Beţia de cuvinte

În anul 1873 Titu Maiorescu, publica în revista «Convorbiri literare» studiul de

patologie literară Beţia de cuvinte în «Revista contemporană». Pornind de la
studiul lui Darwin Descendenţa omului şi selecţiunea sexuală autorul îşi
familiarizează cititorul cu ideea că aplecarea către ameţeala artificială produsă
prin plante şi preparatele lor are la bază tendinţa comună tuturor primatelor,
studiul pornind chiar de la o experienţă asupra maimuţelor. Pe lângă cânepă, viţa
de vie, tutun şi alte halucinogene, urmaşul biped al maimuţei a mai găsit o sursă
de-a se înălţa în eter, desprinzându-se de lumea cea rea şi potrivnică: cuvântul.
Ca şi celelate mijloace provocatoare de beţie, consumul cuvântului până la o
anumită limită are un minim grad de stimulare a inteligenţei. Consumat în
cantităţi mai mari capătă efectele specifice oricărei beţii.

Astfel, ne explică Titu Maiorescu, simptomele patologice ale îmbătării prin

folosirea nefirească a cuvintelor sunt gradate, ţinând cont de cantitatea de drog
utilizată.

«Primul simptom, este o cantitate nepotrivită a vorbelor în comparare cu spiritul

căruia vor să-i servească de îmbrăcăminte. În curând se arată al doilea simptom în
depărtarea oricărui spirit şi în întrebuinţarea cuvintelor seci: atunci tonul gol al
vocalelor şi consoanelor a uimit mintea scriitorului sau vorbitorului, cuvintele curg
într-o confuzie naivă şi creierii sunt turburaţi numai de necontenita vibrare a
nervilor acustici. Vine apoi slăbirea manifestă a inteligenţei: pierderea oricărui şir
logic, contrazicerea gândirilor puse lîngăolaltă, violenţa nemotivată alimbajului. »

Este ceea ce Titu Maiorescu numea, prin anii ’70 ai secolului trecut, betia de
cuvinte. Acesteia, foarte plastic, criticul junimist ii descoperea intiiul simptom : „o
cantitate nepotrivita a vorbelor in comparare cu spiritul caruia vor sai ser¬veasca
de imbracaminte”. Neintirziata consecinta a ebrietatii verbale o formuleaza tot
el : „cuvintele curg intro confuzie naiva si creierii sint turburati numai de
necontenita vibrare a nervilor acustici”.

Acest studiu reprezintă, deopotrivă, modelul unei analize stilistice laborioase care
disecă fiecare exemplu, dar şi al unui pamflet care, prin comparaţia pe care o face
chiar de la început, caută să înscrie obiectul atacului său într-o zonă ridicolă.
Titu Maiorescu avea, din toate punctele de vedere, autoritatea să ducă această
ofensivă, deoarece stilul scrierilor sale, în mare majoritate polemice, împotriva
atâtor direcţii greşite ale culturii noastre din acea vreme, vădeşte rigoare,
economie de mijloace, rostiri sentenţioase, un vocabular care nu ceda curentelor
lingvistice artificiale din acea vreme.

Toate aceste înzestrări au făcut ca ceea ce a scris atunci Titu Maiorescu să capete
valoarea unor adevăruri cu caracter peren. Un exemplu îl reprezintă textul în care
a fost formulată ceea ce s-a numit de atunci (din 1868) şi a rămas până în
prezent ,teoria fără fond". Expusă în studiul “În contra direcţiei de astăzi în cultura
română”, demonstrarea teoriei care a marcat gândirea socială românească ocupă
un spaţiu extrem de restrâns, fiind un model de conciziune, de esenţializare
stilistică. Frazele au o simetrie perfectă în alcătuirea lor riguroasă, repetiţiile au o
valoare stilistică , ca apoi să se arate, ca o încununare negativă, la ceea ce s-a
ajuns. Exemplele sunt luate din viaţa de fiecare zi, sunt concrete, şi accentuările
prin câteva cuvinte vin să pună în evidenţă o stare de fapt ce nu poate să fie
contestată.

Cea de-a doua reacţie împotriva stilului artificial, grandilocvent, a “beţiei de

cuvinte", a vocabularului preţios şi pretenţios, împovărat de expresii şi cuvinte
preluate fie din latină, fie din limbi străine, a fost de esenţă satirică şi aparţine lui
Caragiale. Se integrează universului parodic al marelui scriitor şi va fi studiat la
capitolul celui ce are o importanţă covârşitoare în evoluţia stilisticii presei
româneşti.