sistematizarea mediului construit
➢ Tehnico - constructive:
o durabilitate
o rezistenţă la foc
o capacitate portantă
▪ rezistenţă
▪ stabilitate
32
o etanşeitate
▪ fisurare
o comportare în exploatere
▪ deformaţii
▪ rigiditate
▪ oboseală
o uzură, şoc
➢ Fizico – mecanice
o higrotermice
▪ izolări hidrofuge
▪ izolări termice
o ambianţă atmosferică
▪ izolări fonice
▪ iluminare
▪ vizibilitate
o igienice
➢ Tehnologice
o grad de industrializare
o performanţa materialelor
➢ Economico – organizatorice
o modulare
o materiale locale
o indicatori economici
▪ ergonomie (eforturi depuse – efecte obţinute)
▪ randament
▪ productivitate
o preţ de cost
➢ Funcţional arhitecturale
o adaptarea clădirilor
▪ schimbarea destinaţiei
▪ adaptarea spaţiilor interioare
o estetică
33
CAPITOLUL 2
MATERIALE DE CONSTRUCȚIE
2.1. PRODUSE DIN LEMN
2.1.1. Lemnul - material de construcţie

În construcţii, lemnul se folosește ca structură de rezistenţă la acoperişuri, pentru finisaje, la
tâmplarii, pentru structuri de rezistenţă, la pardoseli, placaje, cofraje, etc.
Arborii din care se obţine lemnul pentru construcţii se împart în două grupe: răşinoase
(bradul, molidul, pinul, etc.) şi foioase (stejarul, fagul, plopul, nucul, salcia, etc.).
Lemnul are, ca principali compuşi chimici: celuloza, lignina şi hemiceluloza, iar secundari:
uleiuri vegetale, răşini, acizi volatili, tanini, săruri minerale, coloranţi naturali, etc.
- Celuloza face parte din cadrul polizaharidelor, fiind un compus macromolecular, cu
structură fibroasă insolubilă în apă, prin încălzire nu se topește, ci se descompune, iar fără aer se
carbonizează. Ea constituie scheletul de rezistenţă al membranei celulare, determinând proprietățile
mecanice ale lemnului, îndeosebi rezistențele la întindere și încovoiere.
- Lignina este un compus macromolecular, amorf, aromatic, ce umple spaţiile din jurul
fibrelor, întărind membrana cu schelet celulozic, contribuind la rigidizarea structurii și la creșterea
rezistențelor mecanice.
- Hemicelulozele sunt constituite din pentozani, hexozani și pectine. Parțial, hemicelulozele
sunt legate de celuloză, întărind legăturile dintre fibre.
Avantajele lemnului folosit ca material de construcţie:
- asigură o izolație termică și fonică corespunzătoare;
- se prelucrează, asamblează și se manipulează uşor;
- se pot obține piese relative lungi;
- prezintă aspect frumos.
Dezavantajele folosirii lemnului:
- se aprinde și arde ușor;
- este puțin rezistent la acțiunea agenților externi (material putrescibil);
- are proprietăți mecanice nesatisfăcătoare;
- prin debitarea buştenilor, materialul lemons este limitat ca lungime şi secţiune;
- are o durată de exploatare relativ redusă față de alte construcții din metal, zidărie, beton;
- prezintă defecte de structură ca: noduri, crăpături, găuri de insecte, etc.;
34
- variația în timp a umidității produce fenomenele de umflare și contragere a lemnului,

apărând uneori crăpături care reduc rezistențele mecanice ale pieselor din lemn.
Folosirea lemnului în construcţii trebuie să ţină seama de proprietăţile acestuia, și anume:
fizice, termice, mecanice, rezistenţă la solicitări statice, rezilienţă, duritate, durabilitate, rezistenţă la
smulgerea cuielor.
Proprietăţile fizice ale lemnului sunt:
- densitatea aparentă este definită prin raportul dintre masa si volumul aparent. Densitatea
aparentă a lemnului uscat variază de la o specie la alta, în raport cu porozitatea. Datorită contracţiei,
porozitatea scade şi, ca urmare, compactitatea lemnului creşte, iar acest lucru diferă şi de la o specie
la alta (la foioase este mai mare decât la răşinoase). Aceasta influențează direct rezistențele
mecanice ale lemnului.
- Apa se găsește în lemn sub formă de apă adsorbită şi apă liberă. Apa legată prin adsorbţie
pe pereții țesuturilor vegetale (apa de higroscopicitate) şi apa liberă constituie, împreună, umiditatea
lemnului, care se exprimă sub formă de umiditate absolută sau de umiditate relativă. Cantitatea de
apă conținută de lemn în momentul tăierii, ajunge până la jumătate din masa sa, reducându-se
treptat prin evaporarea apei libere (apa care circulă prin țesuturile vegetale) și a unei părți din apa de
higroscopicitate, până la stabilirea unui echilibru cu umiditatea atmosferică.
Proprietăţile termice ale lemnului sunt:
- dilatarea termică, diferă pe direcţiile longitudinală, radială şi tangenţială deoarece lemnul
este un material anizotrop (cea mai mare dilatare termică este pe longitudine);
- conductivitatea termică este redusă, astfel lemnul este un bun material termoizolant.
Proprietăţile mecanice ale lemnului. Lemnul, datorită anizotropiei proprietăţilor mecanice,
prezintă un modul de elasticitate mai mare pe direcţia longitudinală, faţă de cea radială şi
tangenţială.
Rezistenţele lemnului la solicitările statice. Rezistenţele mecanice ale lemnului sunt diferite
de la o specie la alta, după natura solicitării, în funcţie de densitatea aparentă, direcţia solicitării,
umiditatea şi defectele lemnului.
Rezilienţa lemnului reprezintă rezistenţa la încovoiere prin şoc şi caracterizează tenacitatea
sau fragilitatea lemnului, ea depinzând de densitatea aparentă şi direcţia aplicării solicitării.
Duritatea lemnului reprezintă mărimea forţei lemnului în plan transversal, după care lemnul
se clasifică în: dur (stejarul), mijlociu de moale (fagul) şi moale (molidul).
Durabilitatea lemnului depinde de putrescibilitatea și combustibilitatea acestuia, în funcţie
de care distingem: lemn foarte puțin durabil (putrezește în mai puțin de 3 ani – fagul, plopul,
35
mesteacănul), puțin durabil (putrezește între 3 și 7 ani – bradul și molidul), durabil (putrezește între
7 și 10 ani – salcâmul și pinul) și foarte durabil (începe să putrezească după 10 ani - stejarul).
Împotriva putrezirii lemnului se folosesc tratamente de suprafață sau impregnare cu substanţe
antiseptice şi fungicide, iar împotriva inflamabilităţii se utilizează soluţii ignifuge.
2.1.2. Materiale lemnoase

În construcţii, materialul lemnos se poate folosi sub formă brută, semiprelucrată, prelucrată
sau ca produse derivate din lemn.
a) Materialele lemnoase brute se folosesc sub formă de lemn rotund, obţinut prin curăţirea
de crăci şi decojirea buştenilor. În funcţie de dimensiuni, lemnul rotund poate fi sub formă de bile,
manele sau prăjini, diferite ca diametru la capătul subţire şi gros, precum şi ca lungimi.
b) Materialele lemnoase semiprelucrate (semiecarisat) pot avea una sau mai multe fețe
plane. Acestea se folosesc sub formă de cioplitură, care poate fi: de depozit sau de comandă şi de
lemn semirotund, întrebuinţat ca piese supuse la încovoiere sau la fixarea altor piese din lemn.
c) Materialele lemnoase prelucrate (ecarisat) sau cheresteaua se obţin prin tăierea
longitudinală a buştenilor, proces numit debitare, cu ajutorul gaterelor, fierăstraielor cu panglică sau
cu circulare. Cherestelele cu muchii vii şi marginile plane se prezintă sub formă de: scânduri,
dulapi, şipci, rigle, grinzi, diferenţiate între ele prin lăţime şi grosime.
d) Materialele lemnoase prelucrate, finite se prezintă sub formă de: scânduri fălţuite,
duşumele cu lambă şi uluc, parchete, pavele din lemn.
e) Produsele obținute prin valorificarea superioară a lemnului se prezintă sub formă de:
- furnirele, obținute prin tăierea plană sau tăiere prin derulare, care au o grosime cuprinsă
între 0,2 și 6 mm;
- placaje, obţinute din trei sau mai multe foi de furnir, încleiate cu un adeziv sintetic
rezistent la umiditate;
- panele, obţinute dintr-un miez gros realizat din şipci sau lemn lamelat încleiat, peste care
se lipesc pe ambele feţe câte una sau două foi de furnir. Se utilizează la realizarea foilor de uşă, la
finisaje uscate, etc.
- produse din aşchii din lemn - PAL - obţinute prin aglomerarea aşchiilor din lemn
neindustrializabil sau din deşeuri, sub presiune şi la temperatură ridicată, cu ajutorul unui liant
dintr-o răşină sintetică şi clei. În construcţii se folosesc la: pereţi despărţitori, foi de uşi, finisaje
uscate, straturi-suport pentru pardoseli, izolări fonice şi termice, etc.
- produse din fibre din lemn - PFL - obţinute prin încleierea sub presiune şi la temperatură
ridicată a fibrelor de lemn, formând plăci. Plăcile se pot finisa prin aplicare de lacuri sau emailuri.
36
Se utilizează ca straturi izolante termice şi fonice, la pereţi desparţitori, tencuieli uscate, cofraje,
tavane, etc.
2.1.3. Măsuri de protecţie a construcţiilor din lemn

Având în vedere că lemnul este un material putrescibil şi inflamabil, la realizarea
construcţiilor din lemn se iau o serie de măsuri de protecţie, atât a materialului lemons, cât şi a
construcţiei în sine, pentru a se evita apariţia unor fenomene de degradare. Aceste măsuri sunt:
- împotriva putrezirii;
- împotriva intemperiilor;
- împotriva focului.
Împotriva putrezirii, la realizarea construcţiilor din lemn se prevăd măsuri chimice de
antiseptizare pentru distrugerea ciupercilor și insectelor, precum şi măsuri constructive pentru a feri
lemnul de umezire. Antiseptizarea se realizează prin impregnarea în profunzime sau vopsire
superficială cu substanţe antiseptice sau fungicide, uleioase sau solubile, ca: creuzot, sulfat de
cupru, clorură de zinc, fluorură de sodiu, etc., această metodă fiind cea mai eficace. De asemenea,
se aplică procedee de spălare, fierbere, aburire și carbonizare și cu caracter antiseptic, datorită
produselor de distilare care iau naștere. Procedeele de spălare și fierbere măresc durabilitatea, prin
dizolvarea și îndepărtarea sevei, iar procedeul de carbonizare, care constă în arderea lemnului la
suprafață cu o flacără slabă, conduce la un efect de impermeabilizare Măsurile constructive constau
în proiectarea construcţiilor din lemn astfel încât să se evite umezirea lemnului sau să se permită
uscarea acestuia în cazul unei eventuale umeziri. Pentru aceasta trebuie ca:
- soclul construcţiilor din lemn sa se realizeze din beton, zidărie de piatră sau de cărămidă,
având înălţimea minimă de 40 cm;
- se evită încastrarea stâlpilor de lemn în fundaţii de beton;
- grinzile planşeelor din lemn se reazămă pe zidărie prin intermediul unei cosoroabe,
capetele grinzilor se impregnează sau se izolează cu carton bituminat şi se prevăd orificii pentru
aerisire;
- se evită îmbinările care permit acumularea sau stagnarea apei.
Împotriva intemperiilor, lemnul se protejează prin aplicarea, pe suprafața lui, a unuia sau a
mai multor straturi de vopsele sau lacuri. Ca tratament de profunzime, se pot impregna diverse
substanțe hidrofuge, operație care poate fi realizată prin îmbăiere în bazine dechise sau prin
injectare, în autoclave sub presiune.
Împotriva focului se utilizează ignifugarea. Ignifugarea se face prin aplicarea la suprafața
lemnului a unor straturi de azbest, șamotă, tablă sau tencuială sau prin impregnarea cu substanţe sau
37
soluții numite ignifuge (vopsele, silicat de sodiu, lapte de var, borat de amoniu, etc.). Prin
ignifugare, lemnul nu devine incombustibil, ci se ridică numai punctul de aprindere (200C) până la
punctul de inflamabilitate (300C). Măsurile fizice urmăresc:
- evitarea folosirii lemnului în încăperi cu temperaturi ridicate sau unde este foc deschis;
- îndepărtarea lemnului de sursele de căldură;
- evitarea secţiunilor cu goluri care activează arderea, etc.
2.2. PIATRA NATURALĂ
Se găsește la suprafața scoarței pământului, sub formă de amestecuri naturale de minerale,

care formează rocile.
Avantajele utilizării în construcții:
Calitățile pietrei naturale îi justifică utilizarea în construcții:
- se găsește din abundență în toate regiunile țării;
- prezintă rezistențe mari la compresiune și uzură;
- prezintă o mare durabilitate în timp;
- are un aspect natural frumos;
- necesită numai transformări fizice;
- poate fi utilizată atât ca material de bază, cât și ca material decorativ.
Dezavantajele acesteia, care îi limitează utilizarea, sunt:
- densitatea aparentă mare, cu consecințe directe asupra costurilor de manipulare, transport,
precum și asupra dimensiunilor fundațiilor și a altor elemente constructive;
- majoritatea rocilor au o conductivitate termică ridicată, fiind astfel contraindicate la
execuția elementelor de închidere ale construcțiilor;
- se comportă necorespunzător la foc;
- se prelucrează cu un consum ridicat de energie.
2.2.1. Materiale de construcții din piatră naturală

În construcții, piatra naturală poate fi folosită ca agregat la prepararea mortarelor și
betoanelor, ca material de bază la executarea fundațiilor și a zidăriilor, la lucrări de finisaje
interioare și exterioare, la lucrări de drumuri, baraje, căi ferate, etc.
După modul de exploatare, respectiv după proveniență, materialele din piatră naturală se
împart în două mari grupe: produse de balastieră și produse de carieră (provenite din roci masive).
38
Produsele de balastieră sunt agregate naturale grele: nisip, pietriș, bolovani și balast, în
funcție de mărimea granulelor.
Produsele de carieră prezintă diverse sortimente: piatra brută, piatra prelucrată și piatra
spartă (Fig. 2.1.).
Piatra brută se prezintă sub formă de blocuri de formă neregulată și este utilizată la execuția
fundațiilor și a soclurilor, consolidări, etc.
Piatra prelucrată se prezintă sub diverse forme:
- moloane – blocuri prelucrate numai pe una din fețe și parțial pe fețele adiacente, se
folosesc la execuția zidăriilor masive;
- piatra de talie – blocuri de formă regulată având patru, cinci sau toate fețele prelucrate, se
folosesc la executarea zidurilor construcțiilor monumentale;
- plăci de piatră – se obțin prin tăierea blocurilor de piatră și prelucrarea feței aparente, se
folosesc la execuția pardoselilor sau a placajelor la pereți, stâlpi, etc.;
- detalii de arhitectură: socluri, brâuri, trepte, stâlpișori, etc.
Piatra spartă se obține prin concasarea sau măcinarea rocilor și se prezintă în următoarele
sortimente: filerul, nisipul de concasare, savura, splitul, criblura, piatra de mozaic, etc., diferite între
ele prin granulație și domeniu de utilizare.
Fig. 2.1. Zidărie din piatră naturală

a – din piatră brută; b – din moloane; c – din piatră de talie
2.3. PRODUSE CERAMICE
Produsele ceramice reprezintă amestecuri omogenizate de argilă, nisip și apă. Fabricarea

produselor ceramice parcurge următoarele faze:
- prepararea pastei ceramice;
- fasonarea produsului;
- uscarea produsului;
- arderea produsului uscat.
Proprietățile argilelor, care permit fabricarea produselor ceramice, sunt:
- plasticitatea, care facilitează fasonarea;
39
- întărirea la temperaturi ridicate, ceea ce conferă produsului rezistență mecanică și

stabilitate față de acțiunea agenților atmosferici.
După tehnologia de fabricație, produsele ceramice se clasifică în produse ceramice brute și
produse ceramice fine.
2.3.1. Produse din ceramică brută
Cărămizile sunt pietre artificiale de zidărie, fasonate din mase ceramice argiloase și uscate.
În zidărie se folosesc cărămizile pline și cărămizile eficiente (cu găuri verticale). Acestea trebuie să
prezinte următoarele proprietăți:
- omogenitate (structură uniformă);
- rezistențe mecanice corespunzătoare;
- forme și dimensiuni regulate;
- ușurință la cioplire;
- porozitate suficientă pentru a permite aderarea mortarului;
- să nu prezinte fisuri și să fie bine arsă.
Se poate prezenta sub diverse forme:
- cărămizi pline;
- cărămizi cu goluri orizontale sau verticale;
- cărămizi cu porozitate mare;
- cărămizi termoizolatoare din diatomit;
- cărămizi cu lambă și uluc;
- blocuri ceramice cu goluri, etc.
• Cărămizile pline sunt presate pe cale umedă. Acestea sunt cărămizi masive sau cu găuri,
care au rolul de a ușura arderea și uscarea. Aceste găuri nu depășesc, ca secțiune totală, 15% din
fața cărămizii. Se fabrică două tipuri de cărămizi pline (Fig. 2.2.):
- format normal: 240x115x63;
- format mare: 240x115x88.
Fig. 2.2. Cărămizi pline
a – cărămizi pline; b,c – cărămizi pline cu goluri de uscare

40
• Cărămizile cu goluri verticale se obțin tot pri presare pe cale umedă și au găuri de formă
cilindrică sau prismatică, perpendiculare pe fața mare a cărămizilor. Se fabrică două tipuri :
- tip I, prțial modulate, notate GVP, au modulată numai grosimea și eventual una din
celelalte dimensiuni (Fig. 2.3.);
- tip II, total modulate, notate GVM.
Fig. 2.3. Cărămizi parțial modulate, cu găuri verticale (GVP)

a,c – cărămizi GVP cu găuri cilindrice; b – cărămizi GVP cu găuri prismatice
• Cărămizile cu porozitate mare sunt obținute prin amestecarea în pastă a unor substanțe
combustibile (rumeguș, praf de cărbune).
• Cărămizile termoizolatoare din diatomit se obțin pe cale umedă din diatomit amestecat cu
substanțe combustibile, ars până la 300C. Se folosesc pentru executarea zidăriilor izolante termic.
• Cărămizile cu lambă și uluc se folosesc pentru execuția pereților despărțitori neportanți
(Fig. 2.4.).
Fig. 2.4. Cărămizi cu lambă și uluc

a – cărămizi LU 90 cu găuri prismatice; b – cărămizi LU 90 cu găuri cilindrice;
c - cărămizi LU 45
• Blocuri ceramice cu goluri (Fig. 2.5.) au dimensiuni mai mari decât cărămizile obișnuite.
Înălțimea lor este un multiplu al cărămizilor obișnuite, la care se adaugă grosimea rosturilor ce
permit folosirea concomitentă a acestora într-o zidărie. Sunt utilizate la execuția pereților exteriori
ușori, a pereților de umplutură și a celor despărțitori.
41
a b
Fig. 2.5. Bloc ceramic
a - cu găuri orizontale; b – cu locaș de mortar
Blocurile ceramice POROTHERM pentru zidărie cu locaș de mortar sunt folosite la

realizarea pereților exteriori sau interiori structurali (portanți) la construcții cu structură din zidărie
portantă până la P+1 sau ca pereți exteriori/interiori nestructurali, la structuri din beton armat,
indiferent de regimul de înălțime al acestora.
• Cărămizile pentru placaje (Fig. 2.6.) se folosesc în general pentru acoperirea pereților
exteriori, înlocuind tencuielile și se fabrică de diferite culori.
Fig. 2.6. Cărămizi pentru placaj

a - cărămizi; b – colțar
• Plăcile ceramice pentru pereți (Fig. 2.7.) sunt utilizate la placarea pereților interiori și
exteriori, pardosirea holurilor, vestiarelor, etc. Se fabrică din argilă de calitate superioară și au o față
netedă, iar cealaltă cu nervuri, pentru a se putea fixa în mortar.
Fig. 2.7. Plăci ceramice pentru placarea pereților și pardoselilor
42
• Blocurile ceramice pentru pardoseli de grajduri și padocuri (Fig. 2.8.) sunt utilizate la
realizarea pardoselilor calde. Fiind rugoase, împiedică alunecarea animalelor.
Fig. 2.8. Corpuri ceramice pentru pardoseli de grajduri și padocuri

a – cu lambă și uluc; b – cu striuri; c – cu uluc
• Corpurile ceramice cu goluri pentru planșee și acoperișuri (Fig. 2.9.) se fabrică în două
tipuri:
- tip CP 160, pentru planșee;
- tip CA 110, pentru acoperișuri.
Fig. 2.9. Corpuri ceramice

a – tip CP160, pentru planșee; b – tip CA110, pentru acoperișuri
• Țiglele (Fig. 2.10.) sunt produse ceramice brute, utilizate la acoperișuri. Acestea se fabrică
în trei tipuri:
- țigle solzi;
- țigle cu jgheab;
Coamele (Fig. 2.11.) sunt țigle cu forme speciale, utilizate la fixarea și etanșarea țiglelor de-
a lungul coamelor și muchiilor.
43
Pam pam
Fig. 2.10. Țigle Fig. 2.11. Coamă pentru învelitori

a – cu jgheab; b – solz din țiglă profilată
2.3.2. Produse din ceramică fină
• Faianța este un produs impermeabil, datorită glazurii cu care este acoperit. Spatele
plăcilor de faianță este neglazurat, prevăzut cu striuri pentru asigurarea aderenței optime cu
mortarul utilizat la fixarea plăcilor.
• Gresia ceramică este un produs cu porozitate foarte mică. În construcții se utilizează
diferite sortimente: gresii arhitecturale, cărămizi pentru pavaj, etc.
• Ornamentele arhitecturale sunt acoperite cu smalț pe fața aparentă și se prezintă sub
diferite forme, profiluri și culori.
• Plăcile ceramice smălțuite tip CESAROM sunt plăcuțe smălțuite pe fața aparentă, cu
latura până la 5 cm, utilizate la placarea pereților.
2.4. PRODUSE DIN PIATRĂ ARTIFICIALĂ NEARSĂ
Acestea se realizează sub formă de produse din beton cu agregate ușoare poroase sau din
beton celular.
• Blocuri mici din beton cu agregate ușoare se realizează din liant hidraulic și agregate ca:
zgură expandată sau granulată, diatomit, granulit, deșeuri ceramice, etc. Se pot folosi la executarea
pereților interiori și exteriori, portanți și neportanți.
• Blocuri mici din beton celular autoclavizat. Acesta se prepară cu cenușă de termocentrală
și var sau cu nisip și ciment. Se folosesc la executarea pereților interiori și exteriori, portanți și
neportanți. Nu se utilizează la zidurile subterane, la încăperile cu umiditate ridicată, în medii
agresive, la canale și coșuri de fum.
44
2.5. MORTARE
Mortarele sunt amestecuri bine omogenizate de liant, nisip și apă, în care se pot introduce
adaosuri active, substanțe cu caracter plastifiant, substanțe care accelerează sau întârzie priza,
coloranți, substanțe impermeabilizatoare, etc. Se folosesc pentru legarea între ele a pietrelor de
construcție în vederea executării zidăriilor (mortare de zidărie), pentru protejarea și finisarea
elementelor de construcție (mortare de tencuieli) sau în vederea fonoizolării, impermeabilizării,
antiacidității (mortare speciale). Amestecul obținut formează o masă ușor lucrabilă, care se întărește
după un anumit timp și devine rezistentă.
După natura liantului de bază și a adaosurilor, mortarele se clasifică în:
- mortar pe bază de var: var simplu, var-ciment, var-ipsos;
- mortar pe bază de ciment: ciment simplu, ciment-var, ciment-argilă;
- mortar pe bază de ipsos: ipsos simplu, ipsos-var.
Mortarele preparate cu un singur liant se numesc mortare simple, iar cele preparate cu doi
lianți, mortare compuse sau mixte.
În funcție de densitatea aparentă, mortarele se clasifică în:
- mortare grele (densitatea aparentă > 1800 kg/m3);
- mortare semigrele (densitatea aparentă > 1500...1800 kg/m3);
- mortare ușoare (densitatea aparentă > 1000...1500 kg/m3);
- mortare foarte ușoare (densitatea aparentă < 1000 kg/m3);
Materialele utilizate pentru prepararea mortarelor trebuie să prezinte anumite calități,
astfel încât rezistențele mortarelor să fie corespunzătoare scopului urmărit în utilizare.
➢ Lianții sunt substanțe minerale sau organice, naturale sau artificiale care, în amestec cu
apa, leagă într-un tot materialele de construcție aflate sub formă de pulbere sau granule, iar prin
întărire, prin pierderea apei, transformă amestecul într-o masă pietroasă.
Lianții curent folosiți sunt: ipsosul de construcții (praf alb obținut prin deshidratarea totală
sau parțială a ghipsului măcinat și încălzit în fierbătoare speciale), varul (oxid de calciu, obținut prin
calcinarea rocilor calcaroase), cimenturile (amestecuri de calcar, argilă și alte adaosuri, omogenizate
și arse la 1400-1500C, măcinate fin).
Aceștia trebuie să îndeplinească unele condiții:
- împreună cu apa să formeze un amestec plastic, care să se muleze ușor pe toate
neregularitățile pietrei de construcție;
- să se întărească într-un anumit interval de timp, pentru a asigura stabilitatea elementelor
de construcție;
45
- să adere bine la materialele care urmează să fie legate;

- după întărire, să nu prezinte variații mari de volum, care ar provoca fisuri și crăpături în
elementele de construcție.
➢ Agregatele pentru prepararea mortarelor sunt nisipurile cu dimensiunile granulelor
cuprinse între 0 și 3 mm. Se folosește atât nisipul de râu, cât și nisipul de carieră, obținut prin
concasarea rocilor. Se recomandă nisipul de râu, care dă mortare mai ușor lucrabile.
➢ Apa pentru prepararea mortarelor contribuie atât la formarea amestecului cu liantul, cât și
pentru procesele chimice care însoțesc întărirea acestora. Se poate folosi atât apa potabilă, cât și
nepotabilă. Aceasta trebuie să fie curată, limpede și fără miros, să nu fie acidă sau alcalină.
➢ Adaosurile pentru prepararea mortarelor sunt materiale care s eintroduc în mortar pentru a
modifica unele particularități ale acestora. În acest scop se folosesc:
- plastifianți (var pastă, argilă), cu rol în mărirea lucrabilității mortarelor, fără mărirea
cantității de apă;
- acceleratori de întărire (clorură de calciu), cu rol în reducerea timpului de întărire a
mortarului;
- întârzietori de priză (amestec de clei de oase și var) folosiți pentru mortarele de ipsos;
- coloranți, care se introduc în mortare pentru efectele estetice induse.
2.6. BETOANE
Betoanele se obțin din liant (diferite tipuri de cimenturi), agregate (nisip, pietriș sau piatră
spartă) și apă, servind la executarea unor părți de construcție precum: fundații, ziduri, stâlpi, grinzi,
planșee și a diverselor elemente prefabricate din beton simplu, beton armat sau beton precomprimat.
Inițial, amestecul se prezintă sub forma unei paste consistente denumită beton proaspăt, iar după
întărire amestecul se trasnformă într-o masp solidă denumită beton întărit sau beton simplu.
Condițiile optime de realizare a reacțiilor chimice care duc la întărirea betonului au loc între
+12C...+22C și în prezența unei umidități suficient de mari. La temperaturi sub +10C, betonul
proaspăt turnat este obligatoriu să fie protejat.
Betonul și betonul armat au o largă utilizare, datorită avantajelor pe care le prezintă:
- sunt durabile;
- sunt rezistente la foc și la agenții atmosferici;
- se comportă bine sub încărcări statice și dinamice;
- se realizează cu materiale ușor de prelucrat: nisip, pietriș, piatră spartă;
46
- pot acoperi orice suprafețe și deschideri, realizându-se, prin turnarea în tipare speciale,
forme constructive diferite;
Dezavantajele betoanelor:
- greutatea proprie mare;
- conductivitate termică și acustică relativ ridicate;
- consum ridicat de cofraje și manoperă pe șantier;
- durată mare de execuție;
Agregatele recomandate pentru prepararea betoanelor pe sorturi sunt:
- nisip, granule cu diametrul cuprins între 0 și 3 mm sau 0 și 7 mm;
- pietriș, granule cu diametrul cuprins între 7 și 16 mm sau 16 și 31 mm;
- balast, amestec natural de nisip și pietriș, granule cu diametrul cuprins între 0 și 31 mm.
Clasificarea betoanelor:
a) după gradul de compactare, betonul poate fi: compact, semicompact, macroporos și
celular.
b) după densitatea aparentă, betonul poate fi: foarte greu, greu, semigreu, ușor și foarte
ușor.
c) în funcție de gradul de întărire, betonul poate fi: proaspăt, în curs de întărire și întărit,
cu următoarele mărci: B50, B75, B100, B150, B200, B250, B300, B400, B500, B600.
d) după solicitările la care sunt supuse, betoanele pot fi: de rezistență, de uzură sau de
umplutură.
e) după modul de turnare, betoanele pot fi: turnate monolit sau prefabricate.
Betonul monolit este turnat direct pe șantier, în cofraje, realizându-se astfel structurile de
rezistență ale clădirilor (stâlpi, grinzi, planșee), precum și lucrări masive (baraje, etc), lucrări
speciale (silozuri, etc.) sau lucrări de artă (poduri, tuneluri, etc.).
Elementele prefabricate din beton se execută în întreprinderi specializate, în tot timpul
anului, urmând a fi montate și îmbinate pentru a realiza structura de rezistență a unei construcții. Se
pot realiza astfel: fundații, stâlpi, grinzi, planșee, pereți, etc.
Elemente din beton precomprimat se execută din materiale cu caracteristici superioare:
betoane de marcă ridicată și armături din oțeluri de înaltă rezistență. Eforturile de precomprimare
sunt realizate și transmise betonului prin două sisteme:
- prin întinderea armăturii în limitele zonei elastice, înainte de turnarea și întărirea betonului,
operație numită preîntindere sau pretensionare;
47
- prin întinderea armăturii după turnarea și întărirea betonului, operație numită postîntindere.
În acest caz, armătura sub formă de cabluri este montată în canale prevăzute la turnarea
piesei din beton. Eforturile de compresiune se transmit betonului ca urmare a blocării
armăturii postîntinse cu ajutorul unor dispozitive speciale fixate la capetele elementului din
beton.
Avantajele betonului precomprimat sunt:
- se realizează importante economii de materiale, în special de oțel, cu 60% mai puțin față
de același element executat din beton armat;
- se reduce greutatea proprie cu până la 60%, față de soluțiile similare din beton armat;
- se elimină pericolul fisurării în exploatare, evitându/se corodarea armăturii datorită
acțiunii agenților externi.
f) după modul de armare, betoanele pot fi: simple, armate sau precomprimate.
Betonul simplu rezistă bine la uzură și compresiune, dar nu are rezistență la întindere (de 15-
20 de ori mai mică decât rezistența la compresiune).
Betonul armat se obține prin asocierea rațională a betonului simplu cu vergele de oțel,
denumite armături, care conlucrează cu betonul. Astfel, armăturile au rolul de a prelua în totalitate
eforturile de întindere sau de a îmbunătăți rezistențele la compresiune.
2.7. METALE ȘI PRODUSE DIN METAL
Principalele metale folosite în construcții sunt: fonta, oțelul, zincul, cuprul, plumbul și
aluminiul. Metalele se găsesc în pământ. În rocile sedimentare se întâlnesc câteodată zăcăminte
metalifere, rezultând mai ales din depunerile lăsate de apele subterane.
În aceste zăcăminte, metalele se pot găsi:
- în stare pură, foarte rar și numai metalele rare, care nu se combină sau se combină greu cu
alte corpuri simple;
- în stare de corpuri compuse (minerale), provenind din combinarea metalelor cu alte
elemente. Zăcămintele metalifere sunt constituite din oxizi metalici (metal + oxigen),
sulfuri (metal + sulf) sau carbonați (rezultați în urma acțiunii dioxidului de carbon CO 2
asupra oxidului metalic corespunzător).
Proprietățile fizice ale metalelor:
- sunt opace, chiar în secțiuni subțiri;
- au luciu caracteristic, numit luciu metalic;
- sunt reci, la atingere;
48
- sunt bune conducătoare de căldură și electricitate;

- cu cât sunt mai dure și au un punct de topire mai înalt, au și rezistențe mecanice mai mari;
- oțelul se poate prelucra la cald, schimbându-i forma exterioară, fără a-i schimba și structura.
Proprietățile mecanice ale metalelor
Rezistența la tracțiune, proprietatea cea mai importantă a metalelor, reprezintă rezistența la întindere.
Rezistența la compresiune. Metalele sunt puțin solicitate la compresiune, deoarece se pot
înlocui cu multe alte materiale rezistente la compresiune, care se pot procura mult mai ușor.
Duritatea, adică proprietatea unui metal de a nu fi pătruns de un corp dur nedeformabil.
Comportarea la îndoire. Se verifică pentru a stabili dacă suprafața metalului rezistă și nu se
fisurează în timpul îndoirii (la bare, table, benzi sau sârme).
Proprietățile chimice ale metalelor
Aliajele fierului sunt:
- fonta, cu peste 1,7% carbon;
- oțelul, cu un conținut de maxim 1,7% carbon.
Metalele neferoase pot da aliaje care se folosesc în construcții, astfel:
- cupru cu staniu → bronz;
- cupru cu zinc → alamă;
- aluminiu cu magneziu (3%, 5%, 7%, 9%, 12%), aliaje cu rezistenţă la coroziune foarte
bună în diverse medii, rezistenţă mecanică apreciabilă şi capacitatea de a se lustrui.
- plumb cu staniu, principalele aliaje de acest tip fiind folosite pentru lipit.
FONTA este un material care, pe lângă fier, mai conține și alte elemente: carbon (între 3 și
4%), siliciu, mangan, fosfor și sulf. Se obține la temperatură înaltă, în cuptoare verticale numite
furnale înalte. Poate fi albă sau cenușie. Fonta albă este dură și casantă și se întrebuințează pentru
fabricarea oțelului. Fonta cenușie are culoarea cenușie și poate fi întrebuințată fie la fabricarea
oțelului, fie la executarea unor obiecte din fontă, după anumite prelucrări prealabile: piese pentru
instalații sanitare, capace, etc.
OȚELUL se obține din fontă, prin arderea carbonului din aceasta. Diferitele materiale și
piese de oțel se obțin prin prelucrări mecanice: forjare (se obțin piese fasonate, la temperatură
înaltă, prin deformare plastică cu ciocanul sau presa), laminare (se obțin barele sau tablele), trefilare
(se obțin sârmele), matrițare (se obțin piese de același fel, prin presare în tipare) și așchiere (la
strung), care duc la schimbarea formei și a structurii piesei metalice. Acest lucru poate duce la
fragilizarea piesei metalice care, pentru a reveni la o structură corespunzătoare utilizării ei, trebuie
supusă unor tratamente termice ca: recoacerea, călirea și revenirea.
49
Oțelul este un material elastic, maleabil, forjabil, ductil, care poate fi sudat, laminat și călit.
Oțelurile întrebuințate în construcții sunt de două feluri:
- oțeluri-carbon obișnuite (OL);
- oțeluri-carbon de calitate (OLC).
Oțelul se poate utiliza sub formă de profile laminate (în structurile de rezistență și confecții
metalice), sub formă de bare rotunde (utilizat la armarea betoanelor) și sub formă de table, țevi și
piese speciale (utilizate în instalații tehnico-sanitare, de gaze, de ventilație, etc.). De asemenea, oțelul
este utilizat și la fabricarea de materiale utilizate în construcții: cuie, nituri, țesături de sârmă, etc.).
Produsele profilate din oțel-carbon, obținute prin laminare la cald, sunt: oțelul lat,
platbandele, banda de oțel, oțelul rotund, oțelul semirotund, oțelul pătrat, oțelul cornier cu aripi
egale, oțelul cornier cu aripi inegale, oțelul T, oțelul I, oțelul U (Fig. 2.12).
Aceste oțeluri profilate se întrebuințează la construcții metalice, poduri, etc.
Fig. 2.12. Produse profilate din oțel-carbon

Tabla folosită în construcții pentru lucrări de tinichigerie este de mai multe feluri: tablă
neagră, zincată și ondulată.
50
Sârma folosită în construcții: sîrmă laminată (diametrul 5-12 mm), împletetituri din sârmă
(folosite ca armături sau pentru prinderea tencuielilor), cuie din sârmă de oțel (obișnuite sau pentru
tablă), sârmă de oțel pentru beton precomprimat - SBP (de înaltă rezistență).
În construcții de mai întâlnesc: țevi din oțel, în general folosite pentru conducte; nituri,
piulițe, șuruburi, balamale, etc.
ZINCUL este un material neferos, utilizat la galvanizare, operație care protejează oțelul
contra coroziunii. Protejarea otelului contra fungilor se face cu ajutorul clorurii de zinc. De
asemenea, zincul este utilizat la obținerea aliajelor de lipit și ca element de aliere la alame.
CUPRUL este un material ductil și maleabil, bun conducător de căldură și electricitate. Prin
alierea cuprului cu zincul se obține alama. Fiind rezistente la coroziune și având culoare și aspect
frumos, cuprul și alama sunt folosite la finisaje.
PLUMBUL este utilizat sub formă de foi la execuția izolațiilor hidrofuge. Se mai folosea la
fabricarea conductelor de apă potabilă, dar a fost înlocuit cu cuprul pentru obținerea acestora,
datorită efectului nociv asupra sănătății al plumbului rezultat în urma coroziunii țevilor.
ALUMINIUL este un metal alb-argintiu, bun conducător de energie și eletricitate. În
practică se utilizează aliajele de aluminiu sub formă de table, bare profilate, țevi, sârme, nituri.
2.8. MATERIALE TERMO ȘI HIDROIZOLANTE
2.8.1. Materiale pentru izolații termice și fonice

La execuția construcțiilor, pentru apărarea împotriva temperaturilor excesive și a
zgomotelor, se execută izolații termice și fonice la elementele de închidere aflate în contact cu
mediul exterior.
Proprietățile materialelor izolante sunt: porozitate mare și densitate aparentă mică. Aceste
elemente nu au rolul de a prelua sarcini în construcție, ci trebuie să suporte manipularea, transportul
și punerea în lucrare fără a se deteriora.
a) Produse minerale naturale și expandate: diatomitul, azbestul, granulitul, perlitul
expandat, scoria bazaltică;
b) Produse ceramice
Cărămida, fiind un material poros, are în zidărie și rolul de izolator termic. Gradul în care se
realizează izolația termică la zidăria din cărămidă obișnuită este în funcție de grosimea ei. Cu cât
cărămida este mai poroasă, cu atât se realizează o izolare termică mai bună și în aceeși măsură, se
poate micșora grosimea zidăriei în limitele admise și de rezistența materialelor.
51
c) Produse din beton poros

Betoanele poroase se întrebuințează în mod curent ca izolatoare termice și fonice, în aceleași
condiții ca și produsele ceramice.
Betonul celular autoclavizat, folosit la izolație, are dimensiunile mai reduse decât cel folosit
pentru zidărie. Astfel: grosimea la BCA-ul pentru izolație variază între 75-150 mm, față de BCA-ul
folosit la zidărie, la care grosimea este de 200 sau 250 mm.
Betonul celular autoclavizat prezintă următoarele avantaje:
- capacitate portantă bună;
- material ignifug;
- prelucrare ușoară;
- rapiditate în realizarea zidăriilor;
- asigură protecție termică și fonică net superioară altor produse;
- asigură un microclimat interior plăcut, atât iarna, cât și vara.
d) Produse izolatoare din ipsos
Din ipsos se execută plăci fonoizolatoare care se aplică pe pereți și pe tavane în săli de curs,
de spectacol.
e) Produse din sticlă
Sticla poroasă este un material izolator termic și fonic, fabricat sub formă de blocuri. Se
obține prin topirea unui amestec de deșeuri de sticlă cu cocs, care se menține la 820C timp de 36 ore.
Vata de sticlă se obține sub formă de fire subțiri de sticlă și este folosită la izolarea termică
și fonică. Este mult mai ușoară comparativ cu un produs similar din vată minerală. De aici apare și
avantajul practic, acela al unei manevrabilități mai ușoare, materialul putând fi aplicat mai ușor la
nivelul pereților. Are dezavantajul că este higroscopică.
f) Alte materiale fibroase
Materiale fibroase asemănătoare cu vata de sticlă sunt:
Vata minerală este un material termoizolant și fonoasbsorbant, alcătuit din fibre sticloase
foarte subțiri, obținute prin suflarea cu abur a unei topituri de zgură metalurgică acidă sau de roci
naturale silicioase. Are aspect de vată împâslită de culoare albă-cenușie sau brună. Este foarte puțin
higroscopică și friabilă, rezistă bine la foc, dar este atacată de microorganisme. Vata minerală
lucrează la temperaturi de până la 700°C, spre deosebire de vata de sticlă, care lucrează la
temperaturi de până la 230 °C. Vata minerală prezintă rezistență la compresiune, aspect important în
cazul izolării pardoselii sau acoperișului de tip terasă.
52
g) Produse din lemn

Din lemn se fabrică produse cu o porozitate mare și deci cu o putere mare de izolare:
- plăci din așchii de coji de salcie, folosite ca izolant sub pardoseală;
- plăci fibrolemnoase fonoabsorbante, cu proprietăți superioare, folosite la executarea
pardoselilor.
h) Produse din polimeri sintetici
Polimerii sintetici se folosesc la producerea materialelor termo și fonoizolante, ca:
- material de bază din care se fabrică elementele respective;
- lianți, care leagă între ele fibrele de lemn, de vată minerală, etc. spre a forma materialul
izolant, polimerii în acest caz trebuind să fie fluizi;
- protecția hidrofugă a unor materiale termo sau fonoizolante existente, polimerii în acest
caz trebuind să fie sub formă de foi, pelicule subțiri sau plăci.
Spuma poliuretanică este o spumă produsă prin amestecarea unei rășini sintetice cu un
spumant, un întăritor și cu apă. Este rezistentă la acțiunea apei, acizilor, a căldurii și a frigului. 2 cm
de spumă izolează cât 24 cm de zidărie de cărămidă. Cu aceasta se izolează conducte, se izolează
tavanele sau învelitorile. Execuția se realizează prin suflare cu pistol cu aer comprimat, întărirea
având loc după 48 ore.
Polistirenul expandat este tot o spumă de rășină sintetică, produsă sub formă de plăci sau de
blocuri. Deși 98% din volumul polistirenului expandat îl constituie aerul din porii materialului,
totuși rezistența acestuia la compresiune și încovoiere este destul de ridicată, materialul fiind mult
mai consistent decât vata de sticlă sau spuma poliuretanică. Polistirenul este un bun izolator pentru
a fi aplicat sub pardoseală sau pentru izolarea pereților și tavanelor încăperilor împotriva pătrunderii
zgomotului și transmiterii căldurii. Betonul aderă bine la polistiren. Este impermeabil pentru apă.
Avantajele folosirii polistirenului expandat pentru izolarea fațadelor:
- este permeabil la vapori, având o structură celulară “cu pori deschiși”;
- are stabilitate termică, păstrându-şi dimensiunile (volumul), la temperaturile mari la care
sunt supuse fațadele în timpul verii;
- nu își pierde proprietățile termoizolante în medii cu umiditate ridicată, de exemplu în
condiții atmosferice de ceață. Cu alte cuvinte, nu absoarbe vaporii de apă din atmosferă (nu
este higroscopic), ceea ce ar duce la mărirea conductibilității temice.
Polistirenul extrudat
Polistirenul extrudat se folosește pentru:
- izolarea soclurilor;
53
- izolarea fundațiilor și a pereților de subsol;

- izolarea pardoselilor interioare și exterioare;
- izolarea teraselor și acoperișurilor.
Calitățile care îl recomandă pentru aceste utilizări sunt: rezistența la șoc superioară
polistirenului expandat, absorbția de umiditate şi de apă practic nule, datorită lipsei capilarității,
dată de structura cu „celule închise”.
Dezavantajele folosirii polistirenului expandat pentru izolarea fațadelor:
- permeabilitatea la vapori este practic nulă, din cauza structurii “cu pori închiși”. Peretele
nu respiră: nu permite vaporilor de apă acumulați în încăperi să iasă în atmosferă;
- există, de asemenea, riscul deformării acestui polistiren la temperaturi ridicate (vara, pereții
exteriori pot ajunge și la temperaturi de 50-60C). Polistirenul extrudat nu este afectat de
îngheț, dar temperaturile excesive îi pot provoca deformări.
Policlorura de vinil spumată este un produs sub formă de plăci dure și plăci elastice, folosite
la izolarea termică și fonică a pereților, planșeelor și acoperișurilor.
2.8.2. Materiale hidroizolatoare

Apele subterane și de infiltrație pătrund prin fundații și planșee și, prin capilaritate, se ridică
în zidărie, provocând igrasia. Aceste ape, în drumul lor prin diferite straturi de pământ se încarcă cu
săruri sau acizi, care au acțiune dăunătoare asupra betonului și mortarelor. Apa de ploaie, stagnând
pe învelitori sau pe terase, din cauza construcției defectuoase a acestora, cu timpul, poate pătrunde
în interiorul încăperilor, umezind plafoanele și zidurile și deteriorând tencuielile.
Pentru o bună protecție a construcțiilor trebuie să se aplice, între mediul exterior care aduce
apa și partea din construcție care este în pericol de a fi umezită, un strat de material impermeabil
care formează hidroizolația.
Materialele uzuale pentru izolații hidrofuge sunt:
- bitumurile (natural sau artificial) sunt hidrofobe;
- cartonul bituminat (carton asfaltat sau hârtie gudronată) este fabricat din carton celulozic
impregnat cu bitum, neacoperit sau acoperit pe ambele fețe cu strat de acoperire;
- pânza bituminoasă (asfaltată);
- împâslitura de fibre de sticlă bituminată, prezintă avantajul că nu putrezește;
- foliile de polietilenă de înaltă densitate și de policlorură de vinil, care nu putrezesc, sunt
impermeabile și au grosime și greutate redusă.
54
CAPITOLUL 3
TERENUL DE FUNDARE ȘI INFRASTRUCTURA CLĂDIRILOR
3.1. TERENUL DE FUNDARE
Toate construcţiile, prin intermediul fundaţiilor, solicită porţiunea din scoarţa terestră pe
care se găsesc amplasate. Această zonă din scoarţă se numeşte teren de fundare, iar în vederea
menţinerii în timp a funcţionalităţii şi integrităţii construcţiei este necesar să îndeplinească două
condiţii principale:
a) condiţia deformaţiei – terenul trebuie să aibă o asemenea compresibilitate maximă încât
să nu se înregistreze tasări peste anumite valori (tasări admisibile);
b) condiţia capacităţii portante – terenul de fundare poate suporta o presiune maximă
(capacitate portantă) până la care nu există pericolul ruperii sau refulării pământului de
sub talpa fundaţiei.
Aceste condiţii sunt strict determinate de natura şi caracteristicile fizico-mecanice ale
materialului de fundare. Astfel de date se obţin în urma unui studiu geotehnic.
Geotehnica definește pământurile ca fiind alcătuite din mai multe faze:
- faza solidă (particulele solide care formează scheletul mineral);
- faza lichidă (apa din golurile rămase între particule);
- faza gazoasă (aerul și gazele din pori).
Raportul dintre cele trei faze se poate modifica datorită încărcărilor transmise de construcții,
straturilor de pământ de deasupra, respectiv variațiilor de temperatură.
În vederea identificării şi clasificării pământurilor, ca şi pentru obţinerea unor indicaţii
privind comportarea lor sub acţiunea solicitărilor, se folosesc o serie de indici simpli:
- porozitatea, gradul de îndesare a pământului - raportul procentual dintre volumul
golurilor din pământ şi volumul total al pământului;
- umiditatea, gradul de saturaţie al pământului - raportul procentual dintre masa apei din
proba de pământ şi masa pământului uscat;
- variaţia de volum, curba de contracţie a pământului - se determină prin folosirea unei
paste de pământ ce se lasă să se usuce treptat;
- platicitatea - umiditatea ce corespunde trecerii pământului din stare plastică în
curgătoare.
55
3.2. FUNDAȚIA
Fundația este partea principală a structurii de rezistență a clădirii prin care se realizează
încastrarea construcției în terenul de fundare și transmiterea eforturilor rezultate din ansamblul
acțiunilor exterioare la pământ. Totodată, prin intermediul fundațiilor, se transmit structurii eforturi
rezultate din mișcările terenului, determinate de acțiunile seismice.
Fundaţiile preiau toate încărcările care acţionează asupra construcţiei şi le transmit terenului
de fundare printr-o repartizare cît mai uniformă, astfel încât să nu fie depăşită capacitatea portantă a
acestuia, iar tasările care rezultă să nu producă deteriorarea elementelor de construcţie.
3.2.1. Clasificarea fundațiilor

➢ Dupa material:
- fundatii din zidărie de piatră – sunt folosite mai ales în zonele în care piatra este uşor de
procurat. Se execută sub forma fundaţiilor continue sub ziduri;
- fundatii din beton ciclopian – se folosesc pentru fundaţii masive, dar care nu sunt
solicitate puternic; se execută din piatră naturală peste care se toarnă beton; volumul
betonului este de 30-50% din volumul fundaţiei;
- fundatii din beton simplu – sunt utilizate pe scară largă, la toate tipurile de construcţii
civile, industriale şi agricole;
- fundaţii din beton armat – utilizate frecvent pentru construcţii care aduc încărcări
concentrate mari sau care sunt supuse la vibraţii.
➢ Dupa cota de fundare:
- fundații de suprafaţă: fundaţii deasupra nivelului apei freatice şi fundaţii sub nivelului
apei freatice;
- fundații de adâncime.
Fundaţiile de suprafaţă sunt cel mai des întâlnite şi se mai numesc fundaţii directe (Fig.
3.1). Fundaţiile directe se clasifică, la rândul lor, după următoarele criterii:
 Dupa rigiditate:
- fundații rigide – sunt solicitate exclusiv la compresiune, executate din zidărie de piatră,
beton simplu sau ciclopian (Fig. 3.3, 3.4);
- fundații elastice – sunt solicitate la compresiune şi la întindere, executate din beton armat
(Fig. 3.8, 3.9, 3.10).
56
 Dupa modul de preluare a încărcărilor:

- fundații izolate - se execută sub stâlpi (Fig. 3.2 a, 3.7, 3.8, 3.9);
- fundații continue - se execută sub pereţii structurali sau sub stâlpi (tălpi continue) (Fig.
3.2 b, 3.5, 3.6, 3.10);
- fundații cu rețele de grinzi (tălpi încrucișate) (Fig. 3.2 c);
- fundații pe radier general - placă continuă sau placă cu grinzi (Fig. 3.2 d).
Fig. 3.1. Clădire fără subsol, cu fundații directe
Fig. 3.2. Tipuri de fundații

a - izolată; b - continuă; c - rețele de grinzi; d - radier; e - talpă rezemată pe piloți
57
Fig. 3.3. Fundație rigidă sub ziduri

1 - bloc de fundație; 2 - soclu; 3 - perete; 4 - hidroizolație; 5 - pardoseală; 6 - strat
filtrant; 7 - umplutură; 8 - teren natural; 9 - trotuar.
Fig. 3.4. Fundații directe rigide sub ziduri

a - din piatră compactată (brută); b - din zidărie de piatră; c - din beton ciclopian;
d - din beton simplu;
1- bloc de fundație; 2- soclu; 3- bidroizolație; 4- zid
Fig. 3.5. Fundații continue din beton simplu sub pereți din zidărie, la construcții fără subsol
a - cu secțiune dreptunghiulară; b - cu evazări; c - în trepte
1-perete din zidărie; 2-fundație; 3-hidroizolație orizontală; 4-placă suport a pardoselii; 5-strat de
rupere a capilarității; 6-teren natural; 7-soclu din beton simplu; 8-umplutură de pământ
58
Fig. 3.6. Fundație continuă cu descărcări pe reazeme izolate, amplasată sub ziduri (grinzi
drepte) (recomandată construcțiilor ușoare)
1 - reazeme izolate; 2 - grindă de descărcare; 3 - zid; 4 - beton de egalizare; 5 - pietriș
Fig. 3.7. Fundații rigide izolate, sub stâlpi

a - sub stâlp de beton armat; b - sub stâlp din lemn; c - sub stâlpi metalici;
1 - bloc de fundație; 2 - cuzinet; 3 - stâlp din beton armat; 4 - talpă din lemn tare; 5 - stâlp din
lemn; 6 - placă metalică de bază; 7 - buloane de ancoraj; 8 - stâlp metalic.
Fig. 3.8. Fundație elastică izolată (sub stâlpi)

a - de formă prismatică; b - de formă prismatică, având fața superioară teșită;
1 - fundație; 2 - stâlp; 3 - beton de egalizare.
59
. Fig. 3.9. Fundație elastică, izolată,

de tip pahar
a - acțiune verticală; b - plan;
1 - peretele paharului; 2 - stâlp;
3 - beton de monolitizare;
4 - beton de egalizare
Fig. 3.10. Fundații elastice, continue, sub șiruri de stâlpi

a - rectilinie; b - poligonală
Fundaţiile de adâncime, numite şi fundaţii indirecte, se utilizează atunci când terenul bun de
fundare se găseşte la adâncimi mari şi nu există posibilitatea schimbării amplasamentului
construcţiei. Cel mai utilizat sistem de fundare indirectă este fundarea pe piloţi, care sunt elemente
de construcţie sub forma unor stâlpi care se înfig în pământ şi transmit încărcările aduse de
construcţie la straturile de pământ din adâncime. Piloţii se unesc la partea superioară printr-o placă
numită radier (Fig. 3.2 e, 3.11).
Fig. 3.11. Piloți

a - purtători la vârf; b - flotanți; c - care lucrează la smulgere
60
3.2.2. Alegerea tipului de fundație

Tipul de fundație, adâncimile de fundare, presiunile pe teren și materialele pentru fundații
se vor alege ținând cont de:
- condițiile climatice;
- condițiile de stabilitate generală a amplasamentului;
- adâncimile, natura, grosimile și caracteristicile fizico-mecanice și chimice ale straturilor de
pământ de sub talpa fundației;
- condițiile hidrogeologice (ape subterane și de suprafață);
- gradul de importanță al clădirii;
- seismicitatea regiunii;
- caracteristicile structurii de rezistență a construcției;
- mărimea și uniformitatea în plan a încărcărilor transmise de construcție;
- particularitățile funcționale ale construcției.
3.2.3. Alegerea cotei de fundare

Stabilirea adâncimii de fundare constituie o fază importantă în proiectarea fundaţiilor. În
principiu, există două categorii de criterii pe baza cărora se stabileşte această cotă de fundare:
 criteriul economic, care presupune ca adâncimea de fundare să fie cât mai mică, pentru a
rezulta cheltuieli minime de execuţie;
 criteriul durabilităţii construcţiei, care presupune ca:
- talpa fundaţiei să fie aşezată pe un strat de sol suficient de rezistent, care să poată
prelua solicitările transmise şi care, pe cât posibil, să se găsească deasupra nivelului
apei subterane;
- să fie mai jos decât adâncimea de îngheţ-dezgheţ a solului. În ţara noastră această
adâncime variază între 70 şi 115 cm, valorile ce depăşesc 100 cm fiind caracteristice
zonelor montane. Cota de fundare trebuie să fie cu 10...20 cm sub adâncimea de îngheţ,
pentru ca stratul de pământ pe care se sprijină fundaţia să rămână nedeformat de
variaţiile termice;
- să aibă, pe cât posibil, adâncimea de fundare a construcţiei din imediata vecinătate,
deoarece executând lucrări de săpătură sub nivelul fundaţiilor existente, este pusă în
pericol stabilitatea acestor construcţii.
61
3.3. SUBSOLURILE
Subsolurile sunt spații utile cuprinse în cadrul infrastructurilor:

- subsoluri tehnice;
- anexe gospodărești;
- puncte termice;
- spații comerciale sau social-culturale;
- depozite, etc.
Principiul de realizare a unui subsol construit se bazează pe valorificarea volumului situat
între pardoseala parterului și fundații, care uneori sunt dispuse la distanțe relativ mari.
Tipuri de subsoluri:
- subsol tehnic - cu înalțime redusă, în cazul în care realizarea unui subsol construit utilizabil
nu se justifică, dar este necesar a se crea spații vizitabile pentru amplasarea reţelelor
tehnico-sanitare;
- subsol parțial - ocupă numai o parte din suprafața imobilului respectiv (Fig. 3.12);
- demisol - subsol îngropat partial, având ferestre peste cota terenului natural sau amenajat
(Fig. 3.13).
Fig. 3.12. Clădire cu subsol parțial
Fig. 3.13. Clădire cu demisol

62
CAPITOLUL 4
STRUCTURI DE REZISTENȚĂ
Structura de rezistenţǎ a construcţiilor este un produs artificial, datorat creativitǎţii umane,

realizat cu un profund respect faţǎ de legile naturii.
Scopul realizǎrii structurii unei construcţii este acela de a asigura scurgerea încǎrcǎrii la
teren, asigurându-i acesteia rigiditate, stabilitate şi formă.
Principalele părţi componente ale structurii de rezistenţă a unei clădiri sunt următoarele:
 Infrastructura, care asigură legătura construcţiei cu terenul şi care este alcătuită din
fundaţii, stâlpi şi pereţi portanţi, planşeul peste subsol;
 Suprastructura, care este realizată deasupra terenului natural şi este alcătuită din
elemente de rezistenţă verticale (stâlpi, pereţi portanţi), orizontale (planşee) sau înclinate (scări,
rampe).
Alegerea tipului de structură depinde de:
- destinaţia clădirii: determină compartimentarea pe verticală şi orizontală, în vederea
asigurării condiţiilor de exploatare şi confort;
- amplasamentul clădirii: influenţează tipul de fundaţie şi înălţimea construcţiei;
- regimul de înălţime: determină tipul de structură (înălţimi mari determină eforturi mari);
- materialele folosite la execuţie;
- tehnologia de execuţie.
Principalele sisteme constructive ale structurilor de rezistenţă pentru construcţiile civile
(inclusiv clădirile destinate cazării şi servirii mesei turiştilor de tipul pensiunilor turistice şi
agroturistice), dar şi pentru unele construcţii agricole întâlnite în gospodăriile celor ce practică
agroturismul (sere, solarii, adăposturi zootehnice, depozite pentru recolte etc.) sunt:
4.1. STRUCTURI CU PEREŢI PORTANŢI
4.1.1. Structuri cu pereţi portanţi din zidărie

Structurile cu pereţi portanţi din zidǎrie se folosesc la clǎdiri joase, cu puţine niveluri,
inclusiv a structurilor de primire turistică cu o capacitate relativ redusă de tipul pensiunilor turistice
63
(parter – Fig. 4.1. sau parter şi 4 etaje), precum şi la clădirile agricole de tipul: magazii de cereale,
depozite de legume-fructe, construcţii zootehnice etc..
Deşi nu se preteazǎ la o industrializare a execuţiei, aceste tipuri de construcţii se folosesc pe
o scarǎ mare din cauzǎ cǎ ele asigurǎ o bunǎ izolare termicǎ şi fonicǎ.
Zidǎria se realizeazǎ din cǎrămidǎ, blocuri ceramice sau blocuri din beton uşor, într-un
singur strat sau în mai multe straturi.
Grosimea pereţilor portanţi, interiori şi exteriori, se determinǎ prin calcul, din condiţii de
rezistenţǎ şi stabilitate. Grosimea şi alcǎtuirea pereţilor va trebui sǎ corespundǎ şi condiţiilor de:
izolare termicǎ şi evitarea condensului; izolare fonicǎ; prevenirea incendiilor şi a efectelor acestora.
Fig. 4.1. Clădiri parter din pereţi portanţi din zidărie

a – planuri; b, c, d - secţiuni
1 - sală (hală); 2 - compartiment sală; 3 - anexe (corp administrativ)
În funcţie de modul de compartimentare a spaţiului clădirilor civile, rezultat din dispunerea

pereţilor structurali, se întâlnesc următoarele tipuri de structuri cu pereţi din zidărie:
1. Structuri rigide de tip fagure, având compartimentare deasă, cu distanţe până la cca. 5
m între pereţii structurali, iar aria delimitată în plan de aceştia până la 25-30 m2; înălţimea
nivelurilor nu depăşeşte de regulă 3 m (Fig. 4.2.);
64
Fig. 4.2. Structură cu pereţi portanţi din zidărie
2. Structuri rigide de tip celular, având compartimentare rară, cu distanţe de 6-9 m între
pereţii structurali, iar aria delimitată în plan de aceştia până la 50-75 m2; înălţimea nivelurilor poate
eventual depăşi 3 m;
3. Structuri flexibile de tip sală, cu distanţe de 12-18 m între pereţii structurali şi înălţimi
care depăşesc 4 m; datorită deschiderilor şi înălţimilor mari se folosesc adeseori în combinaţie cu
elemente din beton armat
În prezent se folosesc trei tipuri de structuri din zidǎrie portantǎ, în funcţie de modul de
rezemare al planşeelor:
a) Structuri cu pereţi portanţi transversali
Planşeele reazemǎ pe pereţii transversali (Fig. 4.3.), iar structura are rigiditatea mare pe
direcţia scurtǎ.
Fig. 4.3. Structură tip „fagure” cu ziduri portante transversale

1 - ziduri portante transversale; 2 - zid longitudinal de rigidizare; 3 - ziduri exterioare de
închidere; 4 - direcţia de rezemare a planşeelor
65
Pereţii longitudinali au rolul de contravântuire, având capetele rigidizate de pereţii

structurali transversali.
b) Structuri cu pereţi portanţi longitudinali (Fig. 4.4.)
Planşeele la aceste structuri reazemǎ pe zidurile longitudinale; zidurile transversale sunt
dispuse la distanţe mari (12 ... 15 m) şi au rolul de contravântuire.
Structura asigurǎ libertate mare funcţionalǎ, însǎ prezintǎ incoveniente de comportare la
încǎrcǎri orizontale (rigiditate spaţialǎ redusǎ; pereți longitudinali exteriori mult slǎbiţi de goluri;
rigiditatea transversalǎ redusǎ)
Fig. 4.4. Structuri „celulare” cu ziduri portante longitudinale

a – cu un perete longitudinal interior portant
b – cu doi pereţi longitudinali interiori portanţi
1 - ziduri portante exterioare longitudinale; 2 - ziduri longitudinale interioare portante;
3 - pereţi transversali de rigidizare; 4 - pereţi de compartimentare; 5 - direcţia de rezemare a
planşeelor
c) Structuri cu pereţi portanţi longitudinali şi transversali (Fig. 4.5.).

Rezemarea planşeelor se face atât pe pereţii transversali, cât şi pe cei longitudinali.
Aceste structuri au o bunǎ conlucrare spaţialǎ la încǎrcǎri orizontale, transmit raţional
încǎrcǎri verticale la terenul de fundaţie, dar nu se preteazǎ la eventualele modificǎri ulterioare ale
spaţiului.
66
Fig. 4.5. Structură cu pereţi portanţi transversali şi longitudinali

1 - ziduri portante transversale; 2 - ziduri portante longitudinale;
3 - direcţia de rezemare a planşeelor
4.1.2. Structuri cu diafragme de beton armat monolit

Domeniul de aplicare al acestor structuri îl constituie în principal clǎdirile înalte peste 4
niveluri, pânǎ la 10-12 niveluri cu locuinţe la toate nivelurile, inclusiv parterul; au fost folosite
astfel de structuri şi la clǎdiri de hoteluri datoritǎ compartimentǎrii dese şi regulate pentru spaţiile
de cazare, nefiind însă aplicate la unităţi de primire turistică cu capacitate de cazare relativ restrânsă
de tipul pensiunilor turistice şi/sau agroturistice.
4.1.3. Structuri din panouri mari prefabricate din beton

Structurile din panouri mari prefabricate, cu avantajul industrializǎrii execuţiei, se pot folosi
la clǎdiri cu subsol, parter şi patru etaje, cu posibilitǎţi de extindere la subsol, parter şi zece etaje
(pentru construcţii cu grad de protecţie antiseismicǎ de max. 7).
Structura clǎdirii este alcǎtuitǎ dintr-un ansamblu de diafragme verticale (longitudinale şi
transversale) şi orizontale, formând o structurǎ rigidǎ spaţialǎ (Fig. 4.6), de tip fagure sau celular.
Panourile interioare se realizeazǎ monostrat, având grosimea de 14 ..18 cm, iar panourile
exterioare în trei straturi; armarea rezultǎ din calculul de rezistenţǎ.
Îmbinǎrile dintre panouri sunt concepute pe principiul monolitizǎrii, astfel încât sǎ se
realizeze un ansamblu de o comportare spaţialǎ ca şi o structurǎ cu diafragme din beton monolit.
67
Fig. 4.6. Alcătuirea de principiu a unei structuri din panouri

1 - panou de perete exterior; 2 - panou de perete interior; 3 - panou de planşeu; 4 - beton în
stâlpişori; 5 - armături în stâlpişori; 6 - izolaţie; 7 - beton în centuri; 8 - armături în centuri
4.1.4. Structuri din celule spaţiale prefabricate din beton

Structurile din celule spaţiale sunt, ca şi cele din panouri mari, de tip fagure, cu pereţi
dispuşi pe douǎ direcţii. Deosebirea constǎ în faptul cǎ în loc de a se prefabrica şi monta separat
fiecare perete şi panou de planşeu, se prefabricǎ celulele întregi care formeazǎ cutii închise de
lǎţimea unei travei şi adâncimea egalǎ cu distanţa dintre faţadǎ şi zidul median. Construcţia se
realizeazǎ prin alǎturarea şi suprapunerea celulelor.
4.1.5. Structuri din panouri de lemn

Structurile de rezistenţǎ din panouri de lemn, prefabricate în ateliere şi montate pe şantier, se
folosesc la construcţii parter sau parter şi un nivel, panourile având alcǎtuirea din Fig. 4.7, 4.8. Pot
fi de mici dimensiuni, cu lǎţime de 1,0...1,2 m sau de mari dimensiuni, cu lǎţimea de 4,8...10,4 m,
după asamblare formând elemente spaţiale.
Fig. 4.7. Construcţie cu panouri portante din lemn

1 - panou portant; 2 - panou neportant; 3 - element de planşeu
68
La partea inferioară panourile se ancoreazǎ de fundaţie, iar la partea superioară se îmbinǎ cu
planşeul.
Rigiditatea structurii la încǎrcǎri orizontale este asiguratǎ prin prevederea unor panouri de
pereţi cu rigiditate sporitǎ (Fig. 4.8).
Fig. 4.8. Construcţie din lemn având rigiditate sporită

1 - panou curent; 2 - panou cu rigiditate sporită; 3 - panou de planşeu
4.2. STRUCTURI ÎN CADRE
Sunt realizate sub forma unui sistem spaţial compus din stâlpi (bare verticale) şi grinzi sau
rigle (bare orizontale), din beton armat (monolit, prefabricat sau parţial prefabricat), oţel sau lemn.
Cadrele sunt dispuse pe cele douǎ direcţii principale ale construcţiei şi sunt dimensionate şi prevǎzute
eventual cu un sistem de contravântuiri pentru a prelua încǎrcǎrile orinzontale (Fig. 4.9, 4.10).
Fig. 4.9. Structuri în cadre

a - hală parter; b - clădiri în cadre etajate
1 – riglă; 2 – stâlpi; 3 - planşeu monolit; 4 - cadru transversal; 5 - cadru longitudinal
69
Structurile în cadre se folosesc la clǎdiri care necesitǎ spaţii libere mari, în special la parter
(unităţi de primire turistică: hoteluri, pensiuni etc.), la clǎdiri cu compartimentare rarǎ (birouri,
magazine) sau având o compartimentare neregulatǎ la diferite niveluri (magazine, spitale), la
construcţii cu frecvente transformǎri, precum şi la clădirile agricole (Fig. 4.11).
Se pot deosebi structuri în cadre dese (3...4 m travee) sau în cadre rare (6...9 m travee) la
construcţiile civile, în vreme ce la construcţiile agricole dimensiunile pentru travei este de 3...12 m
şi pentru deschideri de 6...30 m, cu dimensiuni modulate după modul industrial de 1,5 m.
Fig. 4.10. Plan structură în cadre
Structurile în cadre pot fi realizate din beton, metal sau lemn, sub formǎ de cadre parter sau
cadre multietajate (Fig. 4.11).
Fig. 4.11. Tipuri de cadre

a - cadre parter (cu una sau mai multe deschideri); b – cadre etajate
70
4.2.1. Structurile în cadre sau cadre şi diafragme din beton

Structurile în cadre se pot folosi la:
- clǎdiri multietajate (locuinţe, hoteluri, pensiuni etc.);
- clǎdiri cu puţine niveluri, fǎrǎ compartimentǎri interioare (magazine, centre comerciale,
biblioteci, centre culturale, unitǎţi de învǎtǎmânt, restaurante etc.);
- sǎli cu deschidere medie sau mare (teatre, cinematografe, sǎli de sport etc.).
Modalitǎţile de realizare a structurilor în cadre, depinde de destinaţia clǎdirilor şi de
înǎlţimea lor.
La clǎdirile de locuit deschiderea medie a riglelor este de 4...5 m, iar în sens longitudinal
stâlpii sunt aşezaţi la intervale corespunzǎtoare unei camere. Planşeele se realizeazǎ monolit sau
prefabricat şi asigurǎ rigiditatea orizontalǎ.
Se deosebesc:
- structuri cu stâlpi continui pe înǎlţimea mai multor niveluri;
- cadre cu stâlpi fragmentaţi pe înǎlţimea fiecǎrui nivel;
- structuri cu stâlpi şi rigle executaţi împreunǎ ca şi elemente prefabricate. Elementele
prefabricate au formǎ T, L, H etc. (Fig. 4.12).
Fig. 4.12. Structuri etajate compuse din elemente de cadru
71
Structurile în cadre și diafragme din beton
a) Structuri mixte cu pereţi portanţi şi cadre (Fig. 4.13), având diafragmele dispuse la
distanţe mari (6...12 m) şi cadre cu rigiditate neglijabilǎ la încǎrcǎri orizontale faţǎ de diafragme; ele
sunt cunoscute sub denumirea de „structuri de tip celular”.
Fig. 4.13. Structuri mixte din cadre cu diafragme
b) Structurile cu nucleu central (Fig. 4.14.), sunt acele structuri mixte la care diafragmele
au lungimi limitate, pe considerente funcţionale şi constau în general din pereţii casei scǎrilor, ai
lifturilor etc., iar încǎrcǎrile orizontale sunt preluate de diafragme şi cadre;
Fig. 4.14. Structuri mixte cadre şi diafragme

a, c, d - cu nucleu central, b - cu nuclee marginale
72
c) Structurile mixte cu parter flexibil (Fig. 4.15.) sunt cele la care parterul este pe cadre, iar
etajele sunt diafragme dese sau rare.
Fig. 4.15. Structuri mixte cu parter flexibil
d) Structuri de tip salǎ, la care distanţele dintre pereţii structurali sunt cuprinse între 9...18
m, iar înǎlţimea de nivel depǎşeşte de regulǎ 4 m (clădiri socio-culturale, lăcaşe de cult etc.).
4.2.2. Structurile din lemn în cadre

Reprezintǎ o soluţie optimǎ pentru construcţii parter şi douǎ niveluri datoritǎ:
- adaptǎrii uşoare la diferite cerinţe arhitecturale;
- construcţiilor uşoare de prefabricare;
- posibilitǎţilor uşoare de transformare ulterioarǎ etc.
Grinzile principale reprezintǎ suportul pentru grinzi secundare de planşeu sau de acoperiş
(Fig. 4.16.).
Fig. 4.16. Structură din lemn în cadre
Structurile din lemn sunt utilizate pe scară relativ largă la construcţiile civile de tipul
pensiunilor turistice rurale, respectiv agroturistice, mai ales a celor din zonele montane unde
disponibilitatea pentru lemn, ca material de construcţie, este mare.
73
CAPITOLUL 5
PEREȚI
Pereţii sunt elemente verticale ale construcţiilor, sub formă de suprafeţe plane. Ei pot fi
realizaţi în mai multe moduri, soluţiile de realizare fiind determinate de destinaţia clădirii, de
structura ei și de tehnologia adoptată pentru execuţia acesteia. Conform exigenţelor de performanţǎ
tehnico-constructive, pereţii trebuie sǎ îndeplineascǎ condiţii de:
- rezistenţǎ şi stabilitate;
- durabilitate;
- rezistenţǎ la foc;
- izolare termicǎ şi fonică;
- eficienţǎ în execuţie şi exploatare;
- mobilitate (înlocuire şi modificări ulterioare);
- economicitate;
- aspect arhitectural.
Clasificarea pereţilor:
 După rolul pe care îl au în construcţie:
- pereţi portanţi sau purtători (de rezistenţă), care preiau şi transmit infrastructurii
construcţiei, încǎrcǎrile verticale gravitaţionale transmise de planşee;
- pereţi purtaţi (de umplutură, despărţitori sau autoportanţi), care au doar rolul de a
compartimenta în plan orizontal spaţiul.
Pereţii pot avea şi rol de:
• contravântuire, când sunt capabili şi preiau şi forţe orizontale (vânt, seism) ;
• termoizolare, în special pereţii exteriori sau cei care delimitează spaţii cu funcţionalităţi
diferite;
• compartimentare, delimitând spaţiul:
→ cel interior de cel exterior clădirii;
→ din cadrul aceleiaşi unităţi funcţionale;
→ dintre unităţile funcţionale.
• închidere lateralǎ a construcţiei.
74
 Dupǎ procesul tehnologic de execuţie:
- zidiţi;
- monoliţi;
- prefabricaţi.
 Dupǎ poziţia în construcţie:
- pereţi executaţi la suprastructura construcţiei:
- exteriori;
- interiori.
- pereţi executaţi la infrastructura construcţiei:
- exteriori;
- interiori.
 Dupǎ materialele din care se executǎ:
- pereţi din zidărie de cărămidă şi blocuri ceramice;
- pereţi din zidărie de blocuri de beton;
- pereţi din zidǎrie de piatrǎ naturală;
- pereţi din beton;
- pereţi din lemn;
- pereţi din materiale uşoare: P.V.C., aluminiu;
- pereţi din panouri tip “RIGIPS”;
- pereţi metalici;
- pereţi din sticlă sau alte materiale (plastice).
5.1. PEREŢI DIN ZIDĂRIE
Se realizează prin aranjarea ordonată a cărămizilor şi asigurarea legăturii între ele cu mortar,
execuţia lor respectând „Normativul privind alcǎtuirea, calculul şi executarea structurilor din
zidǎrie”.
Grosimea zidurilor din cărămidă diferă, în funcţie de destinaţia lor:
- zidurile portante trebuie să aibă cel puţin 25 cm grosime;
- zidurile exterioare, în condiţiile climatice ale ţării noastre, trebuie să aibă cel puţin 37,5
cm grosime.
75
5.1.1. Materiale pentru zidǎrii

Zidăria este obţinută prin combinarea a două sau mai multe materiale cu caracteristici de
alcătuire şi de comportare diferite, în principal:
- piatra de zidărie (Tabelul 5.1.), care se aşează după anumite reguli;
- mortarul, care este liantul, materialul de legătură,
Acestea, combinate, duc la realizarea unui element cu o comportare monolită.
Piatra de zidărie:
a) Cărămida: obţinută fiind prin arderea argilei, este o piatră artificială de zidărie, care se
fabrică sub mai multe forme:
- cǎrǎmizi pline presate:
- fǎrǎ goluri
- goluri perpendiculare pe suprafaţa de aşezare, cu secţiunea totalǎ mai
micǎ sau egalǎ cu 15 % din aria suprafeţei respective;
- cǎrǎmizi şi blocuri ceramice cu goluri verticale;
- cǎrǎmizi şi blocuri ceramice cu goluri orizontale;
- cărămizi găurite cu lambă şi uluc (Fig. 5.1.).
Fig. 5.1. Tipuri de cărămizi:

a - cărămidă plină normală; b, c - cărămidă cu goluri verticale;
d, e - cărămidă cu goluri orizontale
b) Blocuri din beton

- blocuri mici din beton cu agregate uşoare – cu goluri verticale care nu strǎbat întreaga
secţiune;
- blocuri din beton celular autoclavizat (B.C.A.).
c) Piatra:
- piatrǎ brutǎ;
- piatrǎ prelucratǎ: cioplitǎ, moloane, poligonalǎ, de talie.
76
Tabelul 5.1. Dimensiuni pentru piatra de zidărie
Mortarele leagǎ blocurile mici ale zidǎriilor între ele. Se prezintă ca amestecuri omogene de
liant (ciment, var, ipsos, argilă, etc.), nisip şi apǎ.
5.1.2. Generalităţi în execuţia zidǎriilor

Cărămizile ceramice au cea mai largă utilizare în structurile de construcții, în special la
construcțiile civile.
Fiecare rând de zidărie este alcătuit din șiruri de cărămizi, așezate în funcție de tipul și de
grosimea zidăriei. Cărămizile se pot așeza astfel (Fg. 5.2):
• pe muchie (pe cant) - latul cărămizii este așezat pe înălțime;
• pe lat - latul cărămizii este așezat orizontal, putând fi așezate în lung (cu lungul cărămizii
așezat în lungul zidului) și în curmeziș (cu latul cărămizii așezat în lungul zidului).
Fig. 5.2. Elementele și rosturile zidăriei

a - elementele unei cărămizi; b - așezarea cărămizilor în zidărie în rânduri suprapuse;
c - așezarea cărămizilor în șiruri; d - rosturile zidăriei
77
Șirurile de cărămizi iau denumirea după poziția pe care o au în raport cu fețele zidăriei:
• șirul din față sau din exterior, așezat la fața exterioară a zidăriei;
• șirul interior, așezat la fața interioară a zidăriei;
• umplutura, așezată între șirul exterior și cel interior.
Blocurile de zidărie sunt fabricate la dimensiuni care permit realizarea grosimii zidului
dintr-un singur șir și, ca urmare, ele se așează numai pe lat, în lungime sau în curmeziș.
Diversele tipuri de zidării sunt denumite în raport cu lungimile de cărămidă așezate în
grosimea fiecărui rând de zidărie. În țara noastră se utilizează, în mod curent, zidăriile de ¼ - 1 ½
cărămizi.
Rareori, se utilizează zidăria de două cărămizi, la pereții exteriori din regiunile cu clima
aspră sau în unele cazuri impuse de stabilitatea construcției.
5.1.3. Tipuri de zidării

A) Zidǎria din cărǎmidă şi blocuri ceramice
Avantajele zidăriei de cărămidă:
- asigurǎ condiţii bune de rezistenţǎ şi stabilitate;
- asigurǎ condiţii bune pentru realizarea confortului termic şi acustic;
- prezintǎ pericol redus de condens la pereţii exterior;
- asigurǎ execuţia cu mijloace simple şi cu un consum redus de energie.
Clasificare:
▪ zidǎrii simple – alcǎtuite dintr-un singur tip de cǎrǎmidǎ sau bloc de zidǎrie;
▪ zidării cu goluri – având greutate redusă, alcătuite din piatra de zidărie cu goluri în
interiorul peretelui, pentru izolare;
▪ zidǎrii mixte – alcǎtuite din douǎ şi rareori mai multe tipuri de pietre de zidǎrie sau dintr-
un strat de zidǎrie şi un strat de beton turnat monolit;
▪ zidǎrii complexe – alcǎtuite din cǎrǎmizi sau blocuri, în asociere cu elementele din beton
armat monolit (stâlpişori, centuri, centuri - buiandrug).
Zidǎria simplǎ
Este alcǎtuitǎ din cǎrǎmizi sau blocuri (Fig. 5.3.), rezultând grosimi de:
- 25 (30) cm pentru cǎrǎmizi pline;
- 37,5 cm pentru pereţi exteriori din cǎrǎmizi pline. (Tabelul 5.2.)
78
Tabelul 5.2. Grosimea pereților, în funcție de modul de executare a zidăriei și tipul pereților
Stâlpii portanţi de zidǎrie se realizeazǎ cu o secţiune transversalǎ cu latura minimǎ de 1 ½ C.
Fig. 5.3. Așezarea cărămizilor în rândurile zidăriei de diferite grosimi

(liniile punctate reprezintă rosturile rândului inferior)
a - zidărie de jumătate de cărămidă; b și c - zidărie de o cărămidă;
d - zidărie de o cărămidă și jumătate
79
Zidǎria cu goluri
Este realizată din cărămizi pline, aşezate în aşa fel încât, în interiorul peretelui, să rămână
goluri pentru izolare, acestea putând fi umplute cu materiale izolatoare. Sunt utilizaţi atât ca pereţi
de închidere, cât şi ca pereţi de compartimentare.
Se va avea grijă la aşezarea cărămizilor ca prin ţeserea acestora să rezulte nişte „stâlpișori”,
aşezaţi la distanţa maximă de 2 m (Fig. 5.4.).
Fig. 5.4. Zidărie cu goluri
Zidǎria mixtǎ
Reprezintă soluţia cea mai des folositǎ la pereţii exteriori ai subsolului, formaţi din:
- beton şi cǎrǎmidǎ spre interior;
- piatră naturală spre exterior şi cărămidă spre interior;
- piatră naturală, beton simplu sau armat şi cărămidă spre interior;
Conlucrarea între beton şi zidǎrie se realizeazǎ prevǎzându-se local, la fiecare al patrulea
rând şi la distanţe de 1 m în lungul zidului, alternând pe înǎlţime, cǎrǎmizi de legǎturǎ care pǎtrund
în stratul de beton. La cel mult 1 metru pe înǎlţimea zidului se executǎ un rând continuu de legǎturǎ
din cǎrǎmizi aşezate transversal (Fig. 5.5.).
Fig. 5.5. Exemple de zidării mixte:
a - cărămidă şi beton;
b - cărămidă şi piatră naturală;
c - cărămidă, beton simplu şi piatră naturală
1 - cărămidă; 2 - beton; 3 - piatră naturală
80
Zidǎria armatǎ
Este realizată ca zidăria obişnuită la care, pentru mǎrirea capacitǎţii portante şi pentru
îmbunǎtǎţirea comportǎrii la întindere, încovoiere, forfecare, precum şi la şocuri şi vibraţii, se va
dispune armătură:
- transversal (armǎtura este înglobatǎ în rosturile orizontale);
- longitudinal (armǎtura va fi aşezatǎ în exteriorul zidǎriei sau înglobatǎ în rosturile
verticale).
Zidǎria complexǎ
Este alcǎtuitǎ din cǎrǎmidǎ sau blocuri de zidǎrie şi realizată ca o zidărie simplă sau armată,
la care s-au înglobat sâmburi din beton armat, de cel puţin 25x25 cm, aşa încât, dimensiunea
acestora să fie modulată de dimensiunile cărămizilor. Acest tip de zidărie este deci întǎritǎ cu
stâlpişori din beton armat, legaţi cu centuri, cel puţin la nivelul planşeelor (Fig. 5.6.).
Fig. 5.6. Secţiune orizontală prin sâmburii de beton armat ai unei zidării complexe
B) Zidǎria din:
- blocuri mici din beton cu agregate uşoare (Fig. 5.7. a)
- blocuri de beton celular autoclavizat (BCA) (Fig. 5.7. b)
a b
Fig. 5.7. Blocuri din beton
Betonul celular autoclavizat (B.C.A) prezintă următoarele avantaje:

- greutate proprie redusă;
- capacitate de izolare termică şi fonică ridicată;
- eficienţă în execuție, blocurile din B.C.A având dimensiuni mari.
81
Dezavantaje:
- rezistenţă mecanică scăzută;
- sensibilitate mărită la umiditate;
- contracţii mari la variaţii de temperatură.
La construcţiile cu umiditate mare în interior, cum sunt cele agricole şi în special
zootehnice, folosirea blocurilor de BCA presupune realizarea unei hidroizolaţii pe toatǎ faţa
interioarǎ a peretelui, protejatǎ cu o zidǎrie de cǎrǎmidǎ plinǎ, aşezatǎ pe cant.
C) Zidǎria din piatrǎ naturalǎ

Este folosită în special la construcţii monumentale, la soclurile construcţiilor curente, la
zidurile de sprijin, lucrări de artă, ca element decorativ, la construcţiile turistice care folosesc cu
precădere materialele locale, prezentând câteva dezavantaje:
- preţ de cost ridicat (manoperă mare);
- greutate proprie mare;
- izolare termică redusă.
Pentru ameliorarea condiţiilor de izolare se pot executa zidǎrii mixte cu materiale
termoizolatoare (BCA, cǎrǎmidǎ, polistiren expandat sau extrudat, etc.).
Blocurile din piatră naturală pentru zidărie sunt executate în special din roci dure: granit,
calcare dure, etc. În funcţie de gradul de prelucrare a pietrei, de modul de aşezare a acesteia şi
bineînţeles de dimensiunile pietrei de zidărie, se disting următoarele tipuri de zidării de piatră
naturală (Fig. 5.8.):
Fig. 5.8. Zidării din piatră naturală

a - zidărie din piatră brută; b - zidărie din piatră cioplită; c - zidărie din moloane;
d - zidărie din piatră „de talie”
82
Zidǎria din piatrǎ brutǎ

Se foloseşte la: fundaţii, socluri, ziduri de sprijin.
Se realizeazǎ în grosime de:
- minimum 60 cm – pentru piatrǎ brutǎ, spartǎ, neregulatǎ;
- minimum 50 cm – pentru bolovani de râu.
Zidǎria din piatrǎ prelucratǎ
Se realizeazǎ din: piatrǎ cioplitǎ și moloane sau pietre de talie.
5.2. PEREȚI DIN LEMN
Reprezintǎ o soluţie avantajoasǎ şi des folositǎ la clǎdirile de înǎlţime redusǎ: P, P +1E. Se

pot realiza din:
- lemn masiv (mai rar);
- panouri.
Panourile portante pot fi de mici sau mari dimensiuni, realizate din elemente plane sau
asamblate în elemente spaţiale. Panourile sunt realizate dintr-o ramǎ de lemn sub formǎ de cadru şi
placaje interioare şi exterioare.
5.2.1. Clasificarea pereților din lemn

a) Pereţii: - exteriori, pot fi:
- pereţi neventilaţi (prevǎzuți cu barierǎ de vapori);
- pereți ventilaţi (neprevǎzuţi cu barierǎ de vapori).
- interiori, pereţi neventilaţi, pot fi:
- cu spaţiu de aer;
- cu termoizolaţie.
b) Pereţii pot fi realizaţi:
- la locul de punere în operă;
- prefabricaţi.
Pereţii prefabricaţi din panouri de lemn sunt realizaţi dintr-un schelet de rezistenţǎ din lemn
pe care se aplicǎ diverse cǎptuşeli (cu strat termoizolator sau nu, în interior). Panourile, de regulǎ,
au lǎţimi tipizate, iar lungimea lor este egalǎ cu înǎlţimea nivelului.
83
Pereţii prefabricaţi se folosesc în special pentru pereți de compartimentare, acolo unde este
necesarǎ o izolare fonicǎ sporitǎ (Fig. 5.9.).
Aceștia pot fi ficşi sau demontabili, realizaţi din:
- plǎci aglomarate de lemn (PAL)
- plǎci din fibre de lemn (PFL)
În funcţie de gradul de izolare fonicǎ dorit, pereții prefabricați pot fi:
- dintr-un singur strat;
- din unul sau mai multe rânduri de plǎci:
- fǎrǎ spaţii între ele;
- cu spaţiu de aer între ele;
- cu spaţiu termoizolat cu: vatǎ universalǎ sau vatǎ de sticlǎ
Fig. 5.9. Pereţi de compartimentare din produse superioare de lemn

1 - P.F.L. dur; 2 - P.F.L. poros; 3 - P.A.L.; 4 - strat de aer; 5 - material termoizolator
5.3. PEREȚI DIN DALE ŞI PROFILE DIN STICLĂ
Pereţii din dale și profile din sticlă presată (Fig. 5.10.) sunt utilizaţi la construcţii social –
culturale, la construcţii administrative, comerciale, industriale, etc., la o scară destul de redusă,
datorită dezavantajelor acestui sistem:
- izolare termică redusă;
- rezistenţă la şoc redusă;
- dificultăţi la realizarea etanşărilor.
84
Fig. 5.10. Pereţi din dale de sticlă presată
CENTURI ŞI BUIANDRUGI
A) Centurile
Sunt elemente de construcţie prevăzute în pereţi, la nivelul fiecǎrui planşeu, alcǎtuind o
reţea orizontalǎ închisǎ. Centurile se realizeazǎ la pereţi zidiţi sau la alte tipuri de pereţi.
Rolul centurilor este de a asigura conlucrarea între pereţi, precum şi între pereţi şi planşee.
B) Buiandrugii
Sunt elemente de rezistenţă prevǎzute în pereţi, la partea superioarǎ a golurilor de uşi sau
ferestre, având rolul:
- de a prelua forţele verticale aferente;
- de a contribui la realizarea rigidităţii de ansamblu a clădirii, participând la preluarea
forţelor orizontale (cazul buiandrugilor diafragmelor).
În funcţie de materialul utilizat şi de forma lor (Fig. 5.11.), buiandrugii, în cazul pereţilor
de zidărie, se clasifică în:
- buiandrugi din lemn ecarisat sau semirotund, folosiţi la deschideri şi grosimi mici ale
pereţilor;
- buiandrugi din metal, se folosesc pentru deschideri mai mari de 1,50 – 2,00 m şi încărcări
considerabile;
- buiandrugi din beton armat monolit, sunt cel mai des utilizaţi;
- buiandrugi din beton armat prefabricat;
- buiandrugi de piatră, sub formă de grinzi drepte sau sub formă de arce. Se folosesc destul
de rar;
- buiandrugi din zidărie simplă;
- buiandrugi din zidărie armată.
85
Fig. 5.11. Buiandrugi

a - din lemn; b - din lemn cu boltă de descărcare; c - din grindă dreaptă de piatră natural;
d, e - din bolţari de piatră natural; f - din zidărie de cărămidă;
g, h - din zidărie de cărămidă sub formă de arc
FERESTRE ŞI UŞI
Ferestrele și ușile reprezintă elementele de tâmplărie ale unei clădiri. Tâmplăria (Fig. 5.12.)
cuprinde o parte fixă, denumită toc și părți mobile, care se pot mișca în interiorul tocului, denumite
canaturi (la uși, canaturile se mai numesc foi, iar la ferestre, cercevele).
Tâmplăria se poate executa din lemn, metal și materiale plastice speciale. La tâmplărie se
mai utilizează o serie de accesorii care poartă denumirea de feronerie.
A) Ferestrele
Ferestrele îndeplinesc funcția de iluminare și participă la realizarea ventilației naturale
organizate. Suprafața totală a ferestrelor se stabilește în funcție de suprafața pardoselii și de indicele
de iluminare (i).
După modul în care se deschid, ferestrele pot fi: pivotante și basculante.
86
B) Uşile
La o clădire, ușile au rolul de a asigura accesul din exterior și legătura pe orizontală între
diferitele încăperi.
Ușile se realizează mai ales din lemn, metal, PVC. Ușile trebuie să permită manevrarea
ușoară și să asigure o etanșeitate suficient de bună pentru a evita crearea curenților de aer.
Fig. 5.12. Tâmplărie

a - fereastră; b - uşă
1- toc; 2- foaie (canat) de uşă; 3 - cercevea
87
CAPITOLUL 6
PLANȘEE
Planşeele sunt elemente de construcţie portante orizontale, care compartimentează clădirea

pe verticală în etaje şi o închid la partea superioară.
Pe lângă rolul de rezistenţă şi rigiditate pe care-l au, planşeele trebuie:
- să asigure şi condiţiile de izolare termică şi hidrofugă (în unele cazuri), izolare acustică şi
de rezistenţă la foc;
- să fie estetice și durabile;
- să corespundă necesităţilor tehnico-economice.
Pe lângă rolul de a prelua şi transmite încărcările verticale, planşeele joacă un rol important
în asigurarea rigidităţii spaţiale a clădirii, ele constituind, din acest punct de vedere, diafragme
orizontale (şaibe), capabile să transmită încărcările orizontale, din planul lor, elementelor verticale
de rezistenţă. Această rigiditate orizontală (rolul de şaibă) este absolut necesară să fie obţinută la
clădiri amplasate în regiuni seismice.
Planşeele sunt alcătuite din trei părţi principale (Fig. 6.1):
- planşeul brut (elementul de rezistenţă);
- pardoseala;
- tavanul.
Pardoseala este alcătuită din unul sau mai multe straturi (Fig. 6.1).
Fig. 6.1. Alcătuirea constructivă a planşeelor

a) pardoseală simplă (fără ecranare acustică);
b) pardoseală flotantă (cu ecranare acustică)
1 - tavanul; 2 - planşeul brut; 3 - pardoseală din parchet; 4 - strat fonoizolant;
5 - strat suport (rigid) al pardoselii; 6 - parchet lambă şi uluc
88
În mod obişnuit, tavanul se realizează prin aplicarea unei tencuieli la partea inferioară a
planşeului. Sunt şi cazuri când, din considerente de arhitectură sau necesităţi de izolare termică sau
fonică, se execută tavane suspendate de planşeu.
Cele mai importante criterii după care se face clasificarea planşeelor sunt:
• după poziţia lor în construcţie, pot fi: planşee peste subsol, la nivel curent, planşee –
terasă;
• după materialele folosite, pot fi: planşee din zidărie (sub formă de bolţi), planşee din lemn,
planşee metalice, planşee din beton armat sau precomprimat sau din mai multe materiale
(combinat);
• după modul de rezemare, pot fi: planşee rezemate pe pereţi de rezistenţă, planşee pe cadre,
etc;
• după modul de execuţie, pot fi: planşee integral executate pe şantier, planşee parţial sau
integral prefabricate.
6.1. PLANŞEE DIN ZIDĂRIE
Planşeele din zidărie au în prezent un domeniu foarte restrâns de utilizare din cauza
dezavantajelor tehnice şi economice ca:
- înălţimea mare de construcţie;
- greutate mare (fac parte din categoria planşeelor masive);
- se comportă slab în zonele seismice;
- manoperă şi consum de materiale mare;
- deschideri relativ mici etc.
Ele prezintă importanţă astăzi doar pentru faptul că multe dintre clădirile vechi, pasaje sau
subsoluri, cu arhitectură specifică, au asemenea planşee care uneori necesită intervenţii (restaurări,
consolidări, etc.).
În Fig. 6.2. se arată o secţiune transversală printr-un planşeu de zidărie, sub formă de boltă.
Bolţile din zidărie se execută de obicei de grosime constantă 1 C (cărămidă) sau 1 1/2 C, în funcţie
de solicitări şi deschideri sau de grosimea variabilă.
89
Fig. 6.2. Planşeu din zidărie

a - secţiune prin planşeu; b - boltă din cărămizi obişnuite;
c - boltă din cărămizi speciale
1 - naşterea bolţii; 2 - cheia bolţii; 3 - intrados; 4 - extrados; 5 - umplutură uşoară;
6 - pardoseală.
Pentru execuţia bolţilor se folosesc cofraje de lemn, numite cintre, având forma intradosului.
Deşi sunt planşee masive, nu prezintă rigiditate suficientă în planul lor, motiv pentru care
planşeele din zidărie nu se folosesc la clădirile amplasate în zone seismice.
6.2. PLANŞEE DIN LEMN
Planşeele din lemn s-au folosit din cele mai vechi timpuri şi sunt utilizate şi astăzi datorită
avantajelor pe care le prezintă:
- sunt uşor de executat;
- cer o manoperă destul de redusă;
- se execută repede şi se demontează cu uşurinţă.
Planşeele din lemn prezintă însă multe dezavantaje, motiv pentru care domeniul lor de
utilizare este restrâns (se folosesc de obicei la construcţiile cu caracter turistic tradiţional) la clădiri
de mică importanţă în mediul rural şi la anumite construcţii provizorii), astfel:
- au o durată în timp mult mai mică în comparaţie cu planşeele din beton armat şi a celor cu
grinzi metalice, chiar şi în cazul măsurilor de antiseptizare şi ignifugare;
- consumul de material lemnos este mare;
- rezistenţa mică la foc;
90
- au o rigiditate foarte redusă în planul lor, motiv pentru care nu pot prelua încărcările
orizontale din vânt şi seism (rolul de şaibă este redus, îndeosebi pe direcţia normală a grinzilor).
Planşeele din lemn sunt alcătuite din elemente principale de rezistenţă – grinzile,
elementele secundare de umplutură (au rolul de izolare) şi elemente de finisaj (pardoseala şi
tavanul).
Grinzile de lemn se dispun pe direcţia laturii scurte a fiecărei încăperi, la distanţe egale
(60...100 cm). Lungimea grinzilor nu depăşeşte, de obicei, 4...5 m (Fig. 6.3).
Fig. 6.3. Dispoziţia grinzilor

1 - grinzile de lemn; 2 - ancorarea capetelor grinzilor; 3 - ancorarea grinzilor perpendiculare
pe planul lor; 4 - juguri la coşuri, trape.
Grinzile se execută din lemn de răşinoase, mai rar se foloseşte lemnul de foioase şi pot fi din
lemn cioplit, ecarisat sau grinzi compuse. În dreptul coşurilor de fum se iau măsuri pentru evitarea
rezemării pe acestea şi înlăturarea pericolului de aprindere prin încălzire sau scântei (Fig. 6.3.).
Planşeele din lemn se execută în diverse tipuri, după destinaţia şi importanţa lor (Fig. 6.4.).
91
Fig. 6.4. Tipuri de secţiuni curente de planşeu din lemn

a - grinzi aparente şi pardoseală de rezistenţă şi uzură din dulapi;
b - grinzi aparente, podină de rezistenţă şi pardoseală de uzură;
c - grinzi aparente, podină de rezistenţă şi pardoseală de uzură pe umplutură;
d - idem c, dar cu tavan neted şi grinzi mascate;
e - grinzi, cu pardoseală şi tavan montat direct pe grinzi
1 - grinzi; 2 - podină de rezistenţă şi uzură din dulapi; 3 - podină de rezistenţă; 4 - pardoseală
de uzură (scânduri lemn); 5 - umplutură de izolare; 6 - grinzişoare; 7 - şipcă ornament; 8 - şipcă de
susţinere podină; 9 - hidroizolaţie; 10 - cusac; 11 - astereală distanţată; 12 - covor din trestie legată
cu sârmă zincată; 13 - tencuială; 14 - izolaţie termică şi fonică (vată minerală, etc.); 15 – support
pardoseală; 16 - parchet; 17 - tavan
92
6.3. PLANŞEE METALICE
Planşeele metalice prezintă o serie de avantaje ceea ce le face să fie folosite astăzi, cu
precădere în anumite domenii ca: la clădiri cu deschideri şi încărcări mari; la clădiri înalte; în
construcţii cu structură de rezistenţă metalică.
Dintre avantajele planşeelor metalice se pot aminti:
- capacitate de rezistenţă ridicată;
- în cazul în care sunt corespunzător alcătuite, pot să aibă o comportare bună ca diafragme
orizontale (rol de şaibă);
- asigură o gamă largă de alcătuiri constitutive;
- o prefabricare largă;
- posibilitate de reutilizare;
- pot fi mai uşoare decât planşeele din beton armat, etc;
Domeniul de utilizare este totuşi limitat deoarece plaşeele metalice prezintă multe
dezavantaje importante, astfel:
- au consum de oţel ridicat, material care îşi găseşte o folosire mai raţională în alte domenii
tehnice;
- necesită măsuri tehnice şi de întreţinere pentru: protecţia anticorotivă, etc.
Planşeele metalice, din punct de vedere al alcătuirii, sunt de două tipuri:
- din grinzi metalice principale şi elemente secundare de umplutură;
- din profile de tablă cu pereţi subţiri, îndoite la rece.
6.3.1. Planşee din grinzi principale metalice şi elemente secundare de umplutură

Alcătuirea acestor planşee, din punct de vedere al distribuţiei grinzilor, este similară cu a
planşeelor de lemn. Ele reazămă pe pereţii portanţi sau pe riglele structurii metalice.
Elementele secundare, de umplutură, se pot executa din mai multe materiale şi în diferite
moduri:
- din bolţi din zidărie de cărămidă (Fig. 6.5.a);
- din bolţi de beton simplu (Fig. 6.5.b);
- din corpuri de umplutură prefabricate de beton sau corpuri ceramice (Fig. 6.6);
- din plăci prefabricate din beton armat.
93
Fig. 6.5. Planşee cu grinzi metalice
şi bolţi
din zidărie de cărămidă sau beton
a – cu boltişoare de cărămidă;
b – cu bolţi din beton
1 - grinda principală metalică; 2 -
plasă de rabiţ; 3 - mortar de poză; 4 -
bolta din zidărie de 1/2 sau 1 cărămidă
grosime;
5 - tencuială; 6 - umplutură (moloz,
zgură etc.); 7 - boltă din beton simplu;
8 - beton pentru protecţia grinzii
metalice la coroziune şi incendiu
Aceste tipuri de planşee se folosesc astăzi foarte rar, ca şi planşeele din zidărie, având
aceleaşi mari dezavantaje.
Pentru a preîntâmpina aceste neajunsuri, în prezent se folosesc planşee cu grinzi metalice şi
corpuri prefabricate (de obicei cu goluri) de beton (uşor sau greu) sau din corpuri ceramice (Fig.
6.6.).
Fig. 6.6. Planşee cu grinzi metalice şi

corpuri de umplutură prefabricate
1 - grindă metalică; 2 - plasă de rabiţ;
3 - mortar de poză şi monolitizare;
4 - corp de umplutură cu goluri;
5 - tencuială;
6 - umplutură termoizolatoare uşoară;
7 - protecţia grinzii;
8 - suprabetonare cu placă continuă de
beton armat peste grinzile metalice.
94
6.3.2. Planşee din profile de tablă cu pereţi subţiri

Planşeele din profile de tablă cu pereţi subţiri 1-3 mm, îndoite la rece, au avantajul că sunt
uşoare, iar profilaţia le asigură o rigiditate la încovoire satisfăcătoare.
În funcţie de profilul tablei, prin alăturare, se pot realiza o diversitate de forme ale planşeului
(Fig. 6.7.).
Fig. 6.7. Planşeu din profile de tablă cu pereţi subţiri

1 - profil din tablă subțire ambutisată; 2 - ambutisări pentru sporirea rigidității profilului și
aderenței cu betonul; 3 - beton armat monolit; 4 - armătură suplimentară
Planşeele din tablă cu pereţi subţiri se pot folosi atât la clădiri de locuit, administrative,
birouri (15-20 nivele, cu deschideri de până la 12 m), fiind uşoare şi rigide, cu multe niveluri, cât şi
la clădiri industriale cu structura metalică.
6.4. PLANŞEE DIN BETON ARMAT
Planşeele din beton armat prezintă multe avantaje faţă de tipurile de planşee descrise
anterior. De asemenea, la multiplele condiţii tehnice şi economice impuse planşeelor în construcţiile
civile moderne, răspund cel mai bine planşeele din beton armat.
Principalele avantaje pe care le au planşeele de beton armat sunt:
- dacă sunt bine proiectate, alcătuite şi executate, pot prelua încărcări mari, având o
rezistenţă şi o rigiditate mare;
- au o durabilitate mai mare decât toate celelalte planşee cunoscute;
- sunt igienice, nu sunt inflamabile şi au o bună rezistenţă la foc;
- pot fi utilizate la clădiri, având orice contur şi repartiţie în plan a pereţilor sau a stâlpilor;
95
- alcătuite corespunzător au rigiditate mare în planul lor, formând o diafragmă orizontală,
din care cauză se folosesc la clădiri în zone seismice.
După modul de alcătuire şi execuţie, planşeele de beton armat se împart în două mari
categorii:
➢ planşee monolite, realizate prin turnarea betonului în cofraje la faţa locului;
➢ planşee din elemente total prefabricate sau parțial prefabricate.
Planşeele din elemente de beton armat prefabricate au căpătat o largă utilizare, în prezent ele
luând locul atât planşeelor cu grinzi de lemn sau metalice, cât şi planşeelor din beton armat monolit,
faţă de care au o serie de avantaje proprii metodelor avansate a industrializării prin prefabricare:
- se reduce durata de execuţie:
- se reduce necesarul de manoperă şi şantier, acesta devenind numai un loc de montaj al
elementelor prefabricate, executate în ateliere speciale;
- se elimină consumul mare de material lemnos necesar la cofraje în cazul planşeelor din
beton armat monolit;
- execuţia elementelor prefabricate în fabrici şi ateliere specializate, face să crească
productivitatea muncii, calificarea şi specializarea muncitorilor şi implicit creşte calitatea
elementelor şi se reduce consumul de material, etc.
6.4.1. Planşee din beton armat monolit

Planşeele din beton armat monolit folosite la construcţiile civile se recomandă să se
utilizeze la clădiri înalte amplasate în zone seismice, asigurându-se în acest fel o rigiditate
corespunzătoare în planul lor şi deci o comunicare spaţială a structurii.
La clădirile de locuit de tip fagure sau celular, precum şi la construcţiile civile cu structura
de rezistenţă similară (clădiri administrative, spitale, hoteluri, clădiri pentru învăţământ, etc.) se
utilizează frecvent planşee din beton armat sub formă de plăci.
Planşeele din beton armat monolit se realizează în următoarele variante de alcătuiri
constructive:
- plăci plane rezemate pe contur;
- plăci şi grinzi de susţinere;
- plăci şi rețele de grinzi;
- plăci groase ce sunt rezemate numai pe stâlpi, denumite planşee ciupercă sau dală groasă.
96
a. Planşee din plăci plane rezemate pe contur
Se utilizează la clădiri cu încărcări utile mici şi medii (locuinţe) cu deschideri de rezemare
între pereţii portanţi sau grinzile cadrelor de max. 5 - 6 m. Planşeele clădirilor cu structura din
zidărie reazemă pe pereţi prin intermediul unor centuri din beton cu înalţimea de 15-25 cm, armate
cu min. 4 bare longitudinale de oţel beton cu diametrul 8-10 mm şi etrieri aşezati la 25-30 cm, cu
diametrul 6-8 mm (Fig. 6.8 şi 6.9).
Fig. 6.8. Planşee din plăci rezemate pe contur

1 - placă; 2, 3 - centuri cu subcenturi de beton armat
Fig. 6.9. Pereţi portanţi din zidărie cu detalii de centuri de beton armat
b. Planşee cu nervuri dese

Sunt alcătuite din plăci plane continue şi nervuri (grinzi) dese dispuse după o singură
direcţie şi la distanţe egale între ele de max. l m. Se utilizează la clădiri cu încărcări mai mari,
cerinţe arhitectonice mai deosebite, iar în cazul acoperirii lor cu tavane false se crează spaţii
pentru mascarea instalaţiilor (ex. ventilaţii) (Fig. 6.10.).
Fig. 6.10. Plan şi secţiuni pentru un planşeu cu nervuri dese

1 - placă; 2 - centură; 3 - nervuri
97
c. Planşee cu grinzi secundare şi principale
Se utilizează mai mult în construcţii industriale şi au o capacitate portantă mare.
Fig. 6.11. Plan şi secţiune pentru un planşeu cu grinzi principale şi secundare

1 - placă; 2 - centură; 3 - grindă secundară; 4 - grindă principală.
d. Planşee pe reţele de grinzi

Sunt alcătuite din plăci plane continue şi nervuri (reţele de grinzi) de aceeaşi secţiune,
dispuse după două direcţii, formând casete cu laturile cuprinse între 1,5 m şi max. 3 m (Fig. 6.12.).
Se utilizează la clădirile cu încărcări mai mari, cerinţe arhitectonice mai deosebite, la clădiri
social-culturale, comerciale, holuri mari de hoteluri cu deschideri şi înălţimi mari.
Fig. 6.12. Dispunerea reţelelor de grinzi pentru planşee casetate

a - paralel cu marginile de rezemare; b - înclinat; c,d - utilizarea cofrajelor de inventar din
mase plastice armate cu fibră de sticlă
1 - rezemare pe contur (pereţi portanţi, rigle de cadru etc.); 2 - reţea de grinzi
98
e. Planşee din plăci rezemate pe stâlpi (planşee ciupercă, dală groasă)
Acest tip de planşee sunt alcătuite din plăci plane din beton armat rezemate direct pe
stâlpi, cu sau fără evazări (capiteluri) la partea superioară.
Planşeele care reazemă pe stâlpii evazaţi la partea superioară se numesc în genere planşee
ciupercă, iar cele care reazemă pe stâlpi fără evazare se numesc generic planşee tip dală groasă.
Fig. 6.13. Plan şi secţiune pentru un planşeu de tip ciupercă (a) sau dală groasă (b)
1 - placă; 2 - stâlpi; 3 - ciupercă; 4 - dală groasă
Planşeele ciupercă se folosesc în general la clădiri industriale cu încărcări mari, iar

planşeele dală groasă se folosesc la clădiri social-culturale sau de locuit datorită avantajului de a
asigura tavane plane şi o înălţime construită pe nivel mai redusă datorită lipsei grinzilor.
6.4.2. Planşee din elemente prefabricate de beton armat

Se utilizează pe scară largă atât la construcţii industriale, cât şi la social -culturale,
datorită avantajelor:
- reducerea manoperei pe şantier şi scurtarea perioadei de execuţie;
- eliminarea cofrajelor în şantier;
- calitate sporită a materialelor, tratate special în fabrică;
- grad de pre-finisaj superior realizat;
- se pot folosi la acoperirea unor deschideri mari (9 - 16m).
Dezavantaje:
- se reduce rigiditate pe orizontală (efect de şaibă scăzut);
- pot apărea probleme de transport, fiind necesare utilaje speciale;
- dificultăţi la montaj pentru elementele foarte mari;
- sunt necesare spaţii amenajate pentru depozitare în şantier.
99
CAPITOLUL 7
ACOPERIȘURI
Acoperişul este partea de construcţie prin intermediul căreia se realizează închiderea clădirii
la partea superioară, avînd funcţiunea de a proteja împotriva agenţilor climatici. Acoperişurile sunt
elemente structurale de rezistenţă care preiau încărcările de la învelitoare şi le transmit structurii
verticale de rezistenţă.
După funcţiile îndeplinite în ansamblul clădirii, acoperişurile trebuie să îndeplinească
următoarele exigenţe:
a) Exigenţa capitală se referă la asigurarea:
- durabilităţii şi rezistenţei la agenţi climaterici;
- rezistenţei la foc;
- gradului de impermeabilitate.
b) Exigenţe mecanice – se referă la asigurarea rezistenţei şi stabilităţii la încărcările
verticale şi orizontale pe toată durata existenţei construcţiei;
c) Exigenţe fizice (de confort) – se referă la asigurarea capacităţii de izolare hidrofugă,
termică şi fonică, funcţie de destinaţia clădirii şi a cerinţelor de confort ce se impun
încăperilor de la ultimul nivel;
d) Exigenţe de ordin arhitectural – estetic – se referă la cerinţele de plastică arhitecturală şi
destinaţiei spaţiilor de sub şarpanta clădirii (mansarde, poduri, etc.).
Alcătuirea constructivă a acoperişurilor se face funcţie de tipul structurii de rezistenţă şi
funcţiunile pe care trebuie să le îndeplinească în ansamblul structurii. Din acest punct de vedere se
definesc trei părţi principale:
1. structura portantă, avînd funcţia de rezistenţă;
2. straturile cu rol de izolare termică, asigurarea pantelor de scurgere, barieră contra
vaporilor (în special la acoperişuri terasă);
3. învelitoarea – cu rol de protecţie a structurii de bază a acoperişului şi de izolare
hidrofugă a clădirii;
4. dispozitive de colectare şi evacuare a apelor (jgheaburi, burlane, dolii, etc.).
100
Clasificare
După pantă se clasifică în:
- înclinate cu panta mare (  20%);
- înclinate cu panta medie ( = 8-20%);
- plate, tip terasă, cu panta mică ( = 2-8%).
După forma în elevaţie:
- cu suprafeţe plane înclinate cu pantă mare (Fig. 7.1);
- cu suprafeţe plane înclinate cu pantă mică (Fig. 7.2);
- cu suprafeţe curbe, cilindrice, sferice.
Fig. 7.1. Acoperişuri cu suprafeţe plane înclinate

a - cu o pantă; b - cu două pante; c - cu trei pante; d - cu patru pante
Fig. 7.2. Acoperişuri cu pantă mică de tip terasă

a - cu atic; b - cu cornişă
1 - conturul pereţilor exteriori; 2 - cornişă; 3 - jgheab; 4 - burlan; 5 - atic; 6 - gură de scurgere
După tipul structurii de rezistenţă avem:

- acoperişuri cu structură masivă de zidărie (biserici, catedrale, etc.);
- acoperişuri cu structură de rezistenţă din sisteme plane;
- acoperişuri cu structură spaţială (calote sferice);
- acoperişuri suspendate pe cabluri (săli sport, stadioane, etc.).
101
După comportarea din punct de vedere higrotermic:
- acoperişuri reci, cu şarpante, la care între straturile de izolare termică şi hidrofugă există
un spaţiu de aer ventilat (pod). Din această categorie fac parte şarpantele cu învelitoare
din ţiglă sau tablă;
- acoperişuri calde, tip terasă, la care învelitorea (hidroizolaţia) face corp comun cu
straturile inferioare (termoizolaţie, beton planşeu).
7.1. ACOPERIŞURI CU ŞARPANTĂ
Acoperişurile cu şarpantă sunt dintre cele mai utilizate, fac parte din categoria
acoperişurilor reci, ventilate, cu o bună comportare în timp şi o întreţinere relativ uşoară.
Ca urmare a diferenţelor de temperatură între exterior şi pod se determină o ventilare
naturală intensă a acestui spaţiu, lucru care duce la o foarte bună comportare higrotermică a acestor
tipuri de acoperişuri. De asemenea, în anumite condiţii, podul poate fi amenajat şi utilizat în diverse
scopuri (mansardă).
Acoperişurile cu şarpantă, având pantă mare sau medie, sunt alcătuite din următoarele părţi
componente:
- termoizolaţia;
- şarpanta (structura de rezistenţă), cu rolul de a prelua încărcările din vânt, zăpadă,
greutatea proprie, învelitoare, şi de a o transmite la structura de rezistenţă a clădirii;
- învelitoarea – are rolul de a asigura protecţia clădirii împotriva acţiunii directe a
intemperiilor (vânt, ploaie, etc.), se poate realiza din produse ceramice (ţigle, olane), tablă
ondulată, foi de tablă metalică, până la învelitori bituminoase (membrane);
- elemente accesorii – jgheaburi, burlane, dolii, etc.
Materiale
Şarpantele pot fi executate din lemn, metal sau produse speciale din lemn.
Elementele constitutive ale acoperişurilor de tip şarpantă sunt (Fig. 7.3):
- creasta, linia orizontală rezultatul intersecţiei a două planuri înclinate;
- coama, linia înclinată rezultatul intersecţiei a două planuri înclinate, dispuse longitudinal
şi transversal;
- dolia, intersecţia a două planuri înclinate care formează între ele unghiuri intrânde;
102
- streaşina, reprezintă partea acoperişului care depăşeşte conturul (parametrul) pereţilor
exteriori, având rolul de a îndepărta apele pluviale de pereţii clădirii.
Fig. 7.3. Elementele constitutive ale acoperişurilor cu şarpantă
Acoperişurile şarpantă pot să aibă una sau mai multe pante (Fig. 7.4).
Fig. 7.4. Acoperişuri şarpantă cu 1-4 pante
Structura şi forma în plan a unui acoperiş este dictată de criteriile:

• mărimea încărcărilor;
• deschiderile în plan (distanţa dintre pereţii longitudinali exteriori);
• modul de dispunere a elementelor structurale;
• considerente tehnico – economice.
Astfel, există următoarele sisteme clasice dulghereşti (Fig. 7.5):
• șarpante cu căpriori (la deschideri mici 4-6 m);
• șarpante pe scaune (8 -12 m), în funcţie de numărul de scaune;
• șarpante cu macaz (7-8 m), în funcţie de sistemul adoptat;
• șarpante mixte, combinând 2 din variantele de mai sus.
103
Fig. 7.5. Tipuri de şarpante
Şarpantele din lemn sunt alcătuite din (Fig. 7.6):

- popi, elemente verticale pe care reazămă panele;
- căpriori, elemente înclinate dispuse după panta acoperişului, pe care reazămă învelitoarea
- cleşti, elemente orizontale de rigidizare în sens transversal;
- contrafişe, elemente înclinate de contravântuire, cu ajutorul cărora se asigură rigidizarea
între elementele verticale (popi) şi elementele orizontale (pane), respectiv între popi şi
cleşti.
104
Fig. 7.6. Vedere în perspectivă a unei şarpante din lemn:

1 - planşeu din beton armat; 2 - talpă; 3 - pop; 4 - cosoroabă; 5 - pană de câmp; 6 - pană de coamă;
7 - cleşti; 8 - căprior; 9 - contrafişe
Până la deschiderea de 12 m se utilizează aşa numitele şarpante clasice dulghereşti din lemn.
Peste 12 m, din considerente economice, se adoptă şarpantele inginereşti sub formă de ferme (ferme
de acoperiş prefabricate – FAP). Se mai numesc si “ferme inginerești” pentru că sunt proiectate
utilizându-se programe de proiectare CAD (Computer Aided Design), tehnici de design și tehnici
computerizate de simulare. Fermele se fabrică în spații exterioare șantierului, într-un timp foarte
scurt, apoi sunt aduse pe șantier exact în momentul în care trebuie montate. Durata de montaj e
redusă cu aproximativ 40%, majoritatea acoperișurilor cu FAP putându-se monta într-o singură zi.
Conceptul acestei șarpante elimină elementele de susținere interioare (pereți portanți, popi, stâlpi,
scaune, etc.), ceea ce se traduce prin obținerea unui spațiu deschis, fără constrângeri de
compartimentare, putându-se obţine deschideri mari și complet libere, de până la 30- 40 m. Fermele
de acoperiș prefabricate (FAP) sunt produse pe principiul grinzilor cu zăbrele, îmbinând dulapi de
lemn de diferite lățimi prin presare cu plăci metalice multi-cui, plăci care asigură o prindere rigidă a
îmbinărilor.
105
Elemente de iluminare şi ventilare a spaţiului de sub acoperiş
Lucarnă – fereastră mică în acoperişul unei case (Fig. 7.7);
Luminator – geam în acoperişul sau plafonul unei case, care permite sau măreşte lumina
unei încăperi;
Tabacheră (fereastră de mansardă) - fereastră mică, înclinată, care se deschide în sus,
executată în panta acoperişului construcţiei (Fig. 7.7)
Fig. 7.7. Fereastră de mansardă vs. lucarnă
7.2. ACOPERIŞURI CU TERASĂ
Sunt aşa-numitele acoperişuri fără pantă, din punct de vedere al alcătuirii existând 2 tipuri:
• Terase necirculabile, având pantă de 3 – 8% spre gurile de scurgere;
• Terase circulabile cu pantă de 1,5 – 3%.
Straturile componente ale unei terase, în principiu, sunt următoarele (Fig. 7.8):
Fig. 7.8. Acoperiş cu pantă mică de tip terasă
106
1. tavanul sau plafonul cu rol de finisaj la partea inferioară a planşeului;

2. planşeul propriu-zis cu rol de rezistenţă;
3. strat de pantă, din materiale uşoare, cu grosimea minimă de 4 cm la gura de scurgere. Se
poate realiza din betoane uşoare BCA sau chiar din materiale ca poliuretanul, turnat în pantă;
4. şapă de egalizare din mortar, care poate să lipsească dacă stratul de pantă este neted;
6. barieră contra vaporilor care să împiedice trecerea vaporilor, în zona rece a acoperişului,
unde ar condensa. Se folosesc materiale impermeabile;
7. termoizolaţia acoperişului, din diverse materiale uşoare izolante: polistiren, poliuretan,
betoane uşoare, BCA, etc.;
8. strat de protecţie, impermeabil al termoizolaţiei;
9. strat de protecţie mecanică a termoizolaţiei şi de suport al hidroizolaţiei, de regulă din
şapă din mortar de ciment;
10. hidroizolaţie din membrane bituminoase ;
11. protecţia hidroizolaţiei.
107

Constructii Agroturistice - CURS

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Constructii Agroturistice - CURS

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CONSTRUCȚII AGROTURISTICE CURS

Împletirea activităţilor tradiţionale cu cele legate de ospitalitate şi recreativitate =

CONSIDERAŢII GENERALE ASUPRA TURISMULUI

Tipuri generale de turism

- eficienţa economică este dintre cele mai ridicate;

- cunoaşterea unor fenomene noi.

FORME ALE TURISMULUI ÎN MEDIUL RURAL

c) Turism de aventură, turism alternativ

DEFINIREA ŞI PRECIZAREA DOMENIULUI AGROTURISMULUI

încât activitatea desfăşurată să fie într-un raport de complementaritate cu ativităţile aferente

POTENŢIALUL TURISTIC RURAL

Potenţialul turistic este reprezentat de resursele turistice şi de infrastructura turistică. El

Resursele turistice naturale pot fi clasificate după cum urmează:

- fondul piscicol – necesar practicării unor activităţi specifice pescuitului, diversificării şi

- echipament agricol tehnic

Amplasarea pensiunilor şi a fermelor agroturistice trebuie aşadar să fie realizată în locuri

Sistemul de producţie în gospodăriile agricole

PRODUSUL TURISTIC RURAL

Un produs turistic este un ansamblu de prestaţii susceptibile să se constituie într-un

specificul manifestat prin materiale de construcţii, tehnologii de lucru, arhitectură, decoraţiuni,

Valoarea de confort a ambianţei psihice a camerei de cazare e dată de următoarele elemente:

STRUCTURI RURALE DE PRIMIRE IN ROMANIA

Valorificarea produselor gospodăriei rurale

Vânzarea produselor proaspete

Fig. 1.1. Clasificarea construcţiilor

b) Dupǎ forma în plan a construcţiilor se disting:

Fig. 1.2. Forme recomandate de construcţii

c) Dupǎ tipul construcţiei:

Fig. 1.3. Tipuri de construcţii

d) Dupǎ structura de rezistenţǎ:

e) Dupǎ rigiditatea elementelor verticale de rezistenţǎ:

Plan structurǎ flexibilǎ Secţiune structurǎ flexibilǎ

Fig. 1.5. Structuri rigide

Fig. 1.6. Structuri semirigide

Structurile rigide cu partea inferioarǎ flexibilǎ: sunt realizate cu diafragme rigide, la

f) Dupǎ modul de execuţie:

g) Dupǎ materialul folosit:

- structuri din lemn

1.2. ALCǍTUIREA CONSTRUCŢIILOR

1.2.1. Elementele unei construcţii

Fig. 1.7. Elemente componente pentru o structură etajată în cadre

Infrastructura – partea construcţiei aflatǎ sub cota ±0.00 (fundaţiile şi subsolurile),

Elemente de echipare tehnicǎ:

1.2.2. Compartimentarea unei construcţii

o Mansarda – podul care are o înǎlţime suficientǎ realizǎrii iluminǎrii şi ventilaţiei

1.2. CONDIŢII TEHNICE PENTRU CONSTRUCŢII. CALITATEA CONSTRUCŢIILOR

Calitatea corespunzǎtoare a unei construcţii presupune satisfacerea condiţiilor tehnice, a

2.1.1. Lemnul - material de construcţie

- variația în timp a umidității produce fenomenele de umflare și contragere a lemnului,

2.1.2. Materiale lemnoase

2.1.3. Măsuri de protecţie a construcţiilor din lemn

2.2. PIATRA NATURALĂ

Se găsește la suprafața scoarței pământului, sub formă de amestecuri naturale de minerale,

2.2.1. Materiale de construcții din piatră naturală

Fig. 2.1. Zidărie din piatră naturală

2.3. PRODUSE CERAMICE

Produsele ceramice reprezintă amestecuri omogenizate de argilă, nisip și apă. Fabricarea

- întărirea la temperaturi ridicate, ceea ce conferă produsului rezistență mecanică și

2.3.1. Produse din ceramică brută

Fig. 2.2. Cărămizi pline

a – cărămizi pline; b,c – cărămizi pline cu goluri de uscare

Fig. 2.3. Cărămizi parțial modulate, cu găuri verticale (GVP)

Fig. 2.4. Cărămizi cu lambă și uluc